Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

MARDEIAŞ LA 1946

 Dr. Titus FILIPAŞ

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom este: „Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist”. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de domnul Adrian Neculau, în „Timpul” din februarie 2006: „Am auzit mai de mult de muncitorul Vasile Paraschiv si de obsesia lui de a milita pe cai legale, in statul totalitarist comunist, pentru o organizatie sindicala autentica, care sa apere drepturile muncitorilor, sa nu fie o curea de transmisie pentru partid.”

Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi legale în statul totalitarist comunist? Citim o explicaţie în ziarul Cotidianul: „Vasile Paraschiv s-a inscris in PCR in 1946 din convingere”. Articolul respectiv nu elaborează intensitatea convingerii, nici nu insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor din România la 1946. Să explicam noi. Folosim informaţii publicate pe situl „Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei”. Aici întâlnim şi citatul: „Atunci cand justiţia nu reuşeste să fie o formă de memorie, memoria singură poate sa fie o formă de justiţie" (Ana Blandiana). Foarte frumos zis.

Anul 1946 a înregistrat legitimarea de jure „prin alegeri libere” a victoriei comuniştilor internationalişti asupra României, sprijiniţi de ‘cozile de topor’ din România, o victorie deja obţinută de facto la 6 martie 1945 de către comuniştii internationalişti actvând în România. „Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă.”, scrie pe situl mai sus amintit. Ceea ce este perfect adevărat. Dar, mai departe, vocea memoriei, în care doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte printr-o minciună prin omisiune. Sa redăm mai întâi pasajul: ”Un aparat administrativ agresiv, dublat de Armata Roşie, a fost mobilizat pentru a promova candidaţii Blocului şi, în special, pentru a împiedica opoziţia să-şi organizeze o campanie eficientă.”  Lipseşte aici ceva extrem de important.

Să deschidem, ca pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: „Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă ale acesteia”. Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până acum, situl patronat de doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia principală, care nu avea legătură cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza pune o enigmă intr-un văl atunci când spune: „echipe speciale au spart adunările naţional-ţărăniştilor şi liberalilor.” Ei bine, acele „echipe speciale” nu erau formate din „terorişti arabi” desantaţi din elicoptere, ci echipe de tineri muncitori îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. Oficialităţile româneşti? Nu cred. Mai curând americanii, care au plătit complet până şi instruirea, echiparea şi hrănirea diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”. Este păcat că „Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” trece sub tăcere aceste aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România.

 

Din acele „echipe speciale”, –ador eufemismele!--, făcea parte şi Vasile Paraschiv „care intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, in 1946”, am citit din documentul  www.romanian-portal.com/ca/ro/article.asp?id=4976. Tovarăşul Vasile Paraschiv avea suficiente amintiri personale să scrie o carte cel puţin la fel de veridică precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: „Terorismul politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În autoritatea sa de „mardeiaş electoral comunist”, Vasile Paraschiv a contribuit cu muşchii lui de om tînăr la mânuirea bâtei de cealaltă parte. Mult, mult mai târziu --din păcate--, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte bâte. Efect de boomerang, s-ar putea chema aceasta. Ori răsplată, ce bine ar fi fost! pentru ceea ce făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor detectabil. Vasile Paraschiv nu a fost bătut de intelectualii români. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Căci tocmai acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat ‘punerea pe roate’ a instituţiei numită Securitatea.

În acelaşi articol din care am prezentat un excerpt, domnul Adrian Neculau nu aminteşte absolut nimic despre rolul jucat de Vasile Paraschiv la instaurarea terorismului politic comunist în România. Incredibil, Adrian Neculau îşi mai permite chiar adăugarea unei minciuni prin comisiune, despre „intelectuali informaţi şi rasaţi”, la minciuna prin omisiune despre tînărul muncitor comunist cu muşchii tari ce a făcut parte din „echipele speciale” care băteau populaţia româneasca anti-comunistă din cumplitul an 1946: „M-a impresionat profund evoluţia acestui personaj absolut fascinant: de la soldatul activ şi conştiincios al partidului la duşmanul de moarte al regimului comunist, regim care a încercat în mai multe rînduri să-l extermine, după o buna tradiţie şi practica în a-şi devora adepţii. E pur şi simplu fascinantă trezirea sa din anestezia iniţiala la care a fost supus şi căutarea independentă a unui drum al demnităţii şi afirmării de sine, într-un context social care nu-i oferea nici repere şi nici alternative. Un autodidact, un idealist şi un luptător cum rar întîlneşti. Îl compar tot timpul cu evoluţia unor intelectuali informaţi şi rasaţi, care nu prididesc acum să-şi acopere tăcerile sau complicitatile de atunci, prin discursuri justificative.”

Dacă Vasile Paraschiv ar fi fost sincer în demersul anti-comunist, cred că ziua cea mai potrivită să-şi dea demisia din P.C.R ar fi fost 20 noiembrie 1946. Putea să plece apoi la partizanii anti-comunişti din munţi. Gest care, certamente, i-ar fi salvat sufletul românesc (presupun că mama lui l-a născut cu suflet românesc). Dacă Vasile Paraschiv tace asupra faptelor anti-româneşti din trecutul său, domnul Adrian Neculau n-avea voie să uite distincţia relevantă dintre comuniştii internaţionalişti pro-sovietici, şi comuniştii naţionalişti anti-sovietici. „Însă a demisionat în 1968, în semn de protest faţă de politica partidului”, găsim scris în documentul www.cotidianul.ro/index.php?id=5691. Era atunci, cred eu, --şi nu doar eu--, momentul cel mai nepotrivit să demisionezi din P.C.R. După celebrul discurs public al lui Nicolae Ceauşescu împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia, până şi unii dintre foştii luptători anti-comunişti s-au înscris în P.C.R.!

Este limpede că tovarăşul Vasile Paraschiv a părăsit partidul comuniştilor români, pentru că nu era de acord cu turnura hotărât anti-sovietică pe care o dobândise politica acestui partid la anul de graţie 1968. P.C.R.-ul începea politica sa deschisă către intelectualitate. Eu terminasem facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti în anul 1967, fusesem repartizat ca profesor de fizică şi chimie la liceul economic nr.2 din Craiova, şi am ales să predau matematica în locul chimiei. Liceul funcţiona într-un sediu central din oraşul Craiova, şi un tovarăş activist P.C.R., care nu mai lucra la acel moment în învaţământ, dar care vroia să-şi dea un examen de grad didactic, doreşe să îmi ia orele de matematică. Urmează înscenarea unei inspecţii şcolare, destinată să mă declare incompetent. Chestia cu incompetenţa cade, totuşi mi se iau orele de matematică. Sînt trimis să preiau nişte ore de astronomie la liceul pedagogic din Craiova. Nu mi se dă voie să predau Astronomia la liceul pedagogic din Craiova, direcţiunea şcolii îmi rîde pur şi simplu în nas: „Te pricepi dumneata la astronomie?”, favorizând acea persoană apropiată lor care lua nişte bani la „plata cu ora”. Merg atunci la inspectoratul şcolar din Craiova, şi reclam patetic : „Aveţi obligaţia morală să mă ajutaţi.” Mi se răspunde cu maxim cinism: „Ce înseamnă ‘obligaţie morală’?”. Peste o lună plecam în armată, aşa că nu am continuat demersul meu de restatuare a drepturilor oferite de competenţele mele pe piaţa muncii din România. Mai târziu, am scris mai multe cărţi de astronomie, din care am publicat doar trei, pentru că pe 22 decembrie 1989 la TVR a venit Mircea Dinescu, promovând activ pentru România altă etică a muncii.

Dar când m-am întors din armată, viziunea acelei persoane din Comitetul Judeţean P.C.R. se schimbase radical. Am fost chemat de la liceul economic din Craiova la o discuţie „ca între domni” în cabinetul său, şi mi-a spus să mă înscriu la facultatea de ştiinţe economice, să citesc cât mai mult „management economic”, căci „partidul mă va susţine” pentru o carieră universitară în acest domeniu! Arhetipul cultural de familie îmi interzicea să colaborez cu P.C.R. –ul, aşa că nu am dat curs demersului. Acum regret. Căci tocmai cu managementul ecologic al I.M.M.-urilor în contextul doctrinar al Noii Economii mă ocup eu acum. Şi declar public că dacă nu aş fi un „intelectual intelectualist”, vedeţi, supralicitez blamarea adresată de Adrian Neculau, nu aş fi priceput aceste lucruri. Vă asigur că sînt bine plasat cu picioarele pe o planşă navigând pe acel val cultural pe care se situează Analiza şi Evaluarea pe ciclul de viaţă în industrii (Life Cycle Assessment). Dacă nu aş fi „intelectualist”, nu mi-aş menţine echilibrul dinamic cerut de fascinantul surfing pe acest val cultural foarte ‚cool’.

Discutam exact în ziua când prima navă spaţială cu echipaj uman se rotea în jurul Lunii (24 decembrie 1968, Apollo- 8, echipaj: Frank Borman, Jim Lovell, Bill Anders), cu un batrân avocat ţărănist din Craiova interesat de astronomie, un fost deţinut politic anti-comunist, care vedea numai în Nicolae Ceauşescu salvarea.

„De ce nu credeţi în speranţa pe care o va aduce un viitor non-comunist al României?”, l-am întrebat cu mare mirare.

„Înainte de a prelua comuniştii puterea, --mi-a răspuns--, m-am întâlnit într-o seară cu şeful jandarmeriei din Craiova. Care era profund tulburat. Fusese chemat la comandamentul sovietic, unde rusnacul bolşevic de la NKVD i-a spus dispreţuitor : ‚Vezi lada aceasta?’, arătând către o cutie uriaţă de lemn căptuşită cu tablă galvanizată. ‚Este plină cu delaţiuni ale românilor împotriva românilor. Eu nu pot să le citesc. Îmi face scârbă. Trebuie să iei toată lada. Faci ce vrei. Dacă nu te opreşte inima, le citeşti şi le dai curs. Dacă vrei să le pui pe foc fără să le citeşti, ai voie.”

Omul care îmi povestea acestea, „Domnul Boiangiu”, avocat ţărănist cu un doctorat în ştiinţe juridice, profund cunoscător al doctrinei lui Constantin Stere, nu avea nici un motiv să mă minta. Dar, fireşte, oricine este liber acum să creadă tot ce doreşte.

 

Dr.Titus Filipas

Iulie 2006, Craiova

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)