Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

 ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE:
MEMORIALISTICA REEDUCĂRILOR
PRIMA ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE

 

Impresii si pareri personale in FORUM

DELIEI,
pentru tăria încrederii sale în necesitatea
muncii mele de dezgropare a adevărului
MIHAI RĂDULESCU

 


În chip firesc, în prima intenţie, titlul " Istoriei Literaturii Române de Detenţie" trebuia să fie: Istoria Literaturii Române de Detenţie sub Comunism , fiindcă doar acest cuprins aveam de gând să-l confer lucrării de faţă, când am început redactarea ei. Publicarea în perioada de după Revoluţia din '89 a numeroase lucrări de memorialistică putându-se încadra în acest gen a produs material mai mult decât suficient, în primii şapte ani de editare liberă (1990-1997), material ce impune ordonarea, scoaterea în evidenţă a diferenţei specifice, distingându-se glasurile auctoriale implicate în concertul general, judecarea contribuţiei fiecărui scriitor la înaintarea cunoaşterii prin mijloacele osebite ale literaturii, ca şi a timbrului, tonului şi modalităţilor estetice variate ce apropie sau separă un memorialist de celălalt.
Pe măsură ce scriam mi-am amintit că literatorii români au mai suferit condamnări politice şi în timpurile anterioare îmbolnăvirii naţiei de bolşevism şi şi-au pus pe hârtie memoriile privitoare la executarea lor, oferind cititorilor prilejul de a pătrunde, odată cu revenirea personală a celor dintâi în iad pe calea aducerii aminte, a descinde în varii universuri concentraţionare, că se numeau Siberia, Văcăreşti, închisorile austro-ungare, ori lagăre de prin alte ţări învecinate. Liviu Rebreanu, C. Stere, G. Topârceanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, tot atâtea nume ale căror existenţă şi creaţie a depins parţial şi de umbra gratiilor, ori a sârmei ghimpate. A concepe doar o Istorie a Literaturii Române de Detenţie sub Comunism îi frustra pe unii înaintaşi glorioşi de dreptul de a fi prezenţi în ea - prin excludere cronologică şi politică -, deşi ei sunt aceia care au început a hrăni cu lucrările lor acest gen literar aparte. Dacă unii dintre cititori mi-ar atrage atenţia, pe bună dreptate, că suferinţa din închisorile comuniste nu poate fi comparată cu nici una anterioară, voi fi de acord, dar voi răspunde că eu nu întocmesc o istorie a suferinţei românilor în detenţie, ci una a memorialisticii privitoare la ea. Or, tocmai părinţii noştri întru literatură sunt aceia care au impus publicului cititor român şi astfel de scrieri, făcându-le loc în conştiinţa destinatarilor, alături de cele de ficţiune în proză, lirice, dramaturgice etc.
Dar, oare, în cărţile publicate după '89, avem de-a face cu literatură? O apropiere atentă de textele din zona menţionată impune ştergerea impresiei de moment că, toate narând acelaşi tip de chinuri şi de suferinţe morale, în aceleaşi locuri de caznă, ele s-ar distinge greu unul de celălalt (un reproş ce le minimalizează în mod curent). Această impresie falsă a făcut ca gustul public să ajungă mult prea repede la saţiu în privinţa lor. O altă acuzaţie a celor ce nu înţeleg cât a fost de anevoiasă viaţa în condiţiile date este că toate lucrările insistă peste măsură asupra neajunsurilor fiziologice, autobiograful transformându-se într-un rhyparograf - de la porecla pictorului grec Pyreicus: pictorul murdăriilor. Drept urmare, lectura literaturii memorialistice de detenţie a fost delăsată de curioşi, după prea puţini ani de răsfoire. Unul dintre scopurile lucrării de faţă este să scoată în evidenţă deosebirea calitativă estetică dintre aceste scrieri, precum şi aceea impusă de oglindirea personalităţilor deosebite ale autorilor în stil şi obiective analizate, prin asta demonstrându-se şi literaturitatea lor.
Aici este locul potrivit să dau o explicaţie la care nimeni n-a gândit până acum - de unde provine şi acuza că aceste volume sunt scrise fără respect pentru exprimarea literară, caracteristică, pasă-mi-te, a literaturii de detenţie (sub comunism); caracteristica ce este incriminată ca scoţând-o dintre fruntariile literaturii se referă la stilul neîngrijit, la lipsa de interes a autorilor pentru uneltele literatului. Uneori, cum este cazul, în volumul de faţă, cu mărturiile lui Dumitru Gh. Bordeianu sau Oct. Voinea, editorii au fost datori să recurgă la câte un stilizator, limbajul în care s-a realizat redactarea făcând mai mult decât dificilă accesibilitatea textului, altfel cutremurător prin conţinutul evenimenţial şi analiza psihologică. Faptul că majoritatea memorialiştilor nu au pregătire filologică atunci când se aşează la masa de lucru nu le scuză repetiţiile de cuvinte, ale turnurilor de frază, ale stărilor afective expuse sau ale stărilor psihice transpuse în exprimare identică. Nu le scuză nici calitatea exprimării, nici dezinteresul pentru plasticitatea expunerii, pentru figura de stil; ori, dimpotrivă, nu le scuză orientarea către o plasticitate şi unele figuri de stil îndoielnice; nu le scuză nici dezinteresul pentru organizarea conţinutului, pentru investigarea inedită a trăirilor, pentru portretul cu viziune originală, pentru descrierile de atmosferă, cu alte cuvinte, nu le scuză sărăcia întregului ş.a.m.d. Există, totuşi, ceva ce şterge aceste deficienţe, mutând tipul respectiv de literatură în altă zonă: acel ceva este conştiinţa că autorii au zăcut ani numeroşi în atari condiţii încât nu au avut alt prilej de exersare a exprimării decât oral şi şoptit, cu spaima că puteau fi pedepsiţi dacă erau surprinşi făcând-o până şi astfel. Desigur că acest mod de a trăi şi a te rosti a lăsat urme de neşters în maniera lor de a expune, urme de care suntem datori să ţinem seama. Deci, citind aceste opere, să căutăm în ele nişte împletiri zguduitoare şi de neuitat dintre o oralitate preponderentă şi definitivă (care reprezintă un tip limpede de literatură) şi o aspiraţie la ceea ce se înţelege îndeobşte prin exprimarea literară în scris, insuficient educată. Abia după ce ne asumăm acest punct de vedere, ne este îngăduit să distingem după talent memorialiştii (o separare impusă de investigaţia specială făcută de mine - la care dealtfel nu recurg, din respect pentru suferinţa egală a autorilor cercetaţi -, însă refuzată de memorialiştii în cauză: ei deseori îşi încep scrierea prin a statua clar şi demn că nu fac literatură).
Noua literatură memorialistică a detenţiei trebuie considerată în primul rând ca una didactică, cea mai importantă literatură didactică elaborată vreodată în istoria omenirii (cui i se pare exagerată poziţionarea aceasta, îi voi aminti că reeducarea - tema volumului de faţă -, constituie un fenomen unic - după ştirile de până în prezent - în istoria didacticii universale).
Caracterul didactic al literaturii române memorialistice de detenţie sub comunism reprezintă una dintre trăsăturile definitorii ale acestei specii noi , pentru analist.
Nu vom înţelege acest didacticism ca fiind explicit, ori măcar volitiv totdeauna. El este implicit şi, mai ales, dedus sine qua non din dezastrele umane relatate, care nu trebuie cu nici un preţ să se mai repete în viitorul umanităţii. Dar acest caracter nu este, în intenţia autorilor, preponderent, ba aş spune că, dimpotrivă, e necesar un efort pentru a-l descoperi. Dacă vreţi, trăsătura menţionată constituie una ce-i priveşte pe cititor şi cercetător, mai curând decât pe autori, cei dintâi având datoria să întrevadă 'lecţia' indusă de lectură, pentru binele omenirii ce va să vină.
Această nevoie pe care o resimt moraliştii şi născocitorii de soluţii didactice în vederea îmbunătăţirii omului, într-o lume creştină în care paşii în această direcţie, oricât de mari, au adus modificări nesatisfăcătoare ale firii şi mentalităţilor, ale prejudecăţilor şi temperamentului, ale prostiei şi răutăţii, m-a făcut s-o înscriu pe primul loc al trăsăturilor memorialisticii de detenţie. Desigur, ea se deduce din trăsătura fundamentală: dezvăluirea adevărului asupra puşcăriilor comuniste, anchetelor M.A.I., relaţiilor dintre o politică, deloc egală ei înseşi, unidirecţionată întru zdrobirea întemniţaţilor, mai cu încetinitorul ori mai grăbită; şi aşa mai departe.
Dezvăluirea adevărului are, la rândul ei, diverse subtrăsături generale pentru toate memoriile de acest tip:
Omul arestat trăieşte un şoc; şocantă va fi purtarea ofiţerilor şi subofiţerilor M.A.I. cu el - mai ales în săptămânile de început ale reţinerii, până ce victima se obişnuieşte cu noua situaţie -, ca şi 'obiceiurile neobişnuite' ale 'casei' (în definitiv, prin 'arestare' devenim 'oaspeţii' Ministerului de Interne, nu?). Tot şoc reprezintă procesul judiciar, comunicarea sentinţei, ajungerea într-o închisoare de execuţie, viaţa comunitară, pedepsele de aici - şi celelalte.
Cum astfel de şocuri s-au repetat, cu extrem de puţine variaţii, în fiece viaţă de condamnat politic, toţi naratorii simt nevoia să-şi comunice trăirile paradoxale. Povestirile lor devin impersonale , în sensul maiorescian - deşi având caracter de unicat subiectiv pentru fiecare istorisitor -, se vor asemăna cu obstinaţie, ca şi când s-ar permuta dintr-o carte într-alta, într-un straniu univers kafkian unde fiece volum de amintiri constituie o altă posibilitate de intrare, identică celorlalte 1001 căi de acces.
Disciplina locurilor de detenţie era dirijată de la centru. Ea nu permitea decât un singur tip de supravieţuire (sau de moarte) pe toată întinderea ţării. Toţi deţinuţii s-au izbit de spectrul excesiv al foamei, al setei, al lipsei de somn, de căldură, al lipsei de aer, de igienă, de mijloace de a-ţi cârpi sau înnoi hainele, bocancii; toţi s-au izbit de aceeaşi nevoie de comunicare şi s-au învăţat unii pe ceilalţi alfabetul morse şi al surdo-muţilor, în vederea unei periculoase intrări în contact cu necunoscuţii de alături; toţi au resimţit dureros irosirea timpului departe de familie, de cărţi, de artă, ori măcar de plaiurile natale. Şi toţi au înlocuit autoeducaţia pe care o continuăm în libertate, după absolvirea treptelor şcolarizării, cu scrierea pe tăbliţe de săpun, pe cioburi, pe tălpi de bocanc, ori prin dezvoltarea memoriei auditive sau a concentrării maxime în întoarcerea asupra ta însuţi şi a 'şcolii amintirilor personale'; toţi au suferit tortura.
- Toţi au aflat ce gust are suspiciunea şi au recurs poate, în premieră, la SECRET. Au cunoscut cu mai multă sau mai puţină oroare ce înseamnă pornirea către invidierea 'grosimii' unei bucăţele de pâine din mâna semenului, chiar dacă sentimentul hidos, deşi natural, era rapid reprimat. Toţi au degustat cu rezultate cvasiperfecte ale profesionistului toate chipurile de temeri, toate gradele intensităţii acestora, toate etapele invadării sufletului de către ele, de la tremuratul incontinent la incontinenţa sfincterelor, la albirea părului, la îmbolnăvirea cordului, unii ajungând la nebunie, chiar dacă majoritatea şi-au contracarat frica, săvârşind, pentru a uita de ea, acte de nesăbuit curaj.
- Toţi au cunoscut revolta, dorinţa de libertate, ura, dragostea de semen. Toţi şi-au limpezit descifrarea duşmanului comun şi, într-un proces invers, şi-au adâncit patriotismul. Toţi, excepţiile subînţelegându-se permanent.
- Toţi au întâlnit oameni, oameni pe care nu se aşteptaseră, nu speraseră, uneori nu doriseră pentru nimic în lume să-i întâlnească. Surpriza agreabilă, dezagrabilă, fructuoasă, înjositoare, bogată în influenţe benefice sau malefice, adusă de aceste cunoştinţe, a marcat destine. Surpriza adusă de contactul cu bestiile reprezentând represiunea le-a marcat la fel de puternic - până la risipirea minţilor şi infirmitatea fizică, până la pierderea vieţii.
În această privinţă, experienţa deţinuţilor începe să se diferenţieze, până la un punct. Talentul evocator al memorialiştilor, spiritul lor de observaţie, forţa lor de recreare a tipurilor umane, deosebeşte relatările lor. Capacitatea (sau incapacitatea) de a analiza psihologii şi de a se autoanaliza le facilitează apropierea (sau le impune depărtarea) de ceea ce înţelegem îndeobşte prin literatura psihologică şi conduce la o nouă trăsătură a speciei discutate: ea oferă (sau trece pe lângă, fără a băga de seamă), oferă material psihologic şi antropologic privitor la om în condiţiile subumanităţii.
- Pentru că, totuşi, avem de-a face cu literatura, se cuvine să specific faptul că în majoritatea acestor cărţi găsim remarca: nu fac literatură, cu varianta: îmi cer scuze că nu sunt pregătit a fi scriitor, ori dimpotrivă: îmi pare rău că trebuie să recurg la un mijloc literar, dar el îmi uşurează comunicarea... etc.
Ceea ce nu-şi dau seama memorialiştii încă este că ei au trecut la a pune bazele unui stil specific: acela al memoriilor de detenţie , a cărui trăsătură stilistică precumpănitoare este oralitatea , motivată, cum s-a văzut, de faptul că ani şi ani la rând viitorii memorialişti n-au avut îngăduinţa să citească nici un cuvânt tipărit, nici să scrie vreunul; în schimb, s-a dezvoltat o întreagă epopee, noi Iliade şi Odisee, - ce va rămâne pierdută pe totdeauna -, o literatură a naraţiunilor spuse de la gură la ureche sau în faţa unei camere plină cu inşi mai mult adormiţi decât treji, atunci când preocuparea era permisă de gardieni.
Dintre mijloacele literaturii, rar condeie ce să fie dotate pentru descrieri şi portrete; în schimb, nu sunt rare scenele cu două sau mai multe personaje, uneori mase, vii, colorate, pitoreşti, zguduitoare. De aceea, n-am scăpat nici un prilej de a ilustra cartea de faţă cu, mai ales, portrete referenţiale (pentru că sunt rare) şi am urmărit, în toate nuanţele deosebitoare, chipurile lui Şura Bogdanovici şi Eugen Ţurcanu, întemeietorii reeducărilor pornite în 1949. Aceasta motivează caracterul de antologie comentată al Istoriei mele (aici mai intervine o motivare: literatura de detenţie a apărut în tiraje minuscule şi s-a vândut mai ales de la om la om, ceea ce face ca cititorul interesat să fi izbutit arareori a cumpăra toate cărţile cu pricina; drept care, socotesc că volumul de faţă - şi următoarele ale Istoriei Literaturii Române de Detenţie - se cade să suplinească această lipsă, oferind curioşilor mostre esenţiale din scrierile discutate).
Dialogurile apar cu zgârcenie în această literatură - unul dintre autori se scuză de câte ori inventează două-trei replici, pentru agrementarea lecturii. Aceasta se datorează pariului pe care-l fac memorialiştii cu ei înşişi de a fi cât mai fideli realităţii (ei se socotesc 'martori rămaşi în viaţă', 'emisari ai morţilor amuţiţi pe vecie'), dialogurile - gândesc ei pe bună dreptate - anevoie repetând întocmai spusele de odinioară. Dintre ele, replicile schimbate cu anchetatorii, procurorii, judecătorii, paznicii, apar frecvent şi la fel de frecvent sunt similare în toate cărţile, fiindcă acele specimene umane în slujba ministerului minciunii şi al morţii (M.A.I.) foloseau limbajul de lemn, încremenit în stereotipii încărcate cu predilecţie de numele organelor anatomice ale mamelor şi ale altor rude şi de la fel de scabroase apelative adresate reţinuţilor şi deţinuţilor lipsiţi de dreptul la replică.
Meditaţia revine cu drag în pagini, ca şi teoria politică. Nu este de mirare: avem de-a face cu persoane care au gândit şi în libertate - de aceea, de altfel, s-au pomenit îndărătul gratiilor. Oricât de curios ar părea, ele alcătuiesc armata de gânditori ai patriei, mai ales aplecaţi asupra problemelor democraţiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei şi viitorologiei.
Va să zică, pentru a reveni de unde am plecat în acest excurs în teritoriul literaturii de detenţie sub comunişti, intenţia mea, ca istoric literar, şi-a extins aria de cuprindere şi în trecut, pe măsură ce redactarea cărţii înainta. Apoi a survenit o nouă disturbare a activităţii depuse, formulându-se întrebarea: nu cumva sunt dator să adopt în expunere ordinea uzuală unei atari cercetări, anume cea cronologică? Masa publicaţiilor în volum privitoare la detenţia sub comunism (preponderentă în Istoria mea) se opunea acestei opţiuni, dacă publicaţiile scriitorilor consacraţi o îngăduie. Amintirile contemporanilor noştri au fost redactate, cu puţine excepţii, după 1989. Sigur, au existat chiar şi mai multe variante elaborate în taină şi cu mari riscuri înainte de răsturnarea regimului de asuprire internă; numai că ele au dispărut, în general, în beciurile Securităţii şi nu au ajuns să vadă lumina tiparului; or, o istorie nu poate urmări absenţele. În cazul tuturor operelor poetice, acestea au fost concepute şi redactate în înseşi temniţele, lagărele, minele, unde s-au chinuit autorii lor, iar ei rareori şi-au amintit cu precizie anul şi locul creaţiei - dacă au supravieţuit până la publicare. A adopta drept criteriu cronologic anul apariţiei nu contribuie la luminarea cronologiei, în fiecare an răsărind numeroase astfel de opuri, a căror trecere prin teasc nu a depins de isprăvirea scrierii, ci de găsirea editorilor binevoitori la adresa ei, ori de adunarea banilor necesari procesului foarte costisitor al concretizării acestei ultime etape din existenţa unei lucrări. Era posibilă o cronologizare a perioadei la care se referă diversele volume ce mă interesează; dar, ele privesc închisorile, începând cu anul 1941 şi mergând până în 1964, (excluzând relatările despre Siberia) mulţi dintre autori acoperind întreaga perioadă; deci, se impunea găsirea unei alte discriminări. Aceea a anului de naştere a memorialiştilor nu constituie nici ea criteriul, pentru că nu în toate cazurile există date biografice clare şi complete ale scriitorilor. Am recurs la două criterii , de alt ordin: unul tematic , sprijinit pe un altul alfabetic . Prin distingerea tematică a lucrărilor înţeleg gruparea lor, fie geografică (va exista un volum: Siberiada , în care cap de serie se găseşte C. Stere; sau: Canalul ), fie plecând de la caracteristica trăirilor (volumul de faţă se ocupă de: Memorialistica Reeducărilor ), fie de la înclinările literare prepoderente ale lucrărilor; de pildă: Arta portretului la... ) ş. a. m. d. Iar în fiecare dintre acestea, de fapt, în cadrul părţilor componente - ceea ce se petrece şi în ăst prim volum -, autorii vor fi prezentaţi în ordine alfabetică, deşi titlurile capitolelor nu vor ţine seama de ea. Mi se va reproşa absenţa unui criteriu unic de divizare a Istoriei Literaturii de Detenţie la Români . Îmi asum această scădere, deoarece mi se pare că riscul trebuie acceptat de dragul avantajului adus de defecţiunea menţionată: putinţa de a analiza la un loc scriitori cu problematică identică sau cu aceleaşi interese ale investigării memorialistice, ceea ce îngăduie cititorului o privire comparatistă asupra operelor lor.
Aceasta a iscat o altă dificultate, provenind din opţiunea între tehnicile expunerii posibile mie. Capitolele se cuvenea să propună portrete ale memorialiştilor, biografii şi prezentarea lucrărilor prin rezumări comentate, tocmite de mine? Sau trebuia să adopt un stil cvasididactic, acela al ilustrării prin citate exemplare? Am ales calea din urmă (deşi rău famată) pentru trei motive: mai întâi, fiindcă impresiile mele au prea puţină însemnătate în receptarea publică a operelor în discuţie, comparate cu puterea de impact a unor pagini smulse din suferinţă însăşi; în al doilea rând, pentru că, fiind vorba despre cea dintâi Istorie a Literaturii de Detenţie ce apare în literatura universală, se cade ca ea să pună la dispoziţia unor cititori nefamiliarizaţi cu materia ei cât mai multe probe pentru judecarea valorică, istoricul rămânând să indice doar căile de apucat de către cititor în vederea receptării. Cu atât mai mult cu cât toate cărţile supuse cercetării, repet, grăiesc, în linii mari, despre aceleaşi dureri, în aceleaşi locuri de detenţie, produse de aceleaşi minţi bolnave ale aceloraşi călăi din aceleaşi centre de anchetă, penitenciare sau lagăre. În al treilea rând, cum am precizat mai sus, fiindcă ediţiile unor atari cărţi sunt mici, vândute unde nu te aştepţi şi mai puţin pe unde le cauţi, ele se epuizează cu rapiditate, astfel încât trecerea mea în revistă e datoare să ofere cititorului care nu cunoaşte bine materia ei şi o perspectivă directă asupra scrierilor discutate. Singurul element cu pondere pentru Istoria de faţă, insist, este personalitatea deosebită a fiecărui autor, specificul stilului său, capacitatea sa personală de a portretiza, a recepta natura, claustrarea, suferinţa, singurătatea, de a-şi mai păstra umorul, de a generaliza, sintetiza, analiza, de a se confrunta cu semenul şi cu Dumnezeu, trăsături ce-i deschid drumul către marea literatură română. Or, astfel de distincţii nu se pot face prin 'prezentări', nici prin 'rezumări şi comentarii'. Cuvântul scriitorului investigat este suprem, în această perspectivă, fie şi acceptând eu blamul 'didacticismului', ori acela că nu înfăţişez publicului şi posterităţii o lucrare eminamente originală. Autorii se vor dezvălui pe ei înşişi, în cele ce urmează; istoricul literaturii va prelua doar rolul unui ghid, preferând, în cele mai multe cazuri, să se ascundă îndărătul operelor citite dimpreună cu lectorii săi.
Oprindu-ne la tomul prezent - care este primul al " Istoriei Literaturii Române de Detenţie" doar pentru că ororile reeducărilor au percutat cel mai dureros imaginaţia autorului -, operez anumite distincţii între scriitorii discutaţi, ce, în linii mari, vor rămâne valabile şi pentru volumele următoare, cu devierile sau capitolele noi impuse de tematică. Ele coincid cu denumirea părţilor componente: Originile; Aspiraţia de a cuprinde întregul (Eseul istoric); Memorialistica propriu-zisă; Ficţiunea . În cea dintâi diviziune aduc în discuţie izvoarele istorice ale reeducărilor, folosind cea mai veche mărturie concentraţionistă tipărită până astăzi, unde, fără a fi filonul principal focalizat de autorul însemnărilor zilnice, Onisifor Ghibu, apare problema reeducării naţionaliştilor români, pusă în practică de sovietici prin mijlocirea unora dintre lăgărişti, care se declarau comunişti şi-i îndemnau pe soţii lor de suferinţă să se înscrie în partidul lor; acestea, sub oblăduirea comenduirii lagărului şi în văzul ei. Scopul şi mijloacele - minus teroarea şi dezumanizarea adoptate mai târziu la Piteşti, Gherla, Canal, Târgu-Ocna - seamănă cu ceea ce se va petrece la Suceava, sub conducerea lui Şura Bogdanovici, la Aiud, ori la Târgşor, lagărul desemnat pentru reeducarea elevilor. E necesar să cunoaştem etapele premergătoare apariţiei unui Eugen Ţurcanu, care va fi folosit pentru cele mai inimaginabile torturi aplicate codeţinuţilor, cazne a căror explicaţie exterioară era tot reeducarea naţionaliştilor (căci obiectivele interioare şi bine ascunse au fost cu totul altele: descoperirea ultimelor secrete păstrate de combatanţii pentru libertate, nedivulgate în anchete, în vederea extirpării din contemporaneitate a oricărei opoziţii împotriva comunismului, şi smulgerea de pe scena publică şi aruncarea printre gunoaiele societăţii a tuturor personalităţilor impuse în această luptă, prin preschimbarea lor în zdrenţe umane, slujind regimul în calitate de călăi şi de informatori, după ce li s-a impus să declare cu glas tare, de faţă cu martori, nu doar desprinderea de vechile crezuri şi defăimarea lor, ci şi o imoralitate personală nebunească, incurabilă şi de neexpurgat, ca şi pe aceea a tuturor elitelor după modelul cărora trăiseră până la arestare). Celelalte segmente ale lucrării mele, neavând meritul descoperii celei dintâi manifestări a spiritului reeducărilor, cum este cazul cu această contribuţie personală la istoria lor (tentativa de reeducare din lagărul de la Caracal), ci doar meritul ordonării şi grupării la un loc, nu socotesc că sunt dator să le explic aici. În schimb, ceea ce am numit Spiritul profetic aduce o altă contribuţie personală importantă, de data aceasta la psihologia creaţiei literare, descoperind în Istoria Literaturii Române 'trăirea înainte' (cronologic vorbind), de tip profetic, a unor evenimente, comportamente şi sentimente specifice numai şi numai reeducărilor, mai ales în ipostaza lor denumită "demascări". Ultimul cuvânt al autorului , încearcă o sinteză a realităţilor descrise în operele analizate, cea mai scurtă şi cuprinzătoare posibil, de tip dramaturgic: în două replici şi două indicaţii de punere în scenă.
Reiau, în mai puţine vorbe, caracteristicile ce cred că însoţesc această tentativă a mea de a redacta o " Istorie a Literaturii Române de Detenţie" . În cadrul absenţei din panorama istoric literară a unei Istorii a Literaturii Memorialistice Române, autorul atacă, începând cu tomul ce-l aveţi în mâini, prezentarea unei părţi componente a ei: "Istoria Literaturii Române de Detenţie" . El pune faţă în faţă memorialistica de detenţie cu operele de ficţiune cu aceeaşi temă, creind premizele unei atitudini comparatiste documentar-literare lărgită. Autorul dezvăluie (istoric, vorbind), originile reeducărilor, în manifestarea lor, pornind tocmai de la o scriere memorialistică. În al treilea rând, originalitatea lucrării constă în aceea că, în calitate de comparatist, autorul, găseşte în literatura naţională opere literare premergând, pe cale profetică, aceeaşi tematică ca şi a lucrărilor ce constituie materia investigaţiei sale. În strădania de a încorpora în Literatura Română mărturisirile de detenţie, el ajunge la procesul care a determinat aparentele scăderi literare ale acestora, anume la situaţia fără ieşire ce a impus autorilor exclusiv naraţiunea orală timp de ani şi ani de zile, ajunge la el fără să lase lucrările a rămâne umbrite de această caracteristică , ci scoţându- le arta de sub obrocul indiferenţei. El este conştient că introducând aceste autobiografii într-o istorie literară, dobândind calitatea de revelator al lor pe plan istoric-literar, el devine - într-un fel - şi ucigaşul lor, nemaiacceptând motivaţia autorilor când le-au pus pe hârtie (să rămână dovezi ale crimei, în faţa posterităţii), ci acordându-le statutul de care ele nu pot fugi: acela de a fi definitiv considerate scrieri literare.
Se mai pune o întrebare, legată de momentul ales pentru redactarea lucrării de faţă: s-a încheiat oare publicarea de cărţi de memorialistică a detenţiei, pentru a se trece la o sinteză? Nici vorbă să fie aşa; dimpotrivă, nădăjduiesc că fiecare fost deţinut va avea prilejul să-şi nare- ze suferinţele direct sau cu ajutorul altui condei. Lucrările publicate ulterior se vor bucura de aceeaşi atenţie a autorului, în volumele viitoare ale Istoriei sale, dintre care, tematic, unele vor constitui doar o completare a unui tom apărut anterior.
Urmează ca altcineva, mai târziu, când se va găsi un nou cercetător care să-şi dedice viaţa şi energia recuperării întregii memorialistici române într-o lucrare comparatistă, să ajute scrierile asupra detenţiei să-şi găsească locul câştigat în teritoriul mai amplu al ei, unul al conştiinţei românilor în faţa istoriei contemporane cu ei, ceea ce nu îmi propun eu aici să investighez.


MIHAI RĂDULESCU

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.