Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

Asigurarea de sanatate in Germania, necesara si sigura!

        Asigurare de sanatate in Germania, ghid practic pentru cetatenii romani, de la locuinta, servici, sanatate, ieftin, eficient, medic, sanatate, limba romana

Ion Coja

Maghiarii, un „popor de bastarzi”? Daci care „au pierit prin maghiarizare”?

Notă: Publicăm capitolul ultim din TRANSILVANIA – INVINCIBILE ARGUMENTUM, carte scrisă în anii deceniului 1980, și publicată în 1990. Pe seama exclusiv a unor argumente lingvistice am formulat atunci o ipoteză care mai apoi a primit, prin studii genetice, o confirmare spectaculoasă: nu există „rasa maghiară”! Maghiarii, poporul european care s-a lăudat cel mai mult cu „rasa” sa, poporul europen cel mai rasist, este alcătuit în proporție majoritară din alogeni, din ne-maghiari maghiarizați. Această ipoteză – deja concluzie definitivă pentru mulți dintre cei interesați, trebuie cercetată în primul rând ca pe o promisiune, ca pe o șansă nesperată: de la acest adevăr poate porni normalizarea comportamentului maladiv de șovin al liderilor de opinie maghiari. Maghiarii sunt îndeaproape rude cu toți vecinii pe care, în toată istoria lor, au încercat să-i maghiarizeze. Și au reușit! Nu pe toți, ci suficient de mulți pentru a deveni europeni, în datele lor antropometrice, genetice! Maghiarii au devenit europeni datorită amestecului cu autohtonii daco-romani, cu slavii și germanii, cu misterioșii secui. În acest creuzet demografic, elementul pur maghiar, asiatic, ugro-finic, pare a fi cu totul neînsemnat…

Ion Coja

  

XI. ARDEALUL NOST’

 

Cu câţiva ani în urmă, cumpătata revistă care este “Transilvania” sibiană, a publicat o lungă serie de articole semnate de Adrian Riza, sub genericul Istorie şi fapte de limbă (vezi nr. 6/80 şi următoarele). Intenţia acestor studii, dacă am înţeles-o noi bine, era să mântuie lingvistica românească de obsesia raporturilor lingvistice sud-dunărene. Mai exact spus, aşa cum comparaţia românei cu albaneza a determinat o totală reconsiderare a istoriei limbii române, datorită asemănărilor mari dintre cele două limbi, aproape la fel, cu aceleaşi rezultate spectaculoase, s-ar putea să se încheie şi comparaţia românei cu unele limbi nordice – indo-europene, fireşte, şi în primul rând cu cele baltice: lituana şi letona, îndeosebi. Rezultatele cu care se încheie această comparaţie – asemănările numeroase dintre română şi cele două limbi baltice, ne impun anumite concluzii, nici pe departe noi. Atât numai că ne obişnuisem noi să nu le prea luăm în seamă.

      Raportate la subiectul cărţii noastre, aceste concluzii au darul să întărească interpretarea asemănărilor româno-albaneze ca efect al unui substrat comun, deci fără nici o legătură cu o patrie comună, sud-dunăreană, a celor două limbi. Şi asta pentru că un astfel de substrat comun, indo-european (general sau dialectal – sic!), este pus în evidenţă şi de proiecţia limbii române în ariile lingvistice septentrionale. (Nu este exclus ca pe baza acestor rezultate, teza migraţionistă – atât de mult hrănită la argumentul “albanez” – în loc să expieze de moarte bună, să capete numai o vigoare nouă, printr-o simplă şi banală schimbare de sens cu privire la direcţia din care au “migrat” românii în Transilvania: nu –  sau nu numai din sudul Dunării, ci (şi) din nordul spaţiului cuprins între Baltică şi Marea Neagră!… Căci nu contează de unde au venit românii, ci doar să fi venit de undeva! Să nu fie ei autohtonii în Transilvania!…

       Cercetarea limbii române într-un context comparativ indo-european cât se poate de vast pare să mai ducă la câteva concluzii neaşteptate şi într-un alt capitol de istorie a limbii române, extrem de interesant: raporturile lingvistice româno-maghiare. Situaţia este (ori pare a fi) următoarea:

      Între română şi maghiară există un număr relativ mare de asemănări, (a) cuvinte şi (b) sufixe lexicale, derivative, comune celor două limbi. Cuvintele aflate în această situaţie, au fost etichetate fie ca împrumuturi din română în maghiară, fie – mai des, ca împrumuturi din maghiară în română. La rândul lor, acestea din urmă se împart în două categorii: (1) cuvinte maghiare cu răspândire numai în Ardeal şi (2) cuvinte maghiare cunoscute de toţi vorbitorii limbii române (mai exact spus, ai dialectului daco-român).

      Interesul nostru este atras, fireşte, de cuvintele din această ultimă categorie. Inventariate de Tamas-Treml la circa 150 de unităţi, aceste cuvinte ne surprind prin caracterul lor general românesc, ca şi prin calitatea unităţilor, dintre care multe sunt cuvinte extrem de bine instalate în lexicul românesc: cuvinte des folosite, cu o polisemie bogată şi cu o familie numeroasă de derivate: fel, chip, neam, hotar, seamă, gând etc. Precum am văzut mai sus, în capitolul titular, aceste aşa-zise cuvinte de origine maghiară, răspândite în tot spaţiul românesc, daco-român, par, în stadiul actual al cercetărilor, să dovedească intensitatea şi amploarea fenomenului de migraţie românească din Ardeal spre celelalte ţinuturi româneşti.

     Aceeaşi situaţie – răspândirea pe întreg teritoriul daco-român a unui important număr de cuvinte maghiare – căpătase în interpretarea istoricilor maghiari (bunăoară la acelaşi Tamas-Treml) o altă explicaţie: chipurile, întreg teritoriul românesc a fost cândva stăpânit de maghiari, care au dispărut din Moldova şi Muntenia prin românizarea lor lentă, dar “neiertătoare”, de pe urma acestor maghiari rămânând nişte toponime (în Moldova, îndeosebi) şi acele circa 150 de cuvinte maghiare amintite mai sus. Inutil să precizăm că această teorie nu are absolut nici un reazem istoric propriu-zis, fiind pură fantezie şi bucurându-se de o trecere foarte mică chiar printre istoricii maghiari înşişi… Ceea ce nu e neapărat o dovadă de netemeinicie, fireşte.

      Ca pe o curiozitate, să menţionăm şi părerea lui Robert Roesler însuşi, cu care Tamas-Treml vine astfel în contradicţie: “Elementele ungureşti în limba română nu sunt multe: puţinul pare a fi luat din timpuri recente” (op. cit., p. 124).

      Soluţia spre care năzuie o serie întreagă de cercetări mai noi – noi şi ca metodă de cercetare, printre care şi cea amintită mai sus, a lui Adrian Riza, pare a fi ceva mai bună decât toate: cele mai multe dintre aceste cuvinte au fost puse în mod greşit pe seama unei influenţe maghiare asupra românei. Motivele:

 

      1. Mai întâi, ca şi în cazul cuvintelor “albaneze”, nu există nici o motivaţie externă a acestor împrumuturi. Bunăoară motivaţia prestigiului cultural ori politic sau economic, cu totul inexistent, ineficient, căci niciodată nu l-a avut limba maghiară în raport cu cea românească. Exact ca şi în cazul cuvintelor “albaneze”…

 

      2. Mai apoi, cercetate în contextul lingvistic ugro-finic, aceste cuvinte se dovedeşte că nu aparţin fondului ugro-finic, deci nu e deloc probabil că maghiarii au venit cu ele din Asia.

 

      3. O critică atentă a faptelor considerate strict în sine, ne pune în faţa unor constatări care nu rimează cu ceea ce, de bine, de rău, cunoaştem cu oarecare precizie. Bunăoară originea maghiară a cuvîntului oraş, pe care mizează în continuare lingvistica românească “oficială”, vine în contradicţie cu faptul elementar că o populaţie europeană nu prea are cum dobândi acest cuvînt de la o populaţie migratoare, venită din hăurile Asiei, atrasă tocmai de luminile şi promisiunile oraşelor europene.

      E drept, aceste oraşe nu supravieţuiseră în Dacia, dar amintirea lor e puţin probabil că se ştersese cu totul. Fireşte, acest considerent nu este suficient pentru a renunţa la etimologia maghiară a cuvîntului oraş. Nici măcar nu l-am aminti dacă ar fi singurul, dar lui i se adaugă alte considerente, cu care concordă în sensul menţionat. Bunăoară cele de ordin fonetic, care pun în evidenţă dificultatea de a-l “deriva” pe oraş din varos. Altminteri, respingerea acestei etimologii contravine “intereselor” noastre. În fapt, această etimologie (ung. varos > rom. oraş) ar contrazice, cu puterile ei mai mici, teoria migraţionistă, căci dacă românii ar fi venit din sudul Dunării, unde viaţa orăşenească nu a încetat să înflorească, e foarte probabil că ar fi adus cu ei şi un nume sud-dunărean al oraşului…

      Aşadar, respingerea acestei etimologii maghiarizante, ca şi a altora asemănătoare, nu ar fi efectul unei supuneri la niscai orgolii ori interese “naţionale” stupide, înverşunate împotriva oricărui împrumut lingvistic din limba maghiară. Ne îndoim de etimologia maghiară a lui oraş, din motive strict lingvistice, deşi această etimologie sprijină teza originii noastre nord-dunărene! (În legătură cu graba de a atribui o origine maghiară unor cuvinte româneşti, vezi Simeon C. Mândrescu, Elemente ungureşti în limba română, Bucureşti, 1892.)

 

      4. Observaţia cea mai importantă este că multora dintre aceste cuvinte asemănătoare în română şi maghiară nu li se găseşte vreun corespondent în alte limbi fino-ugrice, aşa cum ne-am aştepta, ci în limbi indo-europene cu care româna e sigur că n-a avut nici un contact: persană, afgană ş.a. Deci cum să explici aceste asemănări decât pe baza unei limbi autohtone, de origine tot indo-europeană?! Urme ale acestei limbi le găsim aşadar în limba română şi în limba maghiară, unde ele au pătruns prin autohtonii care s-au maghiarizat în câmpia panonică. Această limbă autohtonă Adrian Riza nu riscă să o numească foarte clar că este cea dacică – o facem noi în locul dumisale, dar numai pentru a simplifica lucrurile. Spre a le face mai clare. În acelaşi scop vom relua, mai în detaliu, întreaga chestiune:

       Limba română, ca limbă romanică, face parte din familia de limbi indo-europene. Caracterul indo-european al limbii române s-a accentuat – am putea spune – prin contactul românei cu alte limbi indo-europene, din care a împrumutat multe cuvinte: limbile slave, greaca, germana etc., aşa cum şi caracterul romanic şi l-a accentuat prin împrumuturi moderne din alte limbi romanice, franceza şi italiana, îndeosebi. Lingviştii români, ajutaţi şi de cei străini care au avut frumoase preocupări în acest sens, au stabilit, în linii mari, care sunt cuvintele româneşti de origine latină, de origine slavă, greacă etc. Au stabilit, de asemenea, că un mare număr de cuvinte sunt împrumutate din limbi aparţinând altor familii, nu celei indo-europene: turceşti, tătare, maghiare etc.

      Unui mare număr de cuvinte româneşti însă, nu i s-a putut stabili originea prin comparaţia limbii române cu acele limbi despre care se ştie că au intrat cândva, cumva, în contact cu româna. Sunt aşa-numitele cuvintele cu etimologie necunoscută. Câteodată însă, unele dintre aceste cuvinte cu etimologie necunoscută se dovedesc a fi foarte asemănătoare, ca  înţeles şi aspect fonetic, cu cuvinte din limbi indo-europene despre care se ştie, cu maximă certitudine, că nu au fost niciodată în situaţia de a ne împrumuta cuvinte. Aşadar, cuvinte româneşti de origine indo-europeană, dar care n-au ajuns în română nici prin latină, nici prin împrumut din alte limbi indo-europene, slavă sau greacă etc. Care va fi originea acestor cuvinte, cum le vom considera deci? Rezolvarea cea mai acceptabilă este prin limba (sau una dintre limbile) autohtonilor din Dacia, din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

      Noi nu cunoaştem decât foarte, foarte puţin limba populaţiei autohtone, daco-getice. Prin comparaţia cu albaneza am identificat circa o sută de cuvinte comune, pe care le-am considerat a fi fost dacice. Dar limba acestor strămoşi daci, mai mult sau mai puţin înrudită cu albaneza, era totuşi, oricum, o limbă indo-europeană. Comparaţia limbii române cu albaneza nu poate epuiza fondul indo-european moştenit de română prin limba populaţiei geto-dace, autohtone. Chiar dacă limba acestora va fi fost foarte înrudită cu limba vorbită de strămoşii albanezilor. Aşa cum, bunăoară, prin comparaţia românei cu italiana (sau orice altă limbă romanică) nu este epuizat fondul latin al celor două limbi. Drept care este justificată orice comparaţie a limbii române cu alte limbi indo-europene, oricât de îndepărtate ar fi acestea din punct de vedere genetic (adică istoric) ori geografic faţă de limba română. Rezultatul la care am putea astfel ajunge nu e deloc neglijabil: să stabilim care dintre cuvintele româneşti cu etimologie până azi necunoscută au corespondenţi indo-europeni, aparţin deci fondului indo-european. Pasul următor: atribuirea acestor cuvinte moştenirii geto-dacice nu mai este nici obligatoriu, nici foarte important.

      Cercetarea limbii române în contextul vast indo-european a fost iniţiată de B. P. Haşdeu, dar el nu a găsit la vremea aceea ecoul necesar pentru a angaja pe această cale lingvistica românească. După ce prin Densuşianu sau Puşcariu şi elevii acestora lingvistica istorică românească a obţinut cam tot ce se putea obţine din orizontul romanic şi balcanic în care s-a situat, revenirea la orizontul indo-european pare să fie azi singura cale de a avansa în chip sensibil. Această revenire se face destul de precaut – ca să nu zic timid – în lingvistica academică universitară (cu excepţia regretatului G. Ivănescu), dar este foarte “la modă” printre cercetătorii aşa-numindu-i ne-instituţionalizaţi…

      Cele publicate de Adrian Riza în “Transilvania” ne conving de oportunitatea deschiderii sistematice spre orizontul indo-european în cercetarea limbii române. Nu numai pentru a rezolva problema cuvintelor cu etimologie necunoscută. Deja, această deschidere a corectat câteva etimologii pe care miza lingvistica românească. Aşa de pildă, numeralul sută nu “mai” este de origine slavă în limba română, ci, probabil, vine din substrat, concluzie la care s-a ajuns prin lărgirea ariei de comparaţie a românei cu alte limbi. Aşadar, această situare în context vast indo-european ne va pune, probabil, şi în situaţia de a relua discuţia asupra unor etimologii ce păreau definitiv rezolvate.

      Acesta pare a fi şi cazul cuvintelor maghiare intrate în limba română. Cercetarea atentă a acestor cuvinte duce la concluzia – probabil corectă – că, de cele mai multe ori, avem de-a face cu cuvinte indo-europene, păstrate în română graţie autohtonilor romanizaţi în Dacia şi intrate în maghiară prin autohtonii din Panonia care s-au maghiarizat. Aşa s-ar explica bunăoară faptul că adeseori aceste cuvinte “maghiare” au în limba română o situaţie mai bună ca în maghiară: polisemie mai bogată, familie de derivate şi compuse mai numeroase etc. În ce măsură aceşti autohtoni – aceiaşi în Dacia şi Panonia sau îndeaproape înrudiţi – erau tot daci, e, deocamdată, greu de precizat. Desigur, va avea haz să dovedim vreodată că dacii n-au pierit exterminaţi de Traian – cum s-au străduit să demonstreze câteva generaţii de istorici unguri, ci dacii – parte din ei, cei din Panonia, vor fi “pierit” prin… maghiarizare! De această concluzie se pare că ne apropiem prin cercetările întreprinse în ultimii ani!

      Aceste cercetări au meritul de a deschide (sau redeschide) o perspectivă până azi aproape complet ignorată de toţi cei care s-au angajat în vreun fel în disputa româno-maghiară în jurul Transilvaniei. Anume, este vorba despre rolul autohtonilor panonici în constituirea limbii maghiare şi, deci, a poporului maghiar. Mi se pare neîndoios că aceşti autohtoni au existat şi că au contribuit cu ceva la plămada etnică maghiară.

      Aspectul somatic european, pe care îl au foarte mulţi maghiari, este o dovadă şi, în acelaşi timp, o realitate ce nu poate fi altfel explicată. Ne putem întreba chiar despre proporţiile acestui amestec, iar răspunsul s-ar putea să fie descumpănitor pentru fanaticii şovinismului maghiar. Istoricii din ultima vreme, care au cercetat migraţia barbară, sunt cam cu toţii de acord că năvălitorii barbari, puşi pe jaf cum erau, îşi atingeau scopul îndeosebi în măsura în care se puteau deplasa mai iute decât localnicii. Erau o forţă de şoc, relativ puţini la număr, iar nu un puhoi uman revărsat din stepă. Astfel că numărul maghiarilor propriu-zişi, adică asiatici, va fi fost relativ mic, de ordinul zecilor de mii.

      În compensaţie, numărul localnicilor autohtoni pare să fi fost mult mai mare. După părerea unora, Europa era populată, în urmă cu o mie de ani şi mai bine, de un efectiv uman care, apoi, a sporit până în zilele noastre de vreo 4-5 ori, nu mai mult. Luând în calcul chiar raportul de 1 la 10, tot acolo ajungem: numărul localnicilor autohtoni a fost mult mai mare decât al năvălitorilor războinici.

      De asemenea, se ştie că aportul la sporul demografic este mult mai mic la războinici decât la celelalte categorii sociale şi mai ales inferior faţă de aportul ţăranilor, al celor cu îndeletniciri mai tihnite… Încercând să reconstituim, cât de vag, acest raport, trebuie să avem în vedere şi modul de viaţă al autohtonilor, risipiţi în comunităţi social-economice restrânse, deşi numeroase, dar neputând face faţă atacului de jaf barbar din pricina dificultăţii cu care aceşti autohtoni sedentari comunicau între ei, a dificultăţii de a se organiza cu repeziciune împotriva atacatorilor. Astfel că era cu putinţă pentru un grup puţin numeros de războinici năvălitori, jefuitori, să se înstăpânească asupra unei populaţii sedentare mult mai numeroase. O stăpânire care nu dura, de obicei, prea mult.

      Cea maghiară n-a avut aceeaşi soartă, din pricini excepţionale. Una din ele a fost concursul favorabil acordat de papalitate statului ungar, după creştinarea maghiarilor. Dar nu trebuie confundată instituţia politică cu realitatea demografică, etnică, întru nimic afectată de supravieţuirea statului ungar, ca expresie a unui raport favorabil iniţial năvălitorilor maghiari şi urmaşilor acestora, care alcătuiau o pătură etnic relativ omogenă. Această omogenitate se va dilua mereu, prin maghiarizarea autohtonilor…

      Nu insistăm! Dar credem că este foarte important pentru discuţia noastră să se lămurească bine această chestiune, a raportului numeric dintre populaţia autohtonă panonică şi cuceritorii maghiari veniţi din Asia. Ipoteza că aceşti autohtoni erau indo-europeni, înrudiţi cu autohtonii din Dacia, ar fi de mirare să nu se confirme şi la un examen amănunţit al datelor, când ştim ce zicea Herodot, despre traci, anume că ar fi fost poporul cel mai numeros din Europa.

      Fireşte, nu ne apucăm noi să identificăm acest fond tracic, indo-european, al limbii şi al poporului maghiar. Dar ni se pare neîndoios că el există. Iar acest fapt, odată confirmat, e cu neputinţă să nu marcheze în vreun fel oarecare discuţia în care ne-am angajat!… Personal, înregistrez această situaţie ca o lumină neaşteptată venind din întunericul acelor secole îndepărtate şi purtând în ea pentru noi, cei de azi, promisiunea unei soluţii cu totul nescontată.

      Până atunci, să ne mai aducem aminte că dintotdeauna statul ungar a dus sistematic o politică de maghiarizare. Ar merita şi acest fenomen să fie cercetat cu rigoare, sine ira et studio, chiar dacă el a declanşat multe drame, la care nu poţi să rămâi insensibil. Să cunoaştem proporţiile şi condiţiile în care s-a produs această maghiarizare în regiunile locuite de români – şi asta ne duce până dincolo de Tisa, în vestul acesteia – este important în discuţia noastră din mai multe motive. Nu neapărat pentru a ne afirma nişte drepturi astfel sporite, cât pentru a ne putea explica, pentru a putea “înţelege” lucruri care pentru noi sunt, deocamdată, de neînţeles.

      De ce mi-e de neînţeles această politică de maghiarizare? Pentru că ea a culminat în secolul trecut, în deceniile următoare instaurării dualismului, când devine, precum spuneam într-un capitol anterior, politică de stat, cu instituţii şi practici legiferate, specializate în “maghiarizare”. Şi când, rezumând întreaga chestiune, circula laitmotivul “Ungaria va deveni maghiară sau nu va mai fi deloc” sau, în formularea lui Kostenszky, “ori noi vom fi nimiciţi, ori naţionalităţile trebuie să se contopească cu noi: tertium non datur” (în “Nemzeti Politika”, p. 25. Textul Vagy mi semmiülünk meg, vagy  a nemzetiségeknet kell belénk olvadinok: “tertium non datur”. Apud Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune, p. 38).

      Comentând acest “silogism”, Aurel C. Popovici nu reuşeşte nici el să-l înţeleagă, numindu-l, pe drept cuvînt, “o idee de-a dreptul patologică”… Ciudat e că o lansase revoluţionarul L. Kossuth: “Să ne grăbim, să ne grăbim să ungurim pe toţi croaţii, românii şi slavii, că, de nu, pierim!”… Acelaşi Kossuth care, în focul revoluţiei de la 1848 se adresa conaţionalilor săi cu aceste cuvinte, într-adevăr memorabile: “Când am pierde cuvintele limbii materne, ne-am pierde şi sufletul. A pierde naţionalitatea este a muri ca popor, fără naţionalitate viaţa este de prisos… De aceea naţionalitatea şi limba e mai scumpă decât libertatea, căci libertatea se poate recâştiga, dar naţionalitatea niciodată.”

      Câtă valoare aveau însă aceste vorbe pentru Kossuth însuşi, ca şi pentru urmaşii săi, de vreme ce salvarea naţiei maghiare ei o aflau în maghiarizarea croaţilor, românilor şi slavilor, pe care le era atât de uşor să-i vadă părăsindu-şi limba, “pierzându-şi sufletul” adică, şi devenind peste noapte maghiari?! Ce fel de maghiari? Fără suflet?… Evident, avem de-a face cu o confuzie, dintre cele mai nefireşti în condiţiile Ungariei dualiste: confuzia dintre naţiune şi stat, între naţiunea maghiară şi statul ungar multinaţional.

      Să ne aducem aminte care erau condiţiile propriu-zise în care s-a lansat acest apel disperat al maghiarimii: în Ungaria de după 1867 trăiau următoarele neamuri de oameni: maghiari, sârbo-croaţi, români, slovaci, saşi şi şvabi, ţigani, ruteni şi ucraineni. La un loc, vreo 16.000.000. Dintre aceştia, maghiarii erau 6.403.687, iar nemaghiarii 9.335.684, după datele publicate în urma recensământului din 1892. Chiar şi aceste cifre, atât de defavorabile maghiarilor, erau “umflate”, printr-o cunoscută practică maghiară. (Cf. Dr. Iulius Iung, Römer und Romanen in den Donaulädern, 1877, p. 300: “În recensăminte, de exemplu, domneşte strădania de a-i scoate pe maghiari mult mai numeroşi decât sunt în realitate”.) Aurel C. Popovici, în lucrarea La Question roumaine (1918, p. 67), referitor la cifrele de mai sus precizează că “printre maghiari sunt incluşi aproape toţi evreii din Ungaria, în număr de 638.314. Numărul real al maghiarilor nu poate fi mai mare de 5-5,5 milioane. Deşi nu admitem că maghiarii ar fi în număr de şase milioane patru sute de mii, totuşi vom accepta această cifră în prezenta lucrare”… Vom proceda deci şi noi la fel!

      Aşadar, dacă politicienii unguri ar fi reuşit în ceea ce încercau să facă, deveneau maghiari şi restul de 9,3 milioane de nemaghiari. Adăugaţi la cele 6,4 milioane de maghiari propriu-zişi, se obţinea un număr de 16.000.000. Fireşte, pe loc, imediat, în epocă, se mai putea face distincţia între cele două categorii de maghiari, dar după trei-patru generaţii această deosebire ar fi devenit inoperantă. Şi cu toţii, în Ungaria, ar fi devenit ce: maghiari sau maghiarizaţi?

      Istoria cunoaşte – ar putea spune unii – situaţii asemănătoare: politica de germanizare a polonezilor sau de hispanizare a bascilor ori de rusificare a moldovenilor ş.a.m.d. De ce n-ar fi existat şi o politică de maghiarizare a nemaghiarilor din Ungaria? A românilor, bunăoară?!… Întru cât, în ce măsură această politică de maghiarizare ar fi fost neobişnuită, stârnind mirarea noastră!

      Răspunsul e uşor de dat: spre deosebire de cazurile “similare”, când se urmărea ori se produce de la sine deznaţionalizarea unor minoritari, în cazul Ungariei de dinainte de 1918, maghiarii alcătuiau ei o minoritate etnică, iar asta nu-i împiedica să urmărească deznaţionalizarea majorităţii populaţiei.

      Las’ că acest proiect era irealizabil, dar ne umple de mirare evidenţa faptului că prin această maghiarizare, al cărei unic scop era păstrarea statului ungar în hotarele sale nefiresc de cuprinzătoare, poporul maghiar ar fi încetat să fie maghiar, devenind un popor de indivizi maghiarizaţi, ceea ce e cu totul altceva, după părerea mea. Căci nu cele 6 milioane de unguri ar fi maghiarizat pe cei 9 milioane de nemaghiari, ci aceştia mai curând ar fi reuşit, de fapt să-i de-maghiarizeze pe maghiarii propriu-zişi, maghiarii mai rămânând în cuprinsul Ungariei Mari numai cu numele! Spre acest mixtum compositum etnic, lipsit de naționalitate propriu zisă, era împins poporul maghiar de conducătorii şi ideologii săi politici. (Cf. Acelaşi Aurel C. Popovici: “… părerea tuturor celor care cunosc Ungaria, că adevăratul  (s. n.) popor maghiar nu este nici pe departe atât de exaltat (s. n.), cât mai ales exaltată este clasa lui conducătoare.”)

      Nu am nimic împotrivă la amestecul de rase, dar a face din asta politică de stat mi se pare un lucru la fel de condamnabil, de nefiresc, ca şi interzicerea amestecului între rase. Numai în acest fel seamănă şovinismul maghiar cu apartheidul. În fapt, politicianismul maghiar de odinioară cultiva ura nu faţă de alte neamuri, ci faţă de cei de alt neam, trăitori în Ungaria, şi care refuzau să se considere maghiari. Să simtă ungureşte!… Să se maghiarizeze!

      “Rasismul” maghiar este aparent, el se poate numi astfel numai pentru caracterul său silnic, pentru dispreţul arătat faţă de fiinţa umană, dar acest dispreţ nu este arătat fiinţelor umane din alte rase decât în măsura în care li se neagă acestora, concetăţenilor de altă rasă, de alt neam, dreptul de a rămâne ceea ce se ştie fiecare că este.

      Apartheidul real, propriu zis, făcând din acest drept o obligaţie, este ceva mai raţional, mai uman (sic!) decât ceea ce se petrecea în Ungaria de altă dată! E atât de aberantă politica de maghiarizare dusă înainte de 1918 – dar şi după, de data aceasta cu minorităţile propriu-zise din Ungaria de drept, cea de după Trianon – încât ai crede că se urmărea prin ea dispariţia poporului maghiar.

      E drept, prin maghiarizarea celorlalte naţionalităţi ar fi supravieţuit un stat, nişte hotare convenţionale, dar aceasta nu pentru multă vreme, căci rămâneau aceste hotare şi mai lipsite de identitate naţională, de reazemul etnicităţii, transformând etnicitatea într-o ficţiune geografică. Încât, pentru cine e capabil să se detaşeze de sloganele şi formulele propagandei iredentiste şi ale mentalităţii care îi dă fiinţă, devine evident faptul că Pacea de la Versailles, care a redus Ungaria la hotarele ei etnice adevărate, a salvat poporul maghiar, în ceasul al doisprezecelea, l-a salvat de la o iminentă disoluţie etnică, consecinţă firească, logică, inevitabilă, a politicii de maghiarizare, atât de aberantă în pretenţia de a impune silnic unei majorităţi etnia unei minorităţi, proces ce nu putea avea alt deznodământ decât dispariţia în fapt a acestei etnii.

      “Maghiarii, care sunt şase milioane la număr (8 milioane după recensămîntul oficial, care este însă absolut inexact) – scria în 1904 reputatul etnograf Albrecht Wirth – au câştigat pentru maghiarism mulţi germani şi evrei, dar şi-au corupt în schimb, până în adâncul ei, propria lor naţiune.” [106]

      “Astfel – conchidea şi Aurel C. Popovici – maghiarii sunt pe cale să devină cea mai bastardizată naţiune din  Europa.” [107]

      Fireşte, în principiu, cuvîntul “bastard” e inacceptabil într-o discuţie serioasă şi nu i-am ierta lui Aurel C. Popovici că-l foloseşte, dacă n-am avea temeiuri noi, adăugate celor care îl vor fi determinat pe Aurel C. Popovici să folosească un cuvînt atât de dur, de drastic: popor bastardizat… Cuvîntul, repet, este inacceptabil, în principiu! În principiu… Adică în situaţiile în care suntem cât de cât obişnuiţi să ne aflăm, în situaţiile cât de cât normale!

      Adevărul este însă că discutând procesul şi politica de maghiarizare ieşim cu totul din zona normalului, trecând dincolo şi de anormalitate – dacă se poate spune aşa, în hăul halucinantului!… Spre asemenea tărâmuri mă simt purtat când aflu, bunăoară, că în sprijinul acestei politici de maghiarizare a funcţionat în Ungaria, în anii primului război mondial, legea după care orice român ardelean era scutit de război dacă se… declara maghiar ori secui!… Exact aşa!… [108]

      Să zăbovim puţin asupra acestei… acestei cum s-o numim?!… Războiul începuse, aşadar, declarat de Austro-Ungaria, deci şi de Ungaria, iar această situaţie a fost apreciată – satanic, aş zice – ca un bun prilej pentru a mai “cumpăra” câteva sute ori mii de suflete rătăcite, necăjite, de neisprăviţi, tentându-i cu favoarea scutirii de război.

      Deci guvernul ungar trăgea nădejde să ducă război nu cu maghiari, ci cu ne-maghiari! În aceste condiţii, victoria era greu de apropriat prin luptători care ar fi avut aşa puţină tragere de inimă pentru izbânda maghiară! Deci nu victoria în război pare să fi fost scopul angajării Budapestei în conflagraţia ce se ştia că va deveni atotcuprinzătoare, ci prilejul potrivit ce li se oferea astfel spre a mai reduce din numărul ne-maghiarilor, trimiţându-i pe front, să moară pentru Ungaria cei ce ţineau să se considere mai departe români, sârbi, slovaci, saşi etc., şi făcându-i unguri pe cei ce, de teama frontului, erau în stare de orice ticăloşie!… De orice laşitate!… De sperjur! Nu-i pot spune altfel! Sporind astfel numărul “maghiarilor”!…

      Iar români rămânând să se numească mai departe cei ce nu pregetau să-şi rişte viaţa, dar să rămână români, mulţi dintre ei trecând munţii şi înrolându-se sub tricolorul Ţării, spre a o întregi, după visul poetului şi al neamului, de la Nistru până la Tisa…

      Desigur, guvernanţii de la Budapesta aveau şi ei nădejdea victoriei, dar pentru această victorie urmau să lupte nu ungurii, ci nemţii, austriecii, bulgarii, turcii…

      Nu e de mirare atunci că la încheierea războiului, la masa tratativelor, sacrificiul de sânge maghiar n-a putut invoca nici un Oituz, Mărăşeşti sau Mărăşti, ci doar dreptul de cuceritor al lui Attila şi compania de odinioară. Vitejii honvezi făcuseră războiul mai mult în cafenele, cum nota Octavian Goga, ceea ce nu putea decât să diminueze dreptul de a invoca… dreptul istoric, al descendenţilor din cuceritorii de odinioară!

      La fel s-au desfăşurat lucrurile şi-n al doilea război mondial!…

      Dar nu aici voiam să ajung! Ideea de a-i scuti de front, de război pe toţi ne-maghiarii care acceptau să se declare unguri sau secui, să “treacă” la unguri, idee pe cât de ticăloasă, pe atât şi de stupidă, denotă din partea guvernanţilor de la Budapesta, care o concepuseră, o ciudată lipsă de respect, de consideraţie pentru ideea – de data aceasta e vorba de “ideea” platonică – de popor maghiar, de naţie ungară. Deschizând spre maghiarime porţile prin care să treacă toţi cei – cum să le zic altfel decât cum îmi vine?! – ce la ceas de cumpănă pentru ţara lor sunt gata să se lepede de orice pentru a-şi salva pielea, aceasta numai politică patriotică şi responsabilă nu poate fi numită, ci tembelism politic. Curat că această politică, împinsă cu asemenea metode până la capătul vizat, ar fi dus la bastardizarea poporului maghiar.

      Repet: cine are minte ca să priceapă – şi sunt destui aceştia şi printre vecinii noştri – luând seamă la cele ce se petreceau în Austro-Ungaria de odinioară, va trebui să recunoască – măcar după principiul în tot răul e şi un bine  – că prin Tratatul de la Trianon s-au pierdut nişte graniţe care, fireşte, măguleau unele orgolii de duzină, dar în schimb a fost salvată naţiunea maghiară ca naţiune etnic omogenă, unitară! Rar se poate vedea o mai mare contradicţie între politica şi ideologia – dacă nu e prea mult s-o numim aşa – oficială, a oamenilor şi a partidelor politice, şi interesele autentic naţionale. De aceea mă întorc şi reiau un citat din acelaşi Aurel C. Popovici, transcriindu-l integral: “părerea tuturor celor care cunosc Ungaria e că adevăratul popor maghiar nu este nici pe departe atât de exaltat, cât mai ales exaltată este clasa lui conducătoare: diferiţii transfugi constituiesc un adevărat blestem pentru însăşi maghiarimea”Transfugi, adică deznaţionalizaţi, renegaţi, făpturi lipsite de şira spinării şi de orice avânt sufletesc generos, oameni fără inimă şi fără obraz, “patrioţii” cum îi considera oficialitatea maghiară, alegându-şi deseori dintre aceştia agenţii cei mai zeloşi ai politicii de maghiarizare!

      Rămâi încă şi azi stupefiat să vezi până unde puteau ajunge ideologii acestei maghiarizări, nici pe departe inconştienţi de pericolul năruirii propriei etnicităţi maghiare, ci, în replică, teoretizând “ştiinţific” superioritatea indivizilor rezultaţi prin… amestecul de rase, întrucât natura, vezi, Doamne, “preferă în mod deosebit încrucişările de rasă”…

       Culmea este că această politică, atât de şovină şi, totodată, atât de anti-maghiară în consecinţele ei funeste – consecinţe de care i-a ferit pe unguri rezistenţa tenace a celorlalte popoare, această politică atât de absurdă a avut şi literatura ei. Iată o mostră, ceva mai lirică:

      “Colosalul bazin al Ungariei este asemănător căldarei vrăjitoarelor lui Macbeth. Bazinul maghiar, la periferii cu naţionalităţile, are la centru, la bază, invincibilele elemente ale maghiarismului. Providenţa stă de pază lângă această căldare şi de veacuri aruncă în ea tătari, turci, germani, sârbi, valahi, evrei şi tot ce este în lume. Iar ceea ce se aruncă în această căldare, fierbe, clocoteşte şi alimentează forţa maghiarismului. Iată puterea rasei maghiare. Această mixtură face ca femeile maghiare să fie cele mai frumoase din lume, bărbaţii – cei mai viteji, deoarece în căldare, prin fierbere, s-au evaporat toate păcatele fiecărei rase, iar toate virtuţile acestora s-au adunat într-un singur mănunchi maghiar…” (Eugen Rákosi) [109]. Cred că e inutil să intrăm în detaliile biografice ale acestui ardent condeier, pentru a preciza cât era de maghiar…

 

*

 

      Cele petrecute în anii de după 1867 nu au fost decât momentul de vârf, de potenţare maximă a unor tendinţe şi practici îndelung exersate, de-a lungul întregii istorii maghiare. Drept care ne vedem obligaţi să ne întrebăm care ar fi rezultatul, per total, dacă am încerca să facem distincţia între maghiari şi maghiarizaţi. Fireşte, o asemenea distincţie se poate face şi la noi, între români şi românizaţi, şi oriunde aiurea. Rezultatele – în măsura în care am putea ajunge la rezultate – cred că vor fi mult diferite, bunăoară al raportului maghiari - maghiarizaţi, faţă de români – românizaţi! (Deşi principala deosebire, între românizare şi maghiarizare nu e de ordin cantitativ, ci calitativă: cei ce s-au românizat de-a lungul secolelor de istorie românească au făcut-o absolut liberi de orice constrângere exterioară, drept care, “devenind” români, viaţa lor a continuat să se desfăşoară după aceleaşi tipare de până atunci.)

      De aceea mă întreb dacă nu cumva această politică de maghiarizare, susţinută de un aparat propagandistic, legislativ şi administrativ atât de vast, nu este efectul maghiarizării înseşi, găsind adică adepţii cei mai fanatici în persoana celor mai de curând… maghiarizaţi. Nu cumva şovinismul maghiar, cu manifestările sale atât de nefireşti, de exagerate, nu cumva este consecinţa unui exces de zel, a unei reacţii aproape patologice care a marcat, la unii, pasul dramatic al acceptării unei noi naţionalităţi? Mai mult, a unei naţionalităţi ostile celei părăsite, celei părinteşti?!… Gestul maghiarizării având, în fapt, valoarea şi semnificaţia intimă a unei trădări ruşinoase! Reacţia excesului de zel a acestor “transfugi” e tipică şi s-a verificat de nenumărate ori în istorie!… Zelul neofitului, într-un fel.

      Mă încearcă acest gând mai întâi determinat, probabil, de constatarea că foarte mulţi dintre autorii maghiari ale căror teze şi lucrări au stârnit paginile de mai sus, nu erau de origine etnică maghiari, ci se maghiarizaseră, luându-şi un nume nou şi străduindu-se, probabil, a dovedi că şi-l merită mai mult chiar decât cei ce şi-l moşteniseră. Nu uit, în acest context, nici că unul din începuturile vrăjmăşiei dintre români şi unguri l-a constituit neînţelegerea dintre Matei Corvin şi Ştefan cel Mare, adică dintre un român şi un român maghiarizat!! Aşa cum şi confruntarea armată dintre români şi maghiari, de la Posada, fusese provocată de Carol Robert, tot un maghiarizat.

      Fireşte, această vrăjmăşie, atâta câtă mai există astăzi – iar noi, românii, am fost mereu gata să credem că ea a dispărut – se cuvine cercetată, ca orice lucru real, spre a fi îndepărtată, ca orice lucru rău, neplăcut, malefic. Îndepărtarea cauzelor şi a faptelor care generează neîncrederea şi duşmănia între oameni este de datoria oricărui om de bună credinţă care năzuieşte să împărtăşească altora din gândurile sale. În acest scop am ţinut să fac acum, la sfârşitul cărţii, considerentele de mai sus, din acest ultim capitol. Nu pentru a afirma sau insinua lipsa de consistenţă a etnicităţii maghiare, gradul ei redus de “maghiaritate”. 

      Fiecare naţiune găseşte alte căi, proprii, de a-şi afirma identitatea şi omogenitatea. Şi îi va fi uşor, oricărui bun cunoscător al istoriei maghiare, să enumere temeiurile identităţii etnice, de neam, a ungurilor. Cele de mai sus însă, în mod inevitabil, dacă le vom adânci fără nici o idee preconcepută, ne vor duce la concluzia că punţile de legătură dintre popoarele noastre sunt mult mai numeroase şi mai trainice decât cele pe care le avem în vedere de obicei, şi chiar şi atunci de multe ori din complezenţă formală, fără să credem noi înşine prea mult în ele!

      Nu! Situaţia este cu totul alta! Nici pe departe nu s-au identificat toate punctele în care ne întâlnim şi consonăm. Iar foarte multe dintre motivele ce ne-au învrăjbit odinioară, dacă le privim azi mai atent sau numai ca efect al perspectivei istorice schimbate, se arată că pot deveni prilej de înfrăţire ori măcar de împăcare… Iată, această mult pomenită maghiarizare şi secuizare, atât de urâcioasă şi de odioasă ca politică, privită ca un fapt ireversibil – aşa cum este în multe cazuri – de ce să n-o interpretăm ca factor de înrudire (sic!) sui-generis. Personal, conştiinţa că mulţi maghiari ori secui de azi sunt urmaşii unor români deznaţionalizaţi odinioară mă face să nutresc o vie simpatie pentru vecinii noştri care, iată, deci!, ne sunt mai mult decât vecini! Într-o măsură oarecare, rude!… Cred că e bine să ştim cât mai exact în ce măsură. Iată deja un subiect a cărui cercetare ne oferă, pentru viitor, prilejul unei fireşti colaborări.

      Să recapitulăm:

– maghiarii – puţini la număr, spun istoricii, vin de unde i-or fi adus aici necazurile, că nimeni nu pleacă de bine, ci de rău, şi-şi află în Panonia o patrie nouă. Aici locuiau nişte oameni, autohtonii, al căror neam nu ne e prea bine cunoscut, dar anumite fapte lingvistice par să dovedească un lucru ce merită studiat temeinic cât mai curând: aceşti autohtoni panonici vorbeau o limbă indo-europeană, înrudită cu limba acelor autohtoni din Dacia care, prin romanizare (sau românizare!!), au devenit românii de mai târziu. Între maghiarii veniţi din Asia şi autohtonii panonici s-a produs un amestec etnic, graţie căruia maghiarii s-au “europenizat” din punct de vedere antropologic, cultural etc.

– la sfârşitul mileniului întâi, se creează statul ungar, constituit pe principiul că regnum unius linguae imbecile et fragile est, aşadar cu totul străin de ideea impunerii unei anumite naţionalităţi. (Nu întâmplător coroana regelui Ştefan o vor purta o mulţime de capete ne-maghiare…). Ulterior însă, din motive care şi ele ar merita o atenţie specială, începe să se nască şi să se organizeze o politică de maghiarizare a celorlalte naţionalităţi. În Transilvania, această politică i-a vizat îndeosebi pe români şi secui. Drept urmare, nu puţini au fost românii care s-au maghiarizat. Proces care continuă în Ungaria şi în zilele noastre.

– se poate vorbi şi de o românizare a ungurilor, sașilor şi secuilor. În primul rând a celor ce au părăsit Transilvania, preferând Moldova ori Muntenia, unde nimeni nu i-a constrâns în vreun fel să renunţe a mai fi unguri ori secui sau sași. Fatalmente însă, acesta a fost rezultatul, căci aşa e în ordinea firii, mai ales că era vorba de destine individuale, cel mult ale unor mici comunităţi. Românizări spontane s-au petrecut şi-n Ardeal, în ciuda politicii de maghiarizare!… În plină campanie de maghiarizare, după 1867, autoritățile raportează îngrijorate că românizările spontane sunt mult prea numeroase!

      Toate acestea ce să însemne altceva decât motive de a reconsidera disputa româno-maghiară dintr-o perspectivă nouă, perspectivă care nu poate avea altă încheiere decât o mai bună înţelegere între cele două părţi, despărţite prin prăpăstii ce se dovedesc a fi uşor de trecut!…

      ...La capătul acestor consideraţii atât de sumare, prin care ne-am propus mai mult să identificăm câteva subiecte de cercetare istorică propice unei rodnice colaborări româno-maghiare, ne putem îngădui totuşi să orientăm înţelesul, semnificaţia unei împrejurări pe care istoricii – români şi maghiari deopotrivă – preferă să o lase uitată şi necunoscută publicului, într-atât fiind această împrejurare de bizară şi de neaşteptată, de “de neînţeles”: la sfârşitul primului război mondial, după semnarea Tratatului de la Trianon, şi după lichidarea “revoluţiei” ungare conduse de Béla Kun, liderii politici ai Ungariei i-au oferit regelui Ferdinand al României să fie rege şi al Ungariei! Au propus deci crearea unui sistem politic dualist româno-ungar, în locul celui austro-ungar, defunct!…

      Ionel Brătianu l-a sfătuit pe regele Ferdinand, precum tatăl său pe regele Carol în 1880, să refuze această onoare, din motive mult mai temeinice şi mult mai puţin interesante azi decât motivele care i-au determinat pe conţii maghiari Bétlen, Téléky şi Bánffy să ofere regelui României coroana milenară a regelui Ştefan. Încercând să înţelegem motivele care au dus la gândul şi iniţiativa creării unui stat româno-maghiar, va trebui să avem în vedere şi acţiunea, ce nu putea fi decât foarte puternică, deşi inconştientă, probabil inconştientă!, a acestui substrat etnic comun celor două popoare, substratul carpato-panonic, acumulat în beneficiul poporului vecin prin acţiunea şi politica de maghiarizare, mai întâi a autohtonilor panonici, mai apoi a românilor de pe ambele maluri ale Tisei ori din Transilvania...

     Lăsând viitorului să facă un bilanţ exact al celor ce ne apropie şi ne aseamănă, suntem de pe acum convinşi că acestea sunt mult mai numeroase şi mai consistente decât cele ce ar mai putea azi să ne separe ori să ne învrăjbească.

     (..............................)

 

Dixi et salvavi animam meam!…

 

Bucureşti, iunie 1987

 ION  COJA

 

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)