Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Lumini și umbre după război

Erwin Lucian Bureriu

 

În urma Primului Război Mondial, reconfigurarea teritoriilor pe harta Europei va include ideea statelor naționale, a întregirii, pe care o vizau mai de mult românii, sârbii, cehoslovacii, polonezii. Deziderate incluse în principiile wilsoniene. UNIREA este, conform istoricilor, rezultatul aspirațiilor națiunilor și se uită adesea faptul că aceasta nu s-ar fi realizat fără marele război a cărui soartă a fost pecetluită de intervenția Statelor Unite. Domnul George G. Potra, aflat în posesia unor documente de la Biblioteca Congresului SUA, abia din anul 2002 descrie periplul lui Nicolae Titulescu în Statele Unite și Canada în vederea unor discuții la nivel înalt privitoare la datoriile pe care le are România față de Nord America. Iată un subiect cu adevărat absent din paginile glorioasei noastre istorii. Demnitarul român se adresează în discursuri măgulitoare la adresa efortului de război american: „Da, în afara victoriei, în afara Cartei umanitare care va fi pacea viitoare, în afară de garanţiile împotriva reluării posibile a războiului, ceea ce naţiunile mici datorează mai ales Americii, se adaugă egalitatea în materie de drept într-o lume nouă şi mijloacele materiale capabile să o impună.

România este cu adevărat îndreptăţită să aprecieze darul care i se face. Să ieşi victorioasă dintr-un război zdrobitor, după ce te-ai aflat atât de aproape de pragul catastrofei totale, ce uşurare! Să te uneşti cu Transilvania, leagănul rasei noastre, speranţă a unei primăveri a gloriei şi înţelepciunii, ce bucurie! Să vezi alăturându-ni-se Basarabia, cadet al celor două Alsacii ale noastre, în acelaşi timp cu sora mai mare, atunci când se credea că va trebui să mai aşteptăm, înainte ca ea să-şi reia locul în cămin, ce vis! Dar să ştii că de acum înainte niciun duşman nu va putea să ameninţe o ţară izolată, să simţim, noi, parii ale istoriei, bătuţi de vânturi, victime prea uşoare ale unor vecini prea puternici, având parte, timp de secole, de lovituri şi nedreptăţi, dar mândri totuşi şi plini de încredere, să simţim că nicio persoană nu ne va mai putea atinge în viitor, fără ca lumea întreagă să se pună în mişcare, fără ca drapelul sacru al Americii să se amestece cu culorile noastre naţionale, aceasta, domnilor, depăşeşte toate visurile noastre, aceasta sfidează exprimarea, aceasta semnifică, pur şi simplu, să dai muritorilor o trăire dumnezeiască! Pentru a ne fi făcut să întrevedem cerul albastru deasupra negurii compacte a bătăliilor şi pentru a ne fi dat securitate în fericire, pentru a ne fi dat certitudinea de a putea, în fine, realiza misiunea istorică care clocoteşte în venele noastre, vă asigurăm că de acum înainte în marea noastră patrie nu va ieşi din buzele noastre strigătul Trăiască România fără ca buzele noastre să nu dorească să adauge mecanic cuvintele Trăiască America!“.

Crearea României Mari, acest DAR oferit de SUA, conform lui Titulescu, nu a venit gratuit: „România are către Statele Unite o datorie care la 15 noiembrie 1924 se urcă la circa 45 milioane şi jumătate de dolari şi anume, circa 36 milioane dolari capital şi restul dobânzi întârziate. România recunoaşte Statelor Unite pentru sprijinul pe care l-a primit de la ele atât pentru realizarea, cât şi pentru consolidarea unităţii ei naţionale, a recunoscut întotdeauna această datorie şi a trimis încă de mult o misiune pentru stabilirea debitului ei şi informarea guvernului american despre situaţia economică şi financiară română. De la încetarea războiului, prin propriile ei forţe, România şi-a îmbunătăţit pe zi ce trece starea finanţelor ei. Alăturatul memoriu dovedeşte în detaliu progresele efectuate. Totuşi, din cauza marilor ei trebuinţe interne, din cauza schimbului ei defavorabil, România nu este încă azi în situaţia de a putea face guvernului american oferta de consolidare a datoriei ei, aşa cum ar dori.

Deşi România datoreşte pe urma războiului şi altor state sume de trei sau patru ori superioare datoriei către Statele Unite (de exemplu circa 23 milioane lire Marii Britanii şi circa un miliard franci Franţei) România s-a ferit de orice anticipare a discuţiunii chiar a acestor datorii deşi atât de ridicate, deoarece ţinta ei constantă a fostă să trateze cu o lealitate egală pe toţi creditorii ei. România va evita şi în viitor, cu privire la datoriile ei pe urma războiului, orice act care ar putea crea Statelor Unite o situaţie de inferioritate faţă de ceilalţi creditori, chiar cu creanţe mai mari, ai României. În asemenea condiţiuni, România crede a fi îndrituită să beneficieze şi ea de temporizarea momentană, pe care generozitatea americană şi dorinţa guvernului american de a vedea realizarea stabilității economice a Europei, o acordă de fapt celorlalţi debitori ai Statelor Unite, prin lipsa unei cereri imediate de consolidare.“ Impedimentele restituirii datoriilor au motive obiective, parte din ele, sugerează diplomatic Titulescu au fost cauzate de înseși indicațiile Antantei. Distrugerea sondelor de ţiţei la cererea Aliaţilor în condiţiile invadării teritoriului României în proporţie de 2/3. conduce la imposibilitatea de a exporta petrol imediat după semnarea Armistiţiului și e un factor important de depreciere a monedei naţionale. Confiscarea Tezaurului României, trimis la Moscova „la cererea marilor noştri Aliaţi“ depăşea suma de 200.000.000 dolari. Guvernul sovietic a decis că va restitui guvernului român valorile depuse la Moscova, dar niciun cent nu a fost restituit până în prezent“. M-am documentat personal în legătură cu aceste datorii din presa ieșeană în care au fost traduse niște articole rusești. Vladilen Vinogradov şi Aleksandr Cerneak publică în revistele moscovite „Forum”, respectiv „Mejdunarodnii jurnal” articolele „Cui să îi restituim datoriile” şi „Aurul”. Ziariştii ruşi ne spun că România a intrat în război după negocieri „îndelungi şi dificile, rezervându-şi condiţii extrem de avantajoase...” Înfrângerea armatei române a reprezentat o neplăcută surpriză pentru Rusia, „întrucât ea a trebuit să acopere ruptura frontului”.

În 1917- revoluţia bolşevică. Totuşi, „Tratatul de alianţă dintre Rusia şi România n-a fost denunţat, de aceea nu-şi găsesc justificarea acţiunile comenduirii române, care, din dispoziţia guvernului a purces la dezarmarea părţii ruse. A fost întreruptă aprovizionarea cu alimente a militarilor ruşi...Când soldaţii ruşi refuzau să predea armele, românii foloseau forţa, arestau pe considerente politice...deşi în rândul armatei cei cu vederi de stânga erau puţini. Curând s-a văzut clar că agresiunea (!) împotriva armatei aliate era preludiul necesar invadării Basarabiei...Din momentul dezmembrării frontului rusesc din România guvernul acestei ţări a pus mâna pe o uriaşă avuţie de război ce deservea armata rusă. După ocuparea tâlhărească a Basarabiei, guvernul României a procedat aşişderea şi cu depozitele de alimente din regiune...

Au rămas pe teritoriul României şi Basarabiei, abandonate de armata rusă, depozite militare cu rezerve considerabile de arme, echipament, muniţie, alimente”. Ruşii au reţinut Tezaurul ca garanţie a restituirii acestora. Căci foştii aliaţi nu aveau reţineri, „confiscau prin forţă, recurgând la ameninţări...Au fost luate 200 de vapoare, remorchere şi barje de pe Dunăre, au căzut în mâinile românilor 500 de vapoare cu abur şi peste 7000 de vagoane, au dispărut economiile militarilor, păstrate în casele de economii de campanie...În memoriul comisiei de stabilire a pretenţiilor RSFSR faţă de România, întocmit în aprilie 1922...Rusia şi Ukraina urmau să primească un miliard de lei-aur...”

Cât despre aurul românesc, se spune că el a fost transportat împreună cu cel rusesc la Samara şi a căzut în mâinile legionarilor cehi, sau ale celor ale soldaţilor lui Kolceak. Ori s-a pierdut, ori a fost furat, în Urali, Siberia sau Extremul Orient...România ar datora, aşadar, o sumă de două ori mai mare decât valoarea Tezaurului...DATORII, alte datorii. Titulescu acuză Emisiile monetare germane în România prin intermediul Băncii Generala. Folosindu-se de această emisie monetară, germanii au exportat din Românie „bunuri în valoare de circa 420.000.000 dolari“, „fără a primi vreo contravaloare, ceea ce a zdruncinat economia naţională. Prelungirea războiului în 1919, pe frontul de Est împotriva bandelor bolşevice şi pe frontul de Vest împotriva regimului comunist Bela Kuhn. „România a fost obligată să continue acest război, nu doar în propriul său interes, ci şi în interesul păcii în Europa Centrală în virtutea mandatului formal dat de Aliaţi şi Puterile Asociate.“

Aici problema e mai complicată, deoarece prin ocuparea Budapestei, fără ordin de la Antanta, armata română a intrat în posesia unor fabrici de armament, trenuri și vapoare pe care le-au dus în afara arcului carpatic, ca pradă de război, niciodată evaluată sau restituită, după cum ne informează Gh. Brătianu. Delegații americani aflați în Conferința de Pace de la Paris au protestat împotriva acestui jaf amenințând că se retrag de la tratative dacă România nu se retrage din Ungaria. Se pare că și în cadrul acestei vizite în SUA Titulescu personal ar fi avut unele discuții neplăcute: „La 3 şedinţă urâtă cu Winston. Mi-a spus că aranjamentul italian se potriveşte cu datoria noastră ca şi preţul cartofilor pe piaţă cu ea şi că psihologia română nu cedează decât la presiune. Printr-o sforţare asupra mea, i-am răspuns demn şi ne-am separat necertaţi.“ NICOLAE IORGA îi consolează pe perdanții războiului prin această surprinzătoare intervenție, conform căreia li s-ar ierta maghiarilor doliul din 1 Decembrie, contrar pretențiilor naționaliste de azi, cum că n-ar strica să danseze și ei sârba în căruță cu entuziasmul românesc: “Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înțelegem și prin experiența proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. Din suflet compătimim pe unguri, ale caror calități de rasă suntem în stare a le prețui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate și neputința de a se conduce în momente de criză.

Și, oricât ar fi fost de firesc ca la București să se facă demonstrație pentru triumful final al unei oștiri așa de încercate, care e cea mai mare iubire și mândrie a noastră, n-a stat în intenția noastră să ofensăm suferința. Și am dori ca prin aceasta să fim și provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizației moderne pe un popor maghiar raționabil, fără nimic din acel imperialism copleșitor pentru alții, care exclude pâna acum pe unguri de la orice colaborație folositoare". VAIDA VOEVOD, deja premier la Bucureşti: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în niciun caz scopul ca noi, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim un morman de mizerie. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 milioane de oameni, şi nu într-un stat balcanic. Nu toți politicienii înţeleg situaţia de la noi, cu oamenii noştri buni, de la ţară, având proprietăţi mici şi mari, administraţia noastră , sistemul nostru școlar... I.I.C. BRĂTIANU opiniază: „Să dăm drepturi transilvănenilor români? Mi-e teamă că aceasta nu va produce nici un efect în România.” Brătianu vede o rectificare de frontieră – „luăm Caransebeşul şi Haţegul, urmând deznaţionalizarea restului Ardealului”. Ziarul ROMÂNUL din Arad afirma în 1929 că a fost „o greșală maxima șefului liberalilor Ionel Brătianu VREM ARDEALUL, DAR FĂRĂ ARDELENI. A fost o greșală capital de neiertat, fiindcă a venit de la acel Brătianu care a pornit războiul de întregire, era un Mesia care venea să ne mântuiască”. Social-democratul ardelean T. MIHALI are temeri vizavi de marea Unire, mai mult sau mai puțin întemeiate: „Să stea românii la ei acasă şi să ne lase în pace; totul este minciună, furt, dispreţ de drepturile altuia...opinia publică este cum vrea Guvernul să fie...La ei, cocota parisiană a învins pe institutorul german. Dacă n-au un război care să spele tot, furturile de armament etc., general Iliescu va trebui să dea foc Ministerului de Război. Ardelenii nu au nimic de câştigat cu noi, românii ardeleni; niciodată un ministru ungur nu şi-ar călca cuvântul, cum fac cei din România”. GHEOGHE BRĂTIANU, în ton cu N. Titulescu: …”Unirea o datorăm războiului şi victoriei Aliaţilor”(…)”S-a văzut doar în Banat ce a însemnat faptul că sârbii ne-au putut-o lua înainte”… (Din CONVENŢIA ROMÂNIEI CU ANTANTA, 14 aug. 1916, care a fost lovită de nulitate după încheierea războiului: frontiera”…va trece apoi pe Tisa la nord de Szeged…va coborî pe talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României. România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului…a îndemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care, părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze în timp de doi ani de la încheierea păcii…” TRAIAN VUIA crede că atunci „Când s-a făcut Unirea nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice când trebuiau discutate condiţiunile Unirei: 1. Înainte de intrarea României în război...când România CU CONCURSUL MANDATARULUI PARTIDULUI NAţIONAL A STABILIT FRONTIERELE ROMÂNIEI NOUĂ, CARI AU SERVIT DE BAZĂ GUVERNULUI ROMÂNIEI ÎN TRATATIVELE SALE CU ALIAŢII. 2.După armistiţiu, la Alba Iulia...Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc...trăbuia să precedeze un PACT BILATERAL întră guvernul Român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat printr-o Constituantă…

Funcţionarii din Administraţie trebuia să fie recrutaţi din noile provincii...Baza anexării, după dânşii, trăbuia să fie sacrificiul participării la războiul european... Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Kun Bela, i-a favorizat. Proba că, îndată ce s-au simţit stăpâni prin un ucaz au trimis la plimbare Consiliul Dirigent. Unirea n-a fost decât o anexare deghizată... Ca să ne putem uni cu Regatul trăbuie să rupem cu Ungaria, să ne declarăm independenţi prin act bilateral. Când am văzut în ce mâini incompetente, peştii politici a Fanarioţilor este depusă soarta poporului aici, m-am retras...Dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi, după ce am avut frumosul vis de a DEBALCANIZA PE FRAŢII NOŞTRI DE DINCOLO DE CARPAŢI.” Contele APPONYI, la Tratativele de Pace de la Paris: “Națiunea română este una tânără...Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase...”

IULIU MANIU, cu ceva după Unire: “Care este bilanțul a 20 de ani al regimului din Ardeal și Banat? Se poate spune lămurit, un complet dezastru. Dictatura actuală a trimis în fruntea județelor din Ardeal și Banat colonei activi din Vechiul Regat. Ardealul și Banatul au primit înfățișarea de ținuturi sub ocupație. Averile comunale sunt bunuri private. Această ocupație nu se poate face decât cu dreptul Războiului. Și nici cu aceasta. Oamenii străini trimiși astfel nu mai sunt primari, ci custozi, numiți în averi inamice. Recrutarea acestor primari se face în București la o bursă a cafenelelor. Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna.” ION CLOPOȚEL, om de cultură din Banat:..."

N-a fost să fie, pentru că în Banat suntem puși deja într-o situație încheiată. Ne-am pomenit că armata sârbească e o armată de cucerire...Se poate imagina ce se petrecea în Banat, la ce torturi era supusă populația. Fără să aștepte hotărâri de la Paris, în 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici a intrat în Timișoara, a disolvat consiliul popular republican...Sârbii n-au răspuns cu sentimentul uman și echitabil pe care noi li l-am dovedit cu mână largă (...) S-au dedat la prigoane, arestări, întemnițări, ba pe plugarii români îi luau de acasă și-i transportau în Serbia la munci agricole (...) ei au făcut pe supăratii, pe agresorii, pe războinicii. Granița dinspre Jugoslavia este arbitrară..." Însuși tatăl celebrului tenor Traian Grozăvescu și-a găsit sfârșitul în captivitate. A. C. POPOVICI îșii mai făcea iluzii cu noul împărat, Carol, care a și abdicat repede: „...sub sceptrul împăratului...naţionalităţile noastre (…) trebuie să devină şi ele STATE NAŢIONALE. Ele trebuie să fie organizate, din punct de vedere constituţional, pe teritoriile lor comune, şi să fie astfel în mod firesc atât de strâns şi indisolubil legate, încât nici să nu le treacă prin minte să graviteze în afara hotarelor imperiului şi să alerge după utopii PANSLAVISTE sau IREDENTISTE”. (Din Stat şi naţiune. Statele-Unite ale Austriei-Mari”).

Să adăugăm, ca o notă de pitoresc, faptul că ilustrul politician bănăţean ar fi devenit pur şi simplu CANCELAR al Imperiului. TUDOR ARGHEZI, amuzant și serios totodată, rămas în București în timpul ocupației germane, afirmă în presă că războiul, din punct de vedere românesc este: „Război de operetă, cu aspect african, operă a unor muieri, regina anglă (Maria, n.n.), doamnele Brătianu, Bibescu...Vinovata principală e Anglia.”

După război , Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul național liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei cu Vechiul Regat și detesta alianța implicită cu Rusia Imperială. În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație. DANIEL CHIROT, istoric francez, vede altfel decât agrarienii de azi problema economiei românești: “…

Regele a proclamat o reformă agrară pentru a pune capăt agitaţiei în rândul armatei compuse din ţărani…guvernul se temea de o contaminare ideologică (cu atât mai mult cu cât plănuia să anexeze aceste teritorii)” Adică Transilvania etc. În schimb, spune Chirot, “reforma agrară a împiedicat extinderea revoluţiei…Dezastrul economic ce a urmat reformei a fost din vina demografiei”, adică populaţia “crescuse” şi nu mai exista destul pământ şi astfel s-au distribuit parcele prea mici. Soluţia, subliniată de experţii anilor 20-30 ar fi fost industrializarea, care să absoarbă populaţia la oraşe. Din motive “rămase obcure”, soluţia aceasta s-a aplicat abia după 1944 (autorul considerând că a fost absolut necesară).. În principate exista o “tradiţie antisemită”, răscoala din 1907 pornind, în principal, împotriva arendaşilor evrei…

Valahia a fost considerată o zonă marginală şi exotică a continentului. “Asemenea societăţi nici nu merită a fi studiate”, întrucât ele depind de statele mari, unde se află toţi factorii care le influenţează. Valahia ar fi fost o societate “proto-colonială”, apoi “neo-colonială”, exportatoare de grâne, eventual către Anglia, care avea tot interesul să primească cerealele, nu să şi stimuleze o “democraţie parlamentară românească” inteligentă, conştientă de sine şi mai…zgârcită cu exporturile de tip colonial. “Contactele intense cu Occidentul nu au dus la o creştere semnificativă a producţiei agricole…Întreaga evoluţie a societăţii s-a desfăşurat într-o direcţie opusă celei a societăţilor occidentale. “De ce nu s-a conturat un stat naţional în secolul al XVI-lea? De ce forţele pieţei capitaliste au dus la o formă mai gravă de şerbie, în loc să ducă la industrializare, care a fost amânată?”

LUCIAN BOIA în cartea sa “GERMANOFILII”: Unirea a avut un caracter conjunctural…“Neutralitatea de doi ani de zile, renunţarea la alianţa cu Germania wilhelmiană şi Imperiul Habsburgic, intrarea în război cu o armată prost echipată şi prost condusă, urmată de o înfrângere rapidă, ocuparea Bucureştiului de către trupele germane, pacea semnată de guvernul Marghiloman, reintrarea în război în octombrie 1918 – toate acestea, privite în totalitatea lor, oferă o imagine mult mai adecvată şi care accentuează caracterul mai degrabă conjunctural al formării României Mari…”

 

A consemnat ERWIN LUCIAN BURERIU 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)