Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

 Oameni de altădată

Părintele Iraclie Porumbescu

Prof. Oltea Preluca

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Trece  timpul în ciuda voinţei noastre şi curgerea anilor tinde să acopere cu uitare oameni şi locuri care, cândva, au avut rosturi parcă anume în viaţa comunităţii. Locuri întipărite în amintirile unei copilării fantastice şi oameni care au clădit destine, oameni care, prin ceea ce au făcut, au sfidat legile vieţii pământene, ale timpului căruia au aparţinut.

Un asemenea om trecea în eternitate acum mai bine de 100 de ani, la 13 februarie 1896, într-un sătuc ce se afla atunci în inima Bucovinei. Un asemenea om îşi părăsea turma pe care o păstorise timp de mai bine de 10 ani, încheindu-şi lupta cu viaţa, care nu i-a fost deloc uşoară, într-o comunitate ce l-a adoptat şi pentru care a fost- şi a rămas- un model. Un asemenea om fusese dovada vie a ceea ce înseamnă voinţă, tenacitate, dăruire şi har divin: părintele Iraclie Porumbescu, preot paroh –o vreme- la Frătăuţii Noi.

L-am cunoscut pe părintele Iraclie în copilărie. „Ce idioţenii mai spune şi femeia asta” vor zice unii. Ori „ da, câţi ani vei fi având mata?” s-or întreba cu siguranţă alţii. Şi, la prima vedere, ar avea dreptate să se îndoiască de ideile mele... Şi totuşi, l-am cunoscut... I-am văzut chipul în filmul închinat pruncului său Ciprian pe când aveam vârsta copiilor de şcoală primară. Aveam să descopăr mai târziu că Emanoil Petruţ aducea fizic foarte bine cu părintele al cărui portret l-am găsit în arhive şi că dragostea actorului pentru personaj l-a ajutat enorm, transfigurându-l până la limita transcendentului, făcându-l să accepte singurul rol de părinte din cariera sa.

Îndrăgostită, ca orice copilandră, de un Vlad Rădescu tânăr şi frumos, cuceritor în rolul lui Ciprian, impresionată profund de soarta tragică a acestuia, m-am întors de la vizionarea peliculei ce rulase într-o sală de bătrân cămin cultural cu febră, delirând aproape, plângând isteric şi urând cumplit pe cei din vina cărora s-a frânt zborul unui tânăr patriot; i-am urât pentru desconsiderarea arătată românilor şi pentru umilinţele la care i-au supus; i-am urât pentru că, profitând de bunătatea (aş spune patologică) a neamului meu, au ajuns stăpâni într-o ţară care nu era a lor; i-am urât pentru superioritatea afişată şi pentru pedepsele aplicate celor ce-ndrăzneau să-şi amintească faptul că sunt la ei acasă şi-ar trebui să fie proprii lor stăpâni. Toată ura şi nemulţumirea mea au luat forma unor proteste vehemente manifestate în discuţiile cu mama, o femeie simplă cu un suflet uriaş şi cu o aplecare nativă către carte care, din nefericire, n-a fost sprijinită de familie pe făgaşul literelor. O asemenea răbufnire a fost surprinsă de străbunica mea care, vrând să-mi abată pornirile către gânduri mai paşnice, exclamă:

- Ei, da ce mai om a fost şi tatăl domnişorului Chiprian!

Surprinsă, m-am repezit către ea, cerându-i să-mi spună ce şi de unde ştie. Şi aşa am aflat, mult înainte de a citi din diverse surse, informaţii despre una dintre marile familii de patrioţi bucovineni, despre un preot care cu adevărat a fost păstor peste turma sa. Bătrâna fusese la şcoala unde era învăţător părintele şi şi-a botezat apoi pruncii în bisericuţa în care slujise acesta după ce, crudă şi nedreaptă, soarta i-a luat lumina ochilor şi miezul sufletului său, pe tânărul Ciprian. În tinereţea ei, bătrâna vorbise deseori despre fapte şi întâmplări care îl aveau în centrul atenţiei pe blajinul preot.

Ca şi cum poveştile ei m-ar fi apropiat de visătorul Ciprian, baba, cum îi spuneau toţi cei din cut, a fost obligată ca, vreme de mai multe seri, să-şi împletească vorbele cu sfârâitul fusului cu lână, cu trosnetul focului din vatră şi cu torsul motanului de pe cuptor, creionând tabloul unei alte epoci şi aducând, în ochii mari ai copilului ce-i sorbea cuvintele, figura unui om ce-a reclădit o lume într-un sat de ţărani săraci de pe valea Sucevei.

Aşa am aflat despre un apostol luminat, prieten apropiat şi sprijinitor al semenilor săi, despre cel care avea să trezească din amorţire poporenii dintr-un sat de pe moşiile Putnei voievodale.

Cu poalele anteriului suflecate-n cingătoare părintele a umblat în susul şi josul satului spre a-i lămuri pe ţărani să-şi trimită copiii la învăţătură; a adunat bani şi a refăcut din temelii căsuţa şcolii, căreia i-a durat acoperiş nou, din draniţă; din veniturile sale a donat şcolii cu geamuri cât palma mai multe cărţi tipărite în limba română- Gramatica românească a lui G. Manliu, Igena gimnasticei scrisă de G. Mocianu sau Igena poporană, a dr. G.Vuia.

Din iniţiativa lui şi cu bani adunaţi din diverse donaţii inimosul preot, care a fost o vreme şi învăţător, a introdus ore de lucru manual în şcoală, procurând uneltele necesare şi militând printr-o adevărată campanie de presă pentru introducerea acestor cursuri în toate şcolile rurale din Bucovina. Tot la Frătăuţii Noi, utilizând resursele naturale şi angajând (în mare parte pe cheltuiala sa) instructori de la Braşov, a iniţiat cursuri de industrie casnică, de împletituri (din nuiele, papură, paie ori pănuşi) şi de apicultură. Învăţătorul braşovean Muşlea şi ajutorul acestuia,I.Murariu, au rămas mai mulţi ani printre frătăuceni, ajutându-i să-şi sporească bunăstarea. Cursurile lor, popularizate prin Revista politică (care a publicat mai multe prospecte şi dări de seamă asupra desfăşurării activităţii şi rezultatelor obţinute) au devenit, treptat, o adevărată şcoală de vară ale cărei cursuri se desfăşurau, de obicei, în grădina parohială, unde părintele avea o prisacă, ori pe la gospodarii mai înstăriţi. Rezultatele au fost popularizate şi de Şcoala română care, cu ocazia expoziţiei de la Clubul român din 2-11 octombrie 1889, a prezentat roadele obţinute de învăţăceii părintelui de la Frătăuţi. „Fiind acest curs de împletit şi albinărit primul la noi în Bucovina, elevii şi elevele acestui curs vor avea distinsul merit al primului apostolat  în poporul nostru, de a propaga întru el pre atât de frumoasa şi plăcuta, pre cât şi materialimente folositoare ştiinţă a împletitului şi albinăritului.”

Perioada frătăuceană a fost una fertilă pentru preotul apostol care-şi continuă şi activitatea publicistică şi literară, fapt demonstrat de numărul mare de articole, studii sau reportaje redactate fie în limba română fie în cea germană şi publicate în diverse gazete şi broşuri.

Dornic să contribuie la educarea morală nu numai a celor mici, deseori mustra de la amvonul bisericuţei din inima cimitirului, ridicată, cum spun bătrânele legende, din lemnul „de pe loc”, pe cei ce se abăteau de la normele morale ale legilor nescrise ale pământului după care se străduia să trăiască o comunitate atestată încă dinaintea lui Alexandru Vodă cel Bun. Încerca să ţină mereu sus steagul românismului în acest colţ de ţară, lăudând faptele bune şi înfierând pe cei ce se abăteau de la drumul drept ori de la idealurile predecesorilor, făcând apel la blestemele strămoşilor: „Aduceţi-vă aminte, dragii mei, că v-am spus de mai multe ori, că ruşinea ce am faci-o neamului nostru înaintea altor neamuri, ar fi totodată şi blăstămul asupra noastră din partea celor din care ne tragem şi care zac azi în mormânt! Căci precum auziţi la cununie, că rugăciunile părinţilor întăresc temelia caselor, aşa zice şi Sfânta Scriptură că blăstămul lor, a părinţilor, dărâmă binele şi fericirea noastră.”

Un localnic, drept şi statornic slujitor al părintelui, Ştefan Ştreangă, îşi amintea târziu de părintele „...înalt, voinic, cu voce puternică, cu ochi albaştri ca cerul şi barba lungă, albă ca zăpada, ce îl făceau deosebit de plăcut şi apropiat de toţi, mai ales că era un iscusit povestitor şi-şi deschidea inima oricui sta să-l asculte.”

Pentru meritele sale clericale deosebite, pentru ţinuta sa morală, pentru ceea ce a realizat ca „om al cetăţii”, părintele Iraclie a fost onorat cu titlul de exarh, după călugărirea sa din 1895, devenind egumen al mănăstirii Putna. Târzie recunoaştere a meritelor unui preot care a trăit mai mult pentru alţii decât pentru sine. N-a mai apucat să se instaleze în noua funcţie pentru că, la 13 februarie 1896, în vârstă de 73 de ani, a închis ochii pentru vecie, sufletul său alăturându-se pruncilor (Ştefan era înmormântat şi el lângă peretele bisericii) şi soţiei sale. A fost înmormântat în cimitirul din jurul bisericuţei cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la Frătăuţi, foarte aproape de altarul la care a slujit cu har şi din tot sufletul. Aşa, poporenii lui erau convinşi că spiritul său pătrunzător şi dragostea lui de oameni îi va proteja mereu.

Abia în 1971, când se pregătea deschiderea complexului muzeal de la  Stupca, rămăşiţele părintelui şi ale lui Ştefan au fost deshumate şi transportate în cimitirul în care erau aşteptaţi de cucoana Emilia şi de ceilalţi copii ai săi.

Acum, la sfârşit de februarie, printre fuioarele de ceaţă ce se aşază peste mormintele Bucovinei şi peste nemişcarea omăturilor ce-şi întind blana deasupra pământurilor rănite de aici din nord de ţară, cuvine-se să aprindem o lumânare pentru odihna sufletului încercat al părintelui Iraclie, vrednic păstor de suflete într-un alt veac şi în alte timpuri. Sâmburii de lumină fi-vor văzuţi de sufletul bunului preot din colţul lui de rai şi se vor întoarce înzeciţi la cei ce şi-or aminti de el. Căci dragostea de oameni şi puterea de a depăşi nevoile au făcut din fiinţa lui o flacără ce a luminat minţi şi a încălzit suflete într-o vreme de nevoie pentru neamul românesc din Bucovina. Aducându-ne aminte de el, aduce-ne-vom aminte şi de vorbele lui înţelepte:

Şi vom înţelege, poate mai bine decât în orice alt context, că marea lui trecere nu s-a făcut întâmplător în preajma dragobetelui; dragostea lui Dumnezeu s-a pogorât asupra-i şi-n urmă ne-a lăsat dragoste cât munţii pe care i-a străbătut călare la tinereţe şi cât apa Sucevei ce i-a alinat dorul de vioară...

 

Prof. Oltea Preluca

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]