HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Istoria omeniei româneşti - Transnistria  (1)

Şerban Alexianu

 

România în Al Doilea Război Mondial

 

„Nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!” (Petre Ţuţea)

 

Şerban Alexianu este fiul profesorului universitar, doctor în ştiinţe juridice GEORGE ALEXIANU, vreme de aproape trei ani Guvernator al Transnistriei şi membru ex officio al Consiliului de Miniştri (19 august 1941-1944). Se pare că Mareşalul nu l-a cunoscut personal pe George Alexianu înainte de a-l numi guvernator. În alegerea sa, Mareşalul a ţinut seama de renumele de profesionist, de onestitatea şi loialitatea faţă de Ţară, pe care o avea profesorul. George Alexianu a făcut parte din „lotul Antonescu” alături de Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Constantin Z. (Pichi) Vasiliu, condamnaţi la moarte şi executaţi la 1 iunie 1946, la Jilava, pentru vini imaginare - „crime împotriva păcii şi a umanităţii.” O apreciere privind activitatea profesorului George Alexianu în Transnistria a avut-o mareşalul Petain, care, adresându-se ambasadorului român de la Vichy şi doamnei Cantacuzino, a declarat: „Cea mai mare glorie a Dumneavoastră, a românilor, se poate considera modul civilizat şi uman în care aţi administrat Transnistria şi realizările obţinute.[[i]] (Nota redacţiei)

 

Târziu de tot, când balanţa timpului din lunga mea existenţă înclină fără echivoc spre panta întunecată a amurgului, încerc să rememorez evenimente şi fapte începute înainte de 1940 şi până la 23 august 1944 - cu tot ce a urmat - evenimente trăite de mine alături de familia mea. Au trecut 70 de ani. Generaţia celor care au trăit cel de-Al Doilea Război Mondial, a dispărut sau este la apus, iar amintirile lor se pierd în umbrele vremii şi ale morţii. Părinţi şi bunicii nostri, chiar noi înşine, cei care am trecut prin anii crânceni ai celei mai sângeroase conflagraţii mondiale cunoscută în istoria omenirii, în vâltoarea căreia Ţara noastră şi-a păstrat cu greu şi cu mari sacrificii fiinţa naţională, rememorarea acelor timpuri poate va da prilej celor interesaţi să cunoască lucrurile aşa cum au fost ele în realitate, ignorând întreaga propagandă care a făcut şi face atâta rău neamului nostru. Plecând spre est ca aliaţi de nevoie ai  Germaniei, românii au sfârşit războiul în Vest, ca aliaţi silnici, niciodată recunoscuţi, ai sovieticilor. Trecând Prutul la ordinul generalului Ion Antonescu în asentimentul întregii ţări, armatele romane au eşuat la Stalingrad, la cotul Donului şi în Crimeia, iar lovitura de stat prin tradare de la 23 august 1944, ne-a livrat ruşinos sovieticilor, de care nu am scăpat oficial până în 1989, iar practic, prin reprezentanţii lor bine scoliţi atât în ţară cât şi la Moscova, nici măcar până astăzi. Din momentul ultimatumului sovietic din 1940 şi de la 21/22 iunie 1941, când a început războiul pentru România şi până la  terminarea lui în 1945, prin capitularea  Germaniei şi din păcate, mult după aceea, România a dat în fiecare zi tribut de sânge şi umilinţă. Milioane de oameni au rămas marcaţi de întâmplările teribile de pe front, prizonierat, gulag sau de acasă,  sub opresiune. Lecţia crudă a istoriei, arată încă o dată că războaiele nu rezolvă nimic, dar distrug în malaxorul crimei instituţionalizate, zeci şi zeci de milioane de oameni, de destine.

 

De ce aceste randuri? Ele fac parte dintr-o suferinţă umană şi istorică, prea arzătoare, prea prezentă în sufletul în carnea şi în sângele unor oameni. Nu avem şi nu am dreptul la tăcere! Cu cât trec anii, cu atât mi se pare nedreptatea mai teribilă şi mai de neiertat. Aceste rânduri - fiind vorba de părintele meu - pot fi considerate a fi partizane şi aşa şi este, dar partizanatul lor a izvorât din nevoia relatării cinstite şi corecte a unor întâmplări, atitudini şi fapte de nimeni cunoscute. Nu vreau sa vorbesc despre trăirile mele, doresc doar să redau o infimă parte a evenimentelor  întâmplate acolo, în succesiunea lor temporală, simplu şi fără exagerări, doar fapte reale aşa cum s-au întâmplat. Acesta este şi scopul rândurilor de faţă, să arăt celor interesaţi adevărul aşa cum a fost el, perioade din viaţa tatălui meu, să reconstitui o serie întreagă de pagini din jocul complex, dramatic, al secolului care a trecut şi mai ales din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu este o apărare sau justificare a perioadei scurte de viaţă a tatălui meu, dar până acum nimeni nu s-a încumetat să o facă o cercetare sau analiză riguroasă, cu exceptia cărţi lui Olvian Verenca intitulată „Administraţia Română în Transnistria 1941-1944”, care printre altele vorbeşte despre  viaţa, activitatea profesională şi a muncii creatoare depuse de cel ce a fost profesorul universitar de drept public Gheorghe Alexianu. Fără aceste succinte rânduri se va aşterne, încetul cu încetul, după o lungă şi neexplicată tăcere, valul nemeritat al uitării şi nedreptăţii definitive. Aceste puţine rânduri care arată şi explică activitatea tatălui meu, este firesc ca prin forma prezentată cititorului  să fie o lecţie de istorie şi îndreptar al tuturor nedreptăţilor, suferinţelor şi umilinţelor care au fost date poporului român să le suporte. Viaţa sa bogată în valori simple a fost compusă dintr-o multitudine de amănunte obişnuite, nesemnificative acelor vremi, activitatea profesorală, lucrări de specialitate, călătorii de studii, activitatea juridică, legislativă şi de administraţie, întâlniri cu oameni de aceiaşi valoare intelectuală care l-au influenţat şi pe care, la rândul lui i-a influenţat. Asta a fost viaţa lui, trăită cu voinţă fermă, dăruire şi demnitate. A crezut în ceea ce face şi nu a avut nici o clipă sentimentul zădărniciei. Din această perspectivă, viaţa lui este un exemplu edificator de trăire într-o ţara în care acum a ajuns să domneasca lehamitea.

 

A încerca chiar şi acum a scrie cum ar trebui să se cunnoască şi mai ales să se ştie şi să se înteleagă adevărul despre cum au administrat şi condus românii zona din afara graniţelor ţării numită ad-hoc Transnistria, risc ca într-un mediu social şi istoric din păcate ca cel al ţării noastre, cu o istorie atât de falsificată, viciată şi exploatată propagandistic, să fiu combătut fără probe sau dovezi, acuzat cu vehemenţă şi pus în faţa aceloraşi vechi şabloane, folosite timp de mai bine de o jumătate de secol. Astăzi sper, că datorită bunăvointei revistei ART-EMIS, acest subiect să poată fi judecat şi înţeles prin prisma realităţii şi a istoriei adevărate. Numai în felul acesta se va putea reconstitui echilibrat, „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire), acest capitol aparte din istoria atât de framântată şi sbuciumata a României. Evaluarea conjuncturilor care au determinat la un moment istoric anumite atitudini responsabile sau iresponsabile, porneşte de la principiul că decizia politică a influenţat şi va influenţa permanent existenţa statelor. Situaţia specială la care s-a ajuns în politica mondială a anilor 1938-1941, ascensiunea vertiginoasă a celui de-al treilea Reich german, slăbiciunea de nepermis a marilor puteri, care permanent au evitat luarea unor masuri colective de intervenţie împotriva celor care încălcau ordinea şi tratatele internaţionale în vigoare după primul război mondial, a culminat cu încheierea pactului de neagresiune din 23 august 1939, între Germania şi Uniunea Sovietică, cunoscut sub denumirea Pactul Ribbentrop-Molotov. Astfel s-a parafat cea mai sinistră alianţă diplomatică şi militară a veacului XX, care stabilea prin bună înţelegere limitele de frontieră între cele două mari puteri ale vremii, a însemnat practic premisa începerii celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

Pentru România nu a fost vorba de o enormă fatalitate, ci politic şi istoric vorbind de construcţii eronat conjuncturale şi organic fragile la nivelul structurilor politice şi de guvernare, cu rădăcini adânci şi strâmbe încă de la începutul statului modern român. Nedreptăţile făcute României în 1940 au găsit şi s-au datorat unei ţări nepregatite, minată de un partizanat politic ilogic, de prăpăstii insurmontabile între partide şi personalităţile lor, care vădeau o crasă lipsă de percepere şi înţelegere a situaţiei politice a Europei, pe scurt un fel de democraţie incompetentă, contrară intereselor ţării, mânată de orgolii, abuzuri şi coruptie. Acestea au fost premisele pentru ţara noastră de începerea războiului contra Uniunii Sovietice, pentru recuperarea teritoriilor răpite savamolnic în 1940, pentru salvarea ţării ca stat independent şi ca naţiune liberă. Pentru România, chiar de la începutul lui, războiul a avut imperiul stării de necesitate instituită în scopul salvarea libertăţii şi a entităţii naţionale. Astfel, între 1939 - 1940, libertatea, puterea de decizie şi chiar de rezistenţă a Sud-Estului Europei, au ajuns să fie dominate pe rând prin violenţă sau presiune, fie de Gremania, fie de Uniune Sovietică. România a fost şi ea supusă din plin acestei influenţe la care regimul politic de atunci, dominat de camarila formată în jurul regelui Carol al II-lea şi părăsită de toţi aliaţii, a cedat teritorii, forţată de neputinţă proprie de a reacţiona şi de împrejurările tragice din exterior.

 

A urmat războiul şi tot ce s-a întâmplat şi urmat s-a datorat lui. Atunci, între 1941 şi 1944, Transnistia a fost considerat teritoriu delimitat artificial, ca ţinutul de dincolo de Nistru. Situat în sud-vestul Ucrainei, se întindea pe mai bine de 47.000 kmp între apa Bugului superior, a Nistrului, până la limanul Niprului, fiind delimitat la sud de Marea Neagră, iar spre nord de râurile Liadova, Niomjai şi Row, până la aşezarea Jmerinca. Aşadar, la 19 august 1941, la Cartierul General al Armatei Române de la Tighina, Conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, emite, ţinând seama de înţelegerea pe care a avut-o cu Hitler, actul prin care era instituită Administraţia Civilă dincolo de Nistru. De aci începe în această regiune devastată de război, în condiţii nebănuit de grele, opera de refacere, de organizare şi de canalizare a tuturor energiilor în munca titanică pentru înlăturarea distrugerilor războiului şi transformarea zonei într-un habitat uman complet refăcut şi renăscut. „Consternare şi tristeţe, iată simţămintele ce le-am avut în suflet şi în minte, atunci, în 1941, când am trecut pentru prima oară podul de peste Nistru pe pământul de pe celalt mal, ce s-a numit Transnistria”, spune Olvian Verenca în lucrarea amintită mai sus. Şi acum la atâţia ani distanţă, viziunea apocaliptică a ceea ce a lăsat în urma războiul mă urmăreşte cu durerea şi disperarea acelui început pe care-l vedeam sinistru,  fără rezolvare, fără şansa unei reuşite. Metodele folosite de sovietici în a distruge totul în retragerea lor, m-a facut pentru prima oară să văd pe viu şi să înţeleg principiul pământului pârjolit - puţin spus - al distrugeri totale. Erau doar primii paşi făcuţi în noua regiune, zonă în care distrugerile nu au fost atât de cumplite din cauza înaintării repezi şi masive a trupelor româno-germane. Mai târziu, pe măsură ce noul guvernământ lua în primire teritoriul ce îi fusese hărăzit României spre a-l reface şi administra, efectele distrugerilor au apărut mai puternic, iar gravitatea lor aproape totală.

 

În întreaga regiune totul fusese sistematic distrus după un plan dinainte conceput şi executat. Principalele resurse de trai şi de viaţă - nu conta că populaţia va rămâne fără nici o sursă de trai - uzini, industrii şi fabrici, centrale electrice, surse şi reţele de apă din oraşe, până şi canalizările au fost scoase din uz prin dinamitare. Întreaga întindere a noi provincii, până şi în cel mai mic cătun dacă exista acolo o cât de mică activitate productivă, moara sătească, presa de ulei, sau diverse dotări alimentare au fost distruse prin incendiere sau dinamitare, iar în colhozurile sau sovhozurile utilajele de ori ce fel sau uneltele de lucrat şi recoltat, precum magazii şi depozitele care nu fusesera complet golite, erau arse dărâmate sau aduse în stadiul de a nu mai putea fi folosite. Se pare că la început de conflict, aici, s-a putut aplica şi pune în practică Hotărârea din 4 iulie 1941 a C.C.-P.C.U.S. şi a Consiliului Comisarilor Poporului, care prin instrucţiuni detaliate dădea dispoziţii cu privire la „crearea condiţiilor de nesuferit pentru duşmani” în caz de retragerea forţată a unităţilor Armatei Roşii. În prima fază, în zonele unde s-a declanşat conflictul şi retragerea sovieticilor nu era încă precipitată, a existat timpul material pentru efectuarea distrugerilor, dar mai târziu, când înaintarea trupelor germane şi române a fost mai rapidă nu a mai fost timp material pentru astfel de operaţii, în schimb luptele aduceau cu ele alte nenumărate distrugeri. Un studiu publicat la vremea respectivă de ministerul Apărării Naţionale, prezintă o situaţie aproape incredibilă. Peste 85% din tot ce a existat acolo a fost distrus de către sovietici, prin incendiere dinamitare sau jefuire: primării şcoli, spitale, cazărmi, sedii administrative sau poliţieneşti, posturi de radio sau centrale telefonice, localuri de poşta, bănci, cooperative, băi comunale sau orăşeneşti, magazine de tot felul, muzee, teatre, cinematografe, gări şi căi ferate, căi de comunicaţii şi aeroporturi.

- va urma –

 

Şerban Alexianu

     [[i]]  Olivian Verenca, Administraţia civilă română in Transnistria 1941-1944, Bucureşti, 2000, p. 254

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com