HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Istoria schismei de la 1054

 Maria Hetco

 

            În anul 330, Constantin cel Mare (foto),  face inaugurarea noii sale cetăţi din Răsărit. El o numeşte Constantinopol, după numele lui, grecii supranumind-o în acelaşi timp: Roma Nouă. Constantin a împodobit noul său oraş, cu măreţe palate în care el îşi mută reşedinţa, întorcând spatele Romei prigonitoare de creştini.  Roma, vechea capitală a Imperiului Roman, s-a simţit jignită, lovită în amorul propriu şi a văzut în acest act o încercare de umilire, lucru destul de neplăcut. Curând însă Roma se încreştinează şi persecutorii creştinismului devin astfel creştini, devenind treptat, treptat, fii ai creştinismului, conduşi de episcopul Romei, urmaşul Sf. Petru.

            Încreştinarea păgânilor progresează. Centrul creştinismului în Răsărit a devenit un orăşel mic, Bizanţ, unde Constantin cel Mare ridică Biserica creştină, fără ca acest Bizanţ să aibă un episcop la început, lăsând biserica să aparţină de Metropola Iracliei. Nu mult după aceea, episcopul de Constantinopol îşi ia numele de “arhiepiscop cu reşedinţa în oraşul Împăratului”  asfel şi Biserica devenea onorată prin oraşul Constantinopol, care a câştigat renume şi onoare deosebită.

            Apare sămânţa  geloziei  între cele două cetăţi creştine Roma şi Constantinopol, sau între ginta greacă a Răsăritului şi ginta latină a Apusului. Apoi erau deosebiri mari atât de limbă cât şi de sânge, deosebiri de caracter, de cultură şi gândire. Creştinismul este o singură doctrină, bine precizată, el a apărut cam în acelaşi timp şi în Răsărit şi în Apus, el trebuie să fie acelaşi peste tot. Sfinţii părinţi ai Bisericii ca Vasile cel Mare, Grigore şi Ioan Gură de Aur, care aparţin culturii greceşti, au profesat acelaşi creştinism ca sfinţii părinţi aparţinând culturii latine şi totuşi între cele două – adică Biserica latină de Apus şi Biserica greacă de Răsărit, nu a existat niciodată o uniformitate, adică felul rugăciunilor, ceremoniile în oferirea sfintelor taine, limba şi micile detalii ale liturgiei, ceremoniile religioase, disciplina în timpul lor, erau în forme diferite – dar asta nu era un caz de discuţie, de dezbinare. Clerul şi credincioşii ambelor biserici erau strâns uniţi în credinţă şi se considerau fraţi în Cristos. Grecii asistau în acele vremuri la liturghia ce se făcea în limba latină cînd se aflau la Roma, după cum italienii şi francezii, când se aflau la Constantinopol, participau, se cuminecau la sf. Liturgie făcută în limba greacă.

            În fiecare biserică, atât de rit grec, cât şi de rit latin era o bogată varietate de rugăciuni, un număr însemnat de liturghii, o bogăţie de datini, o adevărată podoabă a Bisericii lui Cristos.

            Cine ar fi putut crede că aceste diferenţe de cult extern, va separa, va rupe Biserica lui Cristos? Ne supără de exepmplu varietatea florilor, a formelor a culorii, a parfumului lor, aceste flori fiind într-o grădină creştină sau în alt loc de pe pământ? În cele dintâi veacuri, Biserica Catolică – Universală,  încălzea la sânul ei toate formele cultului şi toate tradiţiile, de aceea i se zicea universală.

            Să ne întoarcem acum la scaunul din Constantinopol. Cu ocazia Sinodului Ecumenic din 381 ţinut la noua Romă, adică în Constantinopol, episcopul cetăţii a fost onorat cu un titlu mai mare decât cel dinainte: el va lua loc alături de scaunul papal în adunarea Sinodului şi va fi cinstit cu onoarea de a fi al 2-lea după Papa Romei

 

 

Pictura de Raffael: Botezarea (legendara) a lui Constantin cel Mare de catre Papa Silvestru I (Sala di Constanino, Vatican)

 

            Noi trebuie să ştim că în vechime se dădea o mare importanţă scaunului şi locului cu care era onorat cineva într-o adunare. Din această cauză se iscaseră nu numai certuri, dar şi războaie. Creştinismul a încercat să desfiinţeze aceste pretenţii absurde. Să ne amintim exemplul Mântuitorului de la Cina cea de taină, când încins cu ştergarul a spălat picioarele ucenicilor, învăţându-i că cine vrea să fie mai mare să le fie tuturor servitor.

            Cu 70 de ani de ani mai târziu, la Sinodul de la Calcedon, arhiepiscopul de Constantinopol şi-a luat titlul de Patriarh. Roma şi-a dat acordul, arătând însă că se face un prea mare abuz amestecând politicul cu rânduiala bisericească şi chiar cu dreptul economic. Din această cauză, câţiva ani a existat un început de schismă între Roma şi Constantinopol. Grecii nu vedeau în protestul papei decât ură şi gelozie.

            În ultimul sinod, Constantinopolul smulse şi “dreptul de a guverna asupra tuturor bisericilor din Orient” întocmai ca şi Papa în Occident. În anul 589, Patriarhul de Constantinopol şi-a luat titlul de Patriarh Ecumenic. La această inovaţie şi nouă titulatură şi mai pretenţioasă, care ameninţa chiar şi scaunul Papal, Grigore I cel Mare, care era papă în acel timp, pentru a da un exemplu de umilinţă confratelui bizantin, îşi ia titlul de “Servitorul servitorilor lui Dumnezeu”, titlu ce îl păstrază papii până astăzi.

            Papa văzând cum creşte din ce în ce mai mult pofta Constantinopolului după stăpâniri, în mod dezordonat, ia şi el câteva măsuri. El îşi reclamă dreptul de a confirma numirile şi alegerile de episcopi şi chiar de patriarhi şi în Răsărit ca şi în Apus.

            Acest drept îl avea în calitatea sa de şef al întregii creştinătăţi şi ca urmaş al Sf. Petru, drept recunoscut şi de Împăratul Constantin. De aceea, Papa Romei, a intervenit cu mult zel în timpul luptelor pentru sfintele icoane, susţinând cultul icoanelor, contra împăraţilor şi a patriarhilor iconoclasti.

            În anul 857, în 06.01, de Sărbătoarea Botezului Domnului, Patriarhul de Conastantinopol, Ignatie, refuză sf. Cuminecătură patricianului Bardas, unchiul Împăratului de răsărit. Patriarhul este unchiul împărătesei Teodora şi fratele sf. Pavel Xeropotamitul de la M-tele Athos. Patricianul Bardas era un desfrânat, un intrigant şi un ticălos, care a pus la cale asasinarea marelui cancelar al Imperiului. Patricianul Bardas, trăia în concubinaj cu soţia fiului său. Partriarhul deseori i-a făcut reproşuri pentru conduita lui imorală, dar văzând că Bardas nu dă semne de îndreptare, a refuzat să-i dea sf. Împărtăşanie.  Departe de a se îndrepta şi ruşina după refuzul sf. Cuminecături, Bardas s-a umplut de ură, de revoltă şi şi-a făcut planul de a se răzbuna pe Patriarhul Ignatie. L-au ajutat îmrejurările: prin intrigi a înlăturat-o pe Împărăteasa Sf. Teodora, iar pe tânărul împărat Mihail, l-a ţinut sub influenţa sa imorală şi vicioasă. Tot în anul 857, în luna noiembrie, Patriarhul Ignatie este scos cu forţa din din patriarhie, din ordinul lui Bardas şi trimis în exil.

            Toţi monahii din Constantinopol, de la M-tele Athos, cea mai mare parte din episcopi, preoţii şi credincioşii, au luat apărarea Patriarhului trimis în exil, iar strigătul lor era un strigăt de alarmă care arăta că a intrat lupul în staul. Puterea politică a păşit cu toată brutalitatea obişnuită în turma bisericii creştine, turmă ce este neapărată de arma pământescă şi necruţată de duşmani. N-a auzit nimeni strigătul creştinilor, căci toată puterea imperiului era în mâinile lui Bardas, care umilea instituţia Bisericii pentru că i-a arătat greşelile. Cei care cunoşteau situaţia, cei care erau de partea Patriarhului, sf. Igantie, dar nu-l puteau apăra de răzbunarea lui Bardas, au cerut ajutor sf. Părinte, Papa Romei, singura putere ecleziastică mai presus de puterea Împărătească. Ei îl rugau pe Papă să repare injustiţia şi ofensa adusă sf. Ignatie.

            Toţi credincioşii Constantinopolului, doreau ca intervenţia Papei să fie cât mai eficace şi presigiul Romei să aibe cât mai mare importanţă.

            Cât de mult le-ar folosi şi azi creştinilor ortodocşi autoritatea Papei, ca să-i ia sub scutul ei în multe cazuri asemănătoare!...

            Bardas a adunat în jurul lui patricieni şi oameni ai palatului şi alege repede, cu mare grabă, un nou patriarh. De unde până atunci persoana patriarhului era aleasă dintre monahii cei mai cuvioşi, sau din episcopii, clericii cei mai pioşi, mai destoinici şi cu o viaţă sfântă, Bardas a ales un civil, un om al curţii, mai exact un secretar simplu al palatului. Acest om, luat peste noapte din civil şi fabricat patriarh, se numea Fotie. Era un civil învăţat, foarte versat în diplomaţie, unde ştia să fie dibaci, isteţ şi foarte viclean. Vedeţi deci că n-a fost consultată nici voia lui Dumnezeu, nici a sf. Sinod, nici a credincioşilor. Acest nou Patriarh, Fotie, era creaţia lui Bardas, care pe timpul unei singure săptămâni a trecut prin toate treptele ierarhiei bisericeşti, până la episcop, iar în 25 decembrie a aceluiaşi an, în ziua naşterii Domnului, a fost proclamat de Bardas, Patriarh Ecumenic, în faţa clerului şi a poporului, înmărmurit de acestă ispravă a lui Bardas.

            Răspunsul Papei a întârziat din cauza mijloacelor de comunicare rudimentare, timp în care Bardas a acţionat rapid.

            Fotie, patriarhul prefabricat, s-a instalat în palatul lui Ignatie, a început a-l critica pe Ignatie, că era un om prea slab, nepotrivit, rigid, un om fără experienţă, că merita să fie demis şi trimis în exil. Dar nu sufla un cuvânt prin care să atace moralitatea lui Bardas aşa că acesta putea trăi în linişte cu nora lui. Fotie voia acum să-l atragă de partea lui pe Papă. I-a trimis Papei o frumoasă şi lungă scrisoare, în care a folosit toată iscusinţa, şiretenia şi diplomaţia pe care o avea. I-a trimis Papei minunate şi preţioase daruri crezând că prin ele îl va ademeni pe urmaşul lui Petru să-i recunoască anticanonica şi scandaloasa alegere. Papa a primit scrisoarea, a descoperit printre rândurile şirete ale lui Fotie că a avut loc o acţiune nedreaptă contra venerabilului Ignatie şi îi răspunde zicându-i: “D-l Fotie” ca unui civil şi nu “Patriarh Fotie”. În a 2-a scrisoare trimisă împăratului, îi cere să-l readucă pe Ignatie, adevăratul patriarh înapoi, iar daca într-adevăr Ignatie este vinovat cu ceva, să fie mai întâi judecat de Sf. Sinod şi apoi demis. Asta a cerut Papa! Ce vină i se poate aduce Papei pentru cererea lui dreaptă şi corectă?

            În faţa refuzului Papei de a-l recunoaşte Patriarh, Fotie cu abilitatea lui diplomatică, a cucerit, a câştigat inima unor episcopi din care face un soboraş şi declară destituirea lui Ignatie. Papa este informat, iar în anul 863, adună un sinod la Roma: condamnă soborul adunat de d-l Fotie şi care l-a demis pe Ignatie şi declară lumii că nu-l recunoaşte pe Fotie ca Patriarh. Atunci Împăratul Mihai al III-lea, tânărul pe care l-a ţinut sub influenţa sa imorală şi vicioasă şi care a rămas în istoria Greciei sub numele Mihail Beţivul, trimite o scrisoare Papei, plină de tot felul de injurii. Acestei scrisori scârboase, Papa îi răspunde cu demnitate. În acest timp, poporul din Constantinopol, acel popor credincios, bun şi nevinovat, începe să se mişte, să murmure şi-l acuză pe Împărat că s-a purtat nedrept faţă de Sf. Ignatie, care este surghiunit pe nedrept. Poporul strigă şi contra lui Fotie, acuzându-l de uzurpare. Ca să iasă el nevinovat, cu şiretenia lui, adună într-o carte diferenţele dintre ceremoniile liturgice şi unele datini ale Bisericii Latine faţă de cele graceşti, apoi le comenteză şi face din aceste diferenţe de rit şi de datini dintre Apus şi Răsărit o armă contra Papei. Răspândeşte cartea în popor iar Fotie, sărindu-i în ajutor atacă prin viu grai din altarele bisericilor greceşti pe Capul Creştinătăţii, numindu-l pe Papă eretic şi căzut din dreapta credinţă, dreapta credinţă fiind cea greacă, nu cea latină.

            Fotie ştie că în ţările catolice, în rugăciunea “Crezul” se recită că Spiritul Sfânt purcede “de la Tatăl şi de la Fiul”. Se leagă de acest aspect şi face din el o armă contra Papei şi a Bisericii Catolice care “ nu este dreaptă, dreapta credinţă şi Papa este un eretic”.

            În anul următor, 867, Bardas, cel care l-a făcut Patrirh pe Fotie, moare de o moarte violentă. Ajuns împărat Vasile, taie capul Beţivului, se declară el împărat în locul lui Mihail al III-lea şi începe să cureţe palatul şi imperiul de toţi viclenii şi lichelele adunate în jurul fostului împărat. Vasile, noul împărat, i-ar fi tăiat şi lui Bardas capul dacă era în viaţă la urcarea lui pe tron.  Fotie, căzut şi el în mâinile împăratului este detronat  şi trimis în exil într-o insulă îndepărtată şi îl readuce pe sf. Ignatie în scaunul patriarhal. El repară astfel nedreptatea făcută lui Ignatie, repară injuriile aduse Romei şi sf. Părinte.

            Timp de aproape 200 de ani după Fotie, bisericile din Răsărit şi Apus au trăit în împărtăşie una cu celalta, cu toatre diferenţele arătate. Ele ar fi trăit aşa şi azi poate, dacă nu ar fi venit în fruntea Bisericii de Răsărit un al 2-lea Fotie, Mihail Cerularie. Acest Mihail Cerularie era un civil la curtea Împăratului care s-a  făcut vinovat de a fi conspirat la viaţa împăratului şi a fost trimis în exil, unde s-a călugărit. Ajutat de curtenii de la palat, a devenit patriarh. Acest om, nu a avut o viaţă sfântă, nici înainte, nici după ce a ajuns Patriarh al Constantinopolului. El este unul dintre marii vinovaţi de despărţirea Bisercii de Răsărit, de Biserica de Apus.

            El i-a scris o scrisoare Papei plină de acuzaţii, scrisoare  care i-a făcut acestuia o impresie foarte proastă.

            Sf. Părinte, dorind să triumfe pacea între biserici, trimite o delegaţie de trei episcopi şi un cardinal la Constantinopol cu misiunea de a trata atât cu Patriarhul cât şi cu Împăratul referitor la problemele ridicate de Cerularie. Cardinalul trimis, Humbert, ajungând la Constantinopol împreună cu trei episcopi, caută să se intâlnească cu patriarhul, dar acesta a refuzat să-i primească, Cerularie fiind hotărât să termine cu Roma. Chiar împăratul Bizantin, Constantin al IX-lea, care domnea atunci l-a chemat pe Cerularie şi i-a pus în vedere să se împace cu Roma, arătându-i că schisma între cele 2 biserici e păgubitoare. Vrând-nevrând,  Cerularie a făgăduit că va intra în tratative cu delegaţii papei care aşteptau această întâlnire de 3 luni.  Cerularie s-a răzgândit, nu primeşte delegaţia Papei, trimiţându-le vorbă la hotelul la care stăteau că nu-i poate primi pentru că îi socoteşte căzuţi din  dreapta credinţă şi chiar le interzice să mai intre şi să facă sf. Liturgjhie în biserica Sf. Sofia. La aceste acuzaţii, cardinalul Humbert, văzând că nu mai are ce aştepta din partea lui Cerularie, a mers la Biserica Sf. Sofia şi  a depus pe altarul acestei biserici bula de excomunicare a Patriarhului Cerularie care a îndrăznit, fără judecata unui Sinod Ecumenic să refuze comunicarea cu Papa şi cu cei trimişi de el. Acest act de excomunicare din biserică a lui Cerularie, se referea doar la el, nu şi la credincioşii Bisericii de Răsărit, cum s-a popularizat,  a avut loc în 16.07.1054.

            În acest timp la Roma, moare sf. Părinte.

            Delegaţia trimisă de papă se îmbarcă pentru revenirea în Italia. Împăratul auzind de plecarea delegaţiei şi de excomunicarea lui Cerularie, trimite delegaţi, căutându-i pe mare, rugându-i să vină înapoi pentru împăcare. Delegaţii se întorc, dar Patriahul le trimite vorbă că nu-i poate primi. Până la întoarcerea delegaţiei, Cerularie, ridică o parte din populaţia Constantinopolului contra lor, furia populaţiei era mare, deoarece li s-a spus că toţi creştinii Bisericii de Răsărit au fost excomunicaţi. Totuşi au scăpat de furia oamenilor şi mai multe zile au aşteptat să li se trimită un cuvânt de pace care nu a mai sosit. După toate acestea, s-au  hotărât să se întoarcă în Italia.

            După plecarea reprezentanţilor sfântului Părinte, Cerularie a adunat în Costantinopol   un sobor de câţiva episcopi şi lansează şi el anatema contra Papei. Schisma, ruperea fraternităţii dintre cele 2 biserici, s-a decretat a 2-a zi după acest sobor.

            Credincioşilor greci li s-a interzis să se mai cuminece în bisericile latine şi trebuiau să păstreze o separaţie totală  faţă  de romani.

            Aceasta este istoria schismei.

            În literatura bisericii ortodoxe române, nu se scrie nimic despre aceste fapte istorice de mare importanţă. Nimic despre Fotie, nimic despre Cerularie. De ce oare?

            Avem noi românii vreun interes de a ascunde adevărul?

            În manualele de istorie bisericeasă pentru cursul secundar, se spune că schisma s-a produs din cauza Papei, care s-a amestecat prea mult în biserica răsăriteană şi că din această cauză,  grecii nu au mai putut suferi amestecul şi şi-au luat libertatea de a se conduce numai prin patriarul lor. Nimic despre imoralitatea lui Bardas, despre imoralitatea împăratului “Beţivul”, nimic despre exilarea lui Ignatie, despre alegerea necanonică a lui Fotie, sau despre îndărătnicia lui Cerularie! De ce?

            Eu, spune arhimandritul Teodosie Bonteanu, îi socot vinovaţi pe toţi cei care ascund adevăratele motive pentru care B.O.R. se află despărţită de Roma. Acesta este adevărul, foştii mei monahi, preoţi şi credincioşi ai B.O.R.

 

A consemnat,

Maria Hetco - Oradea,  08.10.2009

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com