HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

 

LIMBA  ROMÂNĂ  DE  LA  ERORI   TEORETICE  ŞI CONTROVERSE

LA  IMPORTANŢA  PE  CARE  I-O  CONFERĂ  DICŢIONARUL  VINEREANU

 

George Liviu Teleoacă

 

Participând la această ediţie jubiliară a Congreselor noastre de Dacologie, consacrată împlinirii a 120 de la definitiva întoarcere printre astre a Luceafărului, domnul Mihai Vinereanu, ca autor, şi editura ALCOR EDIMPEX aduc un omagiu pe măsura evenimentului, care ne reuneşte, oferindu-ne nouă tuturor DICTIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE. Realizat pe baza studiilor de indo-eurpenistică, prin valorificarea a tot ceea ce s-a acumulat până acum în domeniu, dicţionarul are, în concepţia autorului, menirea de a transmite  „un mesaj nou, şi anume, acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât se poate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română, atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficient descifrate.” Inaugurată, pe scară extinsă în studiul limbii române, de către B.P. Haşdeu, metoda comparativ-istorică devine, odată cu perfecţionarea ei în timp, instrumentul prin care autorul noului dicţionar pune capăt erorilor, poate, inerente pentru orice lucrare de pionierat, cum este dicţionarul lui Cihac. Regretabil este faptul că erorile de început s-au perpetuat în timp, dând impresia că limba română ar fi o mixtură bizară alcătuită numai din împrumuturi, situaţie ce s-ar însoţi în plan gramatical cu pierderea aproape totală a flexiunii morfologice. Comparată însă cu morfologia bogată şi precisă, a declinărilor, dar şi a conjugărilor, specifică limbii române, ideea că limba română ar fi limbă de adunătură încropită din graiul răstit al mercenarilor abrutizaţi, trimişi în Dacia de Imperiul Roman, la care s-ar fi adăugat cuvinte rămase pe aici din vocabularul sumar al migratorilor, este o idee şubredă, la care n-au renunţat, nici astăzi, lingviştii Academiei Române, deşi se recunoaşte la nivel de principiu că o flexiune morfologică riguroasă nu poate să dăinuiască decât în intimitatea unei limbi mature şi stabile, cu un vocabular propriu bine dezvoltat.

 

Tot la nivel de principiu a fost şi mai este sfidat caracterul profund unitar al limbii române, vorbită fără nici-o diferenţă, atât în interiorul fostului limes roman, cât şi în exteriorul lui.  În efortul de a se susţine cu orice preţ originea latină sau, după caz, originea slavă a multor cuvinte din limba română, toţi autorii de dicţionare, de până acum, au recurs, în mod absurd, la aşa numitele reconstituiri, pretinzând că formele pe care abia le plăsmuiau ar fi fost în antichitate modele pentru cuvintele româneşti. Or, a accepta pe mai departe că plăsmuirile de astăzi ar fi avut o existenţă reală, în acel domeniu numit „latina vulgară”, înseamnă a menţine în derizoriu orice studiu privind originea limbii române. În numele ideii fixe că limba română ar fi de origine latină, până şi omonimele româno-latine au fost considerate modele pentru cuvintele românesti, deşi, tocmai, existenţa acestor omonime reprezină o altă dovadă clară că limba română nu poate fi de origine latină. Este celebru cazul cuvântului „mergo”, în legatură cu care Sextil Puşcariu a dat o explicaţie penibilă în tentativa de a corela înţelesul verbului românesc „a merge” cu înţelesul verbului latinesc „a scufunda”. Abordările teziste au generat erori de interpretare, chiar şi, în cazurile în care aceleaşi cuvinte există nu numai în limba latină şi în limba română, ci şi în alte limbi indo-europene. Pentru originea cuvântului românesc „cal” s-a propus latinescul „cabalus”, deşi cu un acelaşi înţeles există şi cuvântul polonez „kobela”.

 

Foarte grav este faptul că, în încercarea de a nu se aduce atingere originii latine a limbii române, au fost eliminate din discutie, cu o perseverenţă diabolică şi în mod sistematic, cele peste trei sute de cuvinte comune atât limbii române cât şi limbii sanscrite, limbă care este atestată cu cel puţin o mie de ani înaintea limbii latine.  Aceste erori comise la nivel teoretic şi altele asemenea lor, cum ar fi miile de cuvinte cărora li s-a refuzat etimologia cu verdictul NCT, adică necunoscută, au produs un număr însemnat de rezultate inacceptabile în explicarea originii lexicului românesc, ceea ce i-a determinat pe unii specialişi din lingvistică, dar şi din domenii conexe, să solicite şi să propună remedii. Singurul care a dispus, însă, de toate instrumentele profesionistului, dar şi de timpul necesar, pentru a rezolva problema originii lexicului românesc a fost, tânărul cercetător pe atunci, Mihai Vinereanu.

 

Familiarizat, în prealabil, cu logica riguroasă şi practica ştiinţelor exacte, ca fost student al facultăţii de chimie, doctorul în lingvistică, Mihai Vinereanu, reuşeşte, după mai bine de douăzeci de ani de efort solitar, să ne ofere ca pe o reuşită de excepţie DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE, primul întocmit pe baza studiilor de indo-europenistică. Şi este o reuşită de exceptie, atât prin cantitatea şi calitatea documentaţiei utilizate, cât şi prin siguranţa cu care aplică metoda comparativ-istorică, ceea ce i-au permis sa demonstreze că limba română este o limbă cu o personalitate proprie, de sine stătătoare, al cărui lexic este alcătuit în proporţie de cel puţin 65% din cuvinte autohtone, utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei. Ca master şi doctor în domeniul lingvisticii, desfăşurându-şi activitatea de cercetare la New York, unde trăişte de peste 15 ani, obişnuit să se confrunte în congrese internaţionale cu savanţii generaţiei sale, autorul a gândit şi a realizat DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE, la nivelul standardelor actuale. Acesta este şi motivul pentru care domnul Prof. Univ. Dr. Constantin Frâncu, Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică Generală a Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, s-a considerat îndreptăţit să se refere la dicţionar în termeni superlativi:  „Prin materialul inedit, lucrarea domnului Dr. Mihai Vinereanu este o lucrare lexicografică originală, deosebindu-se mult de dicţionarele de până în prezent, care nu au nici principii ferme, nici metode adecvate.

 

Consider că dicţionarul ... este o foarte serioasă descriere a structurii etimologice a limbii române întrunind trei condiţii esenţiale:

 

                  1. este fără contradictii, bazându-se pe principii ferme respectând criteriul fonetic, dar şi pe cel semantic,

                  2. este exhaustivă, cercetând literatura de specialitate, dicţionarele etimologice româneşti existente şi lucrările lixicografice,
                      româneşti şi străine, 

                  3.  spre deosebire de alte dicţionare (DA, DLR, DEX), explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod logic şi plauzibil.

 

În concluzie, considerăm că ... această lucrare lexicografică va deveni, cu siguraţă, un punct de referinţă în literatura de specialitate.” Dar, pe temeiul virtuţilor afirmate în mod tranşant de profesorul ieşan, acest dicţionar nu va fi doar un punct de referinţă în literatura de specialitate, ci documentul care ne restituie demnitatea identităţii noastre reale, cu condiţia minimă de a-l consulta cât mai des şi de a-l cunoaşte cât mai bine. Scris în primul rând pentru specialişti, dicţionarul este de un real folos pentru noi toţi, prin bogăţia de informaţii acumulată din toată literatura de specialitate a lumii, informaţii care reprezintă tot atâtea temeiuri în favoarea repotenţării indentităţii limbii române şi a poporului român. Cu privire la importanţa dicţionarului, iată care este şi mesjul autorului către cititor: „Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât ştiinţa şi teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie selectate şi interpretate în funcţie de teoriile pre-existente.” Ca unul care am ajuns la concluzii asemănătoare cu ale autorului, dar urmând o cu totul altă cale, cea a metaforei, care regăseşte arhetipul graiului uman articulat (Urwort), pretind că DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE se înscrie între lucrările deosebit de valoroase ale domeniului, menit să asigure progresul lingvisticii în plan general european.

 

Apariţia lui confirmă, în mod deplin, aşteptările celor din ţară, ca şi a celor mulţi din afara ei, care au preţuit şi preţuiesc, la justa sa valoare, limba română. Dintr-o perspectivă mai largă, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE reprezintă însăşi izbânda limbii române, pentru a cărei propăşire au trudit, ştiuţi sau neştiuţi, înaintaşii. La întrebarea lui B.P. Haşdeu Perit-au dacii?, astăzi putem răspunde cu un NU viguros pe baza probelor irefutabile ale dicţionarului produse prin metoda comparativ-istorică, unanim acceptată în întreaga lume. Susţinut de solicitudinea şi profesionlismul doamnei Corina Firuţă, directoarea editurii ALCOR EDIMPEX, autorul recentului nostru dicţionar etimologic a finalizat la nivelul exigenţelor actuale „munca prea migăloasă şi îndelungată ca să poată fi dusă până la capăt” începută de Mihai Eminescu alături de blonda scriitoare Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu.

 

Considerat o „neapărată trebuinţă” de geniile noastre tutelare, Eminescu şi Hasdeu, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE trebuie să devină pentru fiecare dintre noi cartea noastră cea de toate zilele, în sensul propriu al cuvântului, pentru a depăşi, prin efort generalizat, prea înrădăcinta dogmă a dezrădăcinării noaste prin latinizare şi pentru a recupera imensele pierderi şi suferinţe, pe care singuri ni le-am provocat prin delăsarea cu care am tratat, timp de 200 de ani, concluzia lui Petru Maior, care deşi corifeu al Şcolii Ardelene, ne atrăgea atenţia că „dacă este să grăim oblu limba română este muma celei latineşti”. Este de la sine înţeles că noi, dacologii, participnţi la această ediţie jubiliară a Congreselor de Dacologie, suntem primii chemaţi să promovăm, cu competenţă şi în mod activ, dovezile ştiinţifice oferite de DICŢIONAR referitoare la originea dacică a limbii române şi din acest punct de vedere, efortul fiecăruia dintre noi contează enorm. Titu Maiorescu a spus demult că nimic nu se schimbă de la sine în capul unei generaţii.

                                                                                       

George Liviu Teleoacă

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com