HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

ION VODĂ ȘI POLITICA SA INTERNĂ

EROI MARTIRI DIN ISTORIA ROMÂNILOR - ION VODĂ CEL VITEAZ

 

 prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

Înlăturându-şi, în mare parte, duşmanii şi aşezându-se mai temeinic la cârma ţării, Ion Vodă cel Viteaz va lua o serie de măsuri de ordin economic, social, politic şi militar, menite a întări puterea centrală şi a asigura condiţiile necesare înfăptuirii îndrăzneţului său program de guvernare.

El s-a bazat, în punerea în practică a acestuia, mai ales pe boierimea mică şi mijlocie, care erau interesate de îngrădirea privilegiilor marii boierimi. Aceasta, urmărind să ţină sub controlul său domnia şi să-şi extindă propriile domenii funciare prin însuşirea de noi moşii[1], intra în conflict direct cu cele două pături inferioare ale clasei feudale moldave ale căror membri erau siliţi, adeseori, datorită măririi în permanenţă (mai ales în contextul creşterii continue a pretenţiilor materiale ale Înaltei Porţi)[2] a obligaţiilor în bani şi a celorlalte contribuţii datorate statului, să îşi vândă pământurile marilor boieri (acelora ce plăteau dările în locul lor) şi, astfel, să-şi piardă drepturile conferite de apartenenţa de clasă, coborând prin sărăcire în ierarhia socială[3].

Prin urmare, aceste categorii boiereşti vor constitui principalul suport al guvernării aprigului strănepot al marelui Ştefan (ca, de altfel, şi al altor voievozi de dinainte şi de după el, preocupaţi de consolidarea autorităţii domneşti)[4], Divanul şi armata sa fiind constituite îndeosebi din exponenţii acestora[5].

Faptul că la constituirea marilor latifundii boiereşti şi implicit la aservirea micilor proprietari de ocini a contribuit, din plin, şi sporirea necontenită (mai ales din a doua jumătate a secolului al XVI-lea) a cererilor turceşti în bani şi în natură, a dus la strângerea rândurilor celor nepăstuiţi în jurul lui Ion Vodă, care, prin politica sa extrem de dură promovată faţă de „cei mai puternici”[6] (adică faţă de marii boieri) ca şi prin rezistenţa pe care a opus-o încă de la început faţă de presiunea crescândă a Sublimei Porţi asupra ţării sale (anticipând prin aceasta iminenta declanşare a luptei antiotomane), le-a dat speranţe tuturor într-o viaţă mai bună[7]. De aici şi legendara loialitate şi dragoste de care s-a bucurat marele voievod în rândurile celor mulţi, căci, aşa cum atât de frumos scria istoricul francez Mignot în lucrarea sa dedicată istoriei turcilor otomani, „dragostea moldovenilor (...) pentru domnul lor (Ion Vodă – n.n. T.C.) nu era egalată decât de ura ce o aveau împotriva otomanilor”[8].

Buna colaborare dintre viteazul fiu al lui Ştefăniţă Vodă şi reprezentanţii boierimii mici şi mijlocii (deţinătoare de slujbe sau nu), promovată, bineînţeles, în scopul întăririi puterii centrale şi a organizării rezistenţei antiotomane, este reflectată foarte bine şi de marele număr de documente emise de el în folosul acestora. Astfel, din 43 de acte oficiale interne, care s-au păstrat din vremea sa[9],31 sunt hrisoave domneşti, prin care erau întărite sau cumpărate o serie de sate şi selişti, ale căror titulari proveneau dintre cei amintiţi mai sus[10].        

Din conţinutul documentelor pomenite rezultă şi faptul că Ion Vodă a sprijinit, în mod constant, întemeierea de noi aşezări rurale[11]. Deşi nu avem suficiente dovezi, se pare, totuşi, că acesta s-a arătat preocupat şi de dezvoltarea târgurilor şi oraşelor Moldovei, mărturie stând în acest sens, ce-i drept, un singur document, datat 20 aprilie 1576 (deci ulterior domniei sale), însă foarte concludent. Din rândurile acestui hrisov aflăm că Ion Vodă a înzestrat Hârlăul cu satul Turda (Uzuneşti), mărind astfel hotarul acestui târg[12]. Desigur că, prin măsura respectivă, el a urmărit să răsplătească şi, totodată, să consolideze orăşenimea, care reprezenta, pentru forţele sale armate, una din principalele surse de finanţare şi de recrutare. Dorind să-şi asigure o solidă bază materială, în vederea declanşării revoltei antiotomane (pe care o avea desigur în plan dintotdeauna), marele domn a impulsionat negoţul şi, în general, dezvoltarea economică a ţării sale, printre altele el bătând, în 1573, chiar şi monedă. Este vorba despre una de aramă numită akcea, pe care a emis-o din dorinţa ca ea să devină echivalenta valorică a asprului otoman din acea vreme (ce avea aceeaşi denumire în limba turcă). Prin emiterea acestei monede, pe lângă uşurarea tranzacţiilor interne curente se eliminau şi pierderile suferite, până atunci, de negustorii moldoveni, care erau nevoiţi să schimbe, la revenirea în ţară, banii obţinuţi pe mărfurile lor în alte ţări (ce nu erau valabili decât pe teritoriul acestora), în asprii turceşti. Această emisiune monetară cu caracter oficial, realizată din porunca lui Ion Vodă, în 1573, a însemnat, practic, din partea acestuia, o adevărată declaraţie de independenţă faţă de Înalta Poartă[13].

 

 

În ceea ce priveşte poziţia adoptată de vrednicul domnitor din neamul Muşatinilor faţă de problemele bisericeşti, se cunoaşte faptul că, în primul an de domnie (mai exact în perioada februarie 1572 – ianuarie 1573), el a întărit o serie de proprietăţi mănăstirilor[14]. Din păcate, începând cu cea de-a doua parte a cârmuirii sale, raporturile cu membrii clerului vor cunoaşte o înrăutăţire continuă, Ion Vodă pedepsind, acum, foarte aspru (uneori chiar şi cu moartea) pe unii dintre aceştia (printre ei numărându-se până şi deţinătorii unor înalte ranguri în ierarhia bisericească ortodoxă română din Moldova), care s-au dovedit a fi certaţi cu bunele moravuri, hrăpăreţi, zgârciţi, intriganţi sau trădători de ţară, credinţă şi domn. Totodată, averile personale ale acestora au fost confiscate, iar, în unele cazuri, şi cele ale unor mănăstiri[15] (moşiile devenite astfel disponibile fiind apoi dăruite unora dintre susţinătorii săi)[16]. Concludente, în acest sens, sunt cazurile egumenului mănăstirii Slatina, Iacob Molodeţ şi al preotului Cozma (ce au fost îngropaţi de vii), precum şi cel al fostului mitropolit moldovean, Gheorghe de la Neamţ (la acea epocă episcop de Roman), care, acuzat „de sodomie”, a fost ars pe rug din porunca vajnicului voievod. Speriat, însuşi mitropolitul de atunci al Moldovei, Teofan, îşi va părăsi pe ascuns „turma”, refugiindu-se în Transilvania[17].

Se pare, însă, că nu doar cea ortodoxă (Biserica oficială a ţării) a fost „persecutată” sub domnia sa, căci există mărturii conform cărora el a poruncit dărâmarea mănăstirii catolice a dominicanilor, din târgul Siret (ctitoria doamnei Muşata-Margareta, mama lui Petru I Muşat şi a lui Roman I[18]) şi îndepărtarea călugărilor de aici[19]. De altfel, după unele izvoare, Ion Vodă ar fi ordonat să fie distruse toate aşezămintele religioase catolice din Moldova, iar slujitorii acestora, în frunte cu episcopul lor, să fie alungaţi de pe teritoriul acesteia[20].

Aceste măsuri au avut o consecinţă nedreaptă pentru Ion Vodă, şi anume, peste timp, el a fost receptat ca fiind, la vremea sa, un duşman înverşunat al Bisericii. În realitate, nepotul lui Bogdan al III-lea cel Orb a fost un voievod cu frica lui Dumnezeu, sub cârmuirea lui organizarea bisericească a Moldovei nesuferind nicio ştirbire esenţială. Din contră, aşa cum am văzut mai sus, el a con-firmat, întărit şi chiar acordat aşezămintelor religioase moldovene însemnate danii în bunuri „mişcătoare” (şerbi, robi şi animale) şi „nemişcătoare” (pământuri, ape, bani şi obiecte de preţ), care au contribuit la prosperitatea acestora. Este adevărat, însă, că Ion Vodă a supravegheat, cu stricteţe, activitatea clerului moldav, pe care l-a subordonat total puterii domneşti. Astfel (urmând, de altminteri, o linie tradiţională instituită, deja, demult), el a numit, ca arhierei, doar persoane ce-i erau loiale. Aşa a procedat şi atunci când, în locul lui Teofan, l-a înălţat, ca mitropolit al „Moldovlahiei”, pe Anastasie[21].

Printre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Ion Vodă s-au numărat, de altfel, şi importante feţe bisericeşti. Grăitor, în acest sens, este cazul episcopului de Rădăuţi, Isaia[22], care, dovedindu-se a fi un abil negociator, a îndeplinit, din porunca bravului voievod din neamul Bogdăneştilor, o serie de misiuni diplomatice, în Polonia, Imperiul Romano-german, Transilvania şi Rusia[23].

Deşi este dovedit că, prin confiscarea averilor aparţinând „Sfintei Biserici”, Ion Vodă nu a urmărit să dobândească foloase materiale proprii, ci a căutat să reducă potenţialul economic al acelor prelaţi ce se opuneau programului său politic (atât de necesar consolidării Moldovei) şi să utilizeze moşiile obţinute, pe această cale, pentru răsplătirea celor care îi erau loiali, el şi-a atras duşmănia unor reprezentanţi de seamă ai clerului ortodox, cum ar fi şi cazul călugă-rului-cronicar Azarie, care a scris, cu o evidentă tendenţiozitate, că principala cauză a persecuţiilor iniţiate de Ion Vodă împotriva unei bune părţi a conducerii religioase a ţării ar fi avut drept scop însuşirea bunurilor acesteia în beneficiul său[24].      

Din hrisoavele întocmite în vremea lui Ion Vodă rezultă că, odată cu venirea sa la domnia Moldovei, pe teritoriul acesteia a început să fie utilizat stilul bisericesc bizantin, anul debutând, de acum înainte, la 1 septembrie. După toate probabilităţile, acest sistem calendaristic a intrat în vigoare în statul medieval românesc est-carpatin, fiind folosit, în mod constant, la 1 septembrie 1572[25]. De asemenea, Ion Vodă se numără printre primii „gospodari” ai „Moldovlahiei” care şi-au pus semnătura voievodală autografă pe actele emise, din porunca sa, de către Cancelaria domnească[26], el procedând astfel, însă, numai în cazul celor scrise pe pergament[27]. Tot cu mâna sa, vrednicul domn va adăuga, pe unele dintre documentele amintite, şi data[28], iar pe aproape toate va trece, alături de numele lui, şi pe cel al fiului său, Petru[29].

În fine, se pare că Ion Vodă şi-a permanentizat reşedinţa domnească la Iaşi, mutând, practic, capitala Moldovei de la Suceava aici[30]. În sprijinul acestei afirmaţii vine faptul că, doar cu o singură excepţie[31], toate actele interne emise în timpul domniei sale au fost redactate în acest oraş[32]. Dacă, sub predecesorii săi (ca, de altfel, şi sub antecesorii lui), Cancelaria domnească şi-a desfăşurat activitatea în mai multe localităţi (cum ar fi Suceava, Iaşi, Vaslui, Hârlău, Trotuş ş.a., toate având statut de reşedinţe voievodale), în funcţie de locul în care se găsea Curtea domnească la un moment dat, ca urmare a deplasării prin ţară a domnitorului, sub Ion Vodă, Iaşul devine centrul politico-administrativ al Moldovei (chiar dacă, cu siguranţă, numai pentru intervalul 1572-1574)[33].

Consolidându-şi domnia, gândurile marelui voievod se vor îndrepta spre realizarea unui vis de-al său mai vechi şi anume înlăturarea dominaţiei otomane. Pentru aceasta, Ion Vodă a acordat o mare atenţie organizării militare a ţării sale, atât din punct de vedere al sistemului defensiv al acesteia (reparând, întărind sau chiar construind o serie de fortificaţii), cât şi al mobilizării, pregătirii de luptă şi dotării forţelor sale armate la standardele epocii, remarcându-se în special printr-o preocupare constantă în ceea ce privea înzestrarea acestora cu arme de foc individuale (pistoale, muschete, archebuze) şi tunuri de toate tipurile şi calibrele, numărul, mărimea, puterea de tragere şi forţa de şoc a pieselor de artilerie de care dispunea oastea moldavă în vremea sa fiind impresionante[34]. Acest lucru se va vedea, de altfel, foarte bine în momentul în care va izbucni războiul cu turcii, când el va reuşi, datorită interesului aparte pe care l-a arătat treburilor ostăşeşti pe parcursul întregii lui domnii, să facă faţă mai mult decât onorabil invaziei oştilor turco-muntene şi tătare şi chiar să obţină mai  multe succese militare, unele de mare răsunet, asupra unui inamic net superior din punct de vedere numeric.

 

 

 SUMMARY

 

 After many of his enemies had been eliminated and his reign consolidated John Voivode took a series of economic, social, political and military measures meant to strengthen the central power and ensure the necessary conditions for the success of his courageous governing program.

He was determined to put his new ideas into practice relying on the middle and lower boyars, interested in restricting the privileges of the boyars of the first state. The latter sought to keep the ruler’s power under their control and to expand their land possessions coming into conflict with the members of the lower class of the Moldavian nobility. Therefore these classes represented the main support of John Voivode’s reign since they had a large majority in the princely court and army. Their good collaboration with the prince is reflected in the numerous documents issued in their favour.

These documents also show that prince John was a constant supporter of establishment of new rural settlements. Although there are no sufficient documents to prove it, it seems that Stephan the Great’s grandson was also preoccupied with the development of the Moldavian towns and market towns. Needless to say, he had in mind that the townspeople were the main financing and recruitment source for his army. Seeking to provide a solid material basis for his anti-Ottoman revolt, John Voivode gave an impulse to the commerce and economic development of his country and among other things he minted coins in 1573.

In the first years of his reign, John Voivode adopted a favourable attitude to the Church, many land possessions of the clergy being expanded.  Unfortunately, in the second half of his rule his relations with the clergymen deteriorated continuously and many of the latter were severely punished for their immorality or betrayal. Their personal possessions were confiscated and in some cases even the monasteries were dispossessed. This had negative consequences for John Voivode as later he would be regarded as a fiery enemy of the Church.

As a matter of fact he sought to diminish the economic potential of these clergymen who were opposing his authoritarian political program and to use their possessions as a reward for his loyal supporters.

Once his reign consolidated, John Voivode focused on achieving his long-waited goal: the end of the Ottoman domination. For this he was concerned with the military organization of the country, its security system, the mobilization, battle training and the equipment of his army in accordance to the epoch standards.

 

 

 

[1] Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1966, p. 97.

[2] Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 853-855.

[3] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 97, 98.

[4] Constantin Cihodaru, Câteva constatări în legătură cu proprietatea feudală şi situaţia ţăranilor din Moldova în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în „Studii şi cercetări ştiinţifice - istorie”, XII, nr. 1, Iaşi, 1961, p. 49; Istoria României, vol. II, p. 615-616, 642.

[5] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 71-76, 97-98; Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 116.

[6] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1, Bucureşti, 1890, p. 686-687, nr. DCLX.

[7] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 98.

[8] M. Mignot, Histoire de l´Empire Ottoman depuis son origine jusqu´ŕ la paix de Belgrade en 1740 (Istoria Imperiului otoman de la origini până la pacea de la Belgrad din 1740), vol. II, Paris, 1771, p. 213; Johann Christian von Engel, Geschichte der Moldau und Walachei (Istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti), Halle, 1804, p. 224.

[9] Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacul XVI, vol. III, Bucureşti, 1951, p. 5-37; Ibidem, vol. IV, Bucureşti, 1951, p. 282-283; Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacul XVII, vol. I, Bucureşti, 1951, p. 93-94, 123, 137, 231; Ibidem, vol. IV, Bucureşti, 1956, p. 373-374; Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944, p. 15-16. Alte surse vorbesc de un număr de 83 de hrisoave interne păstrate din vremea lui Ion Vodă cel Viteaz (Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 464).

[10] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 94-95. Conform altor păreri, au fost emise 34 de hrisoave în folosul unor răzeşi (ce sunt numiţi în actele respective, în mod generic, „slugi domneşti”, cetaşi sau sunt pomeniţi nominal), reprezentând 41% din totalul documentelor ce ne-au parvenit din timpul lui Ion Vodă. De asemenea, 34% dintre acestea au fost întocmite în beneficiul unor boieri şi dregători mijlocii sau a descendenţilor acestora, 13% în cel al unor mănăstiri şi doar 7% pentru deţinătorii unor mari dregătorii (Istoria Românilor, vol. IV, p. 464-465).

[11] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 96-97; Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacul XVI, vol. III, p. 29-30, nr. XXXIX; Ibidem, vol. IV, p. 281-284, nr. CCCXLVII.

[12] Ibidem, vol. III, p. 69, nr. LXXXVIII.

[13] Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, 1987, p. 111; Istoria Românilor, vol. IV, p. 465-466; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 101-106. Pe aversul acestei monede apărea imaginea lui Ion Vodă (sub care erau inscripţionate în slavonă două cuvinte: „oteţ Moldavskii”, adică „părintele Moldovei”), iar pe revers, stema statului moldav (capul de bour), cu o stea în cinci colţuri, deasupra acesteia, data 7081 de la facerea lumii, corespunzătoare anului 1573, şi un text slavon precizând numele monedei şi locul emiterii ei („akçe g [ospod] hereghie Moldavia”, adică „accea, monetăria domnească a Moldovei”). În timpul lui Ion Vodă, asprul turcesc era tot de aramă, la începutul emiterii sale el fiind de argint. A avut o largă circulaţie şi în Ţările Române, încă din secolul al XV-lea, de multe ori asprii fiind echivalenţi cu banii. La sfârşitul veacului al XVI-lea, doi aspri sau bani de aramă făceau cât un aspru de argint. Moneda lui Ion Vodă corespundea valoric, se pare, cu asprul-ban de aramă de valoare mai mică, fiind egală cu o jumătate de aspru turcesc de argint (Istoria României, vol. II, p. 847; O. Luchian, Moneda lui Ion Vodă cel Cumplit, în „Studii şi cercetări de numismatică”, vol. I, Bucureşti, 1957, p. 445; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 103). Emisiunea din 1573 este „singurul caz cunoscut în numismatica Moldovei când se foloseşte datarea cu anul de la facerea lumii” (O. Luchian, op. cit., p. 440).

[14] Ion Vodă a întărit, prin două hrisoave, datate 7 martie şi, respectiv, 19 august 1572, proprietatea asupra satului Tătăreşti mănăstirii de la Tazlău; a dăruit, printr-un document emis, la 16 martie 1572, iezerul Bealeu mănăstirii Probota; a confirmat, printr-un act intern, redactat de Cancelaria domnească, la 22 mai 1572, stăpânirea a 34 de sălaşe ţigăneşti, mănăstirii de la Bistriţa şi, în sfârşit, printr-un hrisov domnesc, datat 23 ianuarie 1573, a întărit stăpânirea, asupra satului Protopopeni, mănăstirii Probota (Documente privind istoria României A. Moldova. Veacul XVI, vol. III, p. 5-6, nr. X; p. 6, nr. XI; p. 7, nr. XII; p. 8, nr. XIV; p. 14, nr. XXI).

[15] Printre acestea s-au numărat mănăstirea „Sfântul Ilie” de lângă Suceava, Moldoviţa, Gura Humorului, Agapia şi altele (Istoria Românilor, vol. IV, p. 465; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 82-84).

[16] Istoria României, vol. II, p. 866-867; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 93.

[17] Istoria Românilor, vol. IV, p. 465; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 81, 86.

[18] Roman I a fost domnitorul Moldovei între cca. 1391 şi cca. 1394 (Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 569).

[19] Constantin C. Giurescu, Le voyage de Niccolo Barsi en Moldavie, în „Mélanges de l´École Roumaine en France”, Paris, 1925, p. 7-11.

[20] V.A. Urechia, Codex Bandinus, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, seria a II-a, tom XVI, Bucureşti, 1893-1894, p. 249-251

[21] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 88. Anastasie (ce a îndeplinit, de la începutul anului 1558 şi până după februarie 1572, funcţia de episcop al Romanului - Istoria Românilor, vol. IV, p. 817) va deţine acest înalt rang ecleziastic până în decembrie 1577 sau ianuarie 1578 (Ibidem, p. 816) şi, deşi după uciderea lui Ion Vodă şi instalarea, pe tronul Moldovei, a lui Petru Şchiopul, s-a alăturat acelora ce condamnau politica promovată de aprigul fecior al lui Ştefăniţă Vodă, el se va situa de partea lui Ioan Nicoară Potcoavă (fratele vitreg al martirului de la Roşcani) atunci când acesta va prelua, pentru scurt timp, domnia statului moldav, în noiembrie-decembrie 1577 (Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 88; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 654). La revenirea lui Petru Şchiopul în fruntea „Valahiei Mici”, Anastasie va fi înlocuit cu fostul mitropolit Teofan (Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 88; Istoria Românilor, vol. IV, p. 817). Cu toate că nu va mai deţine, practic, o funcţie de conducere în ierarhia bisericească a Moldovei, el se va implica, în continuare, în viaţa politică şi religioasă a acesteia (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III/1, Bucureşti, 1900, p. 125, nr. CX; Gheorghe I. Moisescu, Ştefan Lupşa, Alexandru Filipaşcu, Istoria bisericii române, vol. I, Bucureşti, 1957, p. 341; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 88). Anastasie se va stinge din viaţă cândva după 20 octombrie 1587 (Istoria Românilor, vol. IV, p. 816).

[22] Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti, ediţia a II-a, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 164-165. Isaia a deţinut acest însemnat cin arhieresc din 1564 şi până după 9 iulie 1577. El s-a stins din viaţă după 7 iulie 1581 (Istoria Românilor, vol. IV, p. 818).

[23] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 89-90; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 650, nr. DCXXVII, p. 700-701, nr. DCLXXIV; Ibidem, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 809.

[24] Letopiseţul lui Azarie, în Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan (ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu), Bucureşti, 1959, p. 126-128, 149-150; Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, Bucureşti, 1942,p. 517-518; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595), ediţie critică de Constantin Giurescu, Bucureşti, 1916, p. 218-219, 221, 224; Johann Christian von Engel, op. cit., p. 220; Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1963, p. 213.

[25] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 107; I. Ionaşcu, Elemente de cronologie, în Documente privind istoria României. Introducere, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 417.

[26] B. P. Hasdeu îl consideră, în mod eronat, pe Ion Vodă, drept primul voievod al Moldovei care a semnat, personal, hrisoavele domneşti, pentru a elimina riscul întocmirii unor astfel de acte fără aprobarea sa (B. P. Hasdeu, Ionu Vodă cellu Cumplitu, Bucureşti, 1865, p. 32), cel dintâi fiind, de fapt, Despot Vodă, care a procedat astfel în cazul hrisoavelor emise de el la 14 şi 19 mai şi, respectiv, 17 iunie 1563 (Documente privind istoria României A. Moldova. Veacul XVI, vol. II, Bucureşti, 1951, p. 161-167).

[27] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 107.

[28] Documente privind istoria României A. Moldova. Veacul XVI, vol. III, p. 7, nr. XII.

[29] Ibidem, nr. XII, XXII-XXIV, XXVIII, XXXI, XXXIX, XL, XLIII şi XLV.

[30] B. P. Hasdeu, op. cit., p. 33-35, 262.

[31] Este vorba de hrisovul emis la Suceava, în 19 august 1572 (Documente privind istoria României A. Moldova. Veacul XVI, vol. III, p. 8, nr. XIV).

[32] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 106.

[33] Ibidem.

[34] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 65, 114; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 202.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com