HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

IULIU VUIA

Iuliu Vuia (n. 11 martie 1865, Felnac, judeţul Arad – d. 1933, Caransebeş) profesor şi publicist bănăţean,

participant la Marea Unire şi membru al Marelui Sfat Naţional de la Sibiu.

 

Prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

În două numere ale publicaţiei „Analele Banatului” din Timişoara, din 1929, a apărut un studiu al lui Iuliu Vuia (1865-1933) despre districtele româneşti din Banat, lucrare care, în anul următor a fost tipărită într-un volumaş de 49 de pagini[1]. Până la data acestui material, învăţătorul Iuliu Vuia fusese cunoscut ca un excelent dascăl, care se afirmase în publicistică şi editorial, prin articole şi studii referitoare la pedagogie şi la istoria şcolii din Banat, precum şi prin publicarea unor manuale şcolare[2]. După ce a funcţionat ca învăţător la Comloşu Mare, jud. Timiş, timp de 24 de ani, la vârsta de 45 de ani, el a fost pensionat forţat de autorităţile maghiare, pentru că se impusese ca lider în lupta naţională a românilor bănăţeni din vremea aceea. După pensionare s-a stabilit la Caransebeş, unde şi-a intensificat activitatea în cadrul societăţilor culturale şi naţionale româneşti, fapt pentru care a fost închis, apoi a fost nevoit să se refugieze la Sibiu. La 1 decembrie 1918 a condus delegaţia învăţătorilor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. A fost ales în Marele Sfat Naţional de la Sibiu.

După Marea Unire, a reintrat în învăţământ la Caransebeş şi, totodată, revigorat, cuprins de energie tinerească, a urmat cursurile universitare pentru profesori la Cluj[3]. Aici se afirmase deja în lumea ştiinţifică fiul său, Romulus Vuia (1887-1963), viitorul ilustru etnograf, întemeietorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei de la Pădurea Hoia, cu prima secţie în aer liber din România.

Desigur că mediul universitar clujean l-a stimulat să se ocupe de cercetarea districtelor româneşti din Banat. S-ar putea ca o variantă a acestui studiu să-i fi fost lucrare de licenţă  la absolvirea Facultăţii de istorie a Universităţii din Cluj. Cu mândria de a fi studiat temeinic în cetatea academică a Transilvaniei româneşti, autorul îşi semnează studiul despre districte: Iuliu Vuia profesor. Înainte, îşi semnase o viaţă întreagă articolele şi studiile ca învăţător.

Parcurgând studiul lui Vuia, se constată că el nu îl citează pe Patriciu Drăgălina, care în lucrarea lui Din istoria Banatului Severin, consacră un capitol districtelor române, urmându-l pe Pesty Frigyes, „pas cu pas”, adică extrăgându-şi informaţiile din lucrarea acestuia A szörėny vármegyei haidani oláh kerületek, Budapesta 1876. Că Iuliu Vuia s-a folosit de lucrarea lui Drăgălina nu ne este dovedit numai de numeroase informaţii istorice comune (care pot proveni din aceleaşi surse bibliografice), ci şi de o seamă de idei şi formulări identice, între care următoarea este deosebit de concludentă: „Începutul districtelor valahice se pierde în vechimea timpurilor; probabil că basa lor s-a pus pe timpul lui Achtum de la anul 1000 d. Chr.” (Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, I, p. 128); iată ce spune Vuia: „Începutul districtelor româneşti se pierde în negura vremilor, probabil că baza lor s-a pus pe timpul lui Achtum, pe la 1000 d. Christos” (Iuliu Vuia, Districtus Valachorum. Cercurile româneşti bănăţene. Cele din Timiş reconstruite pentru prima oară, p. 42). Dar Vuia nu mai menţionează importanta precizare imediat următoare, făcută de Drăgălina, anume că, în documente, districtele sunt consemnate doar în secolul al XIV-lea: „Cu date positive s-a constatat existenţa lor în secolul XIV”[4]. Efectuarea unui paralelism între informaţiile istorice despre districte prezentate de cei doi autori, cu scopul de a vedea cât a preluat Vuia din lucrarea lui Drăgălina, ar fi astăzi o întreprindere oţioasă. Adevărul este că Iuliu Vuia a resistematizat întregul material care, uneori, este îmbogăţit cu o seamă de date provenite din surse istorice nefolosite de Drăgălina, alteori este mai sărac în informaţie decât cel din lucrarea Din istoria Banatului Severin[5]. Suntem înclinaţi să credem că studiul lui Vuia va fi fost iniţial lucrare de licenţă şi de faptul că acesta începe cu epoca romană în Banat – atât cât se ştia pe vremea aceea – că apoi se referă, în treacăt, la epoca migraţiilor, pentru ca, după pomenirea dominaţiei bulgarilor, să se oprească asupra cuceririi Banatului de către unguri. Sunt citaţi istorici care se pronunţă în privinţa continuităţii neîntrerupte a românilor în Banat, care susţin că ungurii i-au găsit aici pe români în timpul confruntărilor dintre ei şi oştile lui Glad şi, apoi, ale lui Ahtum. Autorul atinge, schematic, începutul istoriei Banatului de Severin şi ajunge la atestarea districtelor – după el, în anul 1376 – „care se administrau şi judecau după legea veche, aprobată de regii Ungariei (juxta antiquam et approbatam legem districtuum valahicalium universorum)”. Prezintă conţinutul diplomei regelui Ladislau al V-lea Postumul (1444-1457), prin care acesta reîntăreşte privilegiile celor opt districte româneşti (celor şapte de la început li s-a alăturat şi districtul Comiat, după ce locuitorii săi au luat iniţiativa să plătească lui Iancu de Hunedoara suma de bani pentru zălogirea făcută în anii 1435 şi 1437, de regele Sigismund de Luxemburg). Dă câteva scurte citate din Istorioară Bisericească Politico-Naţională... de Nicolae Tincu Velia (la care face trimitere greşită: Tincu Velia, Istoria politică naţională a bisericii; mai încolo, la p. 21, foloseşte acelaşi titlu „contrafăcut” al lucrării, iar pe autor îl botează Ioan Tincu Velia).

În continuare, Vuia se referă la organizarea districtelor, la atribuţiile cnezilor nobili, ale prefecţilor districtuali, ale banului şi ale comiţilor. Cnezii nobili erau obligaţi, în caz de război, să dea regelui „un launceri” sau o lance (mic grup înarmat). Aceştia trebuiau să plătească anumite dări şi banului de Severin. În anul 1454, banul Severinului s-a plâns regelui că familia Măcicaş nu şi-a plătit darea. Aceasta însă a dovedit că unii membri ai ei au avut mari merite în război, pentru care regele le-a dat privilegii, scutindu-i de anumite obligaţii. De aceea, familia pomenită trebuia să plătească banului, la Rusalii, un viţel gras, trei sălbăticiuni şi trei găini, de Crăciun o friptură, iar la Paşti, 12 ouă şi trei pui[6]. Şi Vuia observă că, „numirea de districtus devine statornică numai mai târziu. Se mai numeşte şi comitatus. Astfel, la 1390 se vorbeşte de comitatul Sebeş, comitatul Lugoj şi comitatul Mihald (Mehadia)”[7]. În privinţa judecării proceselor, Vuia remarcă prerogativele banului de Severin sau ale vicebanului şi dă câteva exemple când acesta a fost în fruntea scaunului de judecată. Aceleaşi atribuţii le-a avut şi căpitanul (castelanul) cetăţilor Orşova, Mehadia, Sebeş şi Zidovin (Jdioara). Au fost cazuri când adunările judiciare ale districtelor se desfăşurau chiar în prezenţa regelui, aşa cum s-a întâmplat, la Mehadia, în anul 1428[8]. În majoritatea cazurilor nobilii din districtul Sebeş aveau scaunul de judecată în această localitate (sedes nostra iudiciaria)[9]. Se evidenţiază, de asemenea, că adunările de judecată respectau o serie principii de drept, transmise prin tradiţie şi cunoscute sub denumirea de ritul valahic[10]. În documente nu a fost clar definit acel rit valahic, dar din consemnarea modului cum s-au desfăşurat unele adunări judiciare, se pot cunoaşte anumite aspecte ale acestor rânduieli juridice cutumiare. Vuia exemplifică, arătând că „în cauza proprietăţilor zălogite a trebuit ca în trei şedinţe să fie avizaţi toţi proprietarii vecini interesaţi, spre a-şi valida dreptul asupra acelei proprietăţi şi numai după ce provocarea a treia a rămas fără nici un rezultat, s-a putut da ca zălog o parte a proprietăţii unui alt vecin”[11]. Spre deosebire de judecăţile comitatense la care participau numai nobilii, la scaunele de judecată ale districtelor luau parte, „pe lângă nobili, şi cnezii nenobili”[12]. Iuliu Vuia, prezintă pe larg, dând aceleaşi informaţii ca şi Drăgălina, procesele pentru nişte proprietăţi, între membri din neamul Bizerea; din înfăţişarea faptelor rezultă că o ramură a acestei familii se afirmase în luptele cu turcii, apoi trăise o vreme în Ţara Românească, de unde uneltise împotriva regelui Ungariei[13].

Se arată că adunarea districtuală se făcea numai în anumite zile ale săptămânii, bunăoară în districtele Sebeşului, aceasta avea loc joia, când aici, la început, se întruneau nobilii, nenobilii şi cnezii, mai târziu numai nemeşii, iar din jumătatea a doua a secolului al XV-lea numai autoritatea centrală a cercului”[14]. Se observă în acest citat o oarecare nesiguranţă a lui Vuia în ceea ce priveşte componenţa adunării districtuale a românilor, precum şi statutul social al participanţilor. În capitolul Exemplul bănăţean, din lucrarea Instituţii medievale româneşti Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI, Ioan-Aurel Pop, după ce se referă la toate întrunirile districtuale cunoscute din acest ţinut, în cele două veacuri, conchide: „Întâi de toate trebuie să observăm că iniţial aceste adunări bănăţene au fost exclusiv cneziale ca şi în alte părţi, apoi au devenit mixte adică cneziale şi nobiliare (în sensul că erau formate din cnezi şi din cnezi înnobilaţi care şi-au zis o vreme nobiles kenezii, apoi doar nobiles), iar în final, din a doua parte a secolului XV, exclusiv nobiliare. Trebuie observat că spre sfârşitul acelui secol XV, în unele târguri şi oraşe râmase majoritar româneşti – Caransebeşul, Lugojul, Căvăranul (Caranul) etc. – s-au afirmat instituţii proprii, adevărate adunări orăşeneşti formate din juzi, juraţi şi membrii sfatului, aproape toţi nobili. Acestea funcţionau în paralel cu (şi separat de) vechile adunări ale districtelor respective”[15].

În restrânsa secvenţă intitulată Procedura juzilor cercuali (districtuali), Vuia arată că „banii, vicebanii şi administratorii de plasă îşi aduceau sentinţa”[16]. De fapt, el intuieşte o realitate judiciară, dar nu este destul de explicit în formularea acesteia. Într-una din concluziile lui Ioan-Aurel Pop la capitolul Adunările româneşti din secolul al XV-lea [Banat] din citata lucrare Instituţii medievale româneşti…, problema aceasta este nuanţată astfel: „În multe situaţii din această perioadă dinspre sfârşitul secolului al XV-lea, documentele date de aceste foruri româneşti (adunările districtuale – n.n. T.C.) îi au ca emitenţi trecuţi cu numele doar pe banii sau vicebanii Severinului şi pe juzii nobililor, semn, fie că adunarea nobiliară funcţiona acum numai prin reprezentanţii săi, fie că documentul era eliberat doar de aceşti oficiali, care pronunţau şi hotărârea (după ce aflau punctul de vedere al adunării)”[17].

În privinţa drepturilor banilor, Vuia observă că aceştia puteau să facă „donaţiuni” în cadrul districtelor şi să dea anumite „dispoziţiuni” pentru instituirea dreptăţii. Banul Ştefan Losonczy, în 18 iulie 1389, a donat fiilor lui Dionisie Temeşel – lui Hălmagiu, Cristofor şi Mihai – localitatea regească Potoc din districtul Mehadia, donaţie care a fost întărită, mai târziu, de regele Sigismund de Luxemburg. În 18 iulie 1430, banul Nicolae Revicz[18], printr-o dispoziţie scrisă, îl atenţionează pe Emeric Himfy de Remetea să îi dea cele 33 de oi lui Dionisie din Almăj, pentru că le-a luat pe nedrept de la acesta. Vuia s-a străduit să surprindă o seamă de aspecte sociale şi economice din districtele româneşti. Astfel, el remarcă faptul că în Evul Mediu, în zonele colinare şi montane ale Banatului sudic, acolo unde, de altfel, dăinuiau puternicele districte româneşti, suprafeţele împădurite erau foarte întinse, chiar copleşitoare, iar în multe locuri era nevoie de rărirea lor şi chiar de largi defrişări a acestora, pentru dobândirea unor terenuri agricole. Pe altă parte, pădurile ofereau ghindă şi jir pentru porci şi iarbă, în poiene pentru vitele cornute şi cai. Pădurile, ca proprietate regală, erau administrate de castelani, aceştia fiind reprezentaţi de şpani, aşa cum a fost cazul şi la Jdioara. Funcţia de şpan era ereditară[19]. Avem mărturie documentară cum că fiii lui Iacob Pongrácz – Sugar, Mihai şi Ştefan – au fost puşi şi menţinuţi în funcţie de „şpani pădurăneşti”, pe motivul că şi părinţii şi strămoşii lor au avut funcţia respectivă[20]. Adeseori pădurile erau arendate pentru ghindă, fapt care dovedeşte că pe atunci existau mari ciurde de porci în proprietatea populaţiei din districtele româneşti din Banat[21].

Secvenţa Organizarea militară [a districtelor] începe, inadecvat, cu un pasaj privind structura administrativă – bine prezentată, deşi luată în întregime, fără nici o semnalare, din Drăgălina: „Banul este şeful tuturor districtelor – spune Vuia exact ca şi Drăgălina –, pe lângă el erau doi castelani, numiţi vicecomiţi, pârcălabi şi viceşpani. În fruntea fiecărui district a stat un solgăbirău (judex nobilium), un notar şi mai mulţi asesori ai scaunului judecătoresc, care formau primul for de judecată, de la care se înainta apelaţiune la tabla Banului şi de aici la curie, sau când Banatul Severinului[22] aparţinea Transilvaniei, la principii acestei ţări”[23]. Apoi, Vuia sare şase pagini din lucrarea lui Drăgălina şi copiază mai departe: „Căpitanul (sublinierea lui Vuia) suprem al ostăşimei a fost Banul, investit totodată cu puterea administrativă şi judecătorească. Poporul (sublinierea lui Vuia) era împărţit în 3 clase: nobili (sublinierea lui Drăgălina) sau militari de primă ordine, în chinezi şi ţărani (sublinierile lui Drăgălina), care erau obligaţi la apărarea castelelor şi în caz de necesitate la război afară de ţară”[24]. De data aceasta, Vuia ne dă şi sursa informaţiei, făcând trimitere la N. Densusianu, Revoluţia lui Horia…, p. 40, copiind exact nota nr. 1, de la p. 142 din Drăgălina. Vuia copiază în continuare din Drăgălina şi referinţele la atribuţiile cnezului, la funcţia ereditară a acestei demnităţi, ca şi enumerarea unor voievozi români din Banat, aspecte care au fost deja relevate de noi la analiza lucrării Din istoria Banatului Severin (în Banatul medieval în viziunea lui Patriciu Drăgălina, Editura Eurostampa, Timişoara, 2008).

La modul amatoristic – adică tot fără nici o indicare a sursei documentare – sunt prezentate câteva date referitoare la comerţ („Caransebeşul – loc comercial”, menţiune dintr-un contract din 1447; în acelaşi an, între juzii acestui oraş era şi negustorul Gheorghe)[25], la băieşit (în 1333, mine de fier, lângă cetatea Cuveşdi; 1437, la Ciclova, atestarea unor mine)[26], la „răscoala” izbucnită după moartea regelui Ludovic cel Mare (revolta împotriva reginei Maria şi a reginei Elisabeta, revoltă în timpul căreia cetăţile regeşti Lugoj, Sebeş, Somlyó şi Érsomlyó s-au alăturat răsculaţilor; prin scrisoarea din 26 august 1386, regele Sigismund îndeamnă castelanii cetăţilor Lugoj, Somlyó şi Érsomlyó să fie împotriva răsculaţilor; partea cea mai mare a românilor a fost de partea răsculaţilor; cetăţile Érsomlyó, Jidioara, Mehadia, Orşova au ajuns în mâinile răsculaţilor; acestea au fost cucerite de Losonczy, fapt pentru care a fost răsplătit de regele Sigismund cu multe proprietăţi)[27]. Capitolul Invazia turcilor este constituit din spicuiri luate din lucrările lui Patriciu Drăgălina şi George Popoviciu. De asemenea, succinta secvenţă intitulată Confesiunea gr. or. este decupată din lucrarea lui Popoviciu, specialistul bănăţean în istoria bisericii ortodoxe. Unele judecăţi de valoare aparţin, totuşi, lui Vuia: „Convingându-se autorităţile că faţă de o chestiune spirituală trebuie să se servească de mijloace spirituale au adus [în Banat] ordul franciscanilor”, care „a avut mănăstiri la Caransebeş, Cuveşti, Cherm, Orşova, Haram, precum şi în regiunile învecinate, la Revi şi Haţeg”[28]. Mănăstirile respective – continuă Vuia – au fost iniţiate de Ludovic cel Mare, având scopul de a converti pe români la catolicism, călugării acelui ordin depunând o extraordinară râvnă pe tărâm religios misionar. La Caransebeş a fost cea mai însemnată mănăstire a franciscanilor, aici ajungând în octombrie 1455, şi cunoscutul călugăr Ioan de Capistrano. Este evocată diploma din 7 decembrie 1428, prin care regele Sigismund de Luxemburg a dispus ca, în districtul Sebeş, dreptul de proprietate şi la titlul nobiliar să le aibă numai cei de confesiune catolică. Se interziceau căsătoriile între schismatici şi catolici, iar copiii oamenilor de rând trebuiau să fie botezaţi numai de preoţii catolici, ceilalţi slujitori ai credinţei trebuind alungaţi din district. Persoanele care nu respectau aceste obligaţiuni îşi pierdeau averea şi erau primejduite să suporte şi alte pedepse. Aceste prevederi din amintita diplomă au fost inspirate de mai-marii Ordinului Franciscanilor – este de părere Iuliu Vuia[29].

Cea mai importantă parte a lucrării lui Vuia este cea în care autorul face prezentarea districtelor Caransebeş, Lugoj, Mehadia (numit de el Meedia), Almăj, Ilidia (pe care-l numeşte Iladia), Comiat, Caraşova, Bârzava, apoi a districtelor (cercurilor – scrie el) româneşti din Timiş. Am văzut că subtitlul lucrării conţine precizarea că cercurile din Timiş sunt „reconstruite pentru prima oară” de el. Câteva referiri făcuse şi Drăgălina la aceste districte, iar Popoviciu, pe parcursul lucrării Istoria românilor bănăţeni, scrie, la un moment dat că „existenţa acestor districte româneşti se confirmă prin numeroase diplome şi acte publice, care formează un studiu separat”[30]. Acest istoric, însă, n-a publicat niciodată un asemenea studiu. O anumită superficialitate a lui Vuia este vizibilă tocmai în prezentarea „celui mai extins şi mai important district între cele 7 districte române”[31], la care nu se dă nici un izvor documentar. După cum se constată la prezentarea celorlalte districte, lucrările lui Pesty sunt sursele folosite cel mai copios. Afirmaţia se cuvine însă uşor atenuată, fiindcă cel cel puţin o anumită parte din informaţii este citată prin „punţi intermediare”, adică prin alte opere, cum ar fi lucrarea lui Drăgălina sau amintitul, mai sus, studiu al lui George Popoviciu. La aceasta se mai adaugă neglijenţe în redactare şi, probabil, greşeli de tipar, căci altfel nu se pot explica anumite inadvertenţe, formulări prolixe sau texte fără nici o legătură cu contextul: „Când a donat la 1352 Posa Seri, prefectul Caraşului, proprietatea Mutnopataka fiilor lui Ştefan de Mâtnic, investindu-i cu asemenea putere cu care erau învestiţi cnezii din provinţa Szebus”[32].

După o prezentare destul de dezordonată a informaţiilor istorice – determinată, poate, şi de faptul că Vuia nu ştia că Sebeşul şi Caranul (care, cum bine remarca el, avea sigiliu cu inscripţia Sigillum districtus Karan) erau districte diferite şi că Sebeşul şi Caransebeşul erau acelaşi district – autorul enumeră „comunele şi pustele” care au aparţinut districtului Caransebeş, menţionând pentru fiecare localitate anul atestării documentare. S-ar putea ca încheierea aceasta să fie cea mai rezistentă parte a secvenţei sale, dedicată districtului Caransebeş.

Odată cu apariţia studiului lui Ioachim Miloia, Căvaranul din Evul Mediu (O rectificare istorică), publicat în „Analele Banatului”, nr. 1. ianuarie-martie 1931, se iveşte o altă perspectivă privind individualitatea celor două districte – Caransebeş şi Caran. Ulterior, mult mai târziu, cu începere din anii '70 ai secolului trecut, se elaborează studii temeinice despre Caransebeşul medieval şi districtul omonim, studii care, într-adevăr, sunt contribuţii esenţiale la dezvoltarea istoriografiei româneşti referitoare la Banatul medieval[33].

Şi din modesta prezentare de către Vuia a districtului Lugoj, ne putem da seama de informaţia documentară restrânsă, referitoare la subiectul respectiv, fapt ce a determinat ca nici un cercetător să nu se încumete să încerce elaborarea unui studiu special despre acest district. Potrivit cunoştinţelor lui Iuliu Vuia, prima atestare documentară a acestui district este din anul 1390, când Ioan, banul Severinului, raportează regelui Sigismund „că a ţinut cercetare cu nobilii şi nenobilii din cercul Sebeş, Lugoj şi Mehadia (comitatuum Sebus, Lugas et Mihald)”[34]. Vuia precizează că, prin cuvântul comitatus se înţelege cerc, adică district. Pe atunci, ni se spune, Mezö Somlyo era sediul comitatului Caraş. Potrivit unui document din 1440, localităţile Oloşag şi Dragomireşti „erau în provinţa (districtul – n.n. T.C.) şi aparţineau opidului Lugoj (in provincia et pertinentiis  oppidi Lugos)”[35]. Vuia mai menţionează că, la 14 iulie 1442, regele Vladislav I (1440-1444) a ordonat ca Nicolae Turcin de Gamza şi Mihai Cornethi, cnezi din districtul Lugoj (pro fidelium serviciorum meritis... Walachorum kenesiorum districtus Lugas) să fie introduşi în proprietăţile lor din Berzasca, Chehaba şi Ohabiţa. După câteva referinţe la districtul Lugoj, existente şi în lucrarea lui Drăgălina, Vuia mai preia de la acesta informaţia că numai după ce n-au mai fost castelani de Zisidóvár (Jdioara) au apărut castelanii de Lugoj. În Lugoj era o cetate care era desemnată în documentele latine fie castrum, fie castellum, fie arx. Vuia dă, după Drăgălina, numele celor ce au fost „comandanţi” ai cetăţii în perioada 1529-1658[36]. Tot de la Drăgălina şi aprecierea naiv-romantică că „autonomia districtului Lugoj a fost călcată de regele Mathia, probabil pentru a câştiga simpatiile ungurilor, arătându-le cât de duşmănos este faţă de cei de un sânge cu el”[37]. Urmează alte date şi informaţii cronologice: în anul 1464, regele Matei Corvin (1458-1490) a donat cetatea Jdioara şi opidul Lugoj, împreună cu satele care le aparţineau, lui Ioan Pongracz, voievodul Transilvaniei, astfel fiind încălcat privilegiul de la 1457 pe care îl avea districtul Lugoj, precum şi celelalte şapte districte bănăţene; acelaşi rege săvârşeşte o altă încălcare a privilegiilor districtelor medievale, prin donaţia în anul 1487, făcută fiului voievodului Pongracz, care primea moşiile stinsei familii Dobrotă. Ca şi Drăgălina, Vuia susţine că dieta din Cluj (în 1615), prin includerea Lugojului şi Caransebeşului în patrimoniul de avere al fiscului, a dat lovitura de moarte celor două districte omonime. Peste aproape patru decenii, la 1654, privilegiile primite de lugojeni de la principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczy al II-lea (1648-1660) aveau ca scop doar înfiinţarea unor instituţii militare, fiind departe de larga autonomie acordată odinioară, prin privilegiile mereu înnoite ale regelui Ladislau al V-lea Postumul[38]. Iarăşi, în încheiere, este binevenită enumerarea „comunelor şi pustelor” districtului, cu menţionarea anului de atestare documentară.

Secţiunea despre districtul Mehadiei începe cu o confuzie (preluată de la Drăgălina), a anului atestării documentare a cetăţii cu cel de atestare a districtului: „Primele urme despre existenţa acestui district le aflăm în numirile căpitanilor lor (sic!); astfel aflăm în diploma reg. Carol Robert de la 1323 pe Blasiu marele comis regesc, castelanul Meediei”[39]. Sunt daţi apoi toţi castelanii cunoscuţi ai cetăţii, până în anul 1559. Vuia se corectează tacit ulterior, arătând că Mehadia „ca cerc (district) se aminteşte Mihald mai întâi în documentele reg. Ludovic cel Mare de la 19 iunie 1378 şi în doc. reg. Matia de la 10 februarie 1386”[40]. La anul 1440, regele Ladislau ordonă Capitlului de Cenad să introducă în stăpânire pe Ladislau de Tămăşel şi pe Dees, dându-li-se proprietăţile Nagy Lukavicsa (Luncoviţa de astăzi), Topolchan (Tophiean – localitate dispărută), Kis Lucavicza şi Kriva de Mijloc, „aflătoare în comitatul său districtul Myhald”. Informaţia aceasta, ca şi următoarele, este cuprinsă în lucrarea lui Drăgălina. În secvenţa despre districtul Mehadia, există şi o trimitere la Pesty Fripyes, A Szöreny Vármegyei hajdani oláh kerületek, p. 11. Ni se spune că, nemaiputând rezista invaziilor otomane, districtul Mehadiei s-a unit cu cel al Caransebeşului, cam pe la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Era format din regiunile Crainei, Cernei, Belarechei, ale Igegului şi Timişului superior[41]. Mult mai târziu, o contribuţie însemnată la lămurirea multor aspecte ale districtului Mehadia a adus istoricul contemporan Costin Feneşan[42].

Despre districtul Almăj, Vuia are puţine date istorice, dar la secvenţa respectivă din lucrare face cele mai multe trimiteri bibliografice (la Pesty Frigyes, la Archeologiei közlöny, II, la Turchanyi şi la Timişana). O primă atestare documentară a districtului – pe care o menţionează autorul – este aceea care se referă la deplasarea în Almăj, în 1430, a lui Nicolae Redwitz (Radawitz), comandantul Cavalerilor Teutoni, pentru ca, la faţa locului, să lămurească nişte abuzuri făcute de câţiva cnezi şi nobili de acolo. În anul 1452, la adunarea comună a celor şapte districte bănăţene, ţinută la Caransebeş, reprezentantul districtului Almăj a fost Ioan Selişte, ca să depună jurământ pe lângă Mihai Ciorna „în cauza posesiunii Drencova”. Istoricul Dumitru Ţeicu mai menţionează scrisoarea regală din anul 1484 care confirmă stăpânirea lui Iacob Gârlişteanu asupra moşiilor Pudăria, Gărlişte, Prilipeş, Arnegu, Marginea, Săliştea şi Prodaria situate în acest district, din zona sudică a depresiunii. Urmează trimiterea la „două documente din anii 1550 şi 1555, cu referiri la stăpâniri mai vechi” şi care „au menţionat aşezările Prigor, Lăpuşnic, Bozovici şi mai multe predii din jurul Bozoviciului, situate în cadrul aceluiaşi district. Documentele scrise din secolele XIV-XV oferă puţine informaţii despre aşezările din hotarele districtului, iar arheologia medievală a făcut paşi nesemnificativi în această privinţă”[43]. În încheierea secvenţei, Vuia reproduce din Pesty lista cu localităţile cuprinse în districtul Almăjului, menţionând şi anul când sunt pomenite, în acest sens în documente.

Despre districtul Ilidia nu scrie nimic semnificativ, datele luate din documente sau din lucrarea lui Drăgălina, referindu-se la prediu sau la localitate. Un text contemporan, bine alcătuit şi deplin lămuritor despre acest district îi aparţine lui Dumitru Ţeicu[44].

Districtul Comiat (Kamyath) este localizat destul de aproximativ de Vuia, fiindcă nivelul cunoştinţelor de-atunci era redus. Problema aceasta va fi pe deplin lămurită abia după vreo şase decenii de către istoricul Viorel Achim[45]. Vuia foloseşte pentru documentare îndeosebi lucrarea A Komiathi kiváltságos oláh karület de Palik Ucsevnyi Teodor (la Viorel Achim, autorul apare cu numele Palik Ucsevny F.), dar şi acesta, la rându-i, l-a avut ca model pe Pesty Frigyes, cu a sa A Szörėny vármegye hajdani oláh kerületek. Cam aceleaşi date, extrase din Pesty de către Drăgălina (pe care le-am prezentat când m-am referit la lucrarea Din istoria Banatului Severin), apar şi la Vuia.

Cel mai important moment din istoria districtului Comiat a fost acela când a fost anulată, în anul 1457, zălogirea târgului şi a districtului omonim. Acest fapt s-a întâmplat în urma plătirii de către locuitorii districtului a sumei cuvenite lui Iancu de Hunedoara, căruia i se zălogise Comiatul, din partea regelui Sigismund de Luxemburg, în anii 1435 şi 1437. Iată cum descrie Vuia acest moment: „Regele Ladislau (al V-lea Postumul – n.n. T.C.) în epistola sa datată din Viena, la 1457, arată că valahii din districtul Comiat au trimis la Viena pe Vasa Gamza cu rugarea de a reîncorpora districtul Comiat celorlalte 7 districte române, căci locuitorii din districtul Comiat au plătit din averea proprie lui Ioan Huniadi şi fiilor săi suma care a dat-o împrumut regelui Sigismund. Regele a satisfăcut cererea, căci într-o epistolă, adresată universităţii şi (sic!) nobililor valahi şi cnezi din districtul Comiat (ex parte vestre universitatis universis et singulis volahis nobilibus et kenezys districtus Komiath) dispune ca acest district să se reîncorporeze (reduximus et reincorporavimus) la celelalte 7 districte valahe, chiar şi în cazul când nu s-ar fi plătit întreaga sumă pentru care a fost zălogit districtul (etiam in casu quo summa predicta pro qua idem districtus fuit obligatus per vos nondum plene esset soluta); reînoind însă dorinţa lor de a păzi hotarele”[46].

Prezentarea districtului Caraşova (Krassofö) începe la Vuia astfel: „La izvorul Caraşului[47] a fost odinioară Caraşova, care aparţinea cetăţii Semlac (Ersomlyó) care era şi capitala cercului. Ea şi-a luat numirea de la râul Caraş”[48]. Vuia confundă cetatea Erdsumlou (localizată la Vârşeţ)[49] cu aşezarea de la Şemlac (civitas Mezeusumlou), ceea ce are consecinţe în privinţa cuprinderii informaţiilor despre district, întrucât cele referitoare la cetatea Vârşeţului sunt atribuite Caraşovei. El persistă în greşeală, considerând că „documentele amintesc castelani de Krassófö, dar nu cu numele; cauza a fost că Krassófö aparţinea cetăţii Érsomlyö”[50]. Însă în continuare, chiar menţiunea următoare lămureşte problema, fapt pe care Vuia nu-l sesizează: „Astfel se amintesc la 1323 meşterul Nicolae de Érsomlyo şi de Krasso, la 1335 Thonka de Érsomlyo et Krassófö, castelanul metropolei de Kalocsa”[51]. Fie şi numai din ambigua reproducere a informaţiilor documentare se vede că este vorba de două aşezări diferite. De aceea, autorul nostru greşeşte scriind: „Comunele care aparţineau acestui district, totdeauna s-au arătat că aparţin şi cetăţii Ér Somlyó”[52]. Viziunea istorică de nespecialist a lui Vuia este evidentă şi în formularea: „Districtul Krassófö se aminteşte numai la 1457, când se întăresc prerogativele celor 8 districte române, deşi el a luat fiinţă încă pe timpul lui Achtum”[53]. Pornind pe pista eronată a localizării evidenţiate mai sus, datele prezentate despre „cetatea Krassova” şi despre căpitanii „cetăţii Caraşova” sunt greşite: „La 1358, aflăm înregistrată cetatea Caraşova cu numele de Nog Carason (Caraşova Mare), având pe atunci cneaz pe un anume Bazarad”[54]. Numai că localitatea Caraşova Mare (Nog Carason)[55] nu are nici o legătură cu fostul centru de district al Caraşovei. Pornind de la această greşeală, Vuia face o extinsă prezentare a colonizării bulgarilor la Caraşova[56], continuând cu mai multe aspecte ale istoriei acestei localităţi.

La începutul textului despre districtul Bârzava (Borzafö), Vuia menţionează: „Districtul Bârzava, precum şi cetatea Borzafö şi-au luat numele de la râul Bârzava, la al cărui izvor a putut fi comuna Borzafö. Istoricul Pesty Frigyes, la finea istoriei comunei Borzafö scrie: Locul cetăţii de odinioară este încă necunoscut, la izvoarele Bârzavei[57]. După Csánky cetatea Borzafö ar fi fost în regiunea izvorului Bârzava. Chiar şi numele indică acel loc”[58]. Vuia consideră că „cercul Bârzava se aminteşte prima oară la 1451, într-un ordin al lui Ioan Huniade, apoi în scrisoarea regelui Ladislau II (de fapt al V-lea – n.n. T.C.) de la 1457, el se estindea asupra românilor începând de la Văliug până dincolo de hotarul comunei Jidovini”[59]. Dumitru Ţeicu, însă, arată că „existenţa districtului în acest segment al spaţiului montan bănăţean a fost consemnată documentar în anul 1370, când este atestat în cadrul său satul lui Petru”[60]. Până în prezent cea mai completă tratare a acestui district îi aparţine lui Dumitru Ţeicu, care, cu un instrumentar mult îmbogăţit, cu metode moderne şi cu date culese prin ample cercetări proprii, a reuşit să lămurească aproape toate aspectele neclare, inclusiv localizarea acestuia. Pe lângă prezentarea făcută de Dumitru Ţeicu, însăilările romantice şi diletante ale lui Vuia, unele complet în afara temei, par improvizate.

Iuliu Vuia are totuşi meritul de a insista mai pe larg decât Drăgălina asupra districtelor româneşti din judeţul Timiş. Astfel, el ordonează datele documentare, extrase îndeosebi din Krassó vármegye története a lui Pesty Frigyes şi Dėlmagyarország Közepkori földrajza a lui Milleker Bodog. Vuia acordă spaţiu pentru secvenţe de sine stătătoare, dedicate districtelor „Monostor” (Mănăştiur), Bujor, Margina şi „Furdea” (Twerd), adică Fârdea. Istoricul însuşi, aşa cum constatăm din subtitlul lucrării, considera că partea aceasta a lucrării este miza studiului său (districtele „din Timiş reconstruite pentru prima oară”). Trebuie remarcat că modestul său studiu pe această temă a rămas, totuşi, singular în istoriografia românească o perioadă îndelungată, până la publicarea excelentei lucrări a lui Viorel Achim: Districtele medievale româneşti de pe valea superioară a Begheiului”[61]. Alături de Drăgălina şi Popoviciu, Iuliu Vuia consideră că, deşi „nu se constată din acte”, aceste unităţi teritoriale „au beneficiat de drepturile şi privilegiile celor 8 districte amintite în diploma lui Ladislau V”[62]. Însă cercetările istoriografice din ultima vreme au ajuns la alte concluzii privind această problemă. Viorel Achim, unul dintre cei mai importanţi specialişti în domeniul districtelor româneşti din Banat, afirmă că cele 8 districte privilegiate erau subordonate faţă de banul Severin şi aveau un mare rol în apărarea hotarului de sud-est ale regatului şi că „alte districte din Banat, în general de mai mică întindere, situate pe cursul mijlociu al Timişului şi pe Valea Begheiului, la nord de zona districtelor privilegiate, au avut o altă organizare şi au îndeplinit alte funcţii (în primul rând economice)”. Aceste districte – continuă el – „cu un statut patrimonial oscilant, ele cunoscând pentru anumite perioade stăpânirea particulară, nu au beneficiat de diplome de privilegiere, iar documentele care le consemnează sunt extrem de puţine”[63].

Vuia menţionează că „regele Sigismund a zălogit la 1427 comunele din Judeţul Timiş: Tword, Boşar, Monostar şi Sugaya. pentru 15.400 florini, lui Ioan Garai”[64]. În această împrejurare sunt atestate, cu denumirea de „possessiones regales, Fârdea, Bujor Mănăştiur şi Swgya, în 1427 când toate patru sunt zălăgite lui Ioan de Gara, şi din nou în 1440, când moşia este donată lui Iancu de Hunedoara”[65]. Acelaşi istoric contemporan (Viorel Achim) comentează pe marginea unor asemenea zălogiri, scriind: „Volumul redus al informaţiei documentare nu ne îngăduie să precizăm când şi în ce împrejurări au revenit coroanei unităţile teritoriale de pe valea Begheiului, care anterior cunoscuseră o stăpânire nobiliară. Este probabil ca acest lucru să se fi petrecut în condiţiile politice de la începutul secolului al XV-lea, odată cu lichidarea de către Sigismund de Luxemburg a răzvrătirii nobiliare din anul 1403 şi consolidarea puterii regale. Icuşul (Icuşu de Sus de la mijlocul secolului al XIV-lea) – care în 1404-1405, când este supus unui partaj, se mai afla în stăpânirea Zărneştilor – va fi revenit coroanei după stingerea acestei familii, survenită înainte de 1439, când «districtul» Icuş este zălogit de către regele Albert (1438-1439) lui Iancu de Hunedoara”[66].

Iuliu Vuia consideră că regele Ladislau al V-lea Postumul „a dăruit”, la 1453, lui Iancu de Hunedoara „cercurile române, din judeţul Timiş: Sugya, Mónostór, Bujór şi Szópan”[67], fapt care fusese prezentat mai pe larg de către Drăgălina.[68] Sintetică şi deosebit de clară este aserţiunea istorică a existenţei de atunci a districtelor româneşti în discuţie: „La mijlocul secolului al XV-lea, în documentele care consfiinţesc trecerea regiunii în stăpânirea Corvineştilor, aceleaşi structuri teritoriale, păstrându-şi numele şi hotarele, cuprinzând un mare număr de sate, sunt consemnate ca «districte româneşti» (districtus walachales, districtus volachiales). Sunt amintite cu acest nume Suggia, Jupani, Fârdea, Bujor şi Mănăştur în mai multe acte din anii 1453-1454”[69]. Vuia, pe urmele lui Pesty, consemnează satele care au aparţinut fiecărui district din zonă şi atrage atenţia asupra cetăţii Mănăştiur („Monostorul se numea la 1505 Castellum Monosthar”[70]). Numărul mare al localităţilor – multe dintre acestea fiind acum dispărute – dovedeşte că zona este dens populată de români, fapt care ar putea fi exploatat şi mai mult în prezent prin cercetarea toponimiei zonei şi prin efectuarea unor săpături arheologice[71]. Întreprinderea ar fi facilitată de împrejurarea că „documentele de la mijlocul secolului al XV-lea, care consemnează satele unităţilor teritoriale de pe Valea Begheiului, ca şi cele de la începutul secolului al XVI-lea când, ca parte componentă a domeniului Hunedoara, districtele au trecut în stăpânirea lui Gheorghe de Branderburg, în urma căsătoriei acestuia cu văduva lui Ioan Corvinul, permit reconstituirea hotarelor tuturor districtelor din zonă, în funcţie de corespondenţa în teren a aşezărilor atestate, unele continuându-şi existenţa până azi, iar celelalte lăsând aproape toate urme în toponimia văii superioare a Begheiului”[72].

Districtul Icuş era cel mai extins[73] dintre unităţile teritoriale de pe valea Begheiului. Cuprindea 33 de sate[74] din totalul de 90 de aşezări câte au fost atestate în toate districtele de aici. Dar, despre acest district aproape că nu există informaţii documentare, aşa cum observăm din studiul lui Viorel Achim. Aşa se explică faptul că Vuia îl aminteşte doar o singură dată, scriind că „la 1439 regele Albert a zălogit lui Ioan Huniade întreg cercul Ikus căruia aparţinea şi Margina”. Cum şi când a aparţinut Margina – localitate centru de district – Icuşului este o problemă pe care Vuia o lasă nesoluţionată. Aceasta pentru că Dărgălina nu-i mai oferea nici o informaţie, în afară de textul: „Icuş, zălogit în anul 1439 de regele Albert lui Ioan Hunyadi”[75] (nemenţioând, deci, că Margina a aparţinut Icuşului). Cât de „dependent” a fost Vuia de necitata de el lucrare a lui Drăgălina, s-a văzut din cele câteva texte identice la ambii autori, pe care le-am reprodus mai sus. În încheierea prezentării lucrării lui Vuia (care a fost situată pe un loc important în bibliografia districtelor, fără să i se releve părţile mai puţin reuşite), reproducem din studiul lui des-menţionat un elocvent pasaj – pastişă clară după Drăgălina. Împrejurarea aceasta însă – parcă în virtutea legii compensaţiei – pune în lumină favorabilă studiul lui Drăgălina despre districte, studiu ignorat aproape complet în bibliografia de până acum a acestei teme. Plagiatul se vede clar în informaţia privind anexarea districtelor Mănăştur, Suggya şi Margina la comitatul Timiş, hotărâre motivată prin „art. de lege 32: 1518”[76]. Vuia scrie: „Iată motivarea deciziunii parlamentului: «Considerând că districtele Mănăştur, Suggya şi Margine de prezent nu sunt nici spre folosul Ungariei nici al Transilvaniei (Qui in presens nec Transilvaniae, nec Hungariae deserviunt) şi considerând că locuitorii acestora sunt mai mulţi spre dauna şi stricăciunea altor locuitori din ţară (quia de medio inhabitatorum eorundem Districtuum plurima damna et pericula Regnicolis inferuntur), Parlamentul decretează anexarea acestora la judeţul Timiş.» «După ce s-a pronunţat acest verdict, care înfierează districtele române, ele dispar pentru vecie de pe terenul istoric» esclamă Pesty Frigyes cu atâta patriotism, dar cu puţin simţământ de adevăr şi dreptate. Este absolut de necrezut că, în împrejurări atât de tulburi ca cele din anii 1518-1526, când tronul se clătina sub stăpânirea neputinciosului rege să fie cugetat cineva la esecutarea acelei legi nedrepte, cu atât mai vârtos că românii acelor districte erau decişi ca cu arma în mână să-şi apere dreptul strămoşesc”[77]. Textul acesta, aproape identic, se găseşte la Drăgălina (p. 126-127), dar acolo este corect, adică are sens pe deplin. De pildă, fragmentul latin quia de medio inhabitatorum… este tradus de Drăgălina relativ corect în forma: „că locuitorii acestora sunt mai mult spre dauna şi stricăciunea altor locuitori din ţară”, pe când la Vuia apare: „că locuitorii acestora sunt mai mulţi spre dauna şi stricăciunea…”, ceea ce poate să fie şi o eroare de tipar; în acelaşi loc, termenul de „dietă” – mai potrivit – de la Drăgălina este înlocuit cu mult prea modernul „parlament” la Vuia. În rest, întreg fragmentul existent la Drăgălina este repetat, aproape cuvânt cu cuvânt, de către Vuia, fără nici o avertizare.

În ciuda celor semnalate mai sus, lucrarea lui Iuliu Vuia despre districtele bănăţene a făcut epocă, fiind preluată de toţi specialiştii Evului Mediu bănăţean, iar autorul său a intrat în conştiinţa publică a secolului al XX-lea. El a fost considerat unul dintre cei mai importanţi istorici ai Banatului şi, în mare parte, merită acest renume, fie şi numai pentru pasiunea cu care a cercetat şi promovat trecutul ţinutului său natal. 

 

 

 

 

[1] Iuliu Vuia, Districtus Valachorum. Cercurile româneşti bănăţene, în „Analele Banatului”, II, nr. 2-3, Timişoara, 1929; Idem, Districtus Valachorum. Cercurile româneşti bănăţene. Cele din Timiş reconstruite pentru prima oară, Editura „Analele Banatului”, Tipografia „Union”, Timişoara, 1930, 49 p.

[2] Cele mai importante scrieri ale lui Iuliu Vuia, în volum, sunt: ampla lucrare de îndrumare Cartea de învăţătură pentru şcoalele de repetiţiune economice precum şi pentru alte institute, Caransebeş, 1894, 400 p.; Fragmente din istoricul pedagogicului confesional greco-ortodox român din Arad, Arad, 1887; Curs complet de istoria universală a pedagogiei, Caransebeş, 1892; Şcoalele româneşti bănăţene în sec. XVIII-lea, Orăştie, 1896.

[3] Ludovic Ciobanu, Iuliu Vuia, pedagog şi luptător naţional, Timişoara, 1934; Ioan Olărescu, Iuliu Vuia (1865-1933), în lucrarea Comloşu Mare şi Lunga. Repere istorice. Oameni care au fost, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001, p. 78-81; Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităţilor timişene, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1996, p. 312.

[4] Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, I, Caransebeş, 1899, p. 128.

[5] Trimiterile sale sunt la: 1. Csánky, Történelmi foldrajz, II (Trimiterea corectă este Csánki Dezö, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, II, Budapest, 1890); 2. Palik Ucsevnyi Teodor, A Komiathi kivŕltsöfos olák kerület (la Viorel Achim apare trimiterea, desigur corectă, numele autorului fiind Palik Ucsevny F. şi având menţiunea locului şi a anului apariţiei cărţii: Lugoj, 1910. Vezi Viorel Achim, Districtul Comiat. Contribuţie la geografia istorică a Banatului în Evul Mediu, în Banatul în Evul Mediu, Editura „Albatros”, Bucureşti, 2000, p. 24); 3. Milleker Bodog, Délmagyarország középkori földrajza (Timişoara, 1913-1914). Prin Ungaria de Sud, în timpul dualismului, se înţelegea şi Banatul.

[6] Iuliu Vuia, Districtus Valachorum. Cercurile româneşti bănăţene, p. 7.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 10.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 15.

[15] Ioan-Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 74.

[16] Iuliu Vuia, op. cit., p. 11.

[17] Ioan Aurel Pop, op. cit.,  p. 147-148.

[18] Magistru al Ordinului Cavalerilor Teutoni (aşezaţi în Banat de către Sigismund de Luxemburg) şi ban de Severin din 12 iulie 1430, în diplomele regale şi în actele emise de el, apare sub numele Redwitz, Radewitz, Radawitz, Redewitz, Radwyc Nicolae şi, o singură dată, Klaus von Radwycz (Ioan Haţegan, Cavalerii teutoni în Banatul Severinului, 1429-1435, în „Tibiscus”, IV, Timişoara, 1979, p. 192). Transcripţia Revicz, folosită de Vuia nu se ştie de unde este preluată. În orice caz nici din Pesty, nici din Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, vol. I, p. 5 şi nici din George Popoviciu, Istoria românilor bănăţeni (Tiparul Tipografiei „Poporul Român” din Budapesta),  Lugoj, 1904, p. 175. (La ambii autori apare numele Nicolae Redwitz).

[19] Iuliu Vuia, Districtus Valachorum. Cercurile româneşti bănăţene, p. 12.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] La Drăgălina (op. cit., p. 136) urmează o virgulă, plasată între subiect şi predicat, ceea ce reprezintă o gravă eroare ortografică; Vuia (sau editorul) a înlăturat virgula respectivă.

[23] Vuia drege puţin topica, întrucât, la Drăgălina, formularea este astfel: „sau în timpurile când Banatul Severinului”.

[24] Iuliu Vuia, op. cit., p. 13; Patriciu Drăgălina, op. cit., vol. I, p. 136.

[25] Iuliu Vuia, op. cit., p. 13; Patriciu Drăgălina, op. cit., vol. I, p. 142.

[26] Iuliu Vuia, op. cit., p. 13-14.

[27] Ibidem, p. 14.

[28] Ibidem, p. 14-15.

[29] Ibidem, p. 20.

[30] George Popoviciu, op. cit., p. 194.

[31] Iuliu Vuia, op. cit., p. 22.

[32] Ibidem.

[33] M. Bizerea, C. Rudneanu, Consideraţii istorico-geografice asupra districtului autonom al Caransebeşului în Evul Mediu în „Studii de istoria Banatului”, I, Timişoara, 1969, p. 7-22; Costin Feneşan, Despre privilegiile Caransebeşului până la mijlocul secolului al XIV-lea, în „Banatica”, II, Reşiţa, 1973, p. 157-163; Idem, Despre privilegiile Caransebeşului şi Cărăvanului în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în „Anualul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj”, XX, Cluj-Napoca, 1977, p. 303-311; Ioan-Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI, p. 67-76; 120-162; Dumitru Ţeicu, Banatul Montan în Evul Mediu, Editura Banatica, Timişoara, 1998, p. 440-444.

[34] Iuliu Vuia, op. cit., p. 28.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, p. 29.

[37] Ibidem; Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 120.

[38] Iuliu Vuia, op. cit., p. 30.

[39] Ibidem, p. 31.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem, p. 32.

[42] Costin Feneşan, Districtul românesc Mehadia, la sfârşitul secolului al XIV-lea, în „Banatica”, V, Reşiţa, 1979, p. 265-275.

[43] Iuliu Vuia, op. cit., p. 33.

[44] Dumitru Ţeicu, Banatul Montan în Evul Mediu, p. 429, 445.

[45] Viorel Achim, Districtul Comiat. Contribuţie la geografia istorică a Banatului în Evul Mediu, în „Analele Banatului”, Serie Nouă, Arheologie-Istorie, II, Timişoara, 1993, p. 245-259, reprodus şi în cartea Banatul în Evul Mediu, p. 25-43.

[46] Iuliu Vuia, op. cit., p. 36.

[47] Dumitru Ţeicu, Banatul Montan în Evul Mediu, p. 432; îşi intitulează subcapitolul despre acest ţinut: Districtul de la izvoarele Caraşului.

[48] Ibidem, p. 392.

[49] Iuliu Vuia, op. cit., p. 37.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem, p. 38.

[54] Ibidem.

[55] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 310.

[56] Iuliu Vuia, op. cit., p. 39.

[57] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 430, îl numeşte „Districtul de la izvoarele Bârzavei”.

[58] Iuliu Vuia, op. cit., p. 41.

[59] Ibidem.

[60] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 430-432.

[61] Lucrarea a apărut în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj-Napoca”, XXX, Cluj-Napoca, 1990-1991, p. 23-35 şi a fost republicată în volumul lui Viorel Achim, Banatul în Evul Mediu, p. 11-24.

[62] Ibidem, p. 43.

[63] Viorel Achim, Consideraţii asupra adunărilor judiciare reunite ale districtelor medievale din Banat, în volumul Banatul în Evul Mediu, p. 95.

[64] Iuliu Vuia, op. cit., p. 44.

[65] Viorel Achim, op. cit., p. 16.

[66] Ibidem.

[67] Iuliu Vuia, op. cit., p. 45.

[68] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 125.

[69] Viorel Achim, op. cit., p. 16.

[70] Iuliu Vuia, op. cit., p. 45.

[71] Începutul acestora s-a făcut prin săpăturile efectuate la Gladna (comuna Fârdea), Mănăştur şi Făget. Vezi Al. Rădulescu, Mănăşturul de Bega (jud. Timiş). Date preliminare (sec. XIV-XVII), în „Studii de istoria Banatului”, nr. XIX-XX, Universitatea de Vest, Timişoara, 1999, p.71-88; Idem, Cercetările de la Mănăştur (jud Timiş) în volumul Materiale şi cercetări arheologice, Tulcea, 1980; Radu Popa, Dan Căpăţână, Al. Rădulescu, Dumitru Tomoni, Cetatea Făgetului (jud. Timiş). Cercetările arheologice din campaniile 1987-1988, în „Muzeul Militar Naţional” I, Bucureşti, 1991; Radu Popa, Dan Căpăţână, O cercetare medievală la izvoarele Begheiului. Cercetările de la Gladna Română, jud. Timiş, în „Revista Muzeului Militar”, XVIII, nr. 1, Bucureşti, 1987.

[72] Viorel Achim, op. cit., p. 17.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 128.

[76] Ibidem, p. 126. Nu este vorba despre nici o „lege”, fiindcă în lumea medievală nu se adoptau legi, ci despre o decizie a unei adunări de stări, denumită convenţional de către istorici dietă. Denumirea de parlament este excesivă.

[77] Iuliu Vuia, op. cit., p. 43; Patriciu Drăgălina, op. cit.,  p. 127.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com