Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Lasata secului de Paşte

Julia Maria Cristea

Viena

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

            Ca ieri a fost Crăciunul, ne-am bucurat de mirajul Bradului Tradiţional, ce ne-a reamintit că sunt bucurii ce nu ţin de vârstă, care şi-au câştigat – alegoric vorbind, statutul „veşniciei”; am închinat cupele de şampanie de Anul Nou, speriind duhurile malefice şi toate ghinioanele cu superbe jerbe de lumini şi zgomote asurzitoare; unii am dârdâit de frig „apostrofând” pe cei ce decid – de voie sau nevoie, limita viabilă a hipotermiei umane; am serbat „Idoli străini” aflaţi la vârsta prunciei, ce încearcă deliberat să amintească bărbaţilor că trebuie să încurajeze din plin prosperitatea comerţului întemeiat pe motive sentimentale; am amintit – „aşa trecător” de Dragobete, cel ce poartă un nume legat de cel mai frumos cuvânt după acela de „mamă” – adică „dragoste...drag” - văduvindu-l de serbarea ce i se cuvine de drept ca pe ceva ce ne reprezintă; am împletit şnurul mărţişorului...şi uite aşa, pe nesimţite, pe neştiute,  am mai derulat din „ghemul Parcelor - firul vieţii”, înaintând aproape trei luni în noul an, fără să realizăm în vârtejul „goanei prin viaţă”, că „Fugit irreparabile tempus”, iar dacă nu-l amplificăm prin cât mai multe bucurii, parcurgem drumul dat, de cele mai multe ori fără să-i cunoaştem adevăratele valenţe...

            Chiar dacă pare neobişnuit, obiceiurile tradiţionale ale lumii satului, erau prilejuri de permanente sărbători, ce ţineau o strânsă legătură spirituală între toţi membrii aflaţi în „vatra satului”, ca într-o adevărată familie. Lucru ce nu este cunoscut în „verticalitatea” aridă a oraşelor...

Primăvara şi-a trimis mesagerii, începe un nou ciclu de viaţă, cu noi speranţe, visuri şi dorinţe, un timp al înnoirii, nu numai al naturii ci şi a nouă înşine. O înnoire, nu numai a sufletului ci şi a trupului, prin postul tradiţional care precede Sărbătoarea Pascală.

Lăsata Secului este de fapt o sărbătoare ce semnifică ultima zi, când se mai poate mânca tot ce-ţi pofteşte inima, înainte de a intra în Postul Mare (de Crăciun sau de Paşte). Există întotdeauna două Lăsata Secului, unul pentru carne (o săptămână înaintea de intrarea în Postul Mare), celălalt pentru lactate (de fapt începutul Postului)

În lumea satului – pe lângă aceasta, ea semnifica însă un ceremonial complex, bine definit, cu acte magico-rituale, specifice începutului Anului Agrar – serbat la echinocţiul de primăvară ( corespunzătoare cu cele caracteristice echinocţiului de iarnă)

Din timpuri străvechi, ciclurile complete ale Lunii au constituit pentru oameni o orientare în urmărirea ciclurilor naturii, a muncile agricole, a comportamentului animalelor, iar mai târziu în alcătuirea Calendarului Popular.Cea mai vechie dovadă în acest sens este descoperirea arheologică din 1999 a  „Discul Cerului”  datând din jurul anului 1600 î.e.n. – descoperire ce a făcut senzaţie, deoarece – paradoxal, Discul nu a fost găsit  în Egipt sau în Asia Mică, ci la Nebra – în Germania. Dar despre asta voi vorbi altă dată.

Se ştie că ciclul complet al lunii durează aproximativ 40 de zile, astfel de-a lungul unui an, se succed cu o periodicitate  aproape regulată opt cicluri legate de schimbarea poziţiei astrului pe cer (lună nouă, lună plină, lună veche), ceea ce a determinat alcătuirea unui Calendar Popular după care se desfăţoară viaţa satului, muncile agricole, pomicole, viticole etc. care consfinţeşte sărbătorile fixe şi mobile, ritualuri magice de fecunditate şi fertilitate, înălţarea spre cer a sufletelor morţilor, credinţe legate de făpturi malefice ale nopţii (vârcolaci, strigoi, demoni etc) festivităţi legate de ciclurile familiei (naştere, nuntă, moarte), ceremonii legate de viaţa obştei şi multe, multe altele. ( R. Vulcănescu)

„Riturile şi ceremoniile fixe sau mobile astfel concepute, nu capătă sensuri magico-mitologice, decât în raport cu ciclurile lunare şi ciclurile solare, care se interced cu regularitate în viaţa satului şi care reglementează superstiţiile, credinţele, datinile şi tradiţiile obştei săteşti. Dar sunt reglementate şi în raport cu reprezentările mitice ale anului, anotimpurilor, lunilor şi zilelor din calendar. Corespondenţa între ciclurile lunii şi ale soarelui se reflectă în regulile şi perioadele sacre şi profane, care alternează între datele şi formele de germinare a plantelor, perioada rutului la animale” ... ( R. Vulcănescu – Mitologia Română)

Ca o divagaţie, sau ca o atestare, la vechii romani - zeul Marte (soţul lui Rea Silvia şi tatăl lui Romulus şi Remus) era divinizat în primul rând ca Zeu al primăverii, de aceeaşi importanţă cu Apollo – zeul soarelui, numele lui a fost dat primei luni a primăverii, iar ziua lui de naştere, considerată 1 martie, era sărbătorită de către preoţii lui prin ceremonii speciale. Ca zeu al vegetaţiei Marte era serbat la diferitele perioade legate de recoltă – în aprilie ( pentru a avea o bună recoltă), în vară – la serbările recoltei, iar toamna în serbări de mulţumire. Atributul de Zeu al războiului (asemănător cu zeul Ares din mitologia greacă) se datorează faptului că în antichitate, în luna martie se făcea tradiţionala Sărbătoare a armelor şi începeau campaniile militare romane.

La vechii traci, de cultul zeului vegetaţiei - Marsyas Silen erau legate sărbătorile de  primăvară, menite să asigure fertilitatea.

După apariţia creştinismului aceste sărbători cu caracter păgân – de fapt de divinaţie a Naturii Mame, neputând fi eradicate din conştiinţa colectivă deoarece era tradiţia strămoşească ce trebuia păstrată cu sfinţenie din generaţie în generaţie, au fost legate de nume de sfinţi, sau, puse în afara sărbătorilor religioase esenţiale. În cazul de faţă (celebrarea Anului Agrar şi echinocţiul de primăvară) - prin  „fixarea Paştelui în raport cu echinocţiul de primăvară şi fază lunara, cele mai importante sărbători şi obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului  pascal, la Lăsatul Secului şi la Rusalii” ( I.Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).

În lumea satului, Lăsata Secului este momentul de cumpănă dintre vechiul şi noul An Agrar „un scenariu ritual de îmbătrânire şi înnoire a timpului, în care ritualurile şi datinile pregătesc evenimentul şi-l consfinţesc – adică sunt împărţite simetric într-un ciclul de sărbători  care au loc de-a lungul a două săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului Secului în „Săptămâna Nebunilor”, altele după, în săptămâna „Caii lui Sântoader”.

 

Tradiţii premergătoare Lăsatei Secului

 

Săptămâna Nebunilor

Este similară cu „Săptămâna brânzei”, denumită şi „Săptămâna albă”, în care, pentru a se putea pregăti treptat intrarea în Postul Mare, după ospeţele din „Câşlegii de Iarnă”  (perioadă între Crăciun şi Lăsatul Secului, când se fac petreceri, nunţi, oamenii se distrează, se mănâncă de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimină din alimentaţie carnea şi „clisa” (slănina) şi sunt admise brânzeturi, lactate şi ouă.

Numele de „Săptămâna Nebunilor” are două semnificaţii. Pe de o parte, în unele zone ale ţării ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada îngăduită să se căsătorească, cei care n-au reuşit să facă asta în timpul petrecerilor – deci a Câşlegilor. Iată ce spune S. Marian în cartea „Sărbătorile la români”: „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor abia acum dau zor să se căsătorească, pe când cei cuminţi, câţi au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor (câşlegi), s-au însurat cu mult înainte. De fapt, era vorba „de fete cu copii din flori, văduvi şi văduve, feciori tomnatici şi fete bătrâne, handicapaţi”. ( I. Ghinoiu)

O altă semnificaţie - Săptămâna Nebunilor este legată de crearea imaginii de îmbătrânire, moarte şi renaştere a timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.

Ca şi atunci există tradiţia simbolică a jocului cu măşti. Mascaţii purtau denumirea de Măscăruşi, Brondişti, Fărşăngani, Maimuşi şi după unele ipoteze ar avea similitudini cu vestitele cortegii dedicate zeului Dyonisos. Cum decurgea această tradiţie? Am să încerc să ilustrez mai concis, descrierea făcută de Ion Chelcea (Obiceiuri de peste an în două sate din Almăj – 1939)

Cortegiul simboliza o nuntă, tinerii erau mascaţi în personajele caracteristice – mireasă (Govia), mire, popă, dascăl, naşi, cumnaţi, nuntaşi şi porneau pe uliţele satului cu mirii în frunte, urmaţi de tot alaiul în ordinea importanţei. Fetele şi nevestele tinere întâlnite pe drum erau sărutate. Nunta simbolică era destinată holteilor şi fetelor bătrâne cărora le-a trecut vremea nuntitului, iar copiii care strânşi buluc urmăreau alaiul, spuneau prin strigături, numele celor în cauză. Cununia era efectuată ca o parodie sub un pom, de care era legat un clopot, „perechea însurăţeilor” se spăla pe mâini cu apă turnată „dintr-o vadră”(găleată), apoi întreg alaiul pornea pe la casele oamenilor, intra în şezători, luau fetele şi femeile tinere la joc, făceau strigături „deochiate” folosind expresii licenţioase şi gesturi obscene. În alte regiuni, mascaţii mergeau pe la şezători, unde spunând glume, uneori mici răutăţi la adresa diferitelor persoane, stârneau veselia şi buna dispoziţie. Prin similitudine, această tradiţie aminteşte de carnavalul tradiţional în multe ţări ale lumii.

           

Moşii de iarnă sau Sâmbăta părinţilor

Este o datină străveche ţinută cu sfinţenie în sâmbăta dinaintea de Lăsata Secului. În această zi se comemorează şi cinstesc cei care au murit fără lumânare, sau de morţi năpraznice, înecaţi, trăzniţi, ucişi de fiarele pădurii, accidente etc. În general sâmbăta se crede că sunt trei ceasuri rele, ea este asemuită cu râul care înconjoară iadul, cel care desparte lumea viilor de cea a morţilor – „Apa Sâmbetei” – probabil o adaptare a mitului Stixului sau râului Acheron din mitologia greacă,  trecut de legendarul Caron. Simbolismul ei este legat de personificarea fiecărei zile a săptămânii considerată a fi legată tot de un ciclu, asemănător naturii. Deci „săptămâna se naşte duminica, creşte şi se împlineşte până joi, după care îmbătrâneşte şi moare sâmbătă” ( I. Ghinoiu). Pentru aceasta, există numeroase superstiţii - sâmbăta nu este prielnică celor vii, nu se merge în peţit, nu se porneşte la drum lung etc. Simbolistica este legată atât de datini păgâne cât şi de creştinism. Nu intru în amănunte deoarece subiectul este foarte vast.

Moşii de Iarnă – ţinuţi în sâmbăta din ajunul Lăsatei Secului, poartă denumiri diferite în funcţie de regiune, astfel în Moldova şi Bucovina sunt numiţi Moşii de Cârnelegi, în Oltenia – Moşii de Piftii, iar în Banat - Sacrilegi sau Sacrilegiu mic.

În această zi se mănâncă şi se dă de pomană: răcituri (piftie), mâncare din carne de porc sau păsări, sarmale făcute în vase de lut, grâu fiert şi se bea vin în vase de lut sfinţite la biserică. 

Pomana făcută pentru sufletele morţilor, se dă atât la biserică, cât şi la cimitir şi se oferă zicând: „primeşte aceste bucate pentru sufletul răposatului..., la care se răspunde: „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească” .

Tradiţional se fac plăcinte speciale, în Ardeal denumite „Pupi”, care se duc la neamuri, vecini, prieteni, se împart mai ales la copii – după credinţa confirmată în zicala: „cine face / lui îşi face./ Cine dă / lui îşi dă – care probabil sugerează o faptă bună ce va fi răsplătită. Presupun.

 

Vergelul sau refenelele

Sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc în duminica ce antecede Lăsata Secului. Este de fapt ultimul prilej de distracţie colectivă, înainte de a se intra în perioada sacrală a Postului de Paşte. Sărbătoarea are loc după asfinţitul soarelui (vecernie) şi este legată prin tematică de ceremonialul Mascaţilor, dar se reduce doar la un schimb de strigături satirice, chiar răutăcioase – refenele - între fetele bătrâne şi „tomnaticii” ce au rămas necăsătoriţi. Iată câteva amintite de Ioan Ţoca în cartea „Sărbători religioase, datini şi credinţe populare”: „supărate-s mândrele / că-s scurte câşlegile / Supărate-s dar nu toate / că mai sunt câşlegi bogate” . Iar flăcăii tomnatici răspund: „ Astăzi îi lăsat de sec / Mă duc, maică, să mă-nec,/ Unde-o fi râul mai lat / C-am rămas neînsurat , / Pe ce merg îmbătrânesc / Şi la păr încărunţesc”.

 

Legarea grânelor

Este o datină celebrată de lăsatul secului, pentru ca păsările şi toate dăunătoarele să nu distrugă recolta.Tradiţia este ca peste zi să nu se pună de loc mâna pe cereale şi nici să se dea din acestea de mâncare la păsări şi animale, doarece superstiţia este că atunci recolta va fi distrusă pe câmp de păsări şi dăunători. Seara însă, se iau grăunţe diferite în gură, se iese în curte şi stând cu ochii închişi se scuipă la orătănile curţii, apoi se spune: ”cum nu văd eu acuma nimic, aşa să nu vadă nici păsările holda mea”. Tot un obicei similar este adunarea firimiturilor rămase la masă şi aruncarea lor radială, la păsări, în credinţa că astfel ele nu vor mânca vara recolta pe câmp.

 

Baterea alviţei (halviţei)

Este un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o ceremonie practicată în sudul ţării. Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere tinerească organizată mai ales de către adolescenţi. Alviţa legată cu o sfoară, este plimbată prin faţa tinerilor care organizaţi pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă s-o prindă cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reuşind doar să se murdărească pe faţă şi pe haine. Dar ce contează? Vă puteţi imagina ce prilej de veselie, de glume, de bucurie intensă ?– toate cu un preţ atât de infim. De fapt, dacă stăm să ne gândim bine, orice moment în  care oamenii se adună împreună să celebreze o datină, o tradiţie, o sărbătoare a familiei, orice trăire intensă datorată faptului că te simţi inclus într-un angrenaj afectiv, este o exacerbare a timpului, care capătă parcă alte dimensiuni. Sau poate mă înşel?

 

Postul negru

Este practicat de fetele bătrâne duminica dinaintea Postului mare, fără  mâncare, fără un strop de apă – o zi întreagă, până la asfinţitul Soarelui, în speranţa că vor găsi un soţ şi se vor mărita, după Paşte, la vară, la toamnă, sau mă rog, oricând...după sănătosul principiu „mai bine mai târziu decât niciodată”. Interesant, nicăieri nu se relatează eficenţa acestui sacrificiu, probabil că „dietele chinuitoare de slăbit” îşi trag de aici rădăcinile...

 

Datul câinilor în tărbacă  - denumit şi jujeul, goana câinilor, vălăritul

Tradiţie barbară de chinuire a câinilor, specifică în perioada renovării timpului, cu simbol al alungării spiritului iernii şi apărării de lupi - despre care am vorbit la Sărbătorile lupilor, obicei care mi se pare atât de odios, de inuman, încât refuz să mi-l mai amintesc. Iar dacă n-aţi apucat să citiţi felul cum se desfăşoară, n-aţi pierdut nimic. Din contră. Este un paradox existenţa lui în tradiţia unui popor, cu frică lui Dumnezeu, milos, bun – în deosebi în lumea satului ce şi-a păstrat în bună parte curăţenia sufletească.

 

Joia Furnicilor

            În Săptămâna Albă sau Săptămâna Brânzei, femeile aduceau ofrande acestor insecte, făcând o turtă din făină sau mălai, pe care o ungeau cu unt sau brânză şi o puneau pe un muşuroi, crezând astfel că acestea nu vor face pagube în timpul verii ( Muntenia, Oltenia)

 

Revelionul Lăsatului (Lăsatei) Secului

Este considerat punctul central al ritualurilor desfăşurate de-a lungul a două săptămâni, are loc în sâmbăta sau duminica dinaintea de Lăsata Secului de carne (deci înaintea Săptămânii albe) o sărbătoarea asemănătoare cu Revelionul care, în funcţie de zonele geografice, poartă denumiri diferite precum: La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi - termen care defineşte orice petrecere nocturnă), Alimori (nume dat roţii de foc, cu altă semnificaţie specială), Hodăiţe (nuia cu două crengi între care se pun paie, pănuşe de porumb, fân şi se dă foc), Opaiţ (denumirea vine de las arhaicul instrument de iluminat) dar în esenţă tradiţia este similară.

Sărbătoarea fiind timpul astral de trecere dintre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară, era serbată într-o explozie de bucurie şi luminaţie, care simboliza victoria luminii asupra întunericului, al primăverii asupra iernii şi probabil, a vieţii împotriva morţii. Poate doar speranţa...

Ea se desfăşura o noapte întreagă, sub cerul liber şi era un prilej colectiv de veselie a întregii comunităţi săteşti, la care toţi trebuiau să ia parte. Ca în toate marile evenimente colective din viaţa satului şi acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducând lemne, paie sau coceni de porumb) în jurul cărora se strâng, cu mic, cu mare şi petrec până dimineaţa, se cântă, se chiuie, se joacă, se fac „strigături peste sat” asemănătoare cu cele de la Anul Nou sau din sâmbăta  Paştelui. Scopul lor era identic – prin comunicare faptelor urâte făcute de diferiţi membrii ai comunităţii săteşti, ei erau iertaţi şi purificaţi. În Maramureş, „strigatul peste sat” se încheia cu versurile: „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”.

Dacă cineva lipsea de la ceremonia obştei, era întrebat în ziua următoare: „ din ce cauză n-a fost aseară la priveghi, că Dumnezeu ştie, mai trăi-vom până la alt an?”. (S. Marian)

 

            Se pare că tradiţia este legată şi de Cultul Strămoşilor, dovadă denumirea de Alimori, care se dă în unele zone. B.P.Haşdeu credea că „ termenul ar veni de la pietrificaţiunea din latinescul „Ad Lemures” – către morţii deveniţi strigoi”.

„Lemures sau Laruae” erau sufletele nemulţumite ale dispăruţilor care se se transformau direct in stafii, năluci, un fel de strigoi şi pentru ca să se apere de acţiunea lor malefică la 9 mai romanii serbau „Lemuria” – Ziua Stafiilor.

În deosebita sa lucrare „Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească” Ivan Evseev, cercetează etimologia lingvistică a acestui cuvânt. Astfel: „în Alimori (...) realitatea etnografică ne indică faptul că participanţii la acest ritual despărţeau acest cuvânt în două părţi distincte (...) turano-balcanicul ali – „şarpe roşu (una dintre culorile fiinţelor htoniene legate de focul adâncurilor pământului) (...) Cea de a doua parte, mori, e poate cea mai veche denumire autohtonă a sufletului strămoşilor şi a oaspetelui din lumea de dincolo, deoarece acest lexem mor/mar se întâlneşte pe o mare întindere a Europei, desemnând realităţi şi fiinţe ale lumii morţilor şi întunericului de dincolo”.

Focurile aprinse, aşa cum am mai spus altă dată, simbolizează purificarea, o stimulare a fertilităţii, alungarea forţelor malefice, o reminiscenţă a cultului soarelui. Şi aici sunt atât de multe de spus, a se vedea articolul Tradiţia focului.

Pe dealuri, flăcăii luau crengi arzânde din rugul aprins şi rotindu-se cu ele în mână, făceau cercuri luminoase strigând: Ali-morii, Ali-morii. Sau se făcea din nuiele o roată pe care se legau paie – ori se folosea chiar o roată de car sau de plug adevărată, tot amenajată cu paie şi i se dădea foc, lăsând-o să pornească la vale, pe deal în jos – obicei amintit şi la alte focuri tradiţionale de peste an. Cu Hodăiţa, se proceda la fel, flăcăii rotindu-se cu ea aprinsă în mână, sau făcând diferite spirale prin aer.

În toate aceste practici, se striga din răsputeri Ali-morii, Ali-morii, ceea ce susţine supoziţia emisă de Dl. Ivan Evseev că în sărbătoarea nocturnă este implicat şi cultul strămoşilor.

Marcel Olinescu, citează însă în cadrul strigăturilor satirice sub altă formă acest cuvânt: „Alo, more, more / Silito, silito, more,/ Fata lui Popa Vasile / S-a uitat în fântână / Şi de ciudă şi bănat / Că nu s-a măritat / I-a ieşit pe piele vărsat”.

Un alt obicei - flăcăii legau de găleata fântânii (cu cumpănă) o căldare cu păcură şi-i dădeau foc, lăsând-o apoi în adâncuri. (S. Marian).

Punctul culminant al serbării era încinerarea în câmp liber a unei păpuşi făcute din paie. După unii cercetători aceasta presupune că în vremuri ancestrale, la ceremoniile înnoirii timpului existau jertfe umane. Pe de altă parte, obiceiul Păpuşii din paie - existent aproape la toate popoarele şi practicat şi acum (a se vedea tradiţiile secerişului) sugerează că de fapt ar fi o practică de stimulare magică a fertilităţii pământului.

Alte amănunte deosebit de interesante. În unele regiuni de Lăsata Secului se adunau pe la case, respectându-se ierarhia vârstei - cei mici veneau la cei mari, copiii la părinţi, finii la naşi (...) aduceau câte un plocon, sărutau mâna şi cereau iertare şi împăcare, ca să intre în Lăsata Secului curaţi şi iertaţi. După cina bogată de seară, cu alimente rituale - răcituri, plăcinte, grâu fiert - nu se strângea masa ci se punea din fiecare fel câte puţin pe o farfurie, împreună cu pâine, sare şi vin „ să mănânce şi morţii”. ( M. Olinescu)  Obligator, seara se mănâncă ou fiert sau copt, după zicala „cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă ziua de Paşte” (idem)

 

Săptămâna Caii lui Sântoader

Constituie ciclul al doilea după Lăsata Secului, este o perioadă de temperare după  petrecerile zgomotoase precedente, din Săptămâna Nebunilor. Cel care era solicitat să instituie ordinea era Sântoader, iar noaptea lui, la fel ca şi cea a Sf. Andrei şi Sf. Gheorghe – era malefică, un fel de Noaptea Valpurgiei, când oamenii strigoi se dădeau de trei ori peste cap şi se transformau în oameni-fiare, oameni-lupi, oameni-mistreţi, oameni-cai. (R. Vulcănescu)

Aceştia din urmă erau numiţi Caii lui Sântoader, erau imaginaţi sub forma unor grupe de până la 12 centauri, sau feciori cu coadă de cal şi copite ascunse în opinci, sau cai de diferite culori – albi, vineţi sau negrii - care cutreierau prin sat în aceste nopţi, să pedepsească femeile care lucrau în şezători sau petreceau. Cel mai cumplit dintre ei era Sântoaderul cel Şchiop, sau Sântoaderul cel Mare. De frică să nu fie “străpunse” de Caii lui Sântoader, să fie jucate până mureau, să nu fie călcate în picioare, să nu le încurce sau mănânce părul, să nu primească boala “ Luatul de Sântoader” – similar cu “Luatul de Rusalii”(e vorba de o tulburare neuro-psihică), fetele şi femeile ascundeau fusele şi furcile de tors, furculiţele de la războiul de ţesut, greblele, grapele, nu făceau şezători şi se ascundeau în  casele lor unde “puneau toate vasele cu gura în jos” pentru ca să nu intre spiritele malefice în ele. Se spune ca aceste personaj mitice cabaline “rup lanţul lui Sântion, pentru a înlocui iarna cu vara şi împreună cu Moş Nicolae ei păzesc Soarele să nu se refugieze în tărâmurile de miazănoapte, pentru a lăsa oamenii fără lumină şi căldură”” ( I. Ghinoiu)

            Ziele acestei săptămâni au semnificaţia lor, aşa cum arată Ion Ghinoiu în “Obiceiuri populare de peste an” şi “Sărbători şi obiceiuri româneşti”..

            În prima zi după Lăsatul Secului, se prepara borşul, aliment nelipsit din Postul Paştelui. Tehnologia preparării nu era întâmplătoare ci se făceau “vrăji, descântece, gesturi şi formule magice care garantau fermentarea, puritatea şi calitatea tămăduitoare de boli, la trecerea de la iarnă la primăvară (Bucovina, Moldova, Transilvania) – I. Ghinoiu

 

Marţea vaselor

            Vasele folosite pentru mâncarea “de dulce” se spălau cu leşie pentru a fi purificate în vederea mâncării de post, se procura “piatră vânătă” (pentru stropirea viţei de vie împotriva manei)  , se strângea zăpada netopită, pentru a se face apă folosită în rituri magice de înfrumuseţare, sau pentru a se stropi ritual podelele când se măturau, se făceau farmece şi vrăji. Tot acum era ziua culesului “Spânzului  sterp” (Helleborus iridis) într-un ritual special, noaptea pe Lună Nouă, de către o femeie care a postit toată ziua şi este complet dezbrăcată. Rădăcina acestei plante era folosită în bolile vacilor…în caz că cea care o culegea apuca s-o scoată din pământ, nu îngheţa de frig şi nu făcea congestie pulmonară…Zic şi eu…

 
Miercurea strâmbă

            Sărbătoare ţinută pentru sănătatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor. ( Oltenia)

 

Joia Iepelor

            Sărbătoare celebrată prin diferite interdicţii de muncă, pentru a asigura sănătatea animalelor, mai a cailor ( Oltenia, Muntenia, Moldova)

 

Vinerea Sântoaderului

            Înainte de răsăritul soarelui, fetele merg nespălate şi nepieptănate la pădure, cu puţină pâine şi un ou, sau pâine şi sare, pentru a culege Popelnicul - o plantă cu rol decisiv în diferite ritualuri magice. Când o caută sub zăpadă, ea trebuie să spună următorul descântec: “Popelnice, Popelnice, / Eu îţi dau pită şi ouă / Tu să-mi dai cosiţă nouă. Şi punea ofranda în locul de unde a scos planta. Un alt descântec: “Popelnice, Popelnice / Eu îţi dau pită cu sare / tu să-mi dai cosiţă mare. La fel se depunea ofranda. În unele zone era invocat Sântoaderul: “ Toadere, Toadere / Dă cosiţă fetelor / Cât coada iepelor”. Rădăcina se fierbe şi apa se foloseşte a doua zi la spălatul părului.

 

Sâmbăta Sântoaderului

Se spune că aparţine celui mai puternic şi afurisit dintre Caii lui Sântoader. Este ziua când se spală părul cu apa amintită, se tunde părul de pe fruntea vacilor ( invocând acelaşi descântec  de mai sus, pentru a creşte părul fetelor) - ele nu au voie să iasă din casă fără a fi spălate” deoarece le mănâncă caii părul”, este ziua când fetele (trecute de 14 ani) îşi despart părul cu cărare la mijloc, semn că pot să fie introduse de flăcăi în hora satului.

Se fac mâncăruri speciale ( boabe de grâu sau porumb fierte şi îndulcite cu miere) se fac colaci din făină de grâu – denumiţi Brânduşei, care se dau de pomană. Se face colivă de sufletul morţilor, denumită Coliva lui Sântoader şi se duce la biserică şi cimitir. Credinţa este că dacă o parte este păstrată şi mâncată peste an, te apăra de friguri.

Într-o altă legendă populară populară, Sâmbăta  este o femeie bătrână, blajină, foarte umblăreaţă – pentru aceea e încălţată cu opinci de fier. Ea locuieşte departe înspre miază-noapte şi fiind foarte bună, călăuzeşte sufletele rătăcite spre cer. De aceea de ziua ei se fac pomeni morţilor. În această zi se crede că iadul este închis.

            Înainte de sărbătoarea lui Sântoader femeile nu au voie să toarcă nouă seri, căci le amorţesc mânile şi le dor ochii. Bărbaţii nu au voie să meargă la pădure căci e primejdios. În seara respectivă orice lucru trebuie terminat devreme - cum apune soarele, altfel nenorocirile şi sălbăticiunile se abat asupra satului şi toţi îl vor urî pe cel care n-a respectat datina. (M. Olinescu- Mitologie românească)

 

Încuratul cailor

Obicei efectuat în sudul ţării, de fapt se alergau caii cu rol ritual şi practic. Ritual – simboliza alungarea spiritelor malefice ale iernii. Practic – pe de o parte să se vadă vrednicia îngrijitorilor cailor, pe de altă parte calitatea rasei calului. În Bucureşti, pe vremuri această tradiţe se efectua la Bucur Obor, în Colentina şi în Cotroceni – actualul cartier Militari.

 

Sărbătoarea cucilor

Datină de primăvară cu rol de purificare. Cucii sunt de fapt flăcăi ce poartă fuste, mascaţi cu o glugă special alcătuită, din pânză de cânepă, cu aplicaţii din lână, broderii, hârtie colorată, fulgi, pene şi două coarne înalte, legate intre ele ca o scară. Ei au un clopot în spate şi un băţ în mână iar în dimineaţa de Lăsata Secului, sau a doua zi, alergau după copii şi femei, uneori chiar îi trânteau. După amiază purtau o nuia de care era legată o opincă, cu care atingeau pe trecători. Spre seară mergeau pe la casele oamenilor şi încingeau hore. Superstiţiile legate de ei sunt multe, cea mai importantă este: „Dacă omul sau oricine  nu primeşte vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an” ( S. Marian”)

 

Am înşirat o mulţime de tradiţii, datini şi superstiţii legate de Lăsata Secului. Dar, să fiţi siguri, n-am epuizat subiectul, ar fi chiar imposibil, spaţiul nu-mi permite şi chiar dacă este interesant, totuşi ce-i prea mult devine obositor.

De fapt, aş fi putut rezuma întreaga mea prelegere în fraze mai puţine.

            Întâmpinaţi primăvara, schimbarea anotimpului, cu permanentă bucurie în suflet. Nu uitaţi zicala: „întotdeauna există nu numai loc de mai bine ci şi de mai rău”. Cei morocănoşi şi mereu puşi pe harţă, atrag ghinionul, căci norocul fuge de cei permanent nemulţumiţi. Căutaţi mereu tovărăşia semenilor noştrii, acceptaţi-i aşa cum sunt, nu vă lăsaţi izolaţi de singurătatea marilor oraşe. Toate aceste tradiţii ale „marilor familii” din „hotarele satelor”, această comuniune de credinţe şi păstrarea datinilor cred că le aduce infinit de multe bucurii. Şi linişte sufletească. Eu aşa cred.

Postul Paştelui să nu constituie doar o purificare a trupului prin restricţii alimentare ci mai ales a sufletului, pentru a putea întâmpina liniştiţi şi împăcaţi cu restul lumii şi mai ales cu noi înşine, magica sărbătoare a Învierii Domnului.

 

Julia Maria Cristea

Viena

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]