Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

„M-AM HOTĂRÂT SĂ NU-MI MAI FIE FRICĂ.“
 

Mihai Rădulescu

 

Impresii si pareri personale in FORUM


În memoriile Adrianei Georgescu, secretara generalului Rădescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti (Humanitas, 1992), există un pasaj care conţine esenţa eliberatoare a experienţelor trăite de toate victimele detenţiei şi nu mai puţin de popoarele ce au gustat tirania comunistă sau fascistă:
„Ţi-am spus că m-am săturat să-mi tot fie frică. Altă mare descoperire a lor; frica! Frică să vorbeşti prea mult, frică să nu vorbeşti destul, frică să vorbeşti în somn, frică de străini, frică de copiii tăi, frică de tine însăţi. Asta-i cel mai grav: frica de tine însăţi. Am hotărât, după plecarea mea din Odessa, să nu-mi mai fie frică. Spun tot ce-mi trece prin gând. Tot, la toată lumea […]. Am descoperit ceva: dacă nu mi-e frică, sunt liberă. Chiar şi aici, nu-mi pot face nimic, nimic. Dacă ieşi cândva de aici, poţi să spui la toată lumea că ai cunoscut-o pe Varvara, cea căreia nu-i mai e frică. O să devină ceva tot mai rar – un om căruia să nu-i mai fie frică. Poţi să le spui secretul meu. Spune-le: Varvara a descoperit secretul libertăţii“ (p. 93).
Poate că nici un exemplu de vieţuire sub puterea dictaturii nu este atât de elocvent ca depoziţia preotului Emilian Băldescu („Chinurile unei familii“, în Din documentele rezistenţei, nr. 3, p. 100-104), despre distrugerea familiei sale, pentru înţelegerea fricii generalizate pomenite mai sus. Mă refer la descendenţa preotului Ilie Băldescu şi a presviterei Maria, din comuna Mihăileştii de Sus, judeţul Olt, anume preotul Ioan, născut în 1886, protoiereu între anii 1919-1933 şi senator PNL de Teleorman din 1933 până în 1937, slujitor al Catedralei Sfântul Haralambie din Turnu-Măgurele; fratele său Radu, născut în 1888, ajuns general de divizie, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul“, profesor de Istorie Militară şi autor al unor lucrări din acest domeniu, în două rânduri premiat de Academia Română, cuceritorul Sevastopolului în 1942 şi ales cetăţean de onoare al municipiului Sibiu în acelaşi an, pentru această faptă de arme; fratele lor mai mic, Marin, născut în 1894, rămas în comuna natală, în învăţământ, şi numit inspector şcolar pentru învăţământul primar; precum şi preotul Emilian, fiul celui mai mare dintre fraţi şi co-slujitor cu el.
Puţinul expus aici este suficient pentru a cuprinde statura spirituală a preotului Ilie, una dintre cele mai impunătoare, ne vine a spune, în epoca vieţuirii sale: bărbatul care dăruieşte ţării un senator, un general şi un inspector şcolar nu poate fi dotat decât cu un suflet de uriaş, celor trei personalităţi care şi-au lăsat, fiecare în felul şi după măsura proprie, numele înscris în cărţile de istorie ale neamului, adăugându-li-se şi figura autorului dezvăluirilor de la paginile căruia plec.
Ce a făcut din aceste nobile vlăstare ale unui sânge fără pereche tăvălugul ce a zdrobit Europa răsăriteană prin vânzarea de oameni de la Ialta?
În 1944, cuceritorul Sevastopolului, care comanda Corpul IV Armată, a preluat, în luna octombrie, comanda Corpului V Teritorial. Pe urmă, a dobândit comanda Corpului VI Teritorial Timişoara. În 1946, în vârstă de 58 de ani, a fost trecut în cadrul disponibil. Era momentul când Uniunea Sovietică ne-a desfiinţat armata, măsură de precauţie împotriva unei redeşteptări naţionale de aşteptat.
Cinci ani mai târziu, în 1951, pretextându-se un denunţ în conformitate cu care generalul ar fi ascuns arme, casa i-a fost percheziţionată. Atunci i s-au confiscat toate brevetele decoraţiilor, în lipsa obiectelor descinderii, de negăsit. Înaltul ofiţer a fost invitat la sediul Securităţii din Sibiu, condusă de colonelul Crăciun, acesta din urmă viitor comandant al penitenciarului Aiud. („Ştii că mă sună Crăciun câteodată?“ – mi-a spus scriitorul Marcel Petrişor. „E bolnav. Nu se poate mişca. Vai de capul lui… I-am zis într-o bună zi: “Ai dumneavoastră văd că v-au părăsit de tot. Când vă e dor de oameni, recurgeţi la a schimba o vorbă cu câte un fost deţinut…” – “Aşa e – a oftat –, aşa e.” “)
Soţia generalului Radu Băldescu l-a însoţit până la clădirea Securităţii. Acolo, bărbatul a rugat-o să se înapoieze acasă. Mi-l închipui strângându-i încurajator arătătorul, mijlociul şi inelarul şi rostind, ca şi când nu se întâmpla nimic, ca şi cum el ar fi rămas la coadă, să cumpere o pâine: „Du-te, dragă, acasă; pregăteşte masa. Nici prin gând să întârziu. Cum îmi vine rândul, sosesc şi eu. Nu mai trec pe la cizmar, cum vorbeam noi. Pe la 1, vreau să mănânc“. Iar dumneaei strângea buzele şi-l sorbea din ochi cu dragoste. Făcea toate eforturile să-l creadă. Se minţea că el ştia mai bine decât dânsa că nu se petrecea nimic grav. Se încorda pe dinăuntru să nu izbucnească în plâns, deşi lacrimile îi mijeau, şi-i frământa degetele groase şi puternice, agăţată de ele de parcă ar fi stat să cadă într-o groapă. Nu se ştia desprinde de mâna care o mângâiase cât nu fusese generalul pe front, de palma lui rămasă tânără şi hotărâtă: „Da, da… Da, da… Uite, mă duc îndată… Dar vii şi tu?…“ – bâiguia; şi nu se hotăra să plece. I se strângea inima de teamă.
Şi n-a greşit: n-avea să-l mai vadă niciodată. Nici cu presimţirea n-a ajuns până la un adevăr atât de groaznic.
Şi s-a îndreptat spre casă.
Iarna cât a fost de lungă trebuie să fi bătut drumul către clădirea de care s-a îndepărtat atunci. Zi de zi s-a rugat să fie primită de comandant sau de unul dintre şefii mai mici. De obicei, vorbea doar cu santinela. Nu se alegea decât să fie alungată. De la un timp, adoptaseră altă tactică pentru a scăpa de ea: „Nu ştim unde este Radu Băldescu. Du-te, femeie, nu ne face să ne ieşim din sărite, c-o păţeşti şi dumneata!“ el nu mai era „general“ pentru ei; ea nu mai era „doamnă“; nu merita să fie nici „tovarăşă“. Îşi târa înapoi labele picioarelor umflate de atâta stat pe la uşă. Sufletul nici măcar nu-i mai era disperat; era secătuit, gol, pustiu. Se odihnea sprijinită cu umărul de un gard. Aştepta cât aştepta. Când i se limpezea mintea, pornea pe la cunoscuţi, pe la necunoscuţi, să se roage pentru o intervenţie. Era prea istovită să mai implore. O umilea până şi această sfârşeală datorită căreia abia de i se mai crăpau buzele să iasă un fir de voce tot mai anevoie de auzit. Oferea, într-o tăcere vrednică de milă, broşe, brăţări, inele, darurile dragostei de ieri, pentru ca cineva, oricine, să-şi facă pomană cu ea, să vorbească unde trebuia, cu Crăciun, ori cu altul care avea cuvânt pe lângă acesta, să i se îngăduie să-i ducă soţului un palton, un pulovăr, nişte bocanci, puţină mâncare. „Am încercat tot. E inabordabil! Şi când acceptă să te asculte altcineva, e la fel de inutil. Dacă nu ştiu nici ei unde este! Nici ei, săracii, că oameni sunt!… Cum să nu accepte să-i duc un pachet?… Dar dacă habar n-au pe unde a ajuns?!…“ – i se dădea seama de eforturile depuse şi asupra rezultatului lor nul. „Fii înţelegătoare! Ai răbdare! O să vină singur acasă, că doar n-a băgat mâna în buzunarul nimănui, nici n-a sărit noaptea să junghie omul cu cuţitul… O să te-mbolnăveşti dacă o ţii tot aşa… Bine… Vino mâine. Mai încerc. Acum lasă-mă, că-mi trece rândul la marmeladă!“
În cele din urmă, generalul a fost transferat la Jilava. În aşa hal se purtaseră cu el „neştiutorii“, încât la 2 decembrie – ce puţine luni au trecut de la arestare! – a decedat. Bineînţeles că n-a apucat să fi fost judecat.
„Prin mijlocirea preotului Totolici, am putut identifica mormântul său, fără cruce ori alt semn, aflat în cimitirul parohiei Jilava“, scrie nepotul celui mort (p. 100). (Mă întreb fără răutate: isbutea preotul Totolici să ştie şi să memoreze cine se afla aici, dincolo, pretutindeni?) „În teribila noapte de 15-16 august 1952, au fost ridicaţi ceilalţi trei Băldescu: pr. Ioan Băldescu şi pr. Emil Băldescu, de la Turnu-Măgurele, iar Marin Băldescu, din comune Mihăileşti-Olt“, consemnează, în continuare, părintele Emil. (Cu o singură frază şterge de pe harta celor liberi o întreagă familie.) „Din Turnu-Măgurele, ne-au ridicat în două camioane pline. Era tot ce avea mai de preţ acest judeţ. De la Catedrala Sf. Haralambie, am fost ridicaţi toţi cei trei deservenţi, tatăl meu, eu şi pr. Metodie Popescu, care se afla la staţiunea Olăneşti“ (ibidem).
Căraţi în lagărul de la Ghencea, în barăci. Odihna? Lungiţi de-a dreptul pe ciment. Fără nici un fel de instalaţie sanitară. Preotul Ioan căzu bolnav. Ancheta se încheia după o canava unică: „Vinovat, nevinovat, / Canalul trebuie terminat“.
La 19 septembrie, tată şi fiu încap în acelaşi convoi de patru sute capete de vite de povară urnite cu trenul către Coasta Galeş, colonie ce abia atunci se forma. Debarcarea: în gara Dorobanţu. Pe jos, spre locul de muncă. Apelul. Când acesta luă sfârşit, un singur cuvânt explicativ: „Toţi care v-aţi auzit numele aveţi de executat o muncă de şaizeci de luni“ (p. 101). În loc de judecată şi sentinţă. A doua zi, duminică – corvoadă: toţi, până la ultimul. Luni – pe şantier, la sapă, lopată şi roabă. Marţi – carte poştală de expediat acasă; obligatoriu doar opt rânduri. Deţinutul, dacă intenţiona să trăiască, cerea familiei haine de iarnă şi de muncă. Dormitul – pe scândură, fără saltea. Spălatul – interzis: nu se aducea decât un hârdău de apă pe zi, pentru băut; din experienţă proprie, pot afirma că asta înseamnă cam o lingură de om la douăzeci şi patru de ore. În aceeaşi marţi, părintele Emilian descoperi în ce brigadă fusese repartizat tatăl său, părintele Ioan. Se repeta nenorocirea doamnei general: fiul îşi vedea tatăl pentru ultima oară; părintele Ioan se stinse în noaptea de 23 spre 24, adică peste patru zile. În zori, un planton din Bucovina, Tocoliuc, îi îngăduie feciorului să-l mai mângâie o dată pe obraz pe acela care-i dăruise viaţa. Rămasul-bun avu loc într-un veceu, unde fusese zvârlit adormitul întru Domnul. Se împlinise visul tatălui: să nu-l părăsească rodul trupului său până-n ultima clipă…
Părintele Emilian nu se putea despărţi de el. Voi să-i aducă un ultim omagiu. Ieşi la raportul comandantului Petre Burghişanu. Solicită dreptul de a fi fost ales printre aceia care urmau să sape groapa preotului, socotit de el un fericit că scăpase din infern. „Doar n-o să piardă timpul de odihnă patru ostaşi, pentru un bandit ca tine!“ Medic era un deţinut evreu. Când i se ceru să constate decesul, scăpă remarca: „În halul în care se afla, nu era cazul să fi fost scos la muncă!“ Comandantul replică prompt: „Dacă până la primăvară nu am o mie în cimitir, n-am făcut nimic!“ (p. 102). Autorul constată cu amărăciune că în colonie se aflau circa 3.000 de deţinuţi.
Două luni mai târziu, după ce au fost ţinuţi încolonaţi două nopţi şi o zi şi jumătate, fură în sfârşit mânaţi, la 17 noiembrie 1952, către colonia Valea Neagră – Peninsula, unde au găsit condiţii de supravieţuire cât de cât mai omeneşti.
Spre norocul povestitorului, nimeri în aceeaşi brigadă cu alţi doi fii de preot: Petru Zaharescu şi Ovidiu Papoiu. Alcătuiră un grup de trei, în vederea ajutorării acelora care nu-şi puteau îndeplini norma şi riscau să li se taie dreptul la pâine din pricina aceasta. Li se alăturase şi preotul Leonida Gavrilescu, din Fălticeni.
Între paranteze, îl voi pomeni pe unul dintre cei mai năpăstuiţi colegi din brigada lor: Dan Brătianu, redus de slăbiciune la a nu mai fi putut face faţă muncii. Comenduirea i-a ordonat să rămână în lagăr, cu sarcina de a sta pregătit, la poartă, ca, la înapoierea deţinuţilor, să şteargă de noroi cizmele caraliilor. Răspunsul său este vrednic să fie prezent în cărţile şcolare: „Împuşcaţi-mă, dar un Brătianu nu poate şterge de noroi cizmele securiştilor!“ (ibidem).

Mihai Rădulescu

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.