Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

LERU-I LER A FOST ODATĂ

Prof. Romulus BERCENI

 

 

După „Lăsatul secului” (Lăsarea de post) se estima începutul iernii adevărate. Timp de şase săptămâni, cât ţinea postul, pentru toţi locuitorii satului era o perioadă de purificare sufletească şi de întărire a credinţei în forţa divină. Alături de frecventarea cu mai mare regularitate a bisericii, de intensificarea rugăciunilor şi de căutarea de a face numai fapte bune, intervalul amintit cuprindea nişte tradiţii specifice, printre care:

 

-          - începeau şezătorile tradiţionale de tors cânepa şi lâna, la care însă se realizau şi alte lucrări, („Cât îi lumea pe sub soare / nu-i seară ca-n şezătoare”).

 

-          - începeau repetiţiile la colinde, la monologul care se recita la „mersul cu Steaua”, confecţionarea „Stelei” şi a „cârceielor” acesteia, „repetiţii la Irozi” (adevărată piesă de teatru), precum şi repetiţii la jucatul „Ţurcii”, şi pregătirea celor necesare acesteia.

 

-         -  limitarea relaţiilor de dragoste între tineri la „poveşti şi preumblări”, numai să „nu zică oamenii că s-au sfădit”, dar în rest…nimic, că e păcat: „vorba celuia: şapte săptămâni în post/ de când la mândra n-am fost!“,sau :”Aşa zice popa nost/ să nu mergi la fete-n post/ Preotesa zice aşa/ mergeţi, feciori, cât îţi vrea/ haida-ţi şi la fata mea”)

 

-          - încetarea jocului în sat („Cine joacă-n postul mare/ joace-i dracul pe spinare/ cine joacă-n postul mic/ joace-i dracul pe buric”)

 

-          Bărbaţii începeau „căratul gunoiului cu sania”, la câmp. „Iarna nu-i noroi, iar sania merge mai uşor decât carul”

 

-          - Nu se consuma carne, nu se consumau băuturi alcoolice şi „care puteau, nu duhăneau (fumau)”.

 

-          - Muierile şi fetele o ajutau pe preoteasa la curăţenie, iar bărbaţii, mai ales coratorii, îl ajutau pe preot la tăiatul porcului şi a lemnelor. Îl ajutau şi cu produse că „popa are cei mai mulţi colindători

 

În săptămâna dinaintea Crăciunului preocupările erau specifice şi mai intense: bărbaţii pregăteau tăiatul porcului, acţiune la care, desigur era antrenată întreaga familie şi pregătirea lemnelor de foc pentru zilele de sărbătoare. „să nu te audă oamenii tăind lemne la Crăciun!”.

 

Găzdoile” (aici ,gospodinele), pregăteau hainele „de lucru şi de biserică”. „în sat, la joc şi la biserică, oamenii merg înşcimbaţi (gătiţi), iar pe acasă umbli cum poţi că, cel bun se cruţă cu cel rău. E drept că la sărbători nici pe acasă nu poţi totuşi să umbli ca un ’râzer’, că te râd oamenii”. Pregăteau cele necesare „pentru cocături”: „pâine „albă ca laptele şi puhabă, coaptă pe frunză de cureci”, colăcei mici şi mari, pentru colindători, colaci (cozonaci) şi testă (prăjitură). Pregăteau miez de nucă şi mac pentru colaci şi făceau la râşniţă păsatul pentru găluşte (sarmale). Spălau haine şi făceau curăţenie. Toţi ai casei „umblau ca în ciur”.

 

În seara de Crăciun în ogradă totul era pus la punct: animalele din poiată erau hrănite mai bine ca în restul zilelor „să simtă şi ele că îi Crăciun”, adică li se dădea otavă nu „mestecături”, sub ele era rânit şi aşternut, oblonul închis să nu le fie frig. La fel erau tratate oile şi porcii. Cîinele era hrănit, „dar nu era slobozit noaptea ci rămânea în lanţ, să nu zâcă oamenii că ai dezlegat cânele de zgârcit ce eşti, să nu-ţi vină colindători”. Dacă era zăpadă, aceasta  se curăţa şi se făceau cărările.

 

În casă era „ca în seara lui Crăciun”: „Tăte străluceau de curăţenie. Blidele şi blidişelele de lut şi de ’porţolan’ de pe pereţi, cănţile şi căntuţile de la grindă, ’cingeauăle’ mari şi mici de la icoane, masa ’rocilată’ şi ‘patul sus’ scoteau la vedere bogăţia zestrei, ’hărnişagul’ muierilor, prin frumuseţea cusăturilor, a ’cănăceilor’ şi a ’cipcăi’ de la marginile ’lepedeauălor’, feţelor de masă şi a fundurilor de perină”. Pe „faţa căsii” era împrăştiată arină proaspătă, plita, „ficeului şi ţăgile” erau negrite cu funingine înmuiată în apă. „Glaja la loampă” era lună.

 

În „ficeu”, focul duduia, iar lemnele de „acaţ”, pregătite anume pentru această seară, scăpărau scântei zgomotoase şi emanau un miros plăcut de floare de salcâm. Lemnele de salcâm, pe lângă faptul că ard bine, dau şi căldură multă. „Prâsnelul” (rotiţa) de la mijlocul roţilor de pe plită era dat la o parte, permiţând flăcărilor din sobă să proiecteze pe tavan un joc continuu şi diversificat de umbre şi lumini, joc atât de odihnitor privirilor. Oare de aici să se fi inspirat orga de lumini din discotecile de astăzi? Poate!

 

Pe plita sobei, „trasă mai deoparte să nu se lege”, era oala din lut, „legată cu drod până a nu se crăpa”, în care clocoteau găluştele (sarmalele) cu păsat, între care era pus picior de porc, afumat. Între varza cu care erau înfăşurate găluştele şi cureciul tăiat mărunt şi pus în oală sub găluşte, pe nişte surcele luate din mătură, să nu “se prindă” şi între carnea afumată şi păsat, se realiza un schimb reciproc de gusturi şi mirosuri, încât varza şi păsatul miroseau a carne, iar carnea avea miros şi gust de varză şi păsat…, totul generând un apetit care nu se uită şi care se va stârni ulterior numai la simpla expresie „ca la mama acasă”. În clocotul găluştelor, vaporii - adevărate miresme – „făceau să joace ’figeul’ (capacul) pe gura oalei” producănd sunete slabe, fără nici o cadenţă, acompaniate din când în când de câte un sfârâit produs de picătura de apă condensată pe marginea capacului şi care, căzând pe plita încinsă, prin evaporare, emana şi ea un miros specific, generator de salivaţie atunci şi peste ani, la gândul şi imaginile acelei seri cu adevărat magice. De partea opusă oalei „miraculoase”, vojgăleau în unsoare, în tigaia cea mare, carnea şi cârnaţul puse la fript, emanându-se şi de aici un miros pe care timpul nu-l poate şterge. Dacă mai imaginăm mirosul de pâine şi colaci proaspeţi şi calzi scoşi de curând din cuptor, peste care gospodina întinsese o merindare, pentru a se răci încet „să nu fie clicoşi”, mai imaginăm „canta cu vin” adus proaspăt la masă care, la căldură „asudă că poţi scrie pe ea cu gegetul” şi lăngă aceasta „canta cu moare de cureci”, moare roşie, rece „sărătucă şi acruţă”, nuanţa de miros de busuioc rezultat din rămurica  luată de la grindă de mama şi frecată între palme, putem imagina că masa „în familie” putea începe. Tradiţional, la Chiochiş cu prilejul sărbătorilor mari dar mai ales de Crăciun, se adunau toţi din familie la masă, „chiar dacă unii erau printre străini, făceau pe dracu în patru şi veneau acasă”.

 

Căsenii se aşezau la masă, iar mama, îmbrobodită înapoi, sufulcată, cu şurţ alb dinainte „punea în blide”. La fiecare i se punea ce îi plăcea mai mult şi în cantitate suficientă, doar, vorba ăluia „Odată îi sara de Crăciun!”. Cel mai bătrân din familie (bunicul, dacă era), se ridica şi după el toţi şi zicea nişte ocinaşe, de obicei „Tatăl nostru”. El zicea cu glas tare, iar ceialalţi în gând (copiilor, salivând, li se părea cam lungă rugăciunea …), făceau cruce şi abia apoi se puteau atinge de bucate.

 

Se serveau la început baraboi răntăliţi (cartofi prajiţi), lângă care, bucăţi de carne friptă şi de cârnaţ şi la fiecare câte un şcafanet de pită albă, bună „cum îi colacu, că îţi venea să o mânci goală”. Pîinea, coaptă pe frunză de varză, era începută de faţă cu toţi, după ce mama, cu cuţitul  trasa pe ea sfănta cruce. Pe masă era blidul cu acrituri: castraveţi,  porodici (gogonele) murate şi verze, plus canta cu moare. Cine dorea, îşi punea din cantă moare (zeamă de varză) într-o ulcică. „Cei mari” îşi puneau vin şi, cu un „mulţămim la Dumnezeu că am ajuns Sfântu’ Crăciun în pace şi sănătoşi”, sorbeau din „Sângele Domnului” o duşcă, lăudând vinul, pentru a-i mulţumi pe cei care au plantat via şi pe cei care au lucrat-o. Mâncând, mama îi atenţiona cu „mai lăsaţi loc şi la găluşte”.

 

Urmau găluştele lângă care se servea o bucată de carne din piciorul afumat de porc, dintre ele.  Mama dădea fiecăruia cum ştia că preferă „Ia tu asta că îi mai macră să nu te îngreţoşezi, tu, ia mai grasă să poţi be vin, tie îţi place şoricul, ţie zgărciul ăsta...!” Găluştele erau mari şi în mijloc aveau o bucăţică de slănină, care îngrăşa păsatul şi îi da un gust aparte „Ce găluşte sunt pe aici /din una poţi face cinci!”.

 

La sfârşit, după dorinţă, se servea cozonac cu nucă sau cu mac şi testă. În timpul mesei membrii familiei se dovedeau toleranţi, buni şi veseli. Dacă de alte dăţi „se mai împroşcau şi se ciondăneau între ei”, în seara de Crăciun nu se întâmpla aşa ceva: „Ia, soacră, că asta-i mai moale! Socrule, să-ţi mai pun un pahar de vin!? Mănâncă, puiul mamii, să creşti mare să avem şi noi pe cineva! Mai lasă şi pe mâine să nu te doară pânticele!” Sau, mama, mângâind copilul pe cap: „Puiul mamii ţi-a crescut cam mare părul, n-o avut atâta vreme tatăto, să te tundă un pic? Lasă tu, că-i fain şi aşe!” etc. Bărbaţii lăudau bucatele să se bucure femeile, că vorba aia, „O voarbă bună nu strâcă. Să năcăjesc şi ele bugăt. Dă-le în biata lor! Ce ne-am face fără ele?

 

Masa se desfăşura în linişte pentru că se ştia că nu vor fi deranjaţi de nimeni. În sat era o eşalonare riguroasă a colindătorilor. După ora prânzului, veneau la colindat copiii mai mici, cum ar fi  preşcolarii. Ei colindau în casă şi numai la vecini, însoţiţi de mama sau de tata. „Numa’ straiţa era de ei”. Urmau cei mai mărişori, cum ar fi cei din clasele I-IV. Ei aveai traistă şi primeau colăcei tot mici. Colinda lor era scurtă („Puică negră bagă-n sac/ Scoală gazdă dă-mi colac…”) etc. Spre seară urmau copiii mai mari. Aveau şi ei traistă şi primeau colăcei mai mari. Toţi copiii se bucurau de colăcei pentru că, până la Crăciun şi după, acasă mâncau pâine de mălai, după cum spuneau şi colinzile acest lucru: „Colindiţă cu flişcoi/ adă Crăciunul la noi/ Căci copiii s-au urât/ numai cu mălai prăjit!”. Colăceii adunaţi cu prilejul colindatului, după două-trei zile se întăreau, dar se consumau „mestecaţi în zamă de călbaş”. Din momentul în care se aprindeau lămpile, colindătorii se retrăgeau la casele lor, căci „oamenii trăbă să cineze şi copiii nu au ce căuta sara pe drum, că îi ruşine!”.

 

Prof. Romulus BERCENI

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)