Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

 

Legiunea musulmană „Wolgtatarische Legion”

Nicu Pârlog

 

Tătarii celui de-Al Treilea Reich

 

La prima vedere, simpla idee conform căreia Germania ar fi avut divizii în care „Untermensch” de religie musulmană şi rasă asiatică ar fi luptat cu frenezie pentru Al Treilea Reich şi arienii cei superiori, pare una de-a dreptul imposibilă, nu-i aşa? Ei bine, adevărul istoric este cu mult mai neaşteptat şi mai complex decât pare. Iar povestea Legiunilor Tătare se constituie într-unul dintre cele mai interesante şi demne de atenţie episoade din cel de Al Doilea Război Mondial. Uniţi, deopotrivă sub zvastică şi semilună, grupaţi într-unele dintre cele mai temute legiuni străine ale Wermachtului, musulmanii au dat o replică dură bolşevismului şi Armatei Roşii, chiar dacă sfârşitul acestei ciudate alianţe a fost unul dezastruos pentru urmaşii lui Ginghis Han.

 
Legiunile musulmane

 
Spre surprinderea multor soldaţi de rând şi ofiţeri îndoctrinaţi de propaganda nazistă, conform căreia celelalte rase erau inferioare din toate punctele de vedere, iar comunismul o doctrină satanică ce trebuia stârpită cu orice preţ, realitatea de front, precum şi încurcata politică a alianţelor militare, i-a pus pe aceştia în faţa faptului împlinit de a fi devenit camarazi taman cu „Untermensch"-ii cu care le împuiaseră capul politicienii nazişti în cadrul campaniilor furibunde de propagandă puse în scenă de neîntrecutul Goebbles. Aşa s-a întâmplat încă din ziua de 22 iunie 1941, dată la care armata germană a atacat Uniunea Sovietelor condusă de Stalin. Militarii germani au fost uimiţi să descopere bucuria sinceră cu care mulţi localnici i-au întâmpinat, ca pe nişte eliberatori, nu invadatori. Unul dintre grupurile etnico-religioase care s-a bucurat cel mai mult de apariţia Wermachtului au fost musulmanii, iar între ei, minoritatea tătară.

 
Musulmanii cantonaţi în spaţiul geografic cucerit, întâi de Imperiul Ţarist şi desăvârşit ulterior de Uniunea Sovietic
ă, urau de generaţii dominaţia ruso-sovietică. Nu doar că aveau încă în memorie propria periodă glorioasă de dinaintea expansiunii Imperiului Ţarist, dar interzicerea drepturilor religioase şi a tradiţiilor milenare, impusă forţat de regimul sovietic, le producea mari suferinţe. Pentru ei, sosirea Wehrmachtului alimenta speranţa privind crearea propriilor state independente şi chiar făurirea ulterioare a unei mari Confederaţii Pan-Turanice. Nu doar tătarii musulmani s-au grăbit să se alieze cu germanii, ci mai toate etniile de religie musulmană din Caucaz precum azerii, cerchezii, tabasaranii, balkharii, cecenii, inguşii... Chiar şi creştinii care aveau de suferit din pricini similare din partea regimului sovietic, s-au aliat cu Berlinul în speranţa eliberării de jugul sovietic. Merită să amintim aici diviziile cazacilor şi ale georgienilor din Waffen SS.

 

Din punct de vedere cronologic, musulmanii din spaţiul ex-sovietic nu au aşteptat apariţia germanilor la orizont, pentru a se opune sovieticilor. În Asia Centrală, autoproclamata confederaţie a triburilor turco-tătare din Kokand instalase deja un guvern liber al Turkestanului istoric, în timp ce emirii de Khiva şi Buhara îşi declaraseră la rândul lor independenţa. Chiar dacă Armata Roşie doborâse, una după alta, fragilele entităţi statele turcomane, musulmanii din regiune păstraseră încă un puternic sentiment anti-comunist. Multe revolte locale au izbucnit, alimentate de silniciile şi atrocităţile sovieticilor. Între acestea, se remarcă răscoala cecenilor condusă, de un activist ex-comunist cecen, pe numele său Hasan Israilov, care, văzând diferenţa între vorbele şi faptele comuniştilor, a răsculat populaţia locală împotriva „apostolilor lui Marx, Engels şi Lenin". Situaţia prezentată nu a scăpat atenţiei strategilor de la Berlin, care l-au informat pe Hitler de existenţa a numeroase naţionalităţi din U.R.S.S. care se opuneau puternic comunismului. Hitler a trecut peste natura de „sub-oameni" (cum îi considera) a musulmanilor dorindu-i drept aliaţi. Vremurile şi contextul militar o cereau.

 

În consecinţă, pe data de 1 decembrie 1941, un memorandum secret, emis personal de Hitler, autoriza crearea a două mari unităţi musulmane: Turkestanisch Legion, compusă din voluntari musulmani proveniţi din Asia Centrală, precum turkmeni, uzbeci, kazahi, kirghizi, tadjici şi karakalpaci, şi Kaukasisch-Mohammedan Legion, alcătuită din azeri, daghestanezi, avari, lezgini, ceceni, karaceai şi inguşi. Pe lângă aceste legiuni, a fost alcătuită o unitate separată destinată încorporării voluntarilor tătari. Celebra Wolgtatarische Legion avea să fie fondată în ianuarie 1942 pe pământul Poloniei de azi. Aprecierea dată de nazişti musulmanilor sovietizaţi cu forţa făcea, de fapt, parte din planul lui Hitler de a cuceri simpatia Turciei şi a atrage acest stat de partea sa, în speranţa de a controla astfel bogatele câmpuri petrolifere din Orientul Mijlociu şi Caspica. De fapt, Führer-ul declarase cu gura lui, în decembrie 1942: „Consider că între aliaţii noştri doar musulmanii sunt oameni demni de încredere. Mă pot baza oricând pe ei, nu văd deloc un pericol în crearea unor unităţi complete de musulmani”. N-aţi fi crezut, nu-i aşa?

 
Alianţa

 
Pătrunderea unităţilor Wermacht-ului în Caucaz şi largul sprijin oferit acestora de etniile din cei mai înalţi munţi ai Europei a creat o mare panică la Kremlin. Scrisoarea emisă de Konstantin Oumansky, ambasadorul sovietelor la Washington, descrie cum nu se poate mai bine situaţia liderilor comunişti:
„Trebuie să vă mărturisesc că sunt îngrijorat în privinţa Caucazului... Iar tătarii din Crimeea sunt rebeli prin definiţie, niciodată nu le-a plăcut comunismul. Este un fapt ştiut că, în perioada Războiului din Crimeea, aceşti tătari au colaborat cu mare bucurie cu forţele britanice şi franceze. Problema cea mai mare este însă reprezentată de factorul religios, pe care sunt sigur că germanii îl vor exploata la maximum, cu toate că este total opus ideologiei naziste. Nu avem încredere nici în popoarele de munte din Caucaz sau în georgieni. Precum tătarii, toate etniile de aici sunt musulmane, cu excepţia georgienilor, osetinilor şi armenilor, dar cu toţii îşi aduc încă aminte de cucerirea ţaristă a Caucazului, proces încheiat în anul 1863."

 

Germanii au contactat rapid reprezentanţii naţionalităţilor musulmane din Caucaz. În privinţa cecenilor, karaceailor, inguşilor şi balkarilor, Wermacht-ul a adoptat o poziţie extrem de liberală, comparativ cu proverbiala ordine şi disciplină prusace. Le-au promis noilor aliaţi închinători la Allah desfiinţarea urgentă a colhozurilor, redeschiderea moscheilor şi îngăduirea serviciului religios complet, plata oricăror bunuri şi alimente rechiziţionate de armata germană şi, mai ales, excluderea totală a vreunei femei de la orice post de conducere, fapt pe care musulmanii îl considerau intolerabil. Germanii le-au acordat inclusiv dreptul de a-şi face dreptate singuri, după cutumele locale, precum şi dreptul de creare a unor unităţi proprii pentru păstrarea legii şi ordinii.

 

Prima entitate organizatorică promisă de germani a luat naştere în regiunea Karaceai, unde Comitetul Naţional al Karaceailor era condus de Kaki Baieramutov, un anti-bolşevic feroce. Colaborarea a fost sărbătorită prin celebrarea Kurban Bairam-ului, o sărbătoare musulmană, la Kislovosk. Acolo, în octombrie 1942, oficialilor germani cu rang de mari oaspeţi li s-au făcut daruri preţioase, în cea mai pură tradiţie caucaziană. La sfârşitul petrecerii, se înfiinţase deja primul escadron de călăreţi karaceai care urma să intre în luptă alături de germani. Aceeaşi linie de acţiune a fost urmată în Kabardino-Balkaria. Un comitet naţional condus de Selim Shadov era responsabil cu restabilirea vechilor tradiţii şi legi, alături de vânzarea de alimente, combustibili şi alte bunuri către Wermacht. Lucrurile se derulau asemănător în tot Caucazul de Nord. Înţelegerile erau sărbătorite fastuos, conform obiceiurilor fiecărei etnii. Iar la sfârşitul petrecerilor, generalii germani primeau în dar armăsari extrem de rari şi valoroşi din rasele locale, ofiţerii germani întorcând gestul căpeteniilor tribale prin cadouri care constau în Coranuri legate în aur şi arme automate de ultimă generaţie.
Noua situaţie din teritoriile stăpânite odinioară de Imperiul Otoman impresionase Ankara şi atrăgea atenţia unor importanţi lideri militari turci, precum Mareşalul Cakmak.
Din nefericire, dezastrul de la Stalingrad a distrus planul germanilor de a cuceri petrolul Orientului. Turcii şi-au reconsiderat politica, adoptând o poziţie neutră, în timp ce Wehrmach-ul s-a retras cât mai repede din Caucaz, pentru a preveni un al doilea Stalingrad. Mulţi dintre colaboratorii musulmani au urmat fideli trupele germane.

 
Legiunile musulmane

 

Cu toate că ambiţiosul plan al lui Hitler în privinţa musulmanilor sovietizaţi căzuse odată cu Stalingradul, Führerul avusese dreptate în estimările sale: extrem de loiali, cumplit de porniţi împotriva comunismului, războinicii din Caucaz şi Crimeea se aflau încă de partea germanilor. Wermacht-ul mai beneficia de aportul a zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri din diviziile musulmane. Cei mai mulţi dintre aceştia erau de origine central-asiatică, fiind încartiruiţi într-o singură divizie denumite Sicherungs Division. În timpul războiului, circa 70.000 de combatanţi originari din Asia Centrală au luptat de partea germanilor. 40.000 dintre aceştia au fost soldaţi şi 30.000 asistenţi militari şi trupe auxiliare. În anul 1943, musulmanii aveau 15 batalioane proprii, iar un an mai târziu numărul lor s-a ridicat la 26. A intrat în legendă celebra divizie 162 Turkestanish Infanterie Division, compusă din germani, azeri şi turkmeni; divizia era condusă de carismaticul general Oskar von Niedermayer, un fel de autodidact Lawrence of Arabia, fost ataşat militar german în Persia. Divizia a fost antrenată şi pregătită la Kruzsnyna, în Polonia, după care a fost transferată în spaţiul iugoslav, pentru a se înfrunta cu dârjii partizani ai lui Tito. Ulterior au fost transferaţi în Italia, unde au luptat cu regimentele americano-japoneze (este vorba de regimente compuse în egală măsură din americani şi fii imigranţilor niponi din SUA). Conform rapoartelor de front, divizia musulmană era la fel de ordonată şi capabilă precum orice divizie compusă din etnici germani a Wermacht-ului.

 

Tătarii crimeeni nu doar că au colaborat cu mare bucurie cu armatele germane, dar din proprie iniţiativă le-au asigurat acestora importante cantităţi de provizii.
Circa 20.000 de nogai crimeeni luptau sub flamura zvasticii. Aceşti urmaşi ai lui Ginghis Han s-au făcut remarcaţi în egală măsură prin bravură şi cruzime, mai ales în decursul operaţiunilor anti-partizani. În Munţii Yaila din Crimeea, maiorul V.I. Maltzev a format un batalion tătar de pedepsire contra bolşevicilor din Yevpatoria. Batalionul Khimi, cum a fost botezat, a exterminat partizanii comunişti din Yaila, distrugând bazele acestora şi ucigând şi numeroşi civili. Impresionaţi de spiritul combativ al tătarilor, germanii au dislocat batalionul Khimi în nord-vestul Franţei, pentru a lupta cu partizanii din Maquis (Rezistenţa franceză). Încă o dată, ferocitatea urmaşilor lui Batu Han s-a făcut simţită, îngrozindu-i pe francezi. Un exemplu rămas încă în memoria acestora este episodul din data de 21 iulie 1944, când satul Dortan a fost ars complet de soldaţii tătari, furioşi că localnicii acordaseră sprijin celor din Rezistenţa franceză. Conform mărturiilor istorice, tătarii au violat femeile din localitate, au ars casele, după care s-au plimbat cu bicicletele confiscate, printre casele în flăcări...

 

Erau însă extrem de bine văzuţi de germani; comandanţii legiunilor învăţaseră limba tătară, iar pentru a menţine ridicat moralul acestor voluntari aparte, Berlinul ordonase chiar înfiinţarea de reviste în limbile rusă şi tătară.
Intitulate Gazavat (Războiul Sfânt), Svoboda, Ezenedel'naja gazeta legionerov (Libertatea, Cotidian Săptămânal pentru Legionari), Milli Adabijat (Literatorul Naţional), Milli Turkistan (Turkestanul Naţional), Yeni Turkistan (Noul Turkestan), Idel-Ural (Volga-Ural) sau Tatar Adabijat (Literatorul Tătar), aceste jurnale erau editate de intelectuali tătari şi de Divizia de Propagandă a Wermacht-ului.

 

Performanţele militare ale musulmanilor pe cele două mari fronturi ale conflagraţiei difereau sensibil. Pe Frontul de Vest, mulţi dintre ei şi-au dezamăgit conducătorii germani. Voluntarii sovietizaţi nu-i urau pe aliaţii americani şi britanici, cu care nu avuseseră nimic de împărţit până atunci. În cel mai caracteristic stil oriental, aveau o atitudine uşor indiferentă, placidă uneori, faţă de inamici. În contrast total, pe Frontul de Est, în faţa duşmanului sovietic, orientalii au demonstrat calităţi militare extraordinare. Cele trei batalioane tătare de la Stalingrad au luptat până la ultimul om, nedând un singur pas înapoi. Lângă Harkov, un întreg batalion musulman s-a expus tirului de artilerie şi mitralieră pentru a recupera corpul propriului comandant german căzut în luptă, comandant pe care tătarii l-au iubit şi respectat exemplar. Bravura lor l-a impresionant până şi pe Heinrich Himmler, cel mai puternic om din Reich după Hitler, lider nazist despre care se spune că era mai rasist chiar decât Führer-ul.

 
Heil Allah!

 

„SS Heini", cum era poreclit Himmler în cercul său de apropiaţi, s-a dovedit a fi cel mai mare promotor al Islamului printre liderii nazişti. Dispreţul lui Himmler faţă de „creştinii molâi" era egal cu aprecierea sa faţă de Islam, pe care îl vedea drept o religie luptătoare şi masculină, bazată pe concepte foarte apreciate şi în sânul SS-ului, precum supunerea oarbă, dorinţa de auto-sacrificiu şi lipsa de compasiune faţă de duşmani. Admiraţia sa deschisă faţă de musulmani a dus, în cele din urmă, la ignorarea propriilor „derapaje" ariene şi încorporarea a cât mai mulţi musulmani sub aripa neagră a SS-ului. Pe baza acestor noi considerente, Himmler se simte onorat să-i includă în rândul celebrelor unităţi Waffen SS. Tot el a decis că, dintre rasele care trăiau în spaţiul sovietic, doar slavii şi evreii erau „sub-oameni". În concepţia sa, exista un element rasial superior în Rusia, iar acesta venise din Asia şi dăduse naştere de-a lungul istoriei unor genii militare precum Attila, Ginghis Han, Batu Han, Tamerlan, Djepe Noion sau Subotai Bahadur.

 

În noiembrie 1943, maiorul Andreas Meyer-Mader i-a oferit lui Himmler tot ajutorul său pentru înfiinţarea şi comanda ulterioară a unui unităţi SS formate exclusiv din tătari. Himmler a aprobat pe loc planul maiorului, promovându-l chiar la rangul de SS Obersturmbanführer. Pe 14 decembrie, acelaşi an, Marele Muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin el-Huseini, se deplasa personal la Berlin pentru a binecuvânta crearea noii divizii musulmane din cadrul SS-ului.

 

Inedita Ostturkischen Waffen-Verbande der SS era formată nu doar din etnici tătari, ci şi din voluntari azeri, kirghizi, uzbeci, başkiri şi tadjici.
Unitatea nu a avut o viaţă lungă, destrămându-se după ce comandantul ei, Andreas Meyer -Mader, a fost ucis în timpul unei lupte cu partizanii sovietici din Yuratishki, lângă Minsk. În iulie 1944, divizia musulmană a fost transferată în Polonia. Iar când SS-ul a suprimat Revolta din Varşovia, volunarii musulmani au fost ataşaţi cumplitei SS Dirlewanger Brigade, unde au participat la acţiunile brutale încheiate cu uciderea a peste 200.000 de civili polonezi.
Himmler a decis să numească un nou conducător în persoana lui Harun al-Rashid Bey, un ofiţer austriac convertit la Islam, dar decizia sa nu a fost una de bun augur. Din contră, sub conducerea noului comandant, moralul musulmanilor a scăzut. În ultimele luni ale războiului, Ostturkischen Waffen-Verbande der SS acţiona la graniţa sloveno-italiană. În lunile aprilie-mai, unitatea a fost detaşată în Lombardia, Italia, unde a staţionat până la finalul războiului.

 

Destinul celor învinşi

 
Dezastrul în care s-a sfârşit cel de al treilea Reich s-a dovedit a fi unul şi mai crâncen pentru musulmanii din spaţiul sovietic care serviseră în Wermacht şi SS. Când Himmler a încercat, în rândul dizidenţilor sovietici conduşi de generalul Vlasov, să creeze un nou front contra bolşevicilor, musulmanii şi caucazienii s-au opus să fie conduşi de ruşi, chiar dacă aceştia erau „albi" şi urau la fel de mult comunismul. Unii dintre opozanţii ideii lui SS Heini erau oficialii din cadrul Comitetului Naţional al Turkestanului. Comitetul, condus de Veli Kayum Khan, era entitatea care conducea şi ordona voluntarilor musulmani. Comitetul a reuşit să le ridice acestora moralul prin promovarea ideii unui Turkestan liber de bolşevici. Mai mult, cu ajutorul Marelui Muftiu al Ierusalimului, Comitetul a înfiinţat şcoli juridice musulmane la Dresda şi Gottingen, pentru pregătirea imamilor care deserveau credincioşii musulmani din Waffen SS şi Wermacht. Planul era susţinut şi de muftiii din Caucazul de Nord, precum Khedia, Mischa, Kantimer, Alibegov şi Tschamalia. Dar viitorul lor nu a fost decis de germani, ci de sorţii războiului. Aliaţii au învins, iar Hitler s-a sinucis sau cine ştie care a fost misteriosul său sfârşit... Aliaţii vestici i-au făcut prizonieri - ca şi pe camarazii lor din Europa de Est, care luptaseră alături de germani - după care i-au trimis legaţi lui Stalin. Pentru ei a fost Iadul. Bolşevicii i-au considerat trădători şi fie i-au executat pe loc, fie i-au deportat în gulaguri, unde foamea, frigul, torturile şi bolile au făcut ravagii în rândul supravieţuitorilor războiului. Stalin s-a răzbunat personal în special pe musulmanii din Caucaz şi pe etnicii tătari. Dacă unor naţionalităţi deportate în gulaguri, care au fraternizat cu germanii, precum cecenii, balkarii, inguşii şi karaceaii, le-a fost permisă întoarcerea în locurile de baştină din Caucaz, urmaşilor tătarilor din Crimeea, cei mai devotaţi colaboratori ai lui Hitler, le-a fost permisă întoarcerea acasă de-abia după destrămarea Uniunii Sovietice. Astăzi, memoria acelor vremuri a rămas întipărită în sufletul multor musulmani din cadrul republicilor care aparţin Federaţiei Ruse. Iar recentele rebeliuni din Cecenia, Inguşetia şi Daghestan ţintesc încă la eliberarea totală a tuturor musulmanilor din zona ex-ţaristă, ex-sovietică şi, prin extensie actuală, dintre graniţele Federaţiei Ruse.

 

Nicu Pârlog

Grafica - Ion Măldărescu, Agero 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)