Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură  | În limbi străine |  Comentarii  | Actualitatea germană  | Comunicate şi apeluri

 

Lebedele cântătoare / Trepte

Extrase din volumul:  Istoria românilor pe înţelesul  tuturor •

Volumul integral în format PDF poate fi descărcat aici >>

 

Virgil VASILESCU

 

 

Pelasgii, stră-strămoşii strămoşilor noştri erau oameni cu suflet ales, înalţi de şase coţi, voinici ca şi cum ar fi fost rupţi din trunchiul stejarilor seculari. Vatra uriaşă a aşeză rilor lor cuprindea tot uscatul ce lega mările între ele. Aici câmpiile ţâşneau din păienjenişurile talazurilor şi se revărsau spre dealuri, dealurile se ridicau spre munţi, iar aceştia săgetau norii apropiindu-se cu frunţile de fruntea Soarelui. Pe cuprinsul uscatului s-au înălţat turnuri semeţe, o cetate uriaşă ale cărei ziduri rânduite în cerc ţineau ca într-un căuş inima elasgilor, a celor mai harnici, cinstiţi şi drepţi oameni de pe pământ. Foto: Cavalerul dac – sculptură în stânca bisericii rupestre –(Cetatea dacică – Cetăţuia)

Pe aceste meleaguri binecuvântate s-a născut zeul Apollo. Sub îngrijirea mamei sale Latona, zeul a crescut laolaltă cu copiii pelasgilor şi prieten bun a rămas cu aceştia. Locul de joacă al tuturor copiilor trebuie să fi fost în cercul muntos de vreme ce din acest căuş, Apollo şi prietenii săi slobozeau ades pâraie peste holde, livezi şi grădini, atunci când ţarina era însetată. Legenda spune că lebedele cântătoare s-ar fi rugat de Apollo şi de copii ca la nevoie, să răcorească pământul şi să facă iazuri pretutindeni pentru toate înotătoarele. În acele vremuri, lebedele cântătoare trâmbiţau şi dansau în zboruri graţioase pe lângă zeu şi prietenii lui, nu lipseau de la serbările pelasgilor închinate Soarelui. Şi ce serbări frumoase trebuie să fi fost atunci…!
Când Apollo s-a ridicat zeu al înălţimilor necuprinse, au dispărut şi lebedele cântătoare din preajmă copiilor, iar peste satele ţinuturilor s-a abătut cumplită urgie. Duhurile rele aduse de cele patru vânturi veneau necontenit în cete prădalnice, ardeau şi ucideau tot ce întâlneau în cale, distrugeau fără oprelişte casele şi adunau bunurile. Repetau nelegiuirile pentru că lipseau puterile protectoare ale zeului şi cântecul lebedelor. Zâmbetul şi joaca au pierit, fiindcă locuitorii toţi cu copiii şi bunurile agonisite ce puteau fi salvate s-au retras în ascunzişul pădurilor. Acolo, aşteptau în rugăciune ajutorul bunului lor prieten Apollo. Au reînnoit altare la Parţa, la Sălacea, la Cârcea, la Ariuşd, la Andrieşeni şi Dudeşti, la Polovragi şi Soroca, pretutindeni în spaţiul cercului de piatră, pe vechea vatră de joacă a copiilor pelasgi. De cinci ori pe zi, în zori, ;a prânz, la amiază, la chindie şi la cină, de pe masa altarelor se ridicau nori de fum tămâios, în rugăciuni şi speranţe pentru zilele frumoase aşteptate, dar semne bune  nu se întrezăreau.
Crezându-se uitaţi de prieteni, toţi pelasgii, cu mic, cu mare, au construit un templu cu altar uriaş sub cupolă, în pajiştea unei păduri de brăzi, în interiorul cercului de piatră. Ziceau că numai cu acest loc de rugăciune pot să întoarcă faţa lui Apollo spre ei, a îndurare şi sprijin. Şi sub acoperişul rotund al marelui templu s-au adunat pelasgii, lume luminată, în frunte cu cei trei preoţi fraţi, fiii lui Boreas şi ai Guanei şi cu sobor de lebede cântătoare venite din senin.
Preoţii megieşi cădelniţau fum de mirodenii şi se rugau, ţiteraşii, coriştii şi lebedele cântau nemaiauzit de frumos, iar mulţimea făcea mătănii şi cerea îndurare Cerului. Deodată în toiul rugăciunilor, pământul s-a cutremurat, hora munţilor a săltat în pinteni, Nistrul, Tisa, Dunărea şi ţărmul Mării Negre, de la Tyras la Dionysopolis şi-au adâncit vadurile şi astfel s-a înălţat un altar al altarelor. În acele clipe luminate de geana străvezie a zorilor, pe bolta cerului înstelat  trecea Apollo în tovărăşia Pleiadelor. Zeul auzise ruga pământenilor carpatici şi astfel întindea o mână de ajutor. În explozia de bucurie a oamenilor, în urale şi mulţumiri că zeul prieten nu îi uitase, lebedele cântătoare s-au ridicat în zbor şi s-au pierdut în spirale către cer, iar în urma lor a rămas liberă ţara îmbrăţişată de ape, o ţară fără seamăn de frumoasă şi bogată.
De atunci nu s-a mai auzit ca lebedele să vină la rugă, în marile sărbători, iar după cele povestite de Hecateu Abderina, apoi de Diodor Sicul şi amintite mai târziu de Claudian Aelian, ţara altarelor dintre ape a rămas pe veci protejată de zei. Sub blestemul acestora, duhurile rele au rătăcit pe drumul fără întoarcere, imperiile care s-au întins peste această vatră sfântă s-au năruit, iar căpeteniile care au cutezat să ridice semn nou de hotar au pierit fără urmă. Lebedele cântătoare au rămas alături de Apollo şi numai la grea încercare îşi vor face cale în văzul tuturor, în Carpaţi.
 

Trepte

 

Nu se ştie când omul carpatic s-a trezit din somnul adânc al materiei, când acesta a primit suflet ales din duhul pământului, dar se ştie că în urmă cu două milioane de ani trăia în ceată pe Valea Olteţului şi a Oltului, pe Valea Mozacului, a Cotmenei, a Argeşului şi folosea unelte din piatră, din os, în străduinţe pentru agonisirea hranei. Între anii 350.000 şi 80.000, această mulţime statornică îşi întinsese numeroase vetre, de la Oboga, la Gura Dobrogei, peste Valea Lupului, până la Ripiceni, la Sândominic şi Sita Buzăului, pretutindeni în căuşul de plămadă al acestui neam de piatră.
În mileniul 50.000, carpaticii de pe versantul sudic al Muntelui Vâlcan credea în sfinţenia Soarelui. Apoi şi cei de la Ohaba-Ponor, apoi cei de la Râşnov, apoi cei de la Giurgiu-Malu Roşu. Pe treapta anului 20.000, toţi carpaticii adorau Atotputernicul văzut de ei în chipul Soarelui.
Carpaticul, în urcuşul lui neîntrerupt, prin sclipirea dintâi a minţii şi cu puterea braţelor a pus deplină stăpânire pe foc şi apă, a îmblânzit animale şi plantele trebuitoare lui, a început să scoată pulberi de lumină din lut şi din adâncul acestuia. Graiul articulat a rămas o treaptă în veşnică perfecţio-nare: de la semnalele de protecţie, de îndepărtare, de apropiere, la felurite forme de mai târziu. Graiul în scris, întâi cu ideograme sacre, apoi rânduite alfabetic era cunoscut în cultura de prund, în grafica amuletelor (anii 30.000) în gravetialul oriental de la Strachina-Dorohoi (anii 15.000) pe osteolitele de la Dubova (anii 11.000) era identificat în teraglifele culturilor şi civilizaţiilor centrului religios al Europei Vechi.
Radial, firesc, prin roire s-a extins vatră, din vatră rotundă ca cea de foc, din munţi, peste coline, peste şes şi luncă, zidind astfel Sfânta ţară. Şi ţara a rămas în alcătuirea ei, şi este, şi va fi cât Pământul. Rămâne ca, pe treptele drumului spre viitor, preoţimea să predice în anvon veşnicia neamului carpatic, iar dăscălimea să strige in agora că nu vom avea sfârşit pe vatra noastră multimilenară, cum nu am avut început dat, că Tatăl Ceresc a fost, este şi va fi lângă noi.

 

Virgil VASILESCU

Volumul integral în format PDF poate fi descărcat aici >>

 

Comentarii de la cititori

 

  Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură  | În limbi străine |  Comentarii  | Actualitatea germană  | Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   ş Impressum ţ  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)