HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ISTORIA MEDIEVALĂ A  BANATULUI OGLINDITĂ

ÎN SCRIERILE LUI IOACHIM MILOIA (I)

 

Dr. TIBERIU CIOBANU

 

            Proaspăt director al Muzeului Bănăţean din Timişoara – cu începere din 28 ianuarie 1928 –, încă din primul său an de activitate, Ioachim Miloia (foto) pregăteşte şi publică primul număr din periodicul „Analele Banatului”, dorind ca această publicaţie să ofere spaţiu tipografic şi pentru rezultatele cercetărilor privind trecutul istoric şi cultural al provinciei sale. În Cuvântul înainte al revistei, el afirmă că menirea acesteia este de „a face cunoscute colecţiile noastre (muzeale – n.n. T.C.) în Ţară, pentru a înregistra tot ceea ce mai de seamă se realizează în vederea reconstruirii profilului istoric-artistic al Banatului”, că „pentru a deştepta în publicul mare interes şi dragoste pentru trecutul nostru, reluăm publicarea unui buletin al Muzeului Bănăţean, sub numele «Analele Banatului »”[1].

            Bogatele sale cunoştinţe în istoria artelor plastice, specializarea lui în pictura murală şi restaurarea operelor de artă, dobândite în Italia, în perioada 1920-1927, au fost puse în aplicare în acelaşi an, făcând cercetări şi restaurări la biserica ortodoxă română (monument istoric) din Lipova. În primul număr al „Analelor Banatului” a publicat studiul Biserica română din Lipova (Banat), inaugurând, astfel, în Timişoara, prezentarea profesionistă a monumentelor ecleziastice, dintr-o largă perspectivă artistică şi o temeinică documentare istorică.

            Ne vom apleca asupra comentariilor istorice din acest studiu, care invederează o bună cunoaştere a trecutului medieval bănăţean în general şi a celui privind Lipova, în special. Această localitate – scrie Miloia – „a jucat un rol considerabil în istoria Transilvaniei şi a Ungariei, începând încă din secolul al XIII-lea. În această epocă cetatea Lipovei este atât de întărită încât poate rezista atacurilor înteţite ale tătarilor. Situată  într-un loc cât se poate de important atât din punct de vedere strategic – căci aci se pierd şi ultimele unde ale munţilor ardeleni deschizând câmpia Banatului – cât şi din punct de vedere al traficului de lemne şi sare de pe Mureş, Lipova a fost întărită de toţi voivozii şi căpitanii care au stăpânit-o”[2]. Fără să facă trimiterea bibliografică, el menţionează că în documente istorice ungureşti este consemnată existenţa, în Lipova a unei parohii greco-ortodoxe  în secolul al XIV-lea.

Cetăţile Lipovei şi a Şoimuşului, în secolul al XV-lea, au aparţinut lui Iancu de Hunedoara, care s-a îngrijit în mod special de întărirea acestora, motivaţia găsind-o Miloia în faptul că astfel „acest mare condotier” probabil îşi lua măsuri de siguranţă împotriva ungurilor de peste Mureş şi a nobilimii din Ardeal. Miloia are cunoştinţă despre destul de numeroasa colonie sârbească din zona Lipovei, la începutul secolului al XVI-lea. Din octombrie 1551 până în anul 1616, localitatea a fost de multe ori sub presiunea unor confruntări militare, schimbându-şi stăpânii în funcţie de cuceritori: imperiali, otomani, ardeleni. Un moment aparte în istoria localităţii este cel din anul 1600, când Baba Novac, căpitanul lui Mihai Viteazul, cu oastea sa a intrat în Lipova, „pohtindu-i” şi el reazemul strategic. Din 1616 până în 21 iunie 1686, când generalul Caraffa a ocupat cetatea, Lipova a fost sub o neîntreruptă stăpânire turcească. Va scăpa definitiv de ameninţarea otomană doar după ce armata imperială a cucerit Timişoara, în anul 1716.

Revenind la biserică, se remarcă urme ale unei vechi picturi şi elemente arhitectonice primare, ceea ce îl determină pe autor să susţină că ridicarea lăcaşului de cult ar fi putut avea loc în perioada  1595-1616, „când aşezarea se bucura de o pace relativă şi în care cade şi ocuparea ei de către Mihai Vodă, iar căpitan al ei este mai mult timp Ioan de Selişte şi când ştim că în această epocă în Lipova avem şi Episcopie – deci parohia ortodoxă era în floare”[3]. O seamă de elemente arhitectonice vechi arată că anumite particularităţi ale construcţiei dovedesc că aceasta deservea şi o mănăstire, căci în  jurul bisericii erau chilii pentru călugări. Ulterior, cercetările au învederat că, pe timpul regelui Sigismund de Luxemburg, în 1387, la Lipova exista o episcopie ortodoxă. Biserica ortodoxă de atunci era pe locul celei actuale. În anul 1426, Sigismund a dăruit cetatea Lipovei lui Şisman, fiul ţarului Bulgariei, acesta fiind de religie bizantin-ortodoxă. Sub stăpânirea acestuia s-a construit o mare biserică ortodoxă, care, în timp, a suferit modificări esenţiale – a fost transformată şi în moschee – ajungând la forma pe care a avut-o în anul 1928, când Miloia a făcut cercetări asupra ei şi a început lucrările de restaurare, care vor fi definitivate de altcineva, în anul 1930[4].

Regretatul istoric timişorean dr. Nicolae Săcară – distins specialist în domeniul monumentelor ecleziastice şi în cel al fortificaţiilor medievale bănăţene[5] –, referindu-se la studiul lui Ioachim Miloia şi la restaurarea de către el a bisericii din Lipova, arăta că acesta „are meritul de a fi scos de sub mortar, de a fi restaurat şi de a fi pus în valoare cele două straturi succesive de frescă, primul datând din secolele XIV-XV şi din care s-au păstrat portretele sfinţilor Teodosie şi Pahomie pe peretele naosului spre pronaus. Aceşti doi sfinţi cenobitici, mergând pe linia picturii monahale athonite de factură isihastă, justifică supoziţia lansată încă atunci de Miloia asupra rolului de mănăstire ce l-a jucat biserica din Lipova pentru românii din defileul Mureşului în epoca medievală”[6].

În toamna anului 1930, Ioachim Miloia împreună cu Constantin Daicoviciu au efectuat cercetări în judeţele Severin şi Caraş, având în vedere existenţa aşezărilor preistorice, romane şi medievale de acolo. Un raport despre acele investigaţii l-au publicat în acelaşi an, într-un număr din „Analele Banatului”[7]. La începutul lunii octombrie cei doi tineri cercetători au făcut săpături într-o ridicătură de pământ de la Căvăran, unde se credea că este o aşezare romană. În această primă „repriză” de patru zile, consacrată săpăturilor arheologice, ei şi-au dat seama că nu este vorba de o „staţiune romană” şi că, pentru lămurirea situaţiei, era nevoie de continuarea săpăturilor. Acestea au fost efectuate , în continuare, numai de Ioachim Miloia, la sfârşitul lunii octombrie. Daicoviciu i-a trimis o scrisoare colaboratorului său din Timişoara, în care arată: „Am primit scrisoarea ta cu fotografiile. Sunt încântat de rezultatele avute la Căvăran şi îmi pare bine că e «biserică», cum se întrevăzuse în ultimele zile ale săpăturii comune. Că e «bizantină» cu cupolă sau nu, e altă chestiune. Nu prea cred să fie. Vei vedea tu. Aş fi foarte mulţumit dacă tot Căvăranul acesta l-ai  publica tu singur (doar că vei pomeni şi de colaborarea mea la primele lucrări). E un domeniu al tău şi eşti cel mai indicat decât toţi alţii să-l studiezi”[8].

Într-adevăr, Miloia a publicat singur rezultatele cercetărilor de la Căvăran, în „Analele Banatului”, pe lunile octombrie-decembrie ale anului 1930. Potrivit dorinţei prietenului său de la Cluj, în preambulul studiului Biserica medievală de la Căvăran, el menţionează: „La începutul lucrărilor a luat parte şi d-l C. Daicovici, deoarece, cum am amintit, se credea aici o mică staţiune romană. La a treia zi de lucrări (de la începutul lunii octombrie – n.n. T.C.), caracterul roman al fortificaţei începuse să fie tras la îndoială, ca a patra zi să se nască o ipoteză nouă, care, în decursul săpăturilor succesive, s-a dovedit a fi cea adevărată. Astfel fiind, dl. C. Daicovici la a doua repriză n-a mai luat parte la lucrări, ieşind acestea din domeniul preocupările sale de arheolog clasic”[9]. Miloia a descoperit urmele unei biserici, care – credea el – a fost ridicată în secolul al XIII-lea. El subliniază că stilul gotic al construcţiei relevă prezenţa la Căvăran a unei comunităţi catolice. „Se poate formula ipoteza – este de părere cercetătorul – că, odată părăsită de ordurile catolice, această biserică a trecut în posesiunea băştinaşilor”[10]. Foarte important, din punct de vedere ştiinţific, este comentariul lui Miloia  privind posibila transformare a clădirii de către localnici, românii ortodocşi: „Dar proporţiile impozante şi structura masivă a bastioanelor ne pot deschide şi a doua ipoteză şi anume transformarea ulterioară a tipului longitudinal în tip central prin ridicarea unei bolte centrale pe aceşti patru piloni masivi. Dacă am admite această schimbare, data ar trebui s-o căutăm într-o epocă în care – afirmânu-se tot mai mult elementul ortodox prin organismele bisericeşti întipărite şi alimentate de voievozii români, bulgari şi, mai târziu, sârbi – această biserică de origine catolică a fost transformată în una ortodoxă (...). Deci, dacă s-ar admite această ipoteză, atunci transformarea bisericii s-a putut face până cel mult în sec. XV, cu atât mai vârtos că, după această epocă, oraşul Căvăran începe să decadă, mutându-se o bună parte din cetăţenii de aici la Sebeş” (actualul Caransebeş – n.n. T.C.).

Studiul lui Miloia este complex şi întins, cuprinzând în cele 25 de pagini o introducere în care sunt prezentate scrierile ce consemnează movila de la Căvărani (considerată o relicvă a unei cetăţi), apoi un succint jurnal de săpături, în care este înlăturată supoziţia respectivă, fiind descoperite elemente ale unei biserici. Urmează prezentarea secţiunilor săpăturii şi a materialului arheologic găsit, ipotezele privind structura dezvoltării verticale a monumentului şi epocile zidirii acestuia. Stilul gotic al acesteia, dovedit prin contraforturi, demonstrează prezenţa aici a unei comunităţi catolice. Dar pentru că elementul catolic din vechiul judeţ Caraş „a fost foarte redus şi menţinut aici artificial, reprezentat doar prin colonii de călugări, durarea unui monument, de aceste impozante dimensiuni şi calitate de construcţie, n-a fost în nici un caz opera unei parohii catolice a cărei existenţă aci nu este amintită”[11]. Se poate deduce – după Miloia – că edificarea acestei biserici, despre care nu există documente, a fost săvârşită în urma „solicitudinii depusă de regii Ungariei, potrivit ordinelor papale, de a combate elementul «schismatic» din Banat, prin toate mijloacele şi în primul rând prin cele spirituale”[12]; dar se ajunsese la o situaţie în care „cunoscutele represalii în contra românilor din veacurile XIII-XIV n-au dus la rezultatul aşteptat, iar ivirea unor orduri bine înzestrate materialiceşte, între băştinaşii ortodocşi, putea dacă nu să schimbe înfăţişarea spirituală a Banatului, măcar să exercite un control asupra vieţii «schismatice» şi cu atât mai uşor să se poată executa ordinele regeşti”[13]. În secolele XIII-XIV – arată Ioachim Miloia – sunt  cunoscute 13 aşezări ale diferitelor «orduri catolice», cea mai mare parte a lor existând în zona de-a lungul Mureşului. În Banat pot fi localizate trei dintre acestea: İttebö (pe teritoriul de azi al Serbiei), menţionată în 1221, Sasvár (lângă Timişoara), în 1223 şi Sagio (pe lângă Gătaia, judeţul Timiş), în 1320. Miloia îl citează pe doctorul în teologie şi filosofie Koloman Iuhast, cu a sa temeinică lucrare Die Stifte der Tschanader Diözese in Mittelalter, la sfârşitul căreia este o hartă cu toate abaţiile şi parohiile aparţinătoare, la acea epocă, a eparhiei Cenad. Cercetătorul timişorean este de părere că: „în acea epocă de colonizare religioasă a putut fi construită şi biserica-cetate de la Căvăran, cu toate că nici în decimele papale, nici în alte documente nu se face amintire despre vreo abaţie existând la punctul acesta”[14]. Miloia consideră că ordinul care a ridicat această biserică a putut fi cel al Ioaniţilor sau cel al Benedictinilor. Ioaniţii, pe lângă un rol spiritual, au avut şi conducerea politică a banatului de Severin, în perioada 1247-1258, fapt care accentuează importanţa lor în zonă, din toate punctele de vedere. Au urmat apoi Dominicanii, care au fost foarte activi în convertirea băştinaşilor la catolicism. Papa Grigore al IX-lea (1227-1241), le-a dat acestora, în anul 1237, mai multe privilegii, între acestea fiind şi acela de a putea ridica lăcaşe de cult  în părţile bănăţene. Acelaşi papă i-a solicitat regelui Bela al IV-lea (1235-1270) să sprijine, cât poate de mult, acţiunile călugărilor angajaţi în opera de convertire a schismaticilor, îndemnându-l că, dacă e nevoie, să intervină şi cu puterea armelor.

Un mai pronunţat succes în acţiunea de convertire religioasă l-a înregistrat Ordinul Franciscanilor (îndeosebi în anul 1365). Acestora, magnaţii unguri le-au zidit mai multe mănăstiri în Banat, între cele mai importante fiind aşezămintele monahale de la Orşova şi Caransebeş, care se alăturau celor din alte zone: Haţeg, Cseri şi Ineu. Şi în acest context ar fi putut să fie construită biserica din Căvăran. Neavând documente scrise referitoare la zidirea acestei biserici, Miloia se bazează doar pe analogii şi ipoteze. „O analogie foarte preţioasă – susţine el – ne prezintă în tot cazul abaţia de la Bulci”[15] (judeţul Arad, pe Valea Mureşului), zidită în anul 1225, ale cărei ruine au fost demolate în anul 1871. Abaţia respectivă a fost construită la fel ca biserica din Căvăran, fiind folosit şi material provenit dintr-o aşezare romană ( la biserica din Căvăran a fost folosit material de construcţie de la Tibiscum). Dar în analogia respectivă, cel mai important fapt este acela că la amândouă bisericile „altarul este un pătrat regulat”[16]. Acest lucru îl ajută pe Miloia la datarea construirii edificiului de la Căvăran: „Totuşi, bazându-ne pe caracterul stilistic al zidurilor dezgropate şi îndeosebi pe identitatea formei altarului de aici şi de la Bulci, credem a nu greşi – scrie el – dacă punem zidirea acestei biserici în sec. XIII”[17]. Ipoteza lui Ioachim Miloia este susţinută nu numai de analogiile stilistice ale celor două monumente ecleziastice şi de prezenţa în Banat a ordinelor călugărilor ioaniţi, benedictini, dominicani, franciscani (cu misiunea lor catolică) ci şi de faptul că în secolul XIII, Căvăranul a fost un foarte important centru politic – capitală de district, ignorată de istorici datorică confuziei pe care o făcuse Pesty Frigyes în lucrările lui, localizând-o greşit lângă Sebeşul bănăţean, la 500-1000 de metri de acesta.

Întrucât epoca de înflorire a Căvăranului a fost în secolele XIII-XIV, numai în această perioadă a putut fi zidită biserica de aici – concluzionează Miloia. Dar urme palpabile din acea epocă, inclusiv ruine ale bisericii, nu au rămas. Pe locul „Seliştea” şi în vatra localităţii Căvăran, potrivit unor mărturii consemnate de Pesty Frigyes (în lucrarea  Krassó vármegye története, vol. II, Budapesta, 1884, p. I), în secolul al XIX-lea, prin curţile şi grădinile oamenilor, se găseau galerii-pivniţe şi relicve de suprafeţe pietruite. În jurul acestei biserici –presupune Miloia – s-au înşirat şi clădirile călugărilor, „încât pare că avem de-a face cu o abaţie în toată puterea cuvântului”[18]. Până la noi probe arheologice sau istoriografice, care ar putea modifica datarea edificării acestei biserici, Miloia a situat-o în secolul al XIII-lea, de când ar proveni şi construcţia sprijinită de patru contraforturi descoperite de el. Din starea materialului arheologic, el deduce că, din anumite motive rămase necunoscute, biserica a fost „slăbită sau chiar stricată”, astfel trebuind să fie reparată. În asemenea împrejurare au fost adăugate două contraforturi mai tari în locurile de unde porneşte construcţia altarului şi, tot atunci, s-au ridicat şi cele patru bastioane, câte două pe fiecare latură a edificiului. Miloia precizează că „s-ar putea pune ipoteza stricării bisericii, poate a arderii ei, în decursul incursiunilor tătare – şi refacerea ei, după ce a trecut pericolul. În felul acesta contraforturile ulterioare şi bastioanele ar data şi acestea din sec. al XIII-lea sau, cel mult, de la începutul secolului XIV”[19]. Destul de îndrăzneaţă este şi o altă presupunere a lui Miloia, anume că „proporţiile impozante şi structura masivă a bastioanelor ne pot deschide şi o a doua ipoteză: transformarea ulterioară a tipului longitudinal în tip central prin ridicarea unei bolte centrale pe aceşti patru piloni masivi. Dacă am admite această schimbare, data ar trebui s-o căutăm într-o epocă în care poate – afirmându-se tot mai mult elementul ortodox prin organismele bisericeşti întărite şi alimentate şi de voievozii români, bulgari şi, mai târziu, sârbi – această biserică de origine catolică a fost transformată în una ortodoxă. Cu atât mai mult că ordurile catolice, de care am pomenit, dispar repede – se mai ţin franciscanii în sec. XIV-XV în câteva localităţi mai de seamă ca, apoi, la primii ani ai Reformei, să domine aproape exclusiv elementul românesc ortodox. Deci, dacă s-ar admite această ipoteză, atunci transformarea bisericii s-a putut face până cel mult sec. al XV-lea, cu atât mai vârtos că, după această dată, oraşul Căvăran începe să decadă, mutându-se o bună parte  din cetăţenii de aci la Sebeş”[20]. Miloia consideră că biserica în discuţie a avut de suferit, cel mult din cauza unui „bombardament” (cu ghiulele de tun), fapt întâmplat „foarte probabil” la începutul secolului al XV-lea. Că a fost dărâmată, prin bombardament, se constată din stratul de moloz, care, fiind curat şi fără depuneri lente de humă, „dovedeşte că stricăciunea a fost de scurtă durată, provocată, deci, prin factori externi”[21]. În sprijinul ipotezei că biserica a fost dărâmată prin bombardament vine şi găsirea unor ghiulele între dărâmături de către câţiva locuitori din Căvăran. Dar însuşi Miloia, în timpul cercetării sale arheolocice de aici, a descoperit o ghiulea, la colţul de nord-vest în exterior, lângă zidul bisericii.

Pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, localitatea Căvăran era aproape pustie, aşa cum reiese din notele de călătorie ale lui Sándor Pál, citat de Miloia. Numitul călător, la întoarcerea din Constantinopol, în anul 1687, s-a oprit în Sebeş (Caransebeşul de azi), apoi, după ce a vizitat această cetate a doua zi a plecat dis-de-dimineaţă şi a ajuns pe la amiază – notează Sándor Pál – la un sat pustiu, „Kauran” (localitate identificată de Miloia, ca fiind Căvăranul). Acest sat, consemna călătorul, „nu mai are nici o clădire decât numai un zid de piatră dărâmat”[22]. Miloia este de părere că acel „zid de piatră dărâmat” este ceea ce a mai rămas din biserica de aici, în secolul al XVII-lea. Cu excepţia datării – considerându-se că este mai târzie cu cel puţin un secol şi jumătate –, o bună parte din opiniile lui Miloia despre biserica medievală de la Căvăran au rămas valabile până în zilele noastre. În urmă cu aproape un deceniu, cercetătorul reşiţean dr. Dumitru Ţeicu, prezentând într-una din lucrările[23] sale Caranul medieval (fost Căvăran), se bazează pe rezultatele investigaţiilor lui Miloia, menţionând: „Cercetarea arheologică (a lui Ioachim Miloia – n.n. T.C.) a evidenţiat la Căvăran-Cetate fundaţiile unei biserici sală de la sfârşitul secolului XIV - începutul secolului XV. Construcţia bisericii se leagă fără îndoială de existenţa unei comunităţi de «oaspeţi-regali»”[24]. Sau, mai dezvoltat, într-un alt capitol al aceleiaşi lucrări a lui Dumitru Ţeicu (Banatul Montan în Evul Mediu): „Biserica medievală de la Căvăran, actualul Constantin Daicoviciu, cunoscută datorită săpăturilor intreprinse de I. Miloia în anul 1930, se înscrie în seria bisericilor-sală cu altar pătrat. Construcţia are o navă mult alungită şi îngustă. Spaţiul acesteia a fost fragmentat de prezenţa a doi stâlpi pătraţi din zidărie în partea vestică, care au susţinut, fără îndoială, un turn-clopotniţă. Doi contraforţi, în unghi de 450, se aflau dispuşi pe latura vestică a navei. Zidurile de nord şi est ale altarului erau susţinute de alte două contraforturi. Într-o etapă ulterioară, se pare că au fost ridicate aceste elemente de susţinere şi pe celelalte laturi ale navei (Fig. 65.B)[25]. Autorul cercetării a atribuit biserica de la Căvăran acţiunii constructive a unor ordine călugăreşti apusene ce au activat în această zonă în cursul veacului al XIII-lea. V. Vătăşianu opina însă că monumentul de la Căvăran pare mai degrabă o adaptare a vechiului tip de biserică-sală stilului gotic din prima jumătate a secolului al XV-lea (se face trimitere la Istoria artei feudale în Ţările Române, Bucureşti, 1959, p. 258 – n.n. T.C.). Biserica de la Căvăran a fost construită în incinta unui târg şi centrul districtului românesc omonim. Ea a avut deci rostul unei biserici parohiale[26]. Târgul medieval Caran a fost identificat pe drept temei, în intravilanul actualului sat Căvăran şi în jurul său pe valea Timişului s-a construit un mic district românesc”[27] (se face trimitere la studiul lui Ioachim Miloia, Căvăranul din Evul Mediu. (O rectificare istorică), în „Analele Banatului”, nr. 1, 1931, p.33).

 

 

Dr. TIBERIU CIOBANU

 

 

NOTE:

 

[1] În perioada 1873-1917, a apărut la Timişoara „Történelmi és Régészeti Ertesitö”,  adică Buletinul Societăţii de Istorie şi Arheologie din Banat (devenită Societatea Muzeală de Istorie şi Arheologie din acest ţinut) întemeietoarea şi proprietara muzeului, până în anul 1920. În anul 1923 au fost tipărite cinci numere din „Gemina”, buletin al muzeului „municipalizat”, intrat, aşadar, în patrimoniul cultural al statului român.

[2] Ioachim Miloia, Biserica română din Lipova (Banat), în „Analele Banatului”, nr. 1, Timişoara, 1928, p. 26-27.

[3] Ibidem, p. 37.

[4] Victor Bleahu, Monografia oraşului Lipova, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Marineasa, Timişoara, 2006, p.276.

[5] Autor al lucrărilor Bisericile de lemn ale Banatului, Editura Excelsior, Timişoara, 2001; Bisericile de lemn dispărute din Banat, Editura Excelsior, Timişoara, 2004; Dincolo de ziduri, vol. I, Editura Aura, Timişoara, 2002.

[6] Nicolae Săcară, Ioachim Miloia cercetător  şi protector al monumentelor istorice, în volumul Un erudit cărturar Ioachim Miloia de  Mircea Miloia, Aurel Turcuş, Gheorghe Mudura, Nicolae Săcară, Editura Mirton, Timişoara, 1997, p. 100.

[7] C. Daicoviciu, I. Miloia, Cercetări arheologice în Banatul de Sud, în „Analele Banatului”, nr. 4, fasc.7, Timişoara, octombrie-decembrie 1930, p. 10-25.

[8] Ioachim Miloia, Corespondenţă, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi comentarii de Aurel Turcuş, Editura Eurostampa, Timişoara, 2005, p. 127.

[9] Ioachim  Miloia, Biserica medievală de la Căvăran, în „Analele Banatului”, nr. 4, octombrie-decembrie 1930, p. 26.

[10] Ibidem, p. 51

[11] Ibidem, p. 48.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem, p. 49.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p. 50.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, p. 51; Pesty Frigyes, Krassó vármegye története, vol. II, Budapesta, 1884, p. 254.

[23] Dumitru Ţeicu, Registrul aşezărilor medievale, în lucrarea Banatul Montan în Evul Mediu, Editura Banatica, Timişoara, 1998, p. 308-309.

[24] Ibidem, p. 308.

[25] Este reprodus planul bisericii sală din studiul lui Ioachim Miloia, Biserica medievală de la Căvăran, din ,,Analele Banatului”, nr. 4, Timişoara, octombrie-decembrie 1930, p.32.

[26] Am văzut că Miloia susţinea că „un monument, de aceste impozante dimensiuni şi calitate de construcţie, n-a fost în nici un caz opera unei parohii catolice a cărei existenţă aci nu este amintită”.

[27] Dumitru Ţeicu, Biserici şi mănăstiri bănăţene, în Banatul Montan în Evul Mediu, p. 180-181.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com