HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ION VODĂ ȘI POLITICA SA EXTERNĂ

EROI MARTIRI DIN ISTORIA ROMÂNILOR - ION VODĂ CEL VITEAZ

 prof. dr. TIBERIU CIOBANU *

Pe plan extern, Ion Vodă va reglementa, în cele din urmă, raporturile cu Polonia (care era favorabilă predecesorului său), reuşind, după îndelungate tratative şi datorită unor conjuncturi prielnice (printre altele numărându-se şi moartea regelui polon Sigismund al II-lea August, protectorul lui Bogdan Lăpuşneanu)[1], să ajungă cu aceasta la un consens.

Negocierile purtate în vederea încheierii unei înţelegeri cu polonii au avut loc, îndeosebi, în timpul celui dintâi interregn prin care a trecut regatul acestora (iulie 1572-mai 1573)[2], dar şi sub domnia regelui Henric de Valois (1573-1575)[3].

Practic, legăturile de bună vecinătate cu „Lehia” au fost re-stabilite după ce Hotinul a fost redat Moldovei (în a doua parte a lunii iulie a anului 1572), ocazie cu care, conform unor izvoare istorice, Ion Vodă ar fi prezentat un omagiu prin care se recunoştea vasal al Regatului polon, cu condiţia să-i fie înapoiată Pocuţia, pe care o considera feuda sa[4]. La scurt timp după ce, în puternica cetate de pe Nistru, se va instala garnizoana sa, voievodul moldav va întocmi patru scrisori, pe care le va expedia, prin solii săi, în Polonia. Trei dintre ele (ce nu ne-au parvenit peste secole sau n-au fost, încă, descoperite) erau destinate arhiepiscopului Cracoviei, voievodului şi starostelui acesteia, Firley de Dombovice (ce deţinea şi înalta dregătorie de mareşal al Coroanei) şi cancelarului „Crăiei leşeşti”[5]. Cea de-a patra, datată 28 iulie 1572 şi întocmită la Hotin (al cărui text s-a păstrat până astăzi, însă doar în copie) era adresată „Înălţimilor lor, domnilor consilieri ai Coroanei Poloniei şi marelui Principat al Lituaniei”[6], ce se aflau la Knyszyn (localitatea în care se stinsese din viaţă regele Sigismund al II-lea August), unde se întrunise Seimul Poloniei. În epistola sa, prezentată, la 30 august 1572, reprezentanţilor nobilimii polone[7], Ion Vodă îi informa pe aceştia că: „...am stabilit între noi înţelegere şi pace trainică, alianţă şi bună prietenie, atât din partea ţării maiestăţii sale regale, cât şi din partea Ţării Moldovei...”[8]. Totodată, el sublinia faptul că amănun-tele legate de conţinutul tratatului pe care vroia să-l semneze cu dânşii urmau să fie prezentate de Jerzy Iaslowiecki (marele hatman al Coroanei polone) şi că era dispus să le acorde ajutorul său militar dacă vor fi atacaţi[9].

Solicitând, printre altele, ca Polonia să restituie Moldovei banii ce-i fuseseră confiscaţi fostului domn, Ştefan I Tomşa[10], pentru că aceştia aparţineau ţării sale şi „nouă ne e de mare ajutor şi apărare” (tezaurul Tomşei – n.n.T.C.) pentru a achita cu ei „aspru bir turcesc”, Ion Vodă le scria nobililor poloni că „dacă n-ar fi fost ţara noastră, a Moldovei, mare prăpăd şi omoruri ar fi făcut turcii în ţara maiestăţii sale, însă pentru că-i ţara noastră moldovenească aşezată în faţa ei, în felul acesta ţara înălţimilor-voastre, bunii mei domni, are odihnă din partea duşmanului”, iar dacă nu intervenea el pe lângă sultan „peste o sută de mii de turci, tătari şi munteni” ar fi pornit asupra Poloniei[11]

Drept răspuns, Adunarea nobiliară, de la Knyszyn, i-a trimis domnitorului de la Iaşi, la 31 august 1572, o scrisoare de mulţumire prin care-şi exprima recunoştinţa „pentru promisiunea pe care o faci, prin cuvinte multe, de a fi întotdeauna gata împreună cu toată ţara măriei tale şi a binevoi să lupţi împotriva oricărui duşman al Coroanei acesteia, în apărarea noastră şi a întregii Coroane. Tot aşa cum măria-ta ne promiţi (sprijin militar – n.n. T.C.) pentru toate timpurile, tot aşa şi măria-ta va avea (...) întotdeauna prietenie statornică, ajutor şi salvare de la noi şi de la Coroană”[12].

Invocând faptul că nu a fost întrunit cvorumul necesar luării unei decizii de o asemenea importanţă, delegaţii nobilimii polone nu au hotărât, acum, nimic în legătură cu soarta tezaurului amintit şi a Pocuţiei, cele două principale revendicări ale lui Ion Vodă. S-a decis ca rezolvarea acestor spinoase chestiuni să fie amânată pentru atunci când numărul nobililor întruniţi într-o adunare va fi suficient de mare pentru aceasta[13].

Ca urmare a unei scrisori pe care Ion Vodă a trimis-o Seimului Poloniei, la 16 octombrie 1572 (în care le reproşa, printre altele, mai marilor „Republicii polone”, că nu-l predaseră pe Bogdan Lăpuşneanu Înaltei Porţi, ba chiar îi permiseseră acestuia să fugă în Imperiul Romano-german, unde continua să uneltească împotriva sa)[14], acesta, întrunit la Kaski, va emite un decret, în 31 octombrie 1572, prin care interzicea ca Bogdan Lăpuşneanu să mai primească sprijin din partea magnaţilor şi şleahticilor poloni, sub ameninţarea cu aplicarea unor aspre pedepse acelora care nu ar fi respectat această decizie[15].

La 28 ianuarie 1573, Ion Vodă primea o epistolă din partea înaltului for conducător polon, prin care i se comunica că mesajul său amical fusese primit „cu recunoştinţă”, că Bogdan Lăpuşneanu părăsise Polonia[16] şi că guvernatorii ţinuturilor de frontieră primiseră ordin să păzească cu sfinţenie liniştea şi pacea de la hotarul cu Moldova. Apreciind gestul lui Ion Vodă de a renunţa benevol la Pocuţia[17], senatorii poloni îşi exprimau dorinţa de a menţine pe mai departe relaţiile bune statornicite între statul moldav şi regatul lor[18].

Ion Vodă a căutat să aibă raporturi pozitive şi cu autorităţile cezaro-crăieşti de la Viena, cu care, de altfel, dorea să încheie o alianţă[19]. Acest lucru nu a fost, însă, posibil, din cauza intrigilor rivalului său, Bogdan Lăpuşneanu (ce se refugiase pe teritoriul ungar, aflat în stăpânirea Sfântului Imperiu Roman de neam german), a dezinteresului arătat de către Hans Rueber, guvernatorul imperial al Ungariei de Nord, faţă de propunerile domnitorului moldav, dar şi a lipsei de fermitate manifestată de Habsburgi în raporturile lor cu Înalta Poartă[20].

Faţă de Imperiul Otoman, până în primăvara anului 1574, Ion Vodă a dus o politică ce se încadra în parametrii dictaţi de statutul său de „bei ghiaur”, vasal al sultanului, îndeplinind anumite obligaţii ce decurgeau din această stare de fapt, cum ar fi achitarea haraciului sau înlesnirea transmiterii corespondenţei oficiale turceşti către ţările învecinate[21]. Totuşi, el va iniţia, încă de la început, aşa cum am văzut mai sus, o serie de măsuri pe plan intern, dar şi unele demersuri diplomatice pe la curţile statelor creştine, având drept scop întărirea poziţiei Moldovei atât înăuntrul, cât şi în afara hotarelor sale[22].

În scrisoarea expediată de Ion Vodă, la 16 octombrie 1572, Dietei polone (deci la doar opt luni de la preluarea domniei), pe lângă reafirmarea ataşamentului său la cauza polonă şi creştină, voievodul român îşi dezvăluia şi adevăratele sale sentimente nutrite faţă de turci, încheindu-şi epistola astfel: „Nu caut şi nici nu vreau ca duşmanii creştinătăţii să cunoască frăţia noastră, dat fiind că, aflând-o, lucrurile nu s-ar putea petrece fără vărsare de sânge; dar voi duce aceasta la bun sfârşit cu înălţimile voastre”[23].

Dacă, pe când era pribeag, Ion Vodă a găsit adăpost şi chiar prietenie la Curtea hanului tătar din Crimeea, atunci când va ridica steagul revoltei antiotomane, hoardele acestuia vor porni alături de oştile sultanului (al cărui vasal „marele han” era) împotriva sa, pricinuind Moldovei mari pagube, îndeosebi prin jafurile la care s-au dedat cruzii războinici ai stepelor după încheierea conflictului. Până în primăvara-vara anului 1574, însă, raporturile „gospoda-rului” moldovean cu tătarii au fost bune, de vreme ce, într-o epistolă trimisă, în 1573, polonilor, hanul Devlet Ghirai îl pomenea drept „prietenul nostru comun”[24].

Deosebit de cordiale au fost relaţiile lui Ion Vodă cu ţarul Moscovei, Ivan cel Groaznic, care i-a propus, printre altele (prin intermediul scrisorii din mai 1574, în care-l vestea şi cu privire la decesul primei sale soţii şi a băiatului lor)[25], să se căsătorească din nou (nefiind la curent cu faptul că protejatul său se recăsătorise între timp) cu o domniţă de la Curtea sa, care provenea, de această dată, dintr-o familie princiară rusă ce se înrudea cu el însuşi (era vorba despre fiica lui Ivan Feodorovici, cneaz de Mscislav şi Zeslav)[26]. Pespectiva înfăptuirii acestei legături matrimoniale a pus, la vremea respectivă, pe jar Înalta Poartă, care se temea de încheierea unei alianţe politico-militare între voievodul moldav şi ţarul moscovit, încă din septembrie 1572, când la Curtea sultanului s-a aflat că primul îi solicitase celui de-al doilea să-i trimită soţia şi copilul la Iaşi[27]. Din păcate, deşi în mai multe rapoarte ale agenţilor diplo-matici străini aflaţi, la acea epocă, în capitala otomană, se vorbeşte de un eventual sprijin armat rusesc, ce urma să sosească în Moldova din moment în moment[28], realitatea a fost cu totul alta. Prins într-un război de uzură cu Lituania, Ivan cel Groaznic nu şi-a putut permite să-şi divizeze forţele şi să sară în ajutorul lui Ion Vodă, cu toate că nutrea pentru acesta alese sentimente de prietenie şi admiraţie[29].

În vremea lui Ion Vodă, raporturile Moldovei cu Transilvania şi Ţara Românească, aflate şi ele sub dominaţia Imperiului Otoman, au urmat un curs specific situaţiei date, dar păstrându-şi şi o linie tradiţională, căci legăturile politico-militare, economico-sociale şi cultural-religioase dintre acestea erau deja conturate de secole.

În afara intenselor schimburi comerciale şi a activelor contacte politice cu cetăţile săseşti din principatul transilvan (mai ales cu Braşovul şi Bistriţa)[30], Ion Vodă a avut, în virtutea statutului lor comun de vasali „credincioşi” ai sultanului, relaţii bune (cel puţin până în vara anului 1574) cu voievodul ardelean Ştefan Bathory[31].

Un exemplu concludent, în acest sens, este răspunsul negativ dat de acesta regelui polon, Sigismund al II-lea August, care-i ceruse, în aprilie 1572, să-l sprijine cu oaste pe protejatul său, Bogdan Lăpuşneanu, sau măcar să-i permită acestuia să-şi tocmească lefegii dintre supuşii săi[32]. Desigur, un rol important în adoptarea acestei poziţii l-a avut faptul că Ion Vodă fusese numit ca domn al Moldovei de către sultan, viitorul rege al Poloniei nedorind să-l supere pe „preamăritul” purtător al „sabiei lui Osman”.

În general, Ştefan Bathory a dus o politică de tatonare, evitând (atât cât a putut) să intervină în derularea evenimentelor petrecute la est de Carpaţi, nici în sprijinul, dar nici împotriva lui Ion Vodă.

Astfel, atunci când, la 6 mai 1574, a primit printr-un ceauş otoman ordin de la sultan şi de la întâiul sfetnic al acestuia să trimită oşteni şi tunuri în Ţara Românească pentru a-l ajuta pe domnitorul acesteia, Alexandru al II-lea Mircea[33], Ştefan Bathory nu s-a grăbit să îndeplinească această dispoziţie, el trăgând de timp până când, supărat, marele vizir Mehmed paşa Sököllu i-a atras atenţia (la începutul lunii iunie a anului 1574), printr-o scrisoare oficială, că, deşi trecuseră mai bine de trei săptămâni de la transmiterea ei, porunca dată de sultan şi de el nu fusese încă pusă în practică[34]. În cele din urmă, sosindu-i (la 6 iunie 1574) o epistolă semnată de însuşi Selim al II-lea[35], Ştefan Bathory este nevoit să se supună, însă nu va trimite la miazăzi de arcul carpatic decât un detaşament alcătuit din o mie de soldaţi[36]. Cu acea ocazie, îi scria împă-ratului german, Maximilian al II-lea, că-şi dorea foarte mult ca războiul să ia sfârşit, cât mai repede, pentru ca el să nu fie nevoit să ia parte, efectiv, la operaţiunile militare[37].

Dacă, la început, raporturile lui Ion Vodă cu Alexandru al II-lea Mircea, domnul Ţării Româneşti, au fost bune, acesta ajutându-l cu oaste (ce-i drept, din porunca sultanului) să preia sceptrul Moldovei, în scurtă vreme, voievodul de la Bucureşti îi va deveni cel mai înverşunat adversar.

Utilizând toate mijloacele de care dispunea pentru a convinge Înalta Poartă să-l înlăture de la domnie pe Ion Vodă şi să-l înalţe în locul acestuia pe fratele său, Petru Şchiopul[38], Alexandru al II-lea Mircea a intrat în conflict direct cu aprigul Muşatin, care, urmărind să aibă pe tronul Basarabilor un aliat, îl va alunga, la un moment dat, pe acesta, de la cârma statului medieval românesc sud-carpatin (aprilie-mai 1574), instalând în scaunul domnesc din Cetatea Dâmboviţei (chiar dacă doar pentru scurt timp) un protejat al său[39].

 

    prof. dr. TIBERIU CIOBANU

* doctor în istorie, istoric, conferențiar universitar la Universitatea „Ioan Slavici” din Timișoara , Președinte al Asociației Naționale „Cultul Eroilor” din România-Filiala Timiș,  fondator și director al revistei de cultură „Columna 2000” din Timișoara, realizator și moderator al emisiunii „Convergențe” de la TV Europa Nova.

   SUMMARY

His foreign policy sought to regulate the relationships with Poland with which he managed to reach a consensus due to some favourable circumstances. He also sough to approach the Holy Roman Empire but he failed in his attempt because of the intrigues of his enemy, Bogdan Lăpuşneanu, and the Hapsburgs’ lack of steadfastness in their relationships with the Ottomans.

 

[1] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 58, 116; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., supliment I/1, Bucureşti, 1886, p. 24.

[2] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 703.

[3] Henric de Valois, duce de Anjou, era fratele lui Carol al IX-lea regele Franţei (între 1560 şi 1574 – Istoria lumii în date, p. 558). El a fost sprijinit de Înalta Poartă, care, susţinându-şi demersurile diplomatice pe lângă Adunarea electivă polonă cu ameninţarea unei intervenţii armate în Polonia (în cazul în care nu i se dădea satisfacţie), a reuşit să-l impună la tronul acesteia. De altfel, sultanul era dispus să accepte ca rege al Poloniei, în afara prinţului francez, doar un magnat polon, căci toţi ceilalţi candidaţi, prin legăturile lor de rudenie, ar fi atras Polonia în sfera de influenţă a uneia sau a alteia dintre marile puteri creştine adversare declarate ale împărăţiei turceşti. Printre aceştia pot fi amintiţi: Ivan al IV-lea Vasilievici, mare cneaz şi apoi ţar al Rusiei moscovite şi fiul său; Ioan al III-lea, regele Suediei şi fiul acestuia Sigismund Vasa (viitorul rege al Poloniei, Sigismund al III-lea Vasa, ce a domnit între 1587 şi 1632 – Ibidem, p. 563); Ferdinand şi Ernest, fratele şi respectiv fiul împăratului Germaniei, Maximilian al II-lea; Frederic Albert, prinţul Prusiei; Mauriciu, electorul Saxoniei etc. (Theodor Holban, Henri de Valois en Pologne et les Roumains, în „Académie Roumaine”, Bulletin de la section historique, XXIII, nr. 1, Bucureşti, 1942, p. 88; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 116). Ales rege de Adunarea nobilimii polone, în mai 1573, Henric de Valois a preluat, efectiv, puterea, abia în februarie 1574, când, însoţit de o impunătoare suită, îşi va face intrarea solemnă în Cracovia. La festivităţi au luat parte şi reprezentanţii lui Ion Vodă, care, de altfel, avusese un rol activ în impunerea prinţului francez pe tronul Poloniei, corespondenţa sultanului (referitoare la demersurile acestuia cu privire la alegerea noului suveran al Poloniei) ajungând în posesia membrilor Seimului polon prin intermediul său. Mai mult chiar, el s-a făcut purtătorul de cuvânt direct al doleanţelor Înaltei Porţi cu privire la cine trebuia să intre în posesia coroanei regale polone şi a primit (încă din 21 septembrie 1573) însărcinarea de la „preamăritul padişah” să pornească „cu toate puterile” în ajutorul Regatului polon dacă Habsburgii (care erau nemulţumiţi de victoria în alegeri a lui Henric de Valois) ar fi intervenit împotriva acestuia (Seimul polon ceruse deja, în acest sens, asistenţă din partea voievozilor Transilvaniei şi Moldovei). Despre faptul că era pregătit să vină cu oastea sa în sprijinul lor, polonii au fost informaţi de Ion Vodă prin intermediul unei scrisori expediate la 2 octombrie 1573 din Iaşi (Alexandru Ciorănescu, Ştiri noi din domnia lui Ion Vodă cel Cumplit, în „Revista istorică”, XX, Bucureşti, 1934, p. 169-170; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 11-12, nr. XIII; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 123-124).

[4] Ioan Lasicki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, vol. III, Bucureşti, 1864, p. 269-270; Theodor Holban, op. cit., p. 83. În omagiul depus de Ion Vodă nu era prevăzut, însă, ca Moldova să acorde, în mod obligatoriu, vreun ajutor militar Poloniei.

[5] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 59.

[6] Elena Linţa, Materiale inedite privitoare la epoca primului interregn polonez şi la politica domnului moldovean Ion Vodă (1572-1574), în „Romanoslavica”, XI, Bucureşti, 1965, p. 298.

[7]Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 59.

[8] Elena Linţa, op. cit., p. 298.

[9] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 59.

[10] Înfrânt, în martie 1564, de Alexandru Lăpuşneanu (care revenise, pentru a doua oară, la domnia Moldovei), Ştefan I Tomşa s-a refugiat în Polonia, unde, din porunca regelui acesteia şi la îndemnul Înaltei Porţi (dar şi al rivalului său), va fi decapitat, în mai 1564, la Liov, ocazie cu care i-a fost confiscat şi tezaurul cu care plecase din ţară (Istoria Românilor, vol. IV, p. 461).

[11] Elena Linţa, op. cit., p. 300-301.

[12] Ibidem, p. 302.

[13] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., supliment II/1, Bucureşti, 1893, p. 269, nr. CXXXIX.

[14] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 119.

[15] Elena Linţa, op. cit., p. 303.

[16] Fratele acestuia, Petru, fusese predat, deja, de poloni unui ceauş al Înaltei Porţi, la începutul lunii august a anului 1572, care-l va aduce la Istanbul (Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 58).

[17] În scrisoarea din 16 octombrie 1572, Ion Vodă lăsa să se înţeleagă că revendicarea Hotinului nu era o problemă care să nu poată fi rezolvată pe cale amiabilă, ba chiar se arăta dispus să nu mai insiste asupra acesteia.

[18] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., supliment II/1, p. 272-274, nr. CXLI; Nicolae Costin, op. cit., p. 516.

[19] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 703.

[20] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 111.

[21] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 131.

[22] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 111.

[23] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., supliment II/1, p. 270-272, nr. CXL.

[24] Alexandru Ciorănescu, op. cit., p. 171-172.

[25] Elena Eftimiu,  O scrisoare a lui Ivan Vasilievici, ţarul Rusiei către Ioan Vodă cel Cumplit, voievodul Moldovei[1574], în „Revista istorică”, XV, Bucureşti, 1929, p. 229-231. Interesant de remarcat este faptul că scrisoarea ţarului moscovit a ajuns în Moldova abia în iunie 1574, fiind adusă aici de mai sus pomenitul episcop-diplomat Isaia, care fusese trimis de Ion Vodă în Rusia, în fruntea unei solii, încă din primăvara anului 1573. Neavând suficiente date, cercetătorii nu au reuşit, nici până astăzi, să ajungă la un consens cu privire la această situaţie (Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 89-90).

[26] Nicolae Iorga, Pretendenţi domneşti în secolul al XVI-lea, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiei Istorice, Seria a II-a, tom. XIX, Bucureşti, 1898, p. 248-249.

[27] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/ 1, p. 640-641, nr. DCXVIII. Este vorba despre un raport expediat din Istanbul, la 4 septembrie 1572, de către agentul diplomatic german Carol Rym, în care acesta îl informa pe împăratul Maximilian al II-lea cu privire la temerile turcilor.

[28] Ibidem, p. 692, nr. DCLXV; Alexandru Ciorănescu, op. cit., p. 171-172.

[29] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 131.

[30] Ibidem, p. 114-115.

[31] Voievod (din 25 mai 1571 până în 1575) şi apoi principe (între 1575-1583) al Transilvaniei, Ştefan Bathory va fi ales, la 14 decembrie 1575, de Seimul Poloniei, ca rege al acesteia, guvernând statul polon până la 13 decembrie 1586, când se va stinge din viaţă. El este cel de-al treilea reprezentant al Bathoreştilor, cu numele de Ştefan, ce a cârmuit Transilvania. Primul a fost voievod între 1479-1493, iar al doilea, din 1529 până în 1533 (Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 125, 461 şi 462; Istoria lumii în date, p. 124, 563 şi 570).

[32] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 113.

[33] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/ 1, p. 690, nr. DCLXIII, p. 693, nr. DCLXVI şi p. 694, nr. DCLXVII; Victor Motogna, Contribuţii la epoca  lui Ion Vodă cel Cumplit, în „Revista istorică”, XI, nr. 10-12, Bucureşti, 1925, p. 258-259.

[34] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/ 1, p. 731, nr. DCCIII.

[35] Ibidem, p. 709, nr. DCLXXXII.

[36] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 160.

[37] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/ 1, p. 703-704, nr. DCLXXVII. Scrisoarea trimisă de Ştefan Bathory împăratului german este datată tot 6 iunie 1574.

[38] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 704; Istoria Românilor, vol. IV, p. 466; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 116.

[39] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 117-118; Istoria Românilor, vol. IV, p. 468; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/ 1, p. 682; Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 118; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 150.

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com