Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

JURĂMÎNTUL

Academician Petru Soltan -

 

Onorate cititor!

Nu e exclus să te dezguste majoritatea acestor fragmente, chestiune firească: scrie un individ al Marginei de Neam, crescut dincolo de Nistru. În ansamblu, aceste nuvele, având care mai multe pagini, care – mai  puţine, iscă o pulbere de viaţă anevoioasă a românilor din afara frontierelor actuale ale Ţării-Mame. Nuvelele pe care le ţii în mână au mai multe cusururi. Cel mai evidenţiat e lipsa de cronologie, însă nu totalmente. Fiecare dintre acestea dispune de un anumit rost. Altă slăbiciune – unele  aliniate sau mici descrieri ale diferitor eseuri se repetă. Am cautat sa nu pierd unele detalii esentiale.   Mai atrag atenţia că eseul Momentul adevărului se referă la patru personalităţi ale timpului sovietic, fiecare având o viaţă dublă – una pe care o are în suflet, alta – în  comportarea publică ( e vorba de atitudinea faţă de neam). N-am cautat sa scriu asupra acestor persoane mai multe informatii, m-am tinut doar de cele ce tin de relaţiile mele cu acestea.  Asupra unor aspecte filosofice ale viziunii mele sunt lasate la o parte. Chem a nu mă judeca dur: mai perfect n-am de unde să fiu. Aceste fragmente n-ar fi văzut lumina zilei, dacă nu s-ar fi implicat în scriere şi editare, personalităţi cu spirite de mari români de peste Prut, precum ar fi: Ilustrul matematician, scriitor şi susţinător al avansării Comunităţii Români-lor de Pretutindeni, membru al mai multor academii, Domnul Gheorghe Păun; Admirabila profesoară, scriitoare şi abundentă în activitatea sa pentru binele nemului nostru,  Doamna Maria Mona Vâlceanu; Originala şi draga poetă, publicistă, având multe volume de “Dialoguri Previlegiate”, extra-activă la revista AGERO Stuttgart, ART EMIS, Doamna Maria Diana Popescu.Orice notă e binevenită.(Petru Soltan).

 

I

Mi se răsfiră amintirile şi în spatele văzului îmi joacă vatra caldă a desculţului meu, rămasă undeva departe de tot, pe când pereţii inimii simt un zaţ de amar îngemănat cu dulce. Şi iată-mă, revenit la acel copil cu nesaţ de lume nouă şi căţărat pe vise, aidoma unui vârf de nor, aievea îmi perind trecutul. Uite, colo-n vale Marele Cot de Nistru, un ocean de verde scump, în care-i situat neuitatul sat al meu. Răscoptul soare de Sân-Chetru îi tot dezmiardă căsuţele bălăi, cârduite aici de argintiul brâu al fluviului. Din acest năval de soare se desprinde o năframă fără margini, un necontenit azur de lacrimă ce-şi ţine matiţa chiar deasupra tâguitei cocioabe de peste drum de casa noastră. Aşezată cu latul feţei pe margine de cale, îşi întinde cele două lespezi, ce-i fac pragul, la împiedicul oricui. Prispa sa scăzută adăposteşte un bărbat deşărat, în aparenţă depăşit de ani şi, strâns în pirostrie şi spriginit cu şalele de perete. Îşi odihneşte fruntea pe genunchi, iar braţele, prinse-n cruce, ţine grămăjoară gleznele. Întregu-i chip – hainele, barba, pieliţa – un frânt în trei cărbune. Doar atât mai iscă a viaţă, cât tuşeşte din când în când înnăduşit, netezind totodată cu galbenul de palmă unica sa mângâiere, funiginea de motan, încolocit alături ca o repetată şi mărunţită proprie fiinţă. E Moş Stahi-Ţiganul, fierarul din Josul Satului, aruncat în negura de gânduri, în care nu răzbate măcar rază din acest miracol de lumină. Lumea îi zice şi Moş Staşi. De când e stins s-a scurs mult soare de Sân-Chetru. Lumea nu-l mai ţine minte. I-au uitat şi numele şi tragica lui frângere. La început mai întrebau: “ Oare ce-ar mai fi avut şi acest ţigan pe suflet ? “ Apoi grijile cu griji se spală, de-i uită satul orice urmă. Rămân doar eu, un blestemat: ceea ce întreb mai sus în pofida vrerei mele îşi creşte rădăcinile în subconştient, de-mi roade sufletul până acum. Şi iată, de pe curbura toamnei mele, mă grăbesc să tot desfir taina, caut să i-o presar peste această încâlcită lume cu speranţa că, odată şi odată, se v-a prinde de nişte inimi mai blajine întru prevenirea altor frângeri.

 

II

Biata cocioabă... Un culcuş de neam străin. De pe când îşi i-a începutul, unul Dumnezeu o ştie. A-i potrivi-o doar de la înălţimea norilor de vise. Satul nostru, o străveche seleşte, cred eu, de daci, e întins pe o pandă lungă de anină, de nisip, paralelă curgerii de Nistru, şi tăiat de şase drumuri în acelaşi sens ce duc spre Miază-Zi, spre faimoasa pădure din lunca fluviului. De la primul descălecat al săleştii, de unde provine, posibil, şi denumirea Drumul cel Mare. Scăpătînd de pe coasta lui Troian, deal de la gâtul Cotului, ducea mai întâi spre o mănăstire de bărbaţi, cunoscută-n jur prin ţiguieta sa bisericuţă din bârne, acum înghiţită de moluzul vremii. Doar atât îi mai dau de urme mânioasele ape ale Turlei, denumirea  veche a Nistrului. Acestea, năvălind la vale cu furie şi bătînd în galbenul de lut al malului ridicat, adesea dezgolesc şiraguri de schelete, pare, ghilosite-n lapte şi ascunse într-un strat adânc... Urme ale unui mare cimitir. Apoi acest drum cotileşte spre pădure atât cât ţine panda. Pe ambele-i părţi case cu pridvoare şi beciuri răsfăţate, ocrotite de înalte îngrădituri. Însă dacă în Susul Satului gardurile şi stâlpii de la poartă sunt ticluite din piatră, atunci cele din Jos - împletite din nuiele cu repetate brâie mai groase din alun, iar porţile, de două ori mai cocoţate, nişte podoabe ornamentate cu lemn de stejar şi protejate de un acoperiş cu şindrilă susţinut de acei doi uşori. Ciudat lucru, partea de sus a satului îşi are aceste îngrădituri făcute din piatră, inclusiv cei trei uşori de la poartă şi portiţă, văruite în alb şi dungate cu linii albastre, exact ca la creştinii din Etiopia, iar cea din Jos repetă stilul din Ţara Maramureşului. Drumul cel Mare sparge la mijloc de sat o imensă piaţă, unde în zilele de joi şi dumunică se adună târgul, iar în după amiezile de sărbători – renumitul şi hărmălăgiosul joc din Marele Cot de Nistru. Şi Josul şi Susul îşi au cusnea, fierăria sa, însă - nicidecum la Drumul cel Mare.

Casa lui Moş Stahi e situată pe partea dreaptă a celui de al doilea drum şi ghemuită pe un petic de pământ, prins între colţurile a două mari gospodării. E limpede că strămoşii lui Moş Stahi şi-au descărcat aici calabalâcul înainte de a exista şi alte case alături. Prin felul ei de a fi, cocioaba, fără îndoială, a fost făcută cu sute de ani în urmă: pereţii – o împletitură de nuiele, tencuită din lut frământat cu paie, pe nând acoperişul – din şindrilă groasă, corogită de ploi şi soare. Interiorul casei e simplu de tot. O mică tindă. În dreapta – cămeruţa de locuit. Un cuptoraş cu o plită la margine de sobă, un  pat-punte lipit de acestea, iar spre drum, sub ferestruica care nu se deschide nici iarnă, nici vară, o laviţă ce ţine din  perete în perete şi acoperită cu-n lăicer dungat şi spălătăcit de apele timpului. Dar dacă din tindă o iai la stânga, dai peste un colţ de lume ciudată. Aici e cusnea. Spre peretele din spate spânzură hornul, un coş de moară cu gura în jos şi negru ca motanul de pe prispă. Sub acestea, la înălţimea trunchiului de om, o vatră cu rămăşiţe de mangal. Un pic mai sus de acestă vatră, un foi împăingenit cu pârghia-i cumpănă, de care atârnă un lanţuh cu-n covrig-mâner la capătul de jos. În faţa vetrei- nicovala, câteva perechi de cleşte şi ciocane. La picioare – o ciutură cu apă. Sub fronton un pat sofisticat, un banc, având la îndămână agăţate în cuie şi pe poliţele de la perete fel şi chip de scule. Spre drum – o ferestruică ca cea din cămeruţă, pe când în loc de laviţă – lemne despicate şi retezate de aceeaşi mărime. Între banc şi lemne, chiar în ungher – un poloboc în picioare plin cu apă, având rezemat de el un ciubăr oval cu un ceauş pe margine de fund. Grinzile afumate sparg în racle spaţiul de sub şindrilă, iar coarda casei le ţine pe spate ca pe nişte zăbrele. Mai la dreapta de foi o uşă ce te scoate din cusne spre spatele casei, iar lângă ea o scară spriginită pe marginea de pod. Prin întunericul de acolo se întrezăresc ursoaica cuptorului şi un sicriu lipit de aceasta.

Stranie lume de obiecte, de obiecte dragi... Nu mai ştiu dacă mai există. Şi aroma-i se ţine scai de mine şi acum. Şi asta datorită faptului că în frontonul cusnei e spart un pătrăţel prin care ninge peste tine acel măcinat de azur, coborând alene din infinita sită a cerului. Când Soarele de Sân-Chetru işi atinge creştetul, acesta mângîie vatra hornului, de ai crede că-i vine în ajutor fratelui de foi. Pătratul îşi are stăpânul  său, un căpac greoi prins în bălămăli prin latura de sus şi suspendat de o frânghie trecută printr-un cârlig de forma S agăţat de un căprior. Apoi aceasta întinsă strună coboară spre o grindă, unde înfăşurată ca un şarpe de mai multe ori, îşi spânzură capătul înnodat la înălţimea pieptului de om. Această diabolică frânghie răsuceşte după sine o şuviţă din ninsoarea de lumină. Sărmana şuviţă... unicul spectator a tot ce s-a urzit aici : fie că s-a înjghebat o roată de căruţă sau s-a dres un degerat, fie că s-a încleştat o dragoste ce-ţi scutură lumina ochilor ori s-a ales cenuşă dintr-un biet de cărbune.

În fine, de ieşi prin uşa cea din spate dai de un şopron, din care ţi-se deschide un triunghi de harman bizar. În preajmă – un zarzăr asimetric cu poamele pârguite. La rădăcina acestuia – o vatră de pătrunjel, câteva cuiburi de mentă rece. Mai în centru – curpeni de fasole, printre care ici-colea câte un lujer de mac cu bulbul de-acum format, iar colţul din fund – acoperit cu o deasă şi înaltă cânepă. Pe când, dacă o iai spre dreapta, un rând de vizdoave mărunţele te duc la nişte poale de salcâm cu ţurţurii celei de-a doua floare suspendate cu plecăciune asupra unui mormânt – un bocet mut al unui copac bătrân de dincolo de gard. Aici doarme în paza unei salbe de stânjenei prinsă ca de gât de o cruce, fatala dragoste a lui Moş Stahi, scumpa lui soţie, care poate a avut un nume, însă Josul Satului îi spunea Stăşica. Explicaţia era simplă: pe când acesta era tinerel întreaga lume îi zicea Ţigănaşul de Stăşel. Dacă Stăşica s-a ales cu numele pierdut, atunci basmul înfiripatului de dragoste i-l ştiau sau i-l potriveau prin delicate amănunte, de la mic la mare, vecinii de pe timpuri.

 

III

Stăşel îşi pierdu tăticul cam pe la vârsta de şaisprezece ani, în timpul restriştiilor de însemânţare prin violenţă a Putrii Sovietice pe malul stâng al Nistrului. Într-o seară de toamnă, un grup de călăreţi opresc la cele două lespezi şi doi dintre ei coboară de pe cai şi dau busta cu zgomot la roşieticul pâlpâit din cusne, unde tatăl lui Stăşel dregea nişte cuie de boronă. Unul, mai zdravăn dintre oaspeţii întraţi, rostind tăios ceva necunoscut, întinde stăpânului de cusne o sabie frântă-n două. Tatăl lui Stăşel dă din cap că nu. O strigătură: “ Ţâganscaia contra! “ (Duşman de Ţigan!) şi un bubuit înnăduşit îi sperieră pe cei din cămăruţă. Când mama lui Stăşel sări şi întredeschide uşa, două stranii figuri cu chipiuri ţuguiate ţişniră afară. În cusne zăcea la pamânt cu faţa în sus stăpânul casei. Un pârâuţ de sânge izvora dintre rădăcinile stufoaselor sprâncene. Mormânt i s-a făcut sub gardul din exteriorul cimitirului de la mănăstire, aproape de malul abrupt al Nistrului. Vrăjmaşele de ape ale Turlei, crezându-se şi ele creştine, l-au spulberat în cele din urmă la margine de lume. Astfel cusnea obţine un nou stăpân – flăcăandru de Stăşel, care avea un singur chin, bătutul de caiele : nu-i ajungea putere să ţină între genunchi o copită de cal bine hrănit. În toate celelalte era lăudat că e mai priceput ca taică-său şi oamenii îi încurajau serviciile cu vârf, având ca şi mai înainte obişnuita grijă – a scuti această casă de peşte, carne, lactate şi săpun.

 

Însă iată că Stăşel deveni un bărbat copt, având bronzat orce colţişor de corp în egală măsură. Ai fi crezut că jarul înfoiat din vatră prin cuantizata descumpănire a pârghiei cu acel lanţuh la capăt avu această datorie. Mamă-sa ştia prea bine că ai potrivi  o consoartă în Cotul Mare era un lucru cu neputinţă. Toate încolţirile de dragoste ţin de hainul joc din piaţa de  la Drumul cel Mare. Acolo nu că un ţigan, ci nici un flăcău din satele vecine nu s-ar fi încumetat să-nvârte vreo rujă, vreun trandafir de fecioară crescută în acest sat cu tradiţii bătute-n cuie groase: măr strivit s-ar fi ales din bietu-i trup. Şi marea grijă rămâne pe seama mami-săi: dânsa n-are altă cale decât s-o repete pe cea veche, prin care a trecut şi ea, să-l scoată la iarmaroc, să-l ducă la vestitul târg din Mahalaua Dubăsarilor, de la coastele de şleau ce coboară din Podolia spre Odesa. Acolo în fiecare duminică, un amestec hazardat de neamuri, printr-o enormă forfoteală ce ţinea din zori pân-pe după amiază, îşi aranjau mulţimea nevoilor de viaţă : căruţe, hamuri şi fel şi chip de alte griji. Pe când tot acolo, ţiganii fierari din Transnistria, îşi căsătoreau odraslele. Obiceiul era simplu – primul sau singurul copil din familie îşi aducea întocmita pereche la părinţi, iar ceilalţi erau împăştiaţi – în dependenţă de noroc. Stăşel, înalt ca un alun, purta o barbă neagră prelinsă, pare, din smoala vrăjitoare a ochilor săi blânzi. Se îmbrăca simplu. O cămaşă, pare fără culoare cu nasturi până la gât. Uneori îl vedeai şi cu vestă neagră, însă nicicând nu l-am văzut să poarte o căciulă. Şi mamă-sa presimţea ca-r putea să-l întoarcă de la târg cu o noră pe măsură. Însă iarmarocu-i iarmaroc – când cu pagubă, când mai cu noroc. Dumunici la rând se întorceau acasă cu nimic. Îngrijorarea mami-săi se adâncea. Când colo într-o blândă amiază, chiar în ajun de Paştele Blajinilor, un bătrân gospodăros din Podolia, pe care cojocelul cu bordură înflorată şi pana de păun de la neagra pălărie îl trădau: era ţigan. Se apropie de rara marfă şi-i vorbeşte stăpânei:

- Şeia şi cătaţi o sî vî aduc dumunica cari vini tot pi la aiastî vremi. Numai sî ni întâlnim la marjinî di şleah.

Cele întîmplate întrecură cu mult aşteptările visate.

Spre seară, în acea dumunică cu un Tinerel de Soare, nănaş în floare, renumitul Deal al lui Troian fu cuprins de un cutremur şi un dulce ţocănit de roate. Galopul al doi şargi cu hamuri de sărbătoare purtau în zbor o podoabă de căruţă de nu văzură nimeni pe aceste locuri: coş din scândurele colorate-n verde, având înaintea braţelor din faţă o puhavă canapea. Stăşel, aşezat pe ea şi ajuns la rădăcina Drumului cel Mare, de atâtă euforie, uită şi de tălăghire. Ţinea caii, care cât să rupă hăţurile. De la necontenitul strofolit şi nechezat al şargilor oiştea îşi ridica capul spre ceruri. Iată, iată că o să se răstoarne... Iar un trupuşor de vioară, frumuşica ţigăncuţă, aşezată pe fân moale, surprinsă de spaimă, se lipi de pieptul celei de a doua mame. O cuprinde cu cele două aripioare nu cumva să-şi piardă suflul. Ochii ei căprui cu tăieturi – nişte greşuri de arătură – tot scăpătau nevrând de pe strania făptură care, cocoţată pe canapea cu spatele la ea, strunea fără milă bieţii săi de şargi. Nu i-a fost sortit să fie singurică la părinţi, acolo în scumpa sa Podolie, pe unde Nistrul clocotit de coastele-i stâncoase o tot chema s-o bucure cu puişori de curcubeie. O căprioară sprintenă ce tot sare de pe o lespede pe alta. Îmbrăcată era şi dânsa simplu fără fuste înfoiate şi de culori aprinse. Şi iată că acum, dânsa prinsă între loitrele tremurînde, se scurge tot aşa de repede spre necunoscutul infinit spre acele ape ce sclipesc în vale ca un şerpuit de lapte cu argint spoit. Care i-o fi norocul – inima-i nu-l mai simte.

 

IV

Râdea tot satul :Ţiganul de Stăşel şi-a adus la casă o capră pe care nu putea s-o stăpânească. Când venea timpul de culcare, frumoasa şi harnica Ţigăncuţă, sărea de se ascundea în spatele blăjinei mame-soacre pe micul şi cocoţatul lor cuptor. Şi el rămânea neputincios pe patul-punte. Nici mama nu se-ncumeta să-l susţină. De încerca cu sila s-o coboare, Ţigăncuţa se prindea de gâtul acesteea şi ţipa, tremurînd ca o vargă, încât a-i fi crezut că cineva a venit s-o taie. Iată, că dădu în verde zarzărul îmbobocit de mici migdale cu dor de leasă, salcâmii  înfloriră a doua oară, iar Ţigăncuţa fără nume, soaţă, se ţine tot sălbatică. Însă, într-o blândă zi, Soarele de Sân-Chetru, răzbătut prin menţionatul pătrăţel îi scoate lui Stăşel pestelca ceea grea ca plumbul şi o aruncă pe ilău. Ieşi la aromatul florilor de zarzăr. Când colo, frumoasa-i căprioară cu gâtu-i strună rupe cu buzele-i de rujă din florile de salcâm, ce se tot ţineau ca nişte ţurţuri, de peste gard de la vecini.El se  furişi tiptil, cu gândul cel nebun - un nod din ea să facă. Ea îl presimţi. Se-ntoarce brusc şi-i zice:

- Dischidi gura...

Dânsul deveniră o fragedă nuia. Ea, cu două degeţele lungi, îl servi cu un strugurel de floare. Perechile de buze, ce le adunară dânsa în cruce, îl făcu să simtă nectarul de salcâm. El o frânge. Ea se smulge şi...fuga prin şopron, pe lângă şargi, spre cusne. Dânsul – după ea. O veveriţă urcă iute scara şi se scufundă în întuneric, mai departe de năprasnicul de Soare. Un zmeu agitat îi ţine urma, încât de durere scârţie treptele de scară. Iată că mi-o prinde pe aşternuta leasă de sub ursoaie, pe care degrabă, scoasă la lumină, se vor usca dezghiocatele zărzărele. Nu-i ajungeau puteri să-l sfărâme-n braţe. Suspină şi-i zvâcneşte rădăcina de vioară. Se lasă-n voie, fără frâne, s-o ducă faetonu-n vale, la acel necunoscut adânc. Doar atât, se ţine de grumazi, se ţine să nu cadă în hău. Răzbate încet norocul, răzbate în valuri. Şi..., Dumnezeule de Soare, ce e asta? Nişte coarde, nişte subţirele hamuri, din năuntru, îi întinde, de-i răsfiră trupul şi într-o clipă, cu strigăte de moarte, mi-le rupe, le sugrumă-n bucăţele. Şargii au ajuns în vale şi ea îşi simte leasa ca o mătăsoasă iarbă. Îi plânge în hohot firea şi-i frământă cu arsura buzelor obrajii, ochii, colţurile de gură. Săratele picături de vlagă, nimerite-n cale, sunt mai dulci ca nectarul salcâmului de afară.

 

Aşa porniră acea dragoste fără loitre, la care lumea din sat de-acum tăcu, pe când sărmana de mamă-soacră înflori a doua oară, ca sânguraticul de salcâm de peste gard. De atâta bucurie se agita că nu-şi găsea un loc de tihnă. Şi când ei se ghiloseau în ciubărul cel oval din cusne, îşi frângea în patru mâinele uscăţite învârtindu-se prin tindă buimăcită, gata să deschidă uşa şi să-i spele cu mâinele ei flămânde de atâta dor, să mângăie aceste două suflete–pui de Soare cu propria suflare. Iată, rostul ei în viaţă, iată lumina existenţei sale şi inconştient nu răbda şi-i privea cu lacrimi prin gaura de la cleampă. Aceştia goi-goluţi, cu picioarele-n ciubăr îşi prelingeau peste umeri şuviţe subţirele din azur de apă trecute prin ceşculiţele de palmă şi se tot atingeau unul de altul cu buzele intredeschise, de părea că se ciugulesc două turturele. Nu altă, ci nişte statuiete din alamă curgătoare, flexibile şi lucioase, stângenite de un pic de negru primăvăratic pe la încheieturi. Acestea le era ritualul de la amiază. Prin deprindere, noaptea dormeau aparte. Doamnele-n două pe cuptor, iar el în patul de la poale, ca un bun păstor de veghe. Stăpânul lor de Soare răsărea şi apunea cu ei odată, de-l simţeau alături chiar şi în somn, însă...nu pentru un întins firicel de vreme.

 

V

De la înălţimea vârfurilor de vise cad peste satul meu nişte nori de gheaţă neagră, de-l striveşte într-atâta că până acum nu-i în stare să-şi vină în fire.

Продразвёрстка – măturatul a tot ce e alimentar de la gospodării. Satul se răscoală, odată, apoi a doua oară, spărgând lungul depozit pentru a-şi lua averea. Un pluton de soldaţi, coborât de pe Dealul lui Troian, îl alină. Care e arestat, care fuge în Basarabia. Se arată iar un pic de soare (Noua Politică Economică). Nasc artelele. Lumea, pare, uită: joc la mijloc de sat şi nunţi cât ţine toamna. Ţiganul de Stăşel cu frumoasa-i între loitre în fiecare duminică mână şargii spre târgul de la Dubăsari să tot vândă vetraie, gurare, lanţuhuri, greble. Se întâmpla şi primăveri când duce chiar câte o şaretă. Însă hainii de nori nu se lasă. Gospodari mai cu situaţie sunt scoşi din casele lor frumoase şi duşi în ţara unde creşte gheaţa. Cei rămaşi de-acum nu se mai împotrivesc când vin să le măture podurile. Tăiat este şi subţirelul fir de drum spre Basarabia. Malul Nistrului e păzit zi şi noapte de baionete purtate ţurcă, având la coadă nişte câini mai furioşi ca lupii. Artelele se sting. Din cer coboară foametea. Marfa lui Stăşel nu mai merge. Într-o dimineaţă mamă-sa nu se mai trezeşte. O îngroapă la noul cimitir, într-o mireşte, la margină de ţarnă. E închisă biserica cu tot cu marele cimitir de alături. Toţi decedaţii sunt înmormântaţi în rând cu mama lui Staşel. Nişte străini cu pistoale pe la şolduri fac colhozul din Susul Satului curtea căruia se întinde peste jumătate din cimitirul cela vechi, având lespezi cu inscripţii greceşti. Tatăl meu ajunge vice-preşedinte. Iată că vine timpul şi celui de al doilea colhoz, din Josul satului. Din şiragul a trei gospodării pusteite şi situate la Drumul cel Mare, chiar pe coasta de pandă ce se lasă spre apele Turlei, i se formează curtea. Într-o zi de mai asta deveni un stup de albine speriate, însă foarte ascultătoare. Când un oarecare Beleaev, venit de la Leningrad, e propus pe la post de preşedinte, toţi strigă: ”Nu!! Badea Sânion!”. Un partener de-a lui Beleaev, în ruseşte, face observaţia că mai întâi e nevoie a strânge cererile. Tata le-o transmite în graiul lor. Cel care sare primul e Stahi Ţiganul. Tata personal îi scrie cererea pe care acesta o semnează bucuros printr-o cruciuliţă frântă. Şi aşa porni marea lor prietenie. De aici începe acel legământ pe moarte – unul sus, altul jos. Şi amândoi cu gândul la o viaţă cu noroc mai mare.

Spre seară căruţa ceea cu sunet de clopot tinerel, încărcată cu cele necesare pentru o nouă cusne, purtată de doi şargi şi mânată de Soarele din spate intră în curtea NOROCULUI căutat.

- Căruţa asta-i pintru preşedinti,  surâde Soarele după ce aceasta-i descărcată. Şi când Moş Stahi îl vede pe tata aşezat pr scândura pusă în curmezişul loitrelor, desfătat până la extaz, arde-n cai cu puha. Un nor de praf ridicat întunecă şi căruţa şi Soarele din urmă. Şi nu ştia de tihnă. Din noapte în noapte se tot porăia în cusnea cea nouă. În fiecare amiaza Stăşica îi aducea cîte o ulcică de fasole, o jumătate de turtă şi nişte fire de pătrunjel. Tot jarul sufletului, toată energia ceea fără margini i-o demonstra preşedintelui ca un ademenit. Şi era mândru de faptul că tata e purtat de şargii lui, de căruţa cea cu dangătul cela de clopot tinerel – suflul  celor doi ochi de căprioară. Pentru Moş Stahi tata devine un vizitiu al Soarelui. Chiar şi atunci când se naşte unicul său copil, o fetiţă, vine de-l întreabă:

- Cum sî-o chem?

- Nina, i-a prins auzul un drag sunet de căruţă. Pe când eu cunoscu-i acestă mică ţigăncuţă de-acum în Josul Satului, abea în preajma războiului cel mare de la mijloc de secol. Părinţii tot vorbeau de-o casă nouă pe lotul căsoicăi mamei. În acest timp, Beleaev e impus să plece urgent din sat şi-aceasta îşi caută cumpărător la podoaba de casă cu grajd în spate, curte mare în faţă, c-un beci enorm lângă gardul de la marginea de drum. Era casa unui gospodar fugit în Basarabia. Beleşev nu avea timp să se târguiască. Tata vinde vaca la târgul de la Dubăsari şi cumpără casa ceea. Şi iată-ne în Josul Satului într-o gospodărie de mare gospodar, iar vizavi de ea – cocioba lui Moş Stahi. În jocul puzderiei de copii ţâşniţi în curte e amesticată de-acum, ca un pui pârguit de Soare, şi frumuşica Nină. Însă acest joc nu ţine mult. Începu acel război.

Peste tot bocete... Bărbaţii, rând pe rând, sunt  scoşi din case şi duşi fără a-le cunoaşte urma.  E luat şi tatăl nostru. Mobilizaţi sunt şi şargii lui Moş Stahi. Prin sat trece un enorm şuvoi de lume, ebraici, romi, venit de peste Nistru şi ţinând calea spre răsărit. Nişte slabe bubuituri fac să treacă nemţii. În sat se stabileşte o administraţie română. Se întorc cei fugiţi în Basarabia. Noi revenim la căsăica mamei: stăpânul Moş Todor reveni la casa lui. Tata rătăcit prin pădurea de la Gura Ichelui, vinea noaptea să ne vadă. Şi tot aşa până se desprinde lumea cu această vizita de noapte. S-a desfiinţat colhozul din Josul Satului. Moş Stahi îşi aduce foiul acasă, însă Nina nu mai este printre noi: casele noastre sunt prea departe una de alta, dar se întâmplă că în cei trei ani printre războaiele trecute încolo-încoace prin sat o mai văd odată. Un verişor de-a lui tata, feciorul lui Moş Anton Soltan, după ce-şi face şcoala la Odesa se căsătoreşte şi rămâne cu serviciul acolo. Vara îşi trimitea familia la părinţi, în sat. Soţia acestuia, tanti Ema, era evreicuţă şi cu doi copii micuţi un băeiţel de vre-o cinci şi o fetiţă de vre-o şapte anişori. Era periculos să-i ţii în faţa lumii: îi păştea pericolul ghetoului de la Râmniţa şi din Podolia. Şi aceşti trei inşi se ascundeau în timpul zilei la noi într-o glugă de hlujdani (porumb). Îi hrănem pe ascunse până când veni părintele Mihai, de la Buzău. Tata răcni, de ne sperie pe toţi:

- Mai repede…! Să-i botezăm!

Tata şi cu Moş Anton se duc la părinte să se înţeleagă. Intrând în biserică, dăm de Moş Stahi şi Stăşica, ţinând-o pe Nina de ambele mâini din părţi. Să fi văzut aceste trei fiinţe… Cât de smerite erau, nu altă ci trei icoane. Părintele Mihai n-a răbdat şi şi-a pipăit bărbuţa tunsă scurt, de parcă ar fi căutat s-o ascundă de cea neagră şi stufoasă a lui Moş Stahi. Apoi după o scurtă predică le-a muiat pe rând feţele celor şase într-un vas de alamă, plin cu apă. De atunci Moş Stahi obţine o dublă poreclă – Ţâganu Botezat.

La îndemnul părintelui Mihai, satul porneşte să restabilească clopotniţa, iar părinţii mei să-şi facă o casă nouă în curtea celei vechi. Moş Stahi din noapte în noapte se tot purta între Josul Satului şi casa noastră. Ne-a făcut toate mânerele, cele două gurare, chiar şi o scoabă lată de şters încălţămintea în caz de glod. Însă viaţa înfiripată sub administraţia română n-a ţinut mult. Se întorceau ruşii care, precum se zvonea, de-acum nu mai sunt ca cei de altă dată: au pagoane (epolete) şi n-au să mai facă colhozuri. Într-un sfârşit de noapte spre de duminică - ţin minte – 14 mai, 1944, deasupra satului, cât ţinea cerul, pluteau în aer policandre de lumină. Nu altă, ci toate stelele coborâră peste Marele Cot de Nistru. Nemţii fug. Odată cu răsăritul soarelui ce tremura de atâta roşu intrară în sat ruşii. Susul – un mare târg gălăgios. Tancuri peste tancuri şi pe fiecare – şiroaie  de  vin şi soldaţi ce tot cântau Catiuşa. Tata apare pe la amiază cu o puşcă militară în spate… e luat să elibereze, probabil, şi Basarabia. Însă luni seara, de pe galeriile de dealuri ce înconjoară Cotul, nemţii încep un atac de artilerie, care ţine o noapte întreagă. Erau bucşite beciurile cu lume. Al nostru fiind cu gârliciul dărâmat, ne obligă a ne ascunde în cel  de peste drum, de sub dughiana de visavi. Dimineaţa, de-acum marţi, peste sat dau cârduri de avioane cu blestematele cruci de pe aripi. Casa nouă, era distrusă, ardea în flăcări şi zestrea mamei, căsoica. Clopotniţa nu se mai vede. Întregul Sus de Sat e o  chiseliţă (zeamă cu fructe uscate). Aflăm că tata e rănit şi noaptea l-au dus ruşii spre Troian. Noi ne ducem la Lelea în Josul Satului. Spre seară nemţii stăpânesc Troianul, Gâtul Cotului, făcând din Cotul Mare un cimitir de soldaţi sovietici. Când intră nemţii în sat , adâcul beciurilor e stropit cu gloanţe de mitralieră. Care e fără mână, fără un picior, care nu mai are suflet. În ziua de sâmbătă (20.05.44) lumea din sat cu tot necazul e adunată în curtea bisericii, e pornită spre sudul Basarabiei, la pusteitele colonii nemţeşti, chipurile, repatrierea românilor, lăsând în urmă mii şi mii de corpuri ca să le ciupească ciorile şi să le usuce soarele ca pe nişte zărzărele. Şi pe lângă toate acestea mai veni o mare tragedie.

 

VI

Revin la săptămâna 14.05.44 - 20.05.44. Înainte de a mă întoarce la frumoasa Staşică , am să expun un mic episod păţit de umila mea persoană. Toate rudele din partea mamei erau înfundate în enormul beci al Lelei, desigur, al părinţilor acestora, moş Marcu şi tante Măşica, mari gospodari. În acel beci se făcea de ale mâncării pe treptele ce te coborau în adânc, sub teren. Însă în încăperea ceia spaţioasă nu mai ajungeau alimente pentru cei mulţi înghesuiţi acolo. Iată mă duc spre beciul cu gârliciul suflat de bombele care au distrus casa noastră nouă. Într-un sac au circa 10-15 kg de cartofi îl tot aduc spre ai noştri. O iau spre Drumul cel Mare. Un avion nemţesc mă observă şi a pus în mişcare mitraliera. Nu simţeam frică: aşa e la război: circumstanţele te deprind. Nu m-a nimerit. Se întoarce să vadă dacă mă ţin pe picioare. Contopindu-mă cu pietrele unui gard rămolit, era dificil a mă depista. Ajung până la momentul când s-o iau la dreapta, spre casa Lelei. În stânga peste o casă era cocioaba lui Moş Stahi, care nu avea beci. Astfel,  dânşii se protejau de cămăruţa, cu acel cuptoraş. Zarzărul era înflorit, stânjeneii răsăriseră bine, însă încă nu erau înfloriţi sub salcâmul de la vecini. Pentru ce a ieşit Stăşica în colţul cela de grădina - nu cred că a ştiut-o cineva – poate la aroma floricelelor de zarzăr – frumoase şi atrăgătoare  ca primul semn de primăvară. Nu s-a mai întors în casă. Moş Stahi o găseşte aşternută peste vatra cu pătrunjel mărunţel. Probabil acel avion şi-a satisfăcut  pofta, de război, căutându-mă pe mine. Nu cred să nu fi plâns în hohot Moş Stahi în acea săptămână fără Soare. Pe fundal de secriu a aşternut un lăicer, o jumătate din leasa a celei de lângă ursoaică. La mormântul de sub acel salcâm a fost răsădit un chenar de stânjenei cu bobocii de a da în floare.

 

VII

 Se cere o mică paranteză: cele suplimentare şi nonlipsite de rost din viaţa lui Moş Stahi merită un roman cu multe pagini, însă dacă aş încerca să le expun chiar în mod redus s-ar pierde, s-ar uita esenţa Jurământului. Am să ating doar câteva epizoade. La finele lui august, 1944, întorşi în sat de la coloniile germane din Sudul Basarabiei, de nevoie ne-am dus la casa cumpărată de tata de la Beleaev , visavi de cocioaba lui Moş Stahi. Dânsul, Nina s-au bucurat. Mama gravidă cu şase puradei în urmă, când intră în curte, dă peste stăpânul casei, de Moş Todor, care în timpul  celor doua revolte in sat cand oamenii şi-au intors averea din marele depozit fugise în Basarabia. Acum nu mai avea încotro s-o ia. Dânsul ne-a deschis uşa în cămara unde e cuptorul, iar singur trecând cu ale lui în casa cea mare. Semăna cu cioturoasa viţă de tărasă  ce proteja de soare cele două ferestre de la încăperea respectivă. Mama se tot ducea prin satele din Basarabia să aducă în desagă pâine. Odată ajunge cu trenul până la Arţâz, fiind prinsă de o ploaie cu gheaţă pe o platformă pentru mărfuri. La întoarcere nu s-a mai plâns de răceala cea intămăduiabilă. Grija unei mame de puişorii săi în pofida propriului sacrificiu. Stăpânul casei rămân eu la cei treisprezece ani. Râşniţa – la câteva zile meşterirea celor necesare necesare: un pat lângă cuptor, altul – pentru părinţi, măsuţă şi scăunele pentru a fi grămăjoară în timpul dejunului, prânzului şi cinei. Mă ajuta şi Moş Stahi la chestiuni ce ţin de piesele metalice. Prepararea bucatelor era pe seama lui Jorj, pe când Ionel îmi făcea probleme zi la zi: fugea de la ore, fiind în clasa întâi.

 

În octombrie, 1944, tata trecut prin spital şi deci demobilizat, e ales din nou preşedinte de colhoz. Moş Stahi retras cu ferăria sa în vara lui 1941, nu mai revine cu aceasta în curtea mare şi veche: majoritatea lucrurilor necesare le ia pe seama sa mecanizarea treptată a colhozului. La începutul anului 1945 mama naşte al şaptelea copil – o surioară cu numele Titiana ceea ce îi agravează şi mai mult sănătatea. Primăvara lui 1946 cu foametea ceea grozavă îl scoate pe tata din funcţia de preşedinte, chipurile, sub pretextul că s-a lăsat bătut de nemţi. Asta îl face, să recurgă mai des la păhărel. Slăbit şi din motive de alimente îşi pierdu rostul vieţii. Mama e chemată la raion. Crezând că vor s-o interneze la spital, tata o întoarce acasă cu insigna Mamă eroină. Decedează frumuşica surioară de cinci ani, Clara. Apoi o urmează şi mititica de Titiană. Pâinea ne era mălaiul din ghindă, amar şi care se încâlcea între dinţi. Noroc că în toamna lui 1945 tata avu grijă să o strâgă.

 

În cea mai lungă noapte din istoria Pământului de pe atunci, 21 decembrie, 1946 mama prin acel întuneric urcă spre lumina Domnului pe care l-a proslăvit de mititică. Era o iarnă cu multă zăpadă şi pe fundalul coşciugul era dificil a găsi şi a aşterne stuf. Moş Stahi îl aduce pe al său din sicriul de lângă ursoaica coceoabei sale. Peste vreo doi ani fiica lui Moş Stahi, de-acum fată mare şi imposibil a-şi găsi un mire în sat, pleca în Kazahstan la dizverginarea pământurilor. Chipurile acolo şi se mărită. Rămâne Moş Stahi pe prispă cu motanul acela negru precum îi erau şi gândurile. Şi îl tot mângâie cu palma din când în când. Moş Stahi văzându-l departe pe tata cherchelit se bucură ca un copil, pare coborâse din acest darnic cer o fiinţă de salvare. I s-au jilăvit ochii, de nu ştia încotro să-i întoarcă. Acest Sânion la orice întrevedere îi făcea cald  la suflet – părea ca e o viţă de lahor de-a lor. Tata îi arată cucoşelul rupt cel din dreapta  puşcăi.

-  Era încărcată? sare de întreabă repede Moş Stahi.

-  Nu, răspunde tata.

-  Mari noroc ai avut, cî putei să uşi(d)zi pi şiniva.

Ambii intră în cusne. Tata e tăcut. Iar Moş Stahi frânge într-o clipă puşca de să-i vadă golul fără cărtuşe şi văzându-l  i se înviorează ochii şi mai tare de o încheie repede la loc. Cu o şurubelniţă îi scoate urechea, de care se ţine cucoşelul rupt şi-i zice lui tata:

-  Poimâine, şî vii s-o iei.

Tata iesă din cusne, iar Moş Stahi i se uită lung în urmă cu lumina lacrimilor în ochi. Aceste lacrimi îi îneacă sufletul. Apoi se stăpâneşte, scoate ştirbitul de cucoşel din ţiitoare, însă nu poate scăpa din faţa ochilor chipul lui Sânion. Îl vede de departe la lumina Soarelui, cu puşca la umăr, având pe cap un cartuz cu un subţire cozoroc din plastic care frânge razele de Soare. Ştiindu-l înţelept şi bun la suflet cred că îşi zice: „Uitî-ti, şi om mari a fost şi viaţa l-a înnămolit. Di la preşedinti a scăzut într-atâta, încât ş-un păstor nu-l ie în samă. Şi tot sî ţîni di puşca iasta ca di şel din urmî şir di nădejdi. Credi cî-i faşi falî. Tari mai greşeşte. Nevasta şeea dintâi i-a fost puşca di om gospodar”. „Tot pentru sine continuă: Ţăjili iestea îs numai de fudulii – ca şi ţocănitu di căruţî, ca şi şerşeii la urechili di nevastî. Mari lucru cî-i avstrsicîe, doar într-o clipî o poţi muie cu jăraticu ista, di-ai faşi din ia on vătrai lung şi di mari folos. Da’ lasî sî se mai mângâii şî el cu jucărica asta, cî alta n-are şine sî-l mai ajute di-aşi scutura năcazu’ îngrămădit   la suflit. Şi o sî-i facî el cucoşelu’ ista  de o sî-i  întindî cu râs colţurili di bu(d)ze a lu’ Sânion aista. Lasî sî-l ţînî minti c-o vorbî bunî.” Şi Moş Stahi cu mare străduinţă bate în vergeaua asta de pe nicovală, precum  a făcut-o de mii de ori, când făcea caielele de pe timpuri. Pe la momente i se pare, că simte o copită grea de cal, ce o ţine din răsputeri pe genunchi deasupra pestelcii asta şi-i ţintueşte potcoava, încât pare bate cuie într-un căpac de secriu. Apoi se mai uită la celalt cucoşel întreg şi pe sub musteţe, pare, îi apare o coadă de râset sarcastic. „Cucoşelu’ ista credi, cî el faşi treabî. Diatâta ţîni căpuşoru’ aşa di râdicat. Câtă înşălăşiuni. Doar el atât faşi, cât leagî vârfu’ dejetului cu dosu acului, şi loveşti în buricu patronului. Cucoşel prostuţ.”

 Însă , zic şi eu: destinul puştei e mai altfel? E tot acela. Leagă gândul nebun cu ţinta ce-i zădără firea. Se crede regină a puterii, dar de fapt e tot un cucoşel cu fală goală. Şi pe Moş Stahi îl apucă acele gânduri, pe care l-au măcinat nu odată. Şi de dragul lui Sânion şi de nevoia că alt drum nu mai vede. Însă faptul că-şi e păcatul de pe suflet n-are de-acum nici o valoare. În schimb iată puşca asta , o să-l ajute să nu putrezească acolo, fără să nu-l înghită pământul. Tată-său s-a dus cu apele Nistrului, mama-sa e la răsărit de sat, iar Staşica doarme sub acel salcâm. Poate doar el va avea norocul să aibă vre-un semn deasupra căpătîiului. Mamă-sa cică-i povestea, că lahorii nu se îngropau, ci să făcea din ei cenuşă şi cu ea săturau vânturile haine. Şi Moş Stahi tot bate în caiaua asta de-acum cu două capete, de pare că-şi toarnă tot sufletul în ceea ce v-a fi cucoşel. Îşi toarnă ultima picătură de suflare la lumina zeului de Soare.

Şi când acesta se lasă la margine de sat, de formează nişte umbre fără capete, tata trece drumul îngust ca printr-o săritură peste un gard scăzut şi intră în casa lui Moş Stahi ca să-şi ia odorul de puşcă. Bate în uşa deschisă de la tindă şi răsturnată pe partea peretelui de la cusne, însă toată casa-i mută, de pare că n-are putere să nască  măcar un răsunet leşinat de la slaba ciocanitură.

 

Uşa din stânga, de la cusne, unde s-ar cere un colţ de casă mare, e deschisă. Tata păşeşte şi se ingeşte prin slabul întuneric. Dă cu ochii de puşcă, care fiind rezemată de scară, nu mai ştie cum să-şi ascundă păcatul. Ea nu-i de vină. Aşa a ştiut s-o folosească Moş Stahi – de la gând până la ţintă. Şi acum uită-te, îi priveşte tata picioarele spălate şi învineţite,  ce atârnă legate prin trupul lui deşirat   de o grindă din cele scutite de povara podului şi încă conturate limpede de subţirica lumină, răzbătută de sus prin crăpăturile capacului închis din frontonul de Miază-Zi al casei. Bietul căpac. În sfârşit s-a văzut şi el scăpat de frânghia ceia săţioasă şi s-a lăsat ca o perdea. Ştreangul acela prea lung, ce-l tot ţinea din scurt, şi-a găsit altă ocupaţie. Alături stau neclintite – butoiul săturat cu apă, ciubărul proaspăt clătit şi sprijinit de el. Iar lângă scară, pe un scăunel mititel de tot, un mic prosop în negru şi umed. În negru l-a găsit tata legat de acea frânghie, alături de sicriul coborât, din pod, având pe fundal întins rămăşiţa cea de leasă. L-a înmormântat tata  ca pe un drag om lângă Stăşica, însă fără cruce lărgind chenarul de stângenei de-acum cu florile uscate. Las’ să doarmă aceşti doi lahorieni* în solul nostrum cel blajin.

 

Academician Petru Soltan

 

* Lahorienii reprezintă populaţia marei urbe Lahore, actualmente în Pakistan. Însă, cu vreo cinci sute de ani în urmă era o localitate de ferari cu aceeaşi denumire. E cunoscut că pe atunci un mogul nu reuşea să-l învingă cu armata sa pe rajah, principele Rujasthanului: armele acestui din urmă, fiind făcute de lahorieni, erau mai performante. Cu timpul, secolul XVI, rajah cade. Lahoreienii de atâtă ruşine JURĂ: nicicând nu mai fac scule de război, ci doar de cele necesare pentru agricultură şi viaţă paşnică şi au să se împrăştie în lume prin localităţile mai ascunse de şleaurile războinice.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)