Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Pe o gură de Rai…

 Mănăstirea Zosin, după secole de creştinism

Florentina Toniţa (foto)

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Am ajuns cerşetori ai Europei şi ai lumii întregi. Braţul cel mai ieftin de muncă este al bietului român. În ce umilinţă a ajuns neamul nostru creştinesc… Babilonul, haosul pe care-l trăim noi astăzi nu sunt decât rezultatul tendinţei acesteia de schimbare esenţială a originii noastre, a tradiţiilor noastre, adică a ceea ce ne leagă acum.”

Părintele Iustin Pârvu, un Om al timpului său

 

 

Mănăstirea Zosin pare a fi unul din puţinele lăcaşuri în care, ca să ajungi, trebuie să cobori un drum aproape abrupt, parcă nefiind valabilă aici penitenţa urcuşului purificator. Imaginea albă, clară, pe care privitorul o are din înălţimea şoselei care trage Botoşaniul în jos, spre viaţa tumultoasă a României postcomuniste, postrevoluţionare, post…

„Vine un băiat la noi, la mănăstire, mai răsărit, proaspăt hirotonit: Părinte, ai vreun post?”, povesteşte undeva Părintele Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă. „Îi zic: Frate, n-am găsit posturi, ci doar postiri în canoanele vieţii noastre monahale. El continuă: Poate c-aveţi post de ghid, de secretar, de econom, ceva pe-acolo… N-avem, dragă, i-am zis. Noi aici trăim de la o zi la alta. N-avem salarii. Zice: Ei, atunci plec, părinte, mă duc. Bine, măi băiete, pleacă!”

… postceauşiste, o Românie care, după ce a trăit, colectiv, o temniţă grea a supunerii şi a terorii, parcă a intrat, de vreo 15 ani, într-o amnezie dulce şi amăgitoare. Singurele care încearcă să îşi revină sunt sutele de mănăstiri siluite de ciuma unei mentalităţi comuniste, care acum se muncesc să refacă un monahism secular, tradiţional, curat, rupt şi rănit de cumplitul Decret 410 din 1959, care a pustiit mănăstirile, în Moldova mai toate lăcaşurile suferind dezastre în acea perioadă. Agaftonul, Cozancea, Zosin, Guranda sunt numai câteva din locurile ai căror vieţuitori au pornit pe drumul caznei şi al iubirii sfâşietoare întru Hristos.

 

Tinereţea unui stareţ

Mănăstirea Zosin, comuna Băluşeni, aruncată acum aproape trei secole în raiul pădurilor ocrotitoare, a fost ridicată în 1740, la început o biserică mică, înlocuită apoi de una din nuiele, pictată în 1834 direct pe lutul care acoperea nuielele. Din 1779 se înfiripă aici o obşte de călugări. După război, mănăstirea a primit multe îmbunătăţiri, adăugiri, însă bucuria trăitorilor obştii a durat prea puţin, desfiinţarea lăcaşurilor întrerupând liniştea şi ruga călugărilor de aici.

 

„Ştiţi ce sunt toate aceste rele?” ne întreabă Părintele Iustin. „Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge.”

Cobor valea îmbrăcată în copacii pădurii răcoroase, aproape 400 de metri din drumul naţional care pleacă din Botoşani spre Iaşi. Încă înainte de a vedea zidurile mănăstirii, acordurile slujbei ajung clare, creând starea sufletească pregătitoare. Biserica veche este astăzi apărată de o alta, nouă, ridicată în 1991. Prima Sfântă Liturghie de după comunismul zecilor de ani a fost săvârşită de stareţul Firmilian Ciobanu, cel care a re-ctitorit lăcaşul şi a devenit stareţ, la doar 22 de ani. Tinereţea şi iubirea de Hristos l-au ajutat pe stareţ să zidească biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului, catapeteasma, stranele şi tâmplăria fiind lucrate de grija fratelui său. A ridicat apoi case pentru călugări, bucătărie, magazii, clopotniţa de piatră. În 1993, Î.P.S. Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei a oficiat slujba de sfinţire a bisericii. Peste trei ani s-a pictat biserica. În 1994, părintele Firmilian s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Însă Dumnezeu a hotărât că tânărul stareţ trebuie să primească plată pentru multa-i şi folositoarea osteneală, chemându-l la El mult înainte de vreme. La numai 29 de ani, în 1997, un tragic accident rutier curmă viaţa pământească a călugărului ivit din satele Suliţei.

 

„Dumneavoastră, intelectualilor, mult v-a dat Dumnezeu, mult vă va cere. Aveţi o răspundere colosal de mare. Şi de riscantă. Sunteţi misionari, sunteţi apologeţi, sunteţi oameni cărora le stă în putinţă să orienteze poporul acesta. Numai pe cele ale preoţiei nu le puteţi face, fiindcă Domnul nu vă cere dumneavoastră nici priveghere, nici psaltire, nici acatiste. Ştiţi prea bine că rugăciune vă e fapta. Vi se cere, în schimb, grija permanentă faţă de căderile acestui neam.”(Părintele Iustin Pârvu)

 

Călugărul dostoievskian

Din 1999, mănăstirea este păstorită de ieromonahul Teodosie Pleşca. Noul spaţiu a fost sfinţit pe 30 iulie 2000. Astăzi, Mănăstirea Zosin este o oază de linişte şi tihnă duhovnicească. Dealurile înşirate în jur, sprijinite domol de păduri, oferă pelerinilor sentimentul spaţiului liber de frământările veacului nou. Pe lângă chilii se strecoară din când în când un călugăr bătrân. Îl privesc şi portul lui trimite cu gândul la personajele din literatura rusă. Un aer niţel bătrân, scuturat de o vioiciune isteaţă. Se ocupă de magazinul de obiecte bisericeşti. Intru şi sporovăim. E deschis la vorbă şi hâtru, deşi aspru în judecăţi. Are aerul că de aici, din valea aceasta creştină, ştie rosturile lumii întregi.

Povesteşte întruna. Crede că vor veni vremuri grele, numai Dumnezeu ştie cum vom trece peste toate încercările Lui. „Ştii că ne vor schimba buletinele? Ne introduc cipuri!”, spune încet, deşi nu pare deloc înspăimântat, mai degrabă are satisfacţia celui care se ştie avertizat de cele ce vor veni. „În vreme de prigoană, biserica nu a pierdut niciodată. A câştigat”, spune mai departe şi îl întreb dacă acum, astăzi, suntem în vreme de prigoană. „Suntem, dar nu se vede!”, răspunde imediat. „Mata ai mâncat pâine pe cartelă, că nu prea ştiu ce vârstă ai?”, mă întreabă şi zic da, am prins anii în care primeam câte jumătate din pâinea neagră, mică, rotundă de pe vremea ultimilor ani ai comunismului. „Ei, să ştii mata, cartela aceea, atunci, era teoretică. Pâinea, jumătatea ceea de atunci, te îndestula. Nu simţeai foamea. Acum câte pâini cumperi şi tot crezi că eşti flămând?”

 

 „Noi trebuie să ştim să murim pentru Hristos!”- o poveste de la Cozancea

Călugărul coborât din pagini dostoievskiene umple tot aerul cu istorii de demult. Pentru el, trecutul plin de prigoanele comuniste pare a fi măsura credinţei şi a mărturisirii întru Hristos a acestui neam. „În timpul războiului, a intrat în Mănăstirea Cozancea un jandarm. Era în timpul slujbei, părintele şi credincioşii erau în biserică. Şi omul acela s-a aşezat în mijloc, a ridicat arma: cine este creştin să spună acum! a ţipat el. Părintele nu l-a luat în seamă. Dar o parte din cei aflaţi în biserică s-au ridicat şi au fugit pe unde au apucat. Preotul a terminat slujba cu o mână de oameni. Dar jandarmul nu a plecat. A stat până la sfârşit. Şi atunci a cerut voie să vorbească. Părinte, a spus acela, aceştia care au rămas îţi sunt adevăraţii creştini, care nu s-au speriat de puşca mea şi care erau gata să moară pentru Hristos!”

A citit foarte mult, ştie toate închisorile şi toţi martirii creştini. Recunoaşte habotnicia credinţei ruseşti, dar apreciază dârzenia slujitorilor şi a sfinţilor poporului rus. Povesteşte despre lagărele trecutului, despre Sfântul Serafim de Sarov. Ia mereu câte o carte în mâini şi tot aşa, fiecare carte este pentru el o mărturisire a unor vremuri ce nu se vor întoarce nicicând pentru biserica noastră.

Soarele pândeşte necruţător şi devine din ce în ce mai greu de purtat. Acum îmi dau seama, drumul greu, penitenţa obligatorie este aceasta: plecarea de la mănăstire. Dealul înalt, chinuit de canicula miezului de zi, poartă în sine un aer de Golgotă. Întoarcerea în lume este urmărită de imaginea unui călugăr bătrân, amestecat printre cărţi, el însuşi scăpat din paginile unor cărţi de credinţă veche.

 

„Europa? Să vedem ce o mai fi cu Europa asta…! Ehe, Europa rămâne tot aşa, în hotarele ei de altădată. Numai oamenii au ieşit din fire. Părintele Paisie Aghioritul zice într-o dimineaţă, când erau uşile deschise şi geamurile vraişte, trece un avion şi îl întreabă pe un ucenic: ce se aude, măi băiete? Păi, ce să se audă…? Un avion! Ei, închide geamurile şi uşile, măi, să nu intre în casă! Dar cum să intre, părinte, spune ucenicul. Mai, dar în nebunia asta a lumii, ce nu se poate, măi?!”

 

Florentina Toniţa

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)