Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Lipnic - Victorii celebre ale oștilor române

Tiberiu Ciobanu

 

20 august 1469, Lipnic, o dumbravă din apropierea malului drept al Nistrului. În arşiţa zilei, nimic nu părea să stingherească înaintarea hoardei tătare. Împovăraţi de pradă şi toropiţi de căldură, aprigii călăreţi ai stepei moţăie în şa. Din când în când, câte un cal, sătul de încetineala mersului (cu care nu era obişnuit), se smuceşte nerăbdător în hăţuri, trezindu-şi stăpânul din picoteală. Ici colo, de-a lungul coloanei, se aud plesnete de bici, urmate de strigătele de durere ale robilor loviţi. Simţind în apropiere prezenţa apei, vitele mugesc sfâşietor, iar carele scârţâie amarnic sub grelele poveri.
Dar iată că odată ajunşi în dumbravă, păgânii îşi revin din amorţeala lor, atunci când văzduhul se umple de crâncenele strigăte de luptă ale moldovenilor. Mii de săgeţi cad ca o ploaie torenţială asupra necredincioşilor. Dintre copaci se ivesc oştenii lui Ştefan. Nedumeriţi, nogaii se prăbuşesc cu nemiluita sub loviturile de paloş, lance şi ghioagă. În zadar fiul lui Mamak Han îşi îndeamnă urdia să ţină piept românilor.
Îngroziţi, războinicii tătari se străduiesc să scape din încercuire, dar necruţătorii răzeşi par hotărâţi să nimicească o dată pentru totdeauna acest neam de prădalnici năvălitori. Puţini sunt cei care reuşesc să-şi croiască drum printre rândurile valahilor est-carpatini, fugind înspăimântaţi spre vadurile fluviului. Însuşi feciorul hanului este smuls din şa de arcanul unuia dintre vitejii voievodului moldovean.
Umbrele înserării se lasă peste dumbrava însângerată, aducând cu ele  în inimile bravilor români bucuria victoriei. Prizonierii eliberaţi înalţă spre cer rugi de mulţumire, proslăvindu-l pe marele Ştefan.
            Urmărind să se răzbune pe polonezi, lituanieni și pe românii moldoveni pentru ajutorul acordat de aceștia hanului Crimeii, Nur Devlet[1] (aliatul regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea Jagiello[2] și al domnitorului Moldovei, Ștefan cel Mare[3]), marele han Mamak (sau Mamai[4]), conducătorul tătarilor ce alcătuiau „Hoarda cea Mare” (formațiune politico-teritorială și militară ce reunea triburile tătare care trăiau „la est de cursul inferior al fluviului Volga”[5]) va întreprinde, în vara anului 1469, o mare expediție de pradă împotriva acestora[6].
            Dispunând de o numeroasă urdie, după ce va parcurge în fruntea acesteia „o distanță enormă pentru vremurile de atunci”[7], Mamak Han își va împărți forțele armate în trei coloane, atacând din tot atâtea direcții[8]. Cu o puternică grupare va invada Polonia (devastând Podolia), cu o alta Lituania, iar cu ultima, condusă de fiul său Eminek Mârza va năvăli în „Moldovlahia”, pătrunzând pe teritoriul acesteia, trecând Nistrul[9].
            La porunca aprigului Ștefan „oastea cea mare a țării” se va aduna în mare grabă, majoritatea oștenilor prezentându-se, la chemarea marelui lor voievod, călări, pentru că trebuiau să facă față unei armate alcătuite exclusiv din cavalerie[10]. Urmărind să stopeze extinderea invaziei și să limiteze efectele distructive ale acesteia, viteazul urmaș al Mușatinilor va lua o serie de măsuri pentru a restrânge cât mai mult posibil „zona afectată de devastările inamicului”[11], poruncind în acest sens blocarea, de către o parte dintre trupele sale de elită, a căilor de acces spre interiorul țării[12]. În această acțiune luptătorii săi „ajutați fiind și de dificultățile terenului”[13].
După două confruntări „care au frânt elanul ofensiv al dușmanului”[14], pricinuindu-i mari pierderi, Ștefan Vodă se va angaja în urmărirea acestuia[15]. În cele din urmă, încleștarea finală va avea loc, la 20 august 1469, în dumbrava de la Lipnic, lângă fluviul Nistru, unde după o bătălie extrem de îndârjită și de sângeroasă, în care tătarii vor lăsa pe câmpul de luptă „numeroși morți și captivi”[16], moldovenii vor obține o victorie strălucită[17](iar „năvălitorii au suferit o înfrângere totală”[18]). În Letopisețul de la Putna stă scris că „…în anul 6978 ( = 6977), august 20, a venit mare mulțime de tătari și i-a biruit Ștefan voievod în dumbravă la Lipniți (Lipnic – n.n.T.C.), lângă Nistru. Și s-a întors și a sfințit hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu cel de la Putna, cu mâna preasfințitului mitropolit kyr Theoctist și a episcopului Tarasie și a egumenilor tuturor mănăstirilor și a clerului preoțesc în număr de 64, septembrie 3, în vremea arhimandritului Ioasaf”[19]. Felul „în care acest text prezintă cronologia evenimentelor următoare – arderea de către Ștefan a Brăilei[20] «în același an» (firește, de la Facerea Lumii) cu sfințirea Putnei – rezultă că 6978 este chiar anul lor, iar lupta de la Lipnic era de trecut în 6977, adică august 1469”[21].
Bătălia de la Lipnic (pictură de Ion Stoica Dumitrescu)


Însuși Eminek Mârza, fiul marelui han al „Hoardei celei Mari” și conducătorul grupării tătare ce a invadat Moldova, povestește, într-o scrisoare adresată sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul[22] (din îndemnul căruia, de altfel, Mamak Han a declanșat campania sa militară, din vara anului 1469, îndreptată împotriva polonilor, lituanilor și moldovenilor), cum s-au petrecu faptele. El îl informa pe „măritul” padișah otoman că după ce: „…am ars numeroase cetăți ale necredinciosului”[23] (adică ale lui Ștefan cel Mare – n.n.T.C.) și „am luat prăzi multe și nenumărate”[24], a urmat prăpădul căci – își continuă prințul tătar epistola – „înainte de a ne întoarce, a venit vestea rea spunând că a venit vrăjmașul și pradă casele noastre”[25] (este vorba de tătarii crâmleni[26] cu care cei din «Hoarda cea Mare» se aflau în conflict[27] – n.n.T.C.). Cu toate că – îi scria mai departe feciorul trufașului conducător al tătarilor de pe Volga puternicului său aliat – „abandonându-ne prăzile luate, am hotărât să ne întoarcem imediat, necredinciosul  (Ștefan cel Mare – n.n.T.C.), venind în urma noastră, a făcut război crâncen cu noi; ne-au pierit mulți oameni; doi frați de ai mei au devenit martiri (adică au fost uciși de români – n.n.T.C.); ne-au pierit luptători destoinici, cai și arme; noi înșine (Eminek Mârza – n.n.T.C. ) am venit (doar – n.n.T.C. ) cu un cal”[28].
Rămășitele forțelor inamice vor fi alungate peste Nistru, biruința românilor fiind deplină. Însăși căpetenia năvălitorilor va fi, așa cum am văzut mai sus,  capturată cu această ocazie, iar populația luată în robie, eliberată și „bunurile jefuite, recuperate”[29]. Că victoria lui Ștefan cel Mare, din august 1469, asupra invadatorilor a fost una categorică, iar rezultatul operațiunilor militare derulate de forțelor armate ale „Moldovlahiei” în campania întreprinsă împotriva tătarilor poate fi considerat unul decisiv, reiese foarte clar „și din faptul că, deși în același timp se întorcea și corpul de invazie din Podolia[30] – oprit și apoi respins –, totuși tătarii nu au mai cutezat să calce pământul românesc”[31].
După această măreață izbândă militară, Ștefan cel Mare va porunci, „pentru a preîntâmpina alte incursiuni tătare”[32], zidirea cetății „Orhei, relativ aproape de malul drept al Nistrului, pe apa Răutului”[33].
Furios pe Ștefan, pentru faptul că-i luase fiul prizonier, Mamak Han va trimite în Moldova o solie alcătuită din 100 dintre cei mai de seamă sfetnici și războinici de la curtea sa, „care să-i ceară eliberarea necondiționată a moștenitorului său și să-l amenințe cu o cruntă răzbunare în cazul unui refuz”[34]. „Ingentis spiritus vir”[35] (adică „bărbat cu suflet tare”),  aprigul Mușatin nu se va lăsa impresionat, ci, din contră, el  va porunci ca vlăstarul hanului „să fie despicat în patru”[36], chiar în fața solilor tatălui său[37]. Conform altor izvoare istorice  „Eminek, fiul hanului Mamai (sau Mamak – n.n.T.C.  ) de la Volga”[38] nu a fost ucis cu această ocazie, ci doar încarcerat în temnița Cetății Albe, din care ar fi reușit să evadeze fugind „la ai săi prin 1473”[39].
În legătură cu soarta „ambasadorilor” trufașului său adversar, voievodul de la Suceava a dispus ca nouăzeci și nouă dintre aceștia să fie trași în țeapă și doar unul singur, căruia i se vor tăia nasul și urechile, va fi lăsat în viață pentru a-și informa stăpânul în legătură cu cele petrecute[40]. Acest teribil gest (de altfel obișnuit în epocă) avea drept scop descurajarea celor care nutreau gânduri de cotropire (urmărind „să pustiască satele și orașele Moldovei”[41]), căci „procedeul lui Ștefan era singurul indicat față de acești năvălitori, pe care numai asemenea acte îi puteau impresiona”[42]. Ștefan Voievod „demonstra, astfel, încă o dată, că neamul românesc nu știa ce însemna frica și nici nu avea milă pentru cei care căutau să-l îngenuncheze”[43].
 
Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu
 
  
[1] Nur Devlet  a fost fiul lui Hadji Ghirai (acesta se trăgea din familia lui Ginghis Han și a întemeiat Hanatul Crimeii, domnind între cca. 1420 și 1466, cu o scurtă întrerupere petrecută în 1456, când a fost înlăturat de la putere de fiul său Haydar) și i-a cârmuit pe tătarii crâmleni între 1466-1467; 1474-1475 și 1476-1478, fiind de fiecare dată alungat de pe tron de către fratele său (după tată) Mengli Ghirai, care a domnit și el tot de trei ori în intervalele 1467-1474; 1475-1476 și 1478-1514 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 397). La momentul în care are loc confruntarea dintre Ștefan cel Mare și Mamak Han, acesta din urmă se afla, de fapt, în conflict cu Mengli Ghirai (tătarii din Crimeea fiind „încă independenți  pe atunci față de sultanul otoman”- Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 371), care îl înlăturase de la putere pe fratele său Nur Devlet (Ibidem).
[2] Cazimir al IV-lea Jagiello a fost rege al Poloniei între 1447-1492 și mare cneaz al Lituaniei între 1440-1492 (Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 563).
[3] Ștefan cel Mare a fost fiul lui Bogdan al II-lea (ce la rându-i era fecior al lui Alexandru cel Bun [„mare voievod și domn al Moldovlahiei” între 1400 și 1432- Istoria lumii în date, p. 569], care a domnit asupra „Valahiei Mici” între 1449 și 1450- Ibidem) și a cârmuit, cu cinste, Moldova din 14 aprilie 1457 până în 2 iulie 1504 (Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 457).
[4] Istoria Românilor, vol. IV, p. 371.
[5] Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1986, p. 306.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Tiberiu Ciobanu, Lipnic, în Victorii celebre ale oștilor române, Editura Brumar, Timișoara, 1997, p. 43.
[9] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, publicate de Ion Bogdan (ediție revăzută și completată de P.P. Panaitescu), Editura Academiei R.P.R., București, 1959, p. 30.
[10] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 43.
[11] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 306.
[12] Ibidem.
[13] Jan Glugosz, Historia Poloniae, tom II, Lipsiae (Leipzig), 1712, col. 450.
[14] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 306.
[15] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 43.
[16] Istoria Românilor, vol. IV, p. 371.
[17] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 43; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 306; Istoria Românilor, vol. IV, p. 371; Istoria României în date, p. 102. „Mulți dintre tătari au fost uciși în luptă, alții s-au înecat în Nistru, o mare parte împreună cu însuși fiul hanului au căzut prizonieri ” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura „Albatros”, București, 1975, p. 303). Despre derularea bătaliei de la Lipnic vezi și D. Urzică, Bătălia din dumbrava de la Lipniți, Iași, 1937.
[18] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 303.
[19] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, p. 50.
[20] La finele lunii februarie a anului 1470 (mai exact în 27 februarie și în zilele următoare), Ștefan cel Mare va întreprinde o incursiune  rapidă pe teritoriul Țării Românești, prădând și incendiind Brăila („cel mai important port muntean”-Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 303), Târgul de Floci și județul Ialomița (Istoria Românilor, vol. IV, p. 373; Istoria României în date, p. 103). Prin această acțiune voievodul de la Suceava a urmărit să-l înlăture de la putere pe Radu al III-lea cel Frumos (acesta a fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul [ce a cârmuit „Valahia Mare” între decembrie 1436-după martie 1442 și din toamna lui 1443 până în noiembrie/decembrie 1447- Istoria României în date, p. 454] și fratele lui Vlad al III-lea Țepeș sau „Dracula” [„mare voievod și domn al Ungrovlahiei” în 1448; între 1456-1462 și în 1476- Istoria lumii în date, p. 568] și a domnit asupra statului medieval sud-carpatin între noiembrie 1462-noiembrie 1473; din 23 decembrie 1473 până în primăvara lui 1474; din primăvară și până în septembrie [înainte de 4] 1474 și din octombrie 1474 până în ianuarie 1475- Istoria României în date, p. 454), care se dovedise a fi adept al unei politici de supunere față de Înalta Poartă (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 303; Istoria Românilor, vol. IV, p. 373; Istoria României în date, p. 103).
[21] Istoria Românilor, vol. IV, p. 371.
[22] Mahomed (sau Mehmed) al II-lea (născut la 29 martie 1432) a fost sultanul Imperiului Otoman între 18 februarie 1451 și 3 mai 1481. El a mai avut două scurte domnii  între 12 iulie-1 noiembrie 1444 și decembrie 1444-5 mai 1446, când tatăl său, sultanul Murad al II-lea (ce a cârmuit la rându-i statul turcilor otomani din 31 mai 1421 până în 3 februarie 1451, cu excepția intervalelor amintite mai sus când a renunțat la tron, cedându-i-l fiului său Mahomed al II-lea) a abdicat în favoarea sa. Mahomed al II-lea este considerat „adevăratul fondator al Imperiului Otoman”, căruia după 1453 (anul în care a cucerit Constantinopolul, motiv pentru care a fost supranumit „Fatih”, adică „Cuceritorul”) i se va spune și padișah, adică „împărat” (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, p. 380; Tiberiu Ciobanu, Dicționar de familii domnitoare, în Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», Editura Eurostampa, Timișoara, 2013, p. 216).
[23] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 306.
[24] Ibidem, p. 306-307.
[25] Ibidem, p. 307.
[26] La data la care are loc bătălia de la Lipnic, Hanatul Crimeei nu era încă vasal al Imperiului Otoman, căci abia în 1475 Mahomed al II-lea va reuși să-i supună pe tătarii crâmleni, hanul acestora recunoscându-l drept suveran (Istoria lumii în date, p. 143).
[27] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 307.
[28] Ibidem, p. 307.
[29] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 306; Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediția a II-a (îngrijită  de P.P. Panaitescu), Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p. 87.
[30] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, p. 179.
[31] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 306.
[32] Istoria Românilor, vol. IV, p. 371.
[33] Ibidem. Se pare că toponimul „Orhei” își are originea în cuvântul maghiar „Várhegy”, așa cum românescul „oraș” provine din ungurescul „város”, fapt ce face plauzibilă „adoptarea acestui cuvânt unguresc de către moldoveni” (Nicolae Iorga, Istoria românilor, ediția a II-a, vol. IV, Cavalerii [îngrijit de S. Cheptea și V. Neamțu], Editura Enciclopedică, București, 1996, p.111 ) pentru denumirea puternicei cetăți nistrene înălțate, după invazia tătară din 1469, de către marele Ștefan. 
[34] Tiberiu Ciobanu, Lipnic, în Victorii celebre ale oștilor române, p. 43; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 306.
[35] Jan Glugosz, op. cit., tom II, col. 450.
[36] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 43; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 307.
[37] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p.303.
[38] Istoria Românilor, vol. IV, p. 371.
[39] Ibidem; Nicolae Iorga, Acte și fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III, București, 1897, p. 50-51.
[40] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 43; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 307.
[41] Ibidem.
[42] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 303.
[43] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 43-44.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)