Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Pe …o gură de  rai

Mănăstirea Guranda,  lecţie de iubire de Dumnezeu

Florentina Toniţa (foto)

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

La peste 40 de km de Botoşani, pe şoseaua Ştefăneştilor, ramificaţia Durneşti, drumul coteşte brusc, parcă voit se desprinde de realul omenesc şi urcă spre pădure, uşor şi aproape fără voie. Se iveşte mai întâi, pământesc, Sanatoriul de bolnavi TBC, însă mai sus, ascunsă printre copaci, la marginea pădurii, Mănăstirea Guranda primeşte sufletele cu pace şi nespusă linişte.

 

Prin anii 1945, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, o maică foarte tânără, să fi avut vreo 25 de ani, cere binecuvântare de la Dumnezeu şi aprobare de la Mitropolitul Irineu Mihălceanu, să construiască pe aceste locuri o mănăstire. Vremurile erau sărace, oamenii abia se adunau după o perioadă a istoriei plină de dureri şi pierderi omeneşti. Poate că tocmai asta dă curaj maicii să facă o colectă publică pentru ridicarea unui sfânt lăcaş, închinat Eroilor Neamului căzuţi pe câmpurile de luptă. Tinereţea şi nădejdea în Dumnezeu au dat rezultate, pe acele locuri ridicându-se o biserică din bârne de stejar, în care şi-au găsit linişte şi loc de rugăciune mai multe maici, împreună cu maica stareţă Teodora Voloşincu, întemeietoarea lăcaşului.

 

 

Buldozerele comuniste…Dacă anii 59-60, în urma decretului comunist 410/1959, alungă de la Agafton toată suflarea, dar lasă în picioare bisericile apărate de duhul celor ce se odihnesc în pământurile de sub ziduri, la Guranda, comunismul se manifestă violent, cu rânjetul fiarei care se pregăteşte să stăpânească pentru multe zeci de ani. La Guranda, buldozerele sfârtecă fără nici o remuşcare fiecare cărămidă aşezată cu truda maicilor, toate clădirile şi biserica, la doar 14 ani de la trudnica lucrare de ridicare a lăcaşului.

Obştea se adăposteşte prin mănăstirile ce au reuşit a rămâne în picioare.

 

… şi întoarcerea acasă

Însă, după exact treizeci de ani de la aceste întâmplări, maicile şi, asemenea lor, nenumăraţi călugări, se întorc acasă. Pentru că la fel se întâmplă la Agafton, la Mănăstirea Cozancea, aşezământ construit de către paharnicul Balş în 1684, sau la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Coşula, cu o biserică monument din sec. XVI. Numai că la Guranda nu mai exista nimic, doar loc arat la margine de pădure.

Maica Teodora Voloşincu se întoarce, mai bătrână cu 30 de ani, pe locul în care a slujit pe Hristos. Într-un an de zile face iarăşi o colectă publică şi ridică la loc biserica, pe care o sfinţeşte în 1991, cu hramul „Sfânta Treime”. Alături, corpuri de chilii modeste, care amintesc de cele de la mănăstirile din Bucovina, unde sălăşluiesc maicile şi se roagă pentru Eroii neamului. Adevărată pildă de credinţă, de nădejde, de osârdie. Astăzi, aici îşi duc viaţa de obşte 20 de maici.

 

„cu mine a făcut Dumnezeu o minune…”

La 15 ani de la renaşterea întru Hristos a Mănăstirii, viaţa curge în linişte şi parcă nicicând nu a fost mai multă lumină şi frumuseţe de taină ca acum.

E prima dată când vizităm lăcaşul în această perioadă a anului, în plină vară. Sentimentul surprinzător, primul după ce Mănăstirea se iveşte dintre copacii pădurii ce o acoperă protector, este că, într-o poveste intrând, am dat peste Grădina Maicii Domnului. O grădină cu flori cum rar ne este dat să vedem, sute de culori, în toate felurile dăruite de Dumnezeu pe pământ. De jur împrejur cerdacul alb, construit cu iscusinţă, parcă după chipul şi asemănarea celor sute şi sute de flori. În mijloc, protejată şi luminoasă de atâta culoare, Biserica.

Minunăţia de culoare a grădinii nu face decât să anunţe zâmbetul unui om care se şi iveşte în pragul primei chilii. Este monahia Evghenia Perdun, noua stareţă a mănăstirii. Foarte tânără şi aproape pururi zâmbitoare.

În urmă cu câţiva ani, maicile lăcaşului au adresat scrisori Mitropolitului, prin care se rugau să le ajute prin trimiterea la Guranda a unei maici tinere. Maica Teodora, întemeietoarea Mănăstirii, se apropia de 85 de ani şi trupul acesteia îşi cerea dreptul la linişte, după o viaţă de frământare, dar şi împlinire întru Hristos. Mitropolitul a răspuns dorinţelor măicuţelor. S-a îndreptat spre Mănăstirea Vorona, ca de acolo, o maică tânără să slujească şi să continue lucrarea binecuvântată a maicii Teodora.

„Aşa am fost trimisă eu. Trebuia să fie altă maică, dar nu a vrut. Ca să o scap pe ea, am acceptat. Nu vroiam, stătusem zece ani la Vorona, îmi era foarte greu să mă rup şi să plec”, povesteşte senină maica Evghenia. Însă datoria şi, mai ales, învăţăturile primite până atunci, au atârnat greu în hotărârea luată. „M-am gândit apoi: cum să fac de ruşine maicile care m-au învăţat, cum să nu fac ascultare? Şi am venit aici. Mulţumesc lui Dumnezeu. Doar El ştie unde avem fiecare locul.”

Maica stareţă se opreşte, lasă un moment cald de linişte duhovnicească, după care ridică privirea senină. Mâinile ei desenează în aer o cruce mare. „Cu mine s-a petrecut o minune. Mi-a fost tare greu la început să plec de la Vorona, dar când am ajuns aici, am simţit cum, de fapt, aici era casa mea, doar că nu o cunoscusem până atunci. Nu ştiu dacă merit să fiu aici, dar Dumnezeu m-a adus acasă.” În faţa mea se află un om cu adevărat cuprins de o minune, un om de credinţă în fiecare act al lui Dumnezeu. „E ceva aici, ceva ce nu se poate explica, exact cum scrie în Cartea Sfântă: Biserica, Hristos în ea, şi noi, mănăstirea, maicile, credincioşii în jur. E atât de mică, faptul că e închisă, că îmbrăţişează şi apără Biserica lui Hristos, îţi dă o bucurie fără margini”, povesteşte maica stareţă.

 

„Oamenilor le e mai uşor să se lase smintiţi,

decât să-şi păstreze credinţa”

Mergem în chilia unde de obicei sunt primiţi oaspeţii. E curat, răcoare şi foarte mult alb, albul curat al varului neîntinat de gânduri omeneşti. Totuşi, dintr-o pornire specifică ţăranului român, mâna maicii alungă praful inexistent de pe masa din faţa ferestrei. „Maicile sunt plecate la câmp, azi coborâm fânul… Tare multă treabă”, mai spune ea şi apoi ne aşezăm la odihna răcorii. Ne lăsăm pradă poveştilor, mai dăm veşti din lumea de afară.

Prindem a vorbi despre stareţul de la Ceahlău, părintele Iustin Pârvu. Coincidenţa face ca Mănăstirea de la Petru Vodă să fie ridicată tot în urmă cu 15 ani, şi tot în memoria Eroilor Neamului. Doar că părintele Iustin, în vârstă acum de peste 80 de ani şi trăitor al pustiilor din închisorile comuniste, a închinat jertfa sa eroilor neamului victime ale comunismului. Probabil unica biserică din ţară aşezată pe altarul greu al curăţirii trecutului de mirosul greu lăsat de securitatea ceauşistă. Maica Evghenia povesteşte că a fost în urmă cu un an la Părintele. Da, a fost foarte impresionată şi poate că dăruirea creştină a lui i-a dat putere în stăreţie. „Oamenii se smintesc foarte uşor. Uneori, le e mai uşor să se lase smintiţi, decât să-şi păstreze credinţa. Părintele Iustin e un om sfânt, iar Dumnezeu prigoneşte din marea Sa iubire. Unde este multă credinţă, şi ispitele sunt multe”, mai zice maica şi se ridică repede în picioare. Multe treburi are ziua în pântece şi uite, e abia amiază. Trag perdelele albe şi camera aruncă brusc pe covor o lumină colorată, spălată alintat în florile care ascund fereastra într-o mireasmă divină. Lumea lăsată în urmă pare ceva ireal, ca un abur răspândit cu un zâmbet de înger în rugăciune.

E linişte. Parcă, din lumea aprigă venind, cu scrâşnete politice şi atentate teroriste asupra neamurilor pământului, aici te-ai aştepta să apară de după chilii chipul Sfintei Vineri şi povestea să fie şi adevărată. Poveste care se rupe imediat, însă, când se aude clopotul pentru masă. Bucătăria primeşte maicile care cum vin, din cauza muncilor de pe câmp va mânca fiecare cum ajunge. Maica stareţă zâmbeşte iar şi zice că, iaca, va fi o masă cu slobozenie. Lângă mine mănâncă Măriuca. Are şapte ani, a terminat clasa I la oraş şi are ochi mari, albastru de frescă bucovineană. Bunica ei e soră la mănăstire şi Măriuca îşi petrece, ca toţi copiii, vara la bunici. La maici, adică. Ştie toate rosturile lăcaşului. Pe uşă intră o maică tânără. „Ni s-a stricat căruţa”, zice scurt şi începe a mânca, nu înainte de rugăciune. Pentru că e slobozenie, maica împarte şi pedepse şi dă ascultări. Apoi fiecare îşi aminteşte de copilărie, de parcă rostul Măriucăi acesta e alături de noi.

E sâmbătă şi după-amiaza e aprig de caldă. Liniştea curţii se sparge în sunetul de toacă al mănăstirii. Un sunet de poezie care, aproape imediat, este prelungit de un zgomot pământesc, care te face să zâmbeşti instantaneu. Pe lângă chilii se plimbă o mândreţe de cloşcă cu o adunătură de pui de câteva zile, bucuroşi nevoie mare şi piuind pe la toate ferestrele.

Clopotul se impune răsunător. Va urma slujba de vecernie. Una câte una, maicile se scurg din chilii spre lumea lui Dumnezeu. În pridvor, încălţămintea este aliniată cuminte. Maicile intră desculţe pe covoarele Bisericii, aşa cum ţăranca moldoveancă intră cu sfinţenie în casa cea mare, doar duminica. Slujba de pace, senină şi cu dăruire duhovnicească, acoperă toată seara, până spre asfinţit.

La bucătărie se face curăţenie. Două maici spală vasele cele mari, cu răbdare. Zâmbesc dacă le intră cineva pe uşă. Te îmbie cu nişte lapte adevărat, tocmai muls de la vacile mănăstirii. „Mâine ne schimbăm între noi, vin alte maici să ne ia locul la bucătărie şi vrem să lăsăm în ordine aici”, povestesc şi deretică cu răbdare mai departe. Un motor de maşină rupe liniştea florilor. E târziu, dar mai sosesc pelerini: două maici şi trei tinere, maşină cu număr de Bucureşti. Maica împarte zâmbete şi conduce oaspeţii spre camere.

 

Bătrâneţe de maică, cu tinereţe binecuvântată

Seara a poposit peste toată grădina de flori. Măriuca poposeşte în faţa unei chilii, sporovăind cu o maică bătrână. „Tare bun e Dumnezeu cu noi”, se bucură maica şi face o cruce de minunăţie întru Hristos, „ne-a trimis o stareţă atât de bună… Să vezi când e una bolnavă cum o caută şi are grijă de ea…” Şi cred chiar că tinereţea maicii stareţe Evghenia are pentru această mănăstire aer de înger. De altfel, în liniştea serii se şi aude glasul care le este aşa de drag. Măriuca sare de lângă noi şi aproape se aruncă în braţele stareţei. Pleacă împreună, povestind fericite mai departe.

 

„Noi trebuie să ne facem lucrarea duhovnicească şi pe cea materială, să putem trăi pe pământ”. Un crez al monahiei Evghenia Perdun, stareţa Mănăstirii Guranda.  

 

Florentina Toniţa

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)