HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Istoria schismei de la 1054 -

dintre Biserica de Apus şi Biserica de Răsărit

 

 Marie Hetco

 

            În noaptea teribilă când Domnul Isus se simţea aproape de moartea sa cea de bună voie pentru răscumpărarea noastră, stậnd la cea din urmă cină cu ucenicii săi, iată ce sfaturi le dă: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii””Pacea mea o las vouă” şi din nou „să vă iubiţi unii pe alţii, precum şi eu v-am iubit.” Acestea sunt ultimele dorinţe şi tot ce cere de la neamul omenesc Fiul Omului în clipa când pleacă să se jertfească pentru om. Chinurile patimilor şi ale răstignirii nu-l neliniştesc atât de mult, pe cât îl nelinişteşte gândul că, în sânul comunităţii creştine vor putea să se producă cu timpul spărturi, dezbinări şi despărţiri pricinuite de ură şi de gelozie, prin meşteşugirea celui rău. Această viziune îl doare pe Isus  mai mult decât rana din coastă. Şi cu dreptate, căci duşmănia şi ura dintre oameni avea să facă cel mai mare rău Bisericii sale. De aceea le aminteşte şi îi roagă pe apostoli de mai multe ori: „Să vă iubiţi” pentru că numai „prin aceasta vă veţi putea distinge că sunteţi fiii mei, de veţi avea dragoste între voi”.

            În Grădina Ghetsimani unde merge să se roage, El cere Părintelui Etern, sub sudoarea de sânge: „Părinte sfinte, păstrează în numele tău pe cei ce Tu mi i-ai dat, pentru ca să fie una cum suntem noi. Pentru ca ei să fie una toţi împreună, cum Tu Părintele meu eşti cu mine” şi după aceea: „Eu nu mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în mine, prin cuvântul lor”. Ce îndemnare la pace şi la bună înţelegere şi cât de mult doreşte Mântuitorul împlinirea lor... E tot ce doreşte mai mult de la noi: unirea, înfrăţirea şi dragostea ... şi totuşi, cât de mult ne-am depărtat de aceste nobile şi dumnezeieşti gânduri ...

            Astăzi, după veacuri, de la acel suspin al Mântuitorului, noi care îndrăznim să spunem în entuziasmul devotamentului faţă de Mântuitorul lumii că suntem gata să sărim în foc, ori să ne dăm sabiei şi morţii pentru a păzi credinţa sa: de ce n avem aceeaşi stimă şi pentru unirea atât de fierbinte dorită de Isus? De ce nu zicem vom trece prin foc şi prin sabie pentru ca să ne reunim într-o singură biserică aşa cum ai voit Tu Doamne?! Sau să zicem: suntem gata pentru a ajunge la repararea schismei sau împăcare, dacă aceasta este dorinţa Ta cea mai mare, Doamne... Vai cât am păcătuit contra acestei dorinţe, o Isuse ... şi cât de puţin suntem şi astăzi dornici de împăcare ... Din cauza aceatei dureroase viziuni, Tu nu puteai muri, şi-ţi era sete pe cruce. Şi de aceea ai spus lui Petru: „Simone, Simone, iată Satana v-a cerut  pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu: dar Eu m-am rugat ca credinţa ta să nu scadă şi tu, să întăreşti pe fraţii tăi”. De unde suntem îndreptăţiţi a crede că întărirea, tot de la Petru se cade să o aşteptăm şi în prezent, de la Petru, „Piatra credinţei” pe care Mântuitorul şi-a întemeiat Biserica.

            Pasiunile şi aroganţa omenească au rupt în două acea mare instituţie fondată de Isus Cristos, după zece veacuri de muncă şi de sfinţire, după ce a trecut prin foc şi sânge,  după ce ea a trecut prin catacombe, prin persecuţii şi prigoane de tot felul, cultivând şi ridicând umanitatea la nobleţea ideală şi dând lumii atâţia sfinţi.

            S-a găsit în scriptură scris că Mântuitorul umblând pe pământ purta pe el o cămaşă fără cusătură, dintr-o singură bucată. Această cămaşă este socotită a fi simbolul integralităţii Bisericii Sale. Când Arie a despărţit prin învăţăturile sale potrivnice pe creştinii în două tabere, Sfinţii Părinţi i-au adus învinuirea de a fi sfâşiat această cămaşă necusută. Toţi fraţii despărţiţi de Roma, au rupt câte o fâşie din cămaşa Mântuitorului, dar la dezbinarea din 1054, această cămaşă a fost spintecată de sus până jos lăsând Dumnezeiescul Trup al Mântuitorului gol. Cine a făcut aceasta? Este oare vreun om sub soare să spună că s-a făcut bine? Desigur că numai vrăjmaşul, puterea celui rău se poate bucura... oamenii însă nu, ori de ce credinţă ar fi ei...

            Putem să afirmăm că despărţirea Bisericii de Răsărit de Roma nu s-a produs decât din cauze politice. Antagonismul dintre cele două ginţi, grecii considerau – barbari - pe romani, iar romanii îi tratau pe greci ca supuşi, deoarece ţara grecilor era stăpânită de latini. Creştinismul venea peste tabăra latinilor şi a grecilor cu dorinţa vindecătoare a tuturor ambiţiilor şi mândriilor de neam. Şi numai religia creştină a făcut să întârzie o răscoală   în ţările eline. Totuşi, dorinţa de răzbunare şi de înlăturare a tot ce e latin, a fost puternică în Grecia. Pentru a se răfui cu latinii, grecii au jertfit biserica, cauzei  lor naţionale. Nu ştii cum să-i judeci pe greci ca să nu greşeşti. Să-i plângi pentru situaţia lor nenorocită, să-i judeci cu asprime, să-i  urăşti şi totuşi să-i compătimeşti pentru că atât de des, caracterul lor se schimbă şi sar de la o extremă la alta.

            Roma  a adresat până în prezent nenumărate apeluri răsăritenilor pentru împăcare. Vremurile în care trăim nu se mai aseamănă cu cele de pe vremea schismei. Ele ne constrâng să ne apropiem, să ne înfrăţim în pace, făcând şi lucrând la apropiere şi binele între oameni. Roma a dovedit înalta sa apreciere faţă de Biserica de răsărit, relevându-i spre exemplu frumuseţea cultului şi dorind păstrarea lui neştirbită şi tot aşa, străvechile datini.

            Astăzi când orientul nu e decât la câteva ore depărtare de Apus, când distanţele s-au şters prin viteza trenurilor, a vapoarelor, a avioanelor, societatea creştină ar trebui să-şi asume consecinţele certurilor şi a greşelilor strămoşilor din Evul Mediu. Peste tot, ideea unei conlucrări a tuturor bisericilor spre salvarea creştinismului şi mântuirea sufletelor se impune. De aceea, e nevoie de o tendinţă tot mai apropiată de a se aduna, de a se sta de vorbă asupra unei posibilităţi de împăcare a bisericilor creştine.

            Vremurile de azi ar trebui să ne îmdemne să ne lepădăm mantalităţile vechi, să ne gândim serios la unirea într-o singură biserică, care să fie acea biserică? Cea din Constantinopol? Cea din Moscova? Ori poate cea din Londra sau Stocholm?

            Desigur, aceea care prin forma ei administrativă, prin valoare ei efectivă, prin tradiţia ei, dar mai ales prin originea ei divină se va putea numi cu drept cuvânt: Universală. Apoi aceasta nu va putea fi alta decât Biserica Romei ...

            E clar că dacă există dorinţa unirii, acest lucru trebuie să-l începem mai întâi cu bisericile cele mai apropiate pe teren dogmatic şi în această privinţă nu este altă biserică mai aprope de Biserica Ortodoxă decât Biserica Catolică.

            Mulţi din fraţii noştri ortodocşi se manifestă gata a se uni cu clerul catolic, cu credincioşii acestei biserici, dar nu sub supremaţia Papei. Papa, cred ortodocşii este ceva mai rău decât catolicismul însuşi. Dar ei nu văd că o astfel de unire, chiar dacă ar fi posibilă, ar degenera în protestantism. Deci nu se poate face o unire în Biserica Universală fără Papa. El nu este un stăpân, un monarh pus de oarecare legi omeneşti. Scaunul său, adică autorritatea Papei este de origine divină. Dacă originea autorităţii papaple nu ar fi de la Dumnezeu şi însuşi Papa şi-ar fi atribuit-o singur, atunci în faţa lui Dumnezeu acest lucru ar fi odios.

            Papa este ca o pecete dumnezeiască peste biserică şi unde nu-l pui pe El, nu este har: nu se poate face o unire în Biserica Universală fară Papa. Nu este nicidecum o uzurpare faptul că Papa cere să fie recunoscut ca şef spiritual al Bisericii lui Cristos căci afară de instituţia divină a autorităţii sale, există şi necesitatea unui astfel de şef.

            Pentru a admite însă pe Papa, ceea ce nu este lucru uşor pentru un ortodox despărţit de Roma, el trebuie să-şi calce foarte apăsat pe inimă, să calce însă pentru Dumnezeu şi pentru adevăr! Pentru mine, arhimandritul Teodosie Bonteanu acea zi a venit cu ajutorul lui Dumnezeu. În colţul mic al individualităţii mele, unirea Bisericilor s-a făcut şi sunt aşa de împăcat şi de fericit. Fericit că eu, născut în biserica despărţită de Roma am reuşit să vindec acel rău în ceea ce priveşte persoana mea, unindu-mă pe veci cu biserica Sfântului Petru. Eu mi-am învins orgoliul. Acum fac parte cu adevărat nu din Biserica de apus sau de răsărit, ci din Biserica Universală, aceea de dinainte de schisma din din 1054, când este o singură biserică, o singură turmă şi un singur păstor lăsat de Cristos prin cuvintele evanghelice Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea (Mt 16,18). Toţi credincioşii Evangheliei lui Cristos ce se numesc creştini, trebuie să primească aceste cuvinte cu înţelesul lor uşor de pătruns şi să priceapă că domnul zicânsd acestea a înfiinţat Biserica sa între oameni, punând piatra de temelie pe însuşi mai marele apostolilor. N-a zis Mântuitorul că „pe voi toţi voi zidi Biserica mea” ci numai pe Petru. Şi ceilalţi apostoli sunt pietre de temelie, dar în momentul când Mântuitorul înepe a zidi Biserica, El ia prima piatră pe Simon , fiul lui Iona, căruia i-a schimbat numele din Simon în Petru, ceea ce înseamnă piatră, Kefa – în limba aramaică şi o aşează ca prima temelie a Bisericii Sale. Sf. Apostol Pavel zice „nimeni nu poate pune altă temelie bisericii decât cea pusă de Domnul nostru Isus Cristos”. Deci, orice alt fel de întemeiere a Bisericii nu este de la Dumnezeu ci de la oameni şi ce este de la oameni este trecător şi mort. Patriarhul României numai într-un singur caz ar putea să devină o putere spirituală preponderentă în România, atunci când ar primi binecuvântarea Sf. Petru, prin succesorul său Papa şi s-ar pune în comuniune cu el.

 

Marie Hetco

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com