Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

manuscrise şi percheziţii

 

Mihai Radulescu

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Una dintre primele povestiri ascultate în închisoare, privind suferinţele acelora care mi-o luaseră înainte în a cunoaşte detenţia politică sub regimul comunist, a fost aceea despre un domn pe nume Corneliu Coposu, secretar al lui Iuliu Maniu. Era prin 1957 şi aveam douăzeci şi unu de ani. Despre politica premergând înscăunării dictaturii dejiste aflasem prea puţin. Cu atât mai neştiutor eram în legătură cu acel personaj, care zăcea atunci de vreo zece ani prin temniţe, în jurul căruia se ţesuseră şi circulaseră, în umbra gratiilor, istorisiri de groază, adevărate romane gotice. Cel mai puternic m-a impresionat şoapta că fusese, cândva, zidit în celulă.

Multe nopţi nedormite, pe parcursul celor patru ani ai ispăşirii mele, mi le-a însoţit imaginea nebuloasă a acelui uriaş, cum mi-l descriseseră bătrânii puşcăriaşi. Încordându-mi imaginaţia, îl observam, adus în propriu-mi spaţiu mental, cum urmărea, cu ochii măriţi, înălţarea pripită a unui baraj de scânduri în dreptul uşii de stejar care-l despărţise până atunci de coridorul de beton. N-a rămas slobodă decât vizeta prin care încăpeau tineta de lut ars şi castronul de tablă cu hrană. Prin respectiva vizetă erau urmărite şi mişcările prizonierului izolat.

Mă închipuiam în locul său, pradă celor mai nebuneşti gânduri ce dădeau târcoale, asemeni unor hiene, pieirii prin sufocare lentă, neştiută de nimeni. La fel bănuiesc că simte victima unei morţi aparente, când se deşteaptă în coşciug, sub povara a doi metri de pământ. Îmi ziceam că, dacă omul acesta izbutise să suporte atare caznă morală, toate câte ne erau date puteau fi suferite.

Nu m-am amăgit cu nădejdea să-l întâlnesc vreodată.

Acum, iată-mă şezând intimidat pe marginea fotoliului, în casa domniei sale, faţă-n faţă cu dumnealui, iscodindu-l despre temniţele trecute. În cazul oricui, ar fi fost firesc să-mi relateze evenimentele ce l-au năpăstuit mai înfricoşător, să-mi pomenească lungimea amară a anilor – însumaţi aproape cât vârsta însăşi numărată de mine cînd am fost arestat – ce i-au fost răpiţi.

– Cât aţi stat – cum să zic – zidit, bătut în cuie, în acel an de spaimă ’49?

– Opt luni. Şi nu dintre cele mai grele din detenţiune!

În toţi oamenii forfotă o stimulare maladivă ce-i împinge să cunoască suferinţa semenilor. Mă surprind, ruşinat de dorinţa mea, că intenţionez, când se va ivi prilejul, să revin asupra acelor trei sferturi de an nemaitrăite de nimeni altcineva, ce mă atrag, mă fascinează ca o Golgota nouă, o Golgota pe măsura puterilor noastre de vlăstare ale secolului XX, din România comunistă.

Cu o modestie ce-i insuflă în mod natural purtarea zilnică, în locul mărturisirilor cutremurătoare aşteptate de mine, gazda mea mi-a menţionat una dintre cele mai scurte zvârliri ale sale în celular, lungă de doar două zile. Întâmplarea a avut loc atunci când nimeni nu se aştepta ca domnul Corneliu Coposu să mai fi fost reţinut de către anchetatori: anume în 1985, cu patru ani înainte de Revoluţia din Decembrie.

Ridicarea sa de acasă a fost premearsă de douăzeci şi şapte de percheziţii.

– Am avut aici – indicare din bărbie a spaţiului din jur – nouă colonei care-mi răscoleau simultan încăperile. Nu era joacă.

Ce stârnise oare alarmarea Securităţii? Un depozit de armament tăinuit? Posturi de radio emisie-recepţie? Denunţarea clădirii ca sediu al spionajului internaţional? O reşedinţă necunoscută a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, folosită când apărea incognito să-şi viziteze ţara?! Nu. Nimic din toate acestea. Pricina era de o simplitate dezarmantă.

Apăruse lucrarea lui Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români. Un capitol din carte, Sfârşitul unui naţional-ţărănist, agitase până la clocot cugetele lucrătorilor Securităţii.

Paginile tipărite ce-i tulburaseră pe ofiţeri tratau despre uciderea lui Virgil Madgearu de către legionari. Autorul fusese încunoştinţat că domnul Corneliu Coposu se întâmplase a fi fost acela care cărase la morga bucureşteană cadavrul mutilat şi că deţinea informaţii amănunţite privitoare la împrejurările crimei. După care se adresase acestuia, pentru o mai completă documentare. Prietenul lui i-a oferit mai mult decât sperase istoriograful – chiar paginile referitoare la tragedie, scoase din jurnalul său intitulat: Însemnări despre oameni şi evenimente. Istoricul, onest om de ştiinţă cum era, le cită ca atare, neomiţând să-şi menţioneze cu scrupulozitate sursa.

Licărul, aparent lipsit de însemnătate, al acestei scântei făcu să explodeze un butoi cu pulbere. Exista dovada, scrisă negru pe alb, că naţional-ţărănistul Numărul Unu, dintre cei rămaşi în viaţă, redactase însemnări zilnice!!! Pentru Securitate şi pentru conducerea Partidului Comunist, ele constituiau o comoară fără preţ. Era probabil că se găseau în ele mii de mărturii, de folosit împotriva oamenilor politici de ieri şi mai ales consemnări dezvăluind activitatea nu totdeauna suportând lumina zilei – pentru a folosi un blând eufemism – a dirigenţilor mişcării de provenienţă sovietică aflată la cârma patriei.

Echipele de percheziţie irumpseră năpraznic în locuinţa liniştită a domnului Coposu. După fiecare ieşire a lor, camerele arătau ca un oraş devastat de bombardamente. Totuşi, incursiunile nu se vădeau eficiente.

Rugăminţilor de a îngădui organelor de represiune să copieze la xerox mult-râvnitele scrieri, a căror existenţă percheziţionatul o nega, le succedară ameninţările; ameninţărilor le urmară tentative acute de timorare; tentativele acute de timorare se concretizară în arestarea de patruzeci şi opt de ore, pomenită.

Rezultatul spectaculosului efort depus a fost penibil: în cele din urmă, s-au găsit şaizeci de pagini acoperite cu scris mărunt. Acestea – negrăit de ridicol! – nu slujiseră la altceva decât să fie inserate într-una dintre „operele fundamentale“ ale lui… Ilie Ceauşescu, Douăzeci de zile mai devreme. Fratele dictatorului analfabet scria şi el istoria, cum se pricepea. În nota de subsol, se făcea o trimitere la Arhivele Statului, ca loc unde se aflau îndosariate filele însuşite din casa Coposu…

Proprietarul lor de drept a protestat pe lângă directorul editurii împotriva jafului din domeniul creaţiei la care fusese supus, împotriva publicării textelor sale fără să i se fi cerut încuviinţarea, împotriva folosirii lor ca şi cum dânsul ar fi fost decedat. Are rost să adaug că a ajuns încă o dată să fie tras la răspundere de către Securitate, pentru atitudinea sa „lipsită de respect“, ca un copil obraznic?

– Însă jurnalul tot nu l-au dibuit, oricât s-au zbătut… – a triumfat discret amfitrionul meu.

Îi privesc chipul emaciat de o nouă noapte albă. („Ştiţi, m-am culcat la orele cinci şi jumătate. Am avut ceva de scris.“ Îmi împărtăşeşte aceasta la ceasurile unsprezece dimineaţa, când l-am găsit adâncit într-o convorbire.) La ora douăzeci şi trei, în cursul nopţii precedente, după o zi întreagă de muncă, mă sunase la telefon abia reîntors acasă. În continuare, aşadar, a stat aplecat asupra colilor de hârtie, timp de şase ore şi jumătate, atunci când eu, Bucureştii, toată ţara ne odihneam. Îi privesc cearcănele. Pleoapele inferioare îi arată ca nişte petale străvezii, aburite de toamnă. Îmi spun în sinea mea: „Trecând prin întreaga gamă de cazne ale deţinutului politic, timp de şaptesprezece ani şi jumătate, cum de a putut acest om tăinui locul unde îşi ţinea ascuns jurnalul?“

– Dacă regret pierderea unor lucruri dintre cele ce am scris, mă doare sufletul mai ales pentru Luptele românilor înainte de «Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae», adică luptele naţionale ale românilor dinainte de 1793. Muncisem cumplit, prin toate bibliotecile, să adun materialul necesar întocmirii acestei istorii. Trata despre o perioadă asupra căreia nimeni nu încercase o sinteză. Tentativa mea era prima. E greu de priceput câte cărţi am fost dator să consult, câte arhive.

– Cum de s-a pierdut?

– Confiscată dimpreună cu toate manuscrisele mele, la 14 iulie 1947, când mi-a fost ridicată arhiva personală, o dată cu a Partidului Naţional Ţărănesc. Tot atunci mi-a dispărut o altă scriere de nerefăcut: Istoria unui tribun.

– Despre cine era vorba în ea?

        Iuliu Maniu. Biografia era gata pentru tipar. N-aş mai fi în stare niciodată să adun şi să reordonez fişele pentru cea dintâi, nici amintirile personale ale lui Maniu şi ale celor care au fost martorii luptei lui, dezvoltate într-a doua.

Tace un timp, după care adaugă:

– La eliberare, în ’64, am cerut Ministerului de Interne să mi le înapoieze. Mi s-a răspuns că au fost arse, ca materiale subversive. Luptele românilor înainte de «Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae», o carte despre trecutul nostru destul de îndepărtat, în ce fel ar fi dăunat guvernanţilor comunişti?!

Zâmbeşte vag şi îndurerat, neputând încă avea acces la universul absurd ce a coborât asupra noastră, simultan cu falsificarea alegerilor din 6 martie, simultan cu impunerea la conducerea ţării a unui regim care ne-a înceţoşat minţile aproape jumătate de veac.

– Poate n-au fost arse, opinez, încredinţat că există un destin proteguitor al artelor şi ştiinţelor, ce se opune până şi cataclismelor naturale, darmite celor omeneşti.

– Ba cred că au spus adevărul. Cele şaizeci de pagini din jurnal, confiscate în 1985, au fost depuse la Arhivele Statului, pe când celelalte două scrieri, ridicate în 1947, nu apar acolo… De altfel, tot ce mi-a fost drag mi-a fost luat la prima arestare de sub comunişti, fără şansa de reîntoarcere.

– Când asta?

– V-am spus: la 14 iulie 1947. Aveam un ceas de mână elveţian, cea mai bună marcă. De aur. Cu prilejul predării obiectelor ce s-au găsit asupra mea, au menţionat în fişă, cu nevinovăţie, că s-a ridicat „una bucată ceas galben“. La eliberare, mi-au înmânat un ceas de tinichea – ce-i drept, de culoare galbenă, cu marca „Rosia“; adică sovietic. Pe deasupra, şi stricat. Nu mai era bun de nimic. Iar, culmea, la arestarea mea nici nu existase o asemenea marcă pe piaţa noastră.

– Aţi mai fost arestat şi înainte de comunişti?

– Da. Necazurile au început sub Carol al II-lea.

– De ce?

Lčse-Majesté. Am fost condamnat la trei luni şi o zi. În 1938. Sub Antonescu, am fost internat în lagărul de la Târgu-Jiu.

Fac socoteala: din 1938 până în 1985, s-au scurs cincizeci de ani aproape. Anotimpul detenţiilor domnului Coposu s-a prelungit cincizeci de ani. Din când în când, a fost şi liber. Dar după 1947 – nu. Şi nu s-a făcut vinovat de moartea nici unui semen, după cum nici n-a furat vreodată. Necunoscând suficient legislaţia noastră penală, în ceea ce priveşte culpe ca cele din urmă, mă înfior cu gândul la ceea ce pot păţi hoţii şi ucigaşii, într-un stat atât de sever cu cei neîntinaţi…

Mă despart de domnia sa cu un simţământ al inutilului existenţei celor ce muncesc, pe pământul nostru. Notele sale cu caracter istoric nu numai că nu au ajuns la cercetători şi cititori, însă bună parte dintre ele nici nu vor mai ajunge vreodată; ceea ce a fost aşternut pe hârtie s-a consumat în flăcări: ceea ce nu s-a scris a fost împiedicat să iasă la lumină, datorită temniţelor şi, ulterior, a interdicţiei de acces la tipar. Rămâne perspectiva Viitorului.

Acesta este blestemul în umbra căruia s-a născut şi a crescut Cultura Română, dintru începuturi.

 

Mihai Rădulescu

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.