Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

DOMNII SCURTE, DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR

IUGA OLOGUL

Prof. Tiberiu CIOBANU, Timişoara (foto)

 

Prof. Tiberiu Ciobanu

 

□ Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

□ Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

Prezentarea domnitorilor români mai puţin cunoscuţi începe cu Iuga Ologul, cel care a domnit asupra Moldovei, din noiembrie (înainte de 28) 1399 şi până în iunie (înainte de 29) 14001 .

Referitor la originea sa, se ştie că el era fiul lui Roman I (1391-1394) şi al primei soţii a acestuia, o principesă de origine lituană, al cărei nume nu s-a păstrat de-alungul secolelor, dar care provenea din neamul Koriatovicilor, cârmuitorii Podoliei. O dovadă că mama lui se înrudea cu aceştia este faptul că a fost botezat Iuga (Iurga, Iurg, Iurie), nume lituanian rutenizat (echivalent cu cel de Gheorghe), după un membru marcant al familiei domnitoare podoliene şi anume Iurie Koriatovici2.

Iuga Ologul a avut drept fraţi, după ambii părinţi, pe Mihail şi pe Ştefan (care, sub numele de Ştefan I, a guvernat Moldova, înaintea sa, între 1394-1399), iar, doar după tată, pe Alexandru (viitorul domn Alexandru cel Bun, ce a cârmuit statul românesc est-carpatin, între 1400-1432) şi pe Bogdan „jupanul”3.

Pe cea de-a doua consoartă a părintelui său (mama fraţilor lui vitregi) a chemat-o Anastasia, ea fiind sora cnezilor podolieni, Iurie şi Teodor, descendenţi ai dinastiei princiare lituaniene a Giedyminovicilor (ramura Koriatovici)4. Prin aceasta, dar şi prin cea care i-a dat viaţă, Iuga Ologul se înrudea atât cu Wladislav al II-lea Iagello (mare cneaz al Lituaniei, între 1377-1392, şi rege al Poloniei, din 1386 şi până în 1434),5 cât şi cu Witold (mare cneaz al Lituaniei, între 1392-1430)6.

Cu supranumele de „Ologul” (mai mult ca sigur cu înţelesul de „Paraliticul”), îl întâlnim numai în Letopiseţul de la Putna, întocmit, în primii ani ai veacului al XVI-lea,7 motivele, pentru care a rămas în istorie cu această poreclă, necunoscându-se cu precizie (probabil că suferea de o boală care îi îngreuna deplasarea).

Pornindu-se de la izvoarele scrise interne, s-a crezut, în mod eronat, că Iuga Ologul a ocupat tronul voievodal de la Suceava vreme de doi ani8. De asemenea, despre el s-au emis o serie de presupuneri, istoriografia românească, din secolul XIX şi chiar XX, abundând în lucrări cu caracter ipotetic, care-l aveau drept subiect. Din păcate, însă, cele mai multe dintre acestea s-au dovedit a fi nefondate, ele putând încurca până şi pe cei mai temeinici cercetători.

Un exemplu concludent este şi confundarea lui, multă vreme, de către specialişti (care au avut dispute acerbe, pe această temă, mai bine de un secol) cu Iurie „Iuga” Koriatovici9, care, conform vechii cronici lituaniene, se pare că ar fi fost chemat, de către o grupare boierească ostilă lui Petru I Muşat (1375-1391), să preia domnia Moldovei (fiind, însă, în cele din urmă asasinat prin otrăvire chiar de cei care-l solicitaseră).10 În fapt, era, probabil, vorba doar despre o intervenţie (petrecută, în toamna anului 1377) a lituanienilor (a căror suzeranitate formală fusese acceptată, de către Petru Voievod, în primii săi ani de domnie, pentru a contracara tendinţele expansioniste ale Ungariei)11, în frunte cu acest Iurie Koriatovici (cneazul, de atunci, al Podoliei), în favoarea unui pretendent la coroana moldavă din neamul Drăgoşeştilor (urmaşii lui Dragoş „Descălecătorul”, conducătorul statului moldav incipient, între 1347-1354).

Menţionat într-un document lituan, datat 10 noiembrie 1377, cu numele de „Giurgiu, voievod al românilor”, acesta  a fost nevoit, din cauza „trădării neaşteptate” a poporului său, să părăsească Moldova şi să se pună sub protecţia ducelui Vladislav de Oppeln, guvernatorul Haliciului, numit de Ludovic I de Anjou. (Supranumit „cel Mare”12, acesta a fost rege al Ungariei, între 1342-1382, iar, din 1370, şi al Poloniei)13.

A urmat, în decembrie 1377, o expediţie a oştilor lituane (posibil ca replică la cele petrecute), soldată, aşa cum aflăm dintr-o cronică a Ordinului cavalerilor teutoni din acea epocă (întocmită de Johann von Posilge), cu înfrângerea categorică a acestora de către moldoveni „încât n-au mai adus înapoi decât puţin din caii lor”.14 Cu siguranţă, nu poate fi vorba de o domnie, efectivă, al lui Iurie Koriatovici, în Moldova, cu atât mai puţin într-o perioadă cuprinsă între 1374-1379, aşa cum s-a vehiculat, la un moment dat, de către unii istorici.15

Condiţiile, în care a urcat pe tron Iuga Ologul nu sunt lămurite pe deplin nici până astăzi, existând, şi în această chestiune, multe păreri diametral opuse şi, în mare parte, inexacte.16 După toate probabilităţile, el a devenit „domn al Ţării Moldovei” încă dinainte de decesul fratelui său Ştefan I (despre care se ştie dintr-un hrisov, emis de Iuga Vodă, înainte de 28 noiembrie 1399, că nu mai trăia la data respectivă),17 acesta renunţând, în mod oficial, la domnie, mai mult ca sigur, din motive de sănătate.

Aşa cum rezultă, însă, din documentul amintit mai sus, Ştefan I va mai rămâne o vreme la putere, cei doi guvernând „de facto” împreună (deşi Iuga era „de jure”, deja, domn, bucurându-se, efectiv, de prerogativele ce-i reveneau datorită acestui statut). Totuşi, el era secondat la conducerea treburilor statului de fratele lui, iar cârmuirea sa, aşa cum aflăm din documentul pomenit mai sus, era garantată de restul membrilor familiei domnitoare: „iar la aceasta este credinţa mea, a lui Iuga voievod, şi credinţa copiilor mei şi credinţa lui Ştefan voievod şi a copiilor lui, credinţa fraţilor lui, credinţa lui Olecsandro (Alexandru – n.n. T.C.), credinţa lui Bogdan…”18 (practic, de către toţi fiii rezultaţi din ambele legături matrimoniale contractate de părintele său), cu excepţia lui Mihail, care murise în bătălia dintre lituanieni şi tătari, derulată, la 13 august 1398, pe râul Vorsk (la care a participat, fiind trimis de fratele său, Ştefan I, în fruntea unui corp de oaste pentru a-l sprijini pe marele cneaz al Lituaniei, Witold)19.

Semnificativ, pentru a înţelege situaţia respectivă, este şi faptul că, în text, doar Ştefan şi Iuga apar cu titlul de voievod, aspect ce pledează atât în favoarea ideii că Iuga Ologul se încoronase înainte de stingerea din viaţă a fratelui său vitreg, cât şi în a celei referitoare la nepărăsirea imediată a scenei politice de către acesta din urmă.

Ştefan I a recurs la această stratagemă politică, cu siguranţă, tocmai pentru a putea să-l impună pe Iuga la tron (prin ocolirea sau forţarea alegerii lui de către reprezentanţii clasei stăpânitoare), căci în condiţiile date, când fiii săi Bogdan şi Ştefan (amintiţi numai în pomelnicul mănăstirii „Sfântul Nicolae”, de la Probota Veche, ctitoria părintelui lor),20 fiind prea tineri (el căsătorindu-se, abia, în vara anului 1394)21 pentru a-i putea urma la domnie, boierii aveau un cuvânt greu de spus în stabilirea succesiunii la tron. Feciorii lui Ştefan I se născuseră, desigur, după 6 ianuarie 1395, dată la care tatăl acestora jură credinţă regelui Poloniei şi în numele copiilor „care vor fi după noi”22 şi, înainte de 28 noiembrie 1399 (la acea vreme Ştefan I fiind trecut, deja, la cele veşnice), când în hrisovul redactat, din porunca lui Iuga, anterior acestei date, se face trimitere la „credinţa lui Ştefan voievod şi a copiilor lui”23.

Domnia lui Iuga Vodă a fost prea scurtă pentru ca el să fie remarcat în mod deosebit. Se pare, totuşi, că era un bun gospodar şi organizator, el construind, printre altele, cea mai veche parte a Cetăţii Albe24.

Pe plan extern, „Ologul” a continuat politica predecesorilor lui de apropiere faţă de Polonia şi Lituania, conduse, la acea epocă, de rubedeniile sale, Wladislav al II-lea Jagello şi Witold.

Numele său apare în cronica raguzanului Giacomo da Pietro Luccari, enumerat alături de al celorlalţi voievozi, ce au domnit în Moldova, după Bogdan I (1359-1365): „Laziko, Mussatin, Roman, Ştefano… poi IUGA, Alessandro, Ilia, che rese il Regno feudatario a Poloni, Romano Secondo e Pietro Ciubar”.25

Contestat, încă de la început, de fratele său mai mic (şi în acelaşi timp şi vitreg), Alexandru, care la moartea tatălui lor s-a refugiat, potrivit unor surse, împreună cu Bogdan (celălalt frate al lui) la Curtea de Argeş26 (punându-se sub protecţia lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, între 1386-1418), Iuga Ologul va pierde frâiele puterii, în intervalul de timp cuprins între ultima atestare documentară a guvernării sale (28 noiembrie 1399) şi prima a lui Alexandru cel Bun (29 iunie 1400)27, după toate probabilităţile în primăvara sau în primele zile ale verii anului 1400. Ziua de 23 aprilie 1399, vehiculată de unii istorici ca fiind cea a începutului cârmuirii lui Alexandru cel Bun, nu poate fi luată în calcul, pentru că, la 28 noiembrie 1399, Iuga încă domnea, dovadă documentul emis de el la data amintită.

O parte dintre cercetătorii care consideră drept corectă informaţia transmisă de Letopiseţul anonim al Moldovei, ce precizează că, „în anul 6907 (1399 - n.n. T.C.) luna aprilie 23, s-a ridicat domn în Ţara Moldovei Alexandru voievod iar pe Iuga voievod l-a luat Mircea voievod”28, au lansat (desigur, în mod greşit) părerea că Alexandru cel Bun şi-a inaugurat, cu adevărat, domnia, la 23 aprilie 1399 (Iuga deţinând controlul, pasămite, doar asupra unei părţi din Moldova şi considerându-l pe Alexandru ca fiind numai un fel de asociat al său la tron).29

Mai credibil pare să fie faptul că, la vremea respectivă, Alexandru s-ar fi revoltat, într-adevăr, împotriva deciziei tatălui său de a lăsa tronul lui Iuga (bineînţeles, în cazul în care Ştefan I era, deja, mort la acea dată, căci este greu de crezut ca el să fi contestat hotărârea luată de părintele lui atâta timp cât acesta s-ar mai fi aflat în viaţă), declarându-se singur voievod şi pornind lupta contra lui Iuga, în calitate de pretendent la domnie, nefiind, însă, uns şi încoronat conform tradiţiei (aşa cum fusese rivalul său), procedură obligatorie, în epocă, pentru a deveni domn, efectiv30. Desigur, foarte plauzibilă este şi varianta pribegirii lui Alexandru (după 23 aprilie 1399 şi până în primăvara anului următor), în ţara vecină şi soră, şi intervenţia lui, pe lângă domnitorul acesteia, pentru a-l sprijini politic şi militar în vederea obţinerii sceptrului voievodal al Moldovei.

De asemenea, există şi versiunea conform căreia evenimentul a avut loc un an mai târziu, adică, la 23 aprilie 140031, când, probabil, primind ajutor armat de la protectorul său Mircea cel Bătrân (care dorea, în scaunul domnesc de la Suceava, un aliat), Alexandru revine în Moldova şi, înfrângându-l în luptă pe Iuga, preia conducerea statului românesc de la est de Carpaţi.

De altfel, documentele vremii evidenţiază că Mircea Vodă a intrat în Moldova în fruntea unei oştiri, instalându-l, la cârma acesteia, pe Alexandru, iar pe Iuga (ce fusese capturat de învingători) l-a luat „la sine”32 ca ostatic, ducându-l în Ţara Românească, unde acesta va muri, undeva între 7 ianuarie 1403 (dată la care Alexandru cel Bun nu-l mai pomeneşte printre „sfântrăposaţii domni de mai înainte”) şi anul 1407, când s-a început pomelnicul mănăstirii Bistriţa, în care figurează ca răposat33.

Despre Iuga Vodă Ologul se mai ştie că a fost căsătorit şi a avut urmaşi (de vreme ce în actul său, din 28 noiembrie 1399, vorbeşte şi despre „credinţa copiilor mei”)34, dar numele soţiei şi al acestora au rămas necunoscute. Cu siguranţă, înmormântarea lui s-a făcut în Ţara Românească, dar locul, în care rămăşiţele sale pământeşti şi-au găsit odihna de veci, nu a fost identificat nici până în prezent.

 

Prof. Tiberiu CIOBANU

Timişoara

 

NOTE:

 

1  În stabilirea acestei perioade, s-a ţinut cont de faptul că ultimul act, redactat de cancelaria sa şi păstrat până în zilele noastre, este datat 28 noiembrie 1399, iar primul dintre hrisoavele succesorului său, Alexandru cel Bun, ce ne-a parvenit peste timp, este semnat, de acesta, la 29 iunie 1400, astfel că guvernarea lui Iuga Ologul se încadrează, cu aproximaţie, între aceste date. Adică, el domnea, cu siguranţă, înainte de 28 noiembrie 1399 (din moment ce la această dată încă mai emitea un document oficial) şi nu va fi înlăturat decât, înainte de 29 iunie 1400, când rivalul său îşi va pune sigiliul şi semnătura, în calitate de domn, pe cel dintâi act întocmit din porunca sa. (Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I (1384-1475), Bucureşti, 1975, p. 10-16). Există mai multe variante referitoare la intervalul de timp în care se înscrie domnia lui Iuga Ologul şi anume: după 12 august 1399 – înainte de 11 februarie 1400 (Constantin şi Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 400; Idem, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 907);  înainte de decembrie 1399 – înainte de 29 iunie 1400 (Istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 803) şi înainte de 28 noiembrie 1399 –  înainte de 29 iunie 1400 (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 466). 

2 Acesta şi fratele său, Teodor Koriatovici, erau fiii lui Koriat şi nepoţii de frate ai marelui cneaz lituan Olgierd (1345-1377), cel care, în anul 1363, i-a învins pe tătari la Sinie Vodî („Apele Albastre”), un afluent al Bugului, luând în stăpânire Podolia (ajungându-se astfel ca Lituania să se învecineze cu Moldova). Olgierd îi va aşeza pe cei doi ca şi cnezi, la Cameniţa (capitala ţinutului podolian), aflată în imediata apropiere a hotarului nordic al statului moldav. (Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p. 7; Istoria lumii în date, Bucureşti, 1971, p. 127; Ştefan S. Gorovei, Petru I Muşatinul o verigă dintr-un lanţ neîntrerupt, în „Magazin istoric”, nr. 11, Bucureşti, 1974, p. 45).

3 Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 76, 126-130, 137, 221.

4 Jan Tegowski de Torun, Powiazania genealogiczne wojewodow moldawskich Bogdanowiczow z domem Giedyminowiczow w XIV-XV wieku (Legăturile genealogice între Bogdăneşti, voievozii moldoveni şi casa Giedyminovicilor în secolele XIV-XV), în „Genealogia. Studia i Materialy Historiczne”, III, Poznan – Wroclaw, 1993, p. 47, 53, 55.

5 Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 563.

6 Tatăl mamei vitrege a lui Iuga Ologul, Koriat, era fratele marelui cneaz al Lituaniei, Olgierd, la rându-i părinte al lui Iogailas (Jagaillo, Jagiello, Iagello), viitorul rege şi mare cneaz al Poloniei şi respectiv Lituaniei, iar Kiejstut, cneazul de Trock, unchiul acestuia din urmă (probabil şi el frate cu Olgierd şi Koriat Giedyminovici) tată al lui Witold, devenit în urma tratatului de la Ostrow, din anul 1392, mare cneaz al Lituaniei sub suzeranitate polonă. (Istoria lumii în date, p. 127; Jan Tegowski de Torun, op. cit., p. 46-60).

7 Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, p. 44-48.

8 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1958, p. 74-75.

9 În realitate, unul dintre cnezii lituanieni, cărora le fusese dată în stăpânire Podolia şi cu care se înrudeau atât mama sa naturală, cât şi cea vitregă. (C-tin Kogălniceanu, Iuga Ologul Koriatovici, domnul Moldovei 1399-1400, în „Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi”, XXXVI, nr. 2, Iaşi, 1929, p. 81-87; Dumitru Onciul, Iuga vodă domn al Moldovei la 1374 şi 1400, în „Convorbiri literare”, XVIII, Bucureşti, 1884, p. 1-9; Idem, La chestiunea lui Iuga vodă, în „Convorbiri literare”, XX, Bucureşti, 1886, p. 266-278; A. D. Xenopol, Despre Iuga vodă cu prilejul unui nou document, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, II, vol. IV, Bucureşti, 1885, p. 714-717; B. P. Hăjdău, Uricu de la Iuga Vv. din 1374, în „Foiţa de istorie şi literatură”, nr. 2, 1860, p. 41; C. Cihodaru, Din nou despre Jurg Coriatovici şi Iuga  vodă, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, I, Iaşi, 1979, p. 149-151; Ilie Minea, Argument nou contra autenticităţii uricului atribuit lui Jurg Coriatovici, în „Revista arhivelor” II, nr. 3, Bucureşti, 1926, p. 397-399 ş.a.).

10 Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 26.

11 Idem, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 143-148.

12 Idem, Petru I Muşatinul o verigă dintr-un lanţ neîntrerupt, p. 45.

13 Istoria lumii în date, p. 563, 564.

14 Scriptores Rerum Prussicarum, vol. III, Leipzig, 1866, p. 106-107.

15 Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, p. 26.

16 Nicolae Iorga, Ştiri nouă despre Iuga vodă, în „Revista istorică” XII, Bucureşti, 1926, p. 81-83; Mihai Costăchescu, Observări cu privire la uricele lui Iuga Ologul (1400), în „Ion Neculce”, nr. 5, Iaşi, 1926; Damian P. Bogdan, Despre domnii moldoveni Ştefan I şi Iuga, în „Revista istorică română”, IX, Bucureşti, 1939, p. 165-178; Gheorghe Duzinchevici, Precizări în legătură cu Ştefan I şi Iuga Ologul, în „Însemnări ieşene”, IX, nr. 2, Iaşi, 1939, p. 291-303; Leon Şimanschi, Un pretins act moldovenesc de la Iuga voievod, în „Revista arhivelor”, LI, nr. 1-2, Bucureşti, 1974, p. 297-305; Nicolae Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare (1359-1457), Iaşi, 1978, p. 74-77; Ştefan S. Gorovei, Inscripţia lui Iuga vodă din 1399, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol din Iaşi”, XIX, Iaşi, 1982, p. 657-659; C. Cihodaru, Alexandru cel Bun, Iaşi, 1984, p. 52-54, 64-66 ş.a.

17 Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p. 11-12.

18 Ibidem, p. 10.

19 Ştefan S. Gorovei, Îndreptări cronologice la istoria Moldovei din veacul al XIV-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol din Iaşi”, X, Iaşi, 1973, p. 114; Idem, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 37.

20 Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 129; Idem,  Muşatinii, p. 37; Melchisedec (Mihail Ştefănescu), episcop, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 monastiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 150.

21 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), p. 461.

22 Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, 1932, p. 612-613.

23 Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p. 10.

24 Istoria românilor, vol. IV, p. 235.

25 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana (ediţia a IV-a), vol. II, Bucureşti, 1986, p. 39, n. 59.

26 Nicolae Grigoraş, op. cit., p. 61.

27 Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p. 11-16.

28 Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI., p. 6, 14; Grigore Ureche, op. cit., p. 75.

29 C. Cihodaru, Rectificarea unor date privind istoria Moldovei la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al XIV-lea, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi”, S. III, Istorie, XXVI, Iaşi, 1980, p. 31-46; Idem, Alexandru cel Bun, p. 54-65.

30 Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI., p. 6, 14.

31 Dumitru Onciul, Datele cronicilor moldoveneşti asupra anilor de domnie ai lui Alexandru cel Bun, în Scrieri istorice, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 166-195.

32 Constantin Rezachevici, Mircea cel Bătrân şi Moldova, în „Revista de istorie”, XXXIX, nr. 8, Bucureşti, 1986, p. 754-755; Idem, Mircea cel Bătrân şi lumea românească a vremii sale, în „Magazin istoric”,  nr. 9, Bucureşti, 1986, p. 9-10.

33 Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, p. 37; Idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 73-74; Damian P. Bogdan, Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, Bucureşti, 1941, p. 50, 86; Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p. 24.

34 Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. I, p. 10.

Ř       Pentru anii de domnie ai voievozilor şi domnitorilor Dragoş, Bogdan I, Petru I Muşat, Roman I, Ştefan I, Alexandru cel Bun şi Mircea cel Bătrân vezi Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 454, 457; C-tin şi Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 391, 399, 400; Idem, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 901, 907; Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 802, 803; Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 513 şi Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 567, 568, 569; Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 801,803,804.

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)