HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Mari preoţi  - episcopi ai eparhiei de Oradea,

de la începuturile ei: perioada anilor 1700-1920

 

Marie Hetco

 

           La început centrul religios, cultural şi administrativ al Bisericii Române Unite, era Blajul – care pe drept cuvînt, a fost considerat focarul principal al spiritualităţii greco-catolicilor şi al culturii româneşti. Cu timpul însă, a fost necesar să se organizeze pe plan bisericesc şi românii din celelalte părţi ale Transilvaniei. Astfel, au luat naştere alte eparhii greco-catolice, iar Blajul a devenit reşedinţa întregii provincii bisericeşti a românilor uniţi. Împreună, aceste eparhii au un mare rol istoric, pentru că prin ele, s-au răspândit atâta lumină şi binefacere pentru poporul român şi în principal, prin Mitropolia Blajului. Episcopii Bisericii române unite – apar, de fapt pretutindeni ca protectori luminaţi ai credinţei, a instituţiilor de cultură şi a operelor de caritate. De aceea, nu e de prisos  - a face măcar o succintă sinteză la ce a făcut Biserica română unită pentru neamul românesc, din această parte a ţării.

            Românii de prin părţile Bihorului, treceau pe la anul 1700 prin aceleaşi pericole de a-şi pierde credinţa, limba şi neamul, ca toţi românii din Ardeal. Mulţi români au ajuns a fi calvini. În 1701, în special aici în Bihor a fost necesară multă muncă, pentru a nu fi calvinizaţi toţi românii. La început, a deveni unit, însemna a înfrunta mari obstacole, create de propaganda anticatolică a vlădicilor sârbi şi a unor români contrari unirii. Pentru a uşura înfăptuirea unirii, episcopul latin de la Oradea, a cerut lui Inocenţiu Micu Klein, să-i recomande un preot pe care să-l propună „vlădică” pentru românii din Oradea. Inocenţiu Micu Klein a trimis la Oradea, pe protopopul Făgăraşului care, din 1738, până la moarte, din cauza marilor greutăţi întâmpinate aici în Oradea, a fost silit a rămâne doar protopop nu vlădică.

            Urmaşul său, numit ca episcop al al arhiereului latin, a devenit doar o păpuşă în mâinile acestuia, dar acest preot român unit, , Melentie, a luptat pentru independenţa sa ca episcop şi a cerut unei comisii de la Viena, independenţa faţă de arhiereul latin, mai cerea înfiinţarea unor şcoli româneşti, a unui seminar teologic, o mănăstire pentru călugări şi un salariu mai omenos pentru preoţi.

            Vlădica Melentie, a reuşit să ţină sub ascultarea sa, 90 de parohii, împărţite în 8 protopopiate. După moartea vlădicului Melentie în 1770, conducerea spirituală a românilor uniţi din părţile Bihorului, a ajuns din nou în mâinile episcopului latin. Au fost necesare multe proteste şi memorii pentru a-i face pe conducători să înţeleagă că românii uniţi au mare nevoie de o eparhie proprie, independentă de episcopul latin. Numai în 1777 la cedările Curţii de la Viena, Papa Pius al VI-lea a dat bula de înfiinţare a diecezei unite de Oradea.

            Moise Dragoş, a fost primul episcop al eparhiei Unite de Oradea. Se ştie că Moise Dragoş, a fost numit episcop în urma scrisorii trimisă în 1777 la Viena, de către preoţii şi credincioşii uniţi din Oradea, care cereau „un episcop pe placul lor”. Vlădica Blajului, Grigorie Maior, l-a consacrat ca episcop. A fost prima mare victorie a românilor din Bihor în lupta lor contra încercărilor de deznaţionalizare, de piedere a limbii, a credinţei. Se spune că a fost o mare bucurie, toţi se bucurau în afară de calvini şi de vlădica sârb din Arad, care a scris plin de supărare românilor din Bihor că să stea departe catolici şi să-i alunge din sate pe „popii”care vor să treacă la „uniţi”. Nimeni însă nu a dat ascultare acestor instigaţii şi Moise Dragoş şi-a început fără şovăire munca sa de deschizător de drum nou. A obţinut să fie îndeplinită dorinţa înaintaşului său  Melentie, de a-şi forma o echipă de preoţi români şi de a restaura reşedinţa episcopală.

            Împărăteasa Maria Tereza şi Iosif al II-lea, au înzestrat clădirea catedralei şi întreţinerea preoţilor.

            La moartea sa, Moise Dragoş a lăsat o stare înfloritoare în eparhie, cu 56 parohii, în 103 filii, în care se întărea credinţa în unirea lor, cu 20.465 credincioşi.

            În 1788, ajunge episcop la Oradea, călugărul Ignatiu Darabant, un corifeu şi admirator al şcolii latine, un îndrumător spiritual al românilor din Ardeal.

            În planul său a avut de gând să întemeieze aşezăminte de cultură românească, dar moartea sa prematură l-a împiedicat să-şi vadă planurile împlinite.

            Episcopul Samuil Vulcan, a fost urmaşul lui Darabant în scaunul arhieresc de la Oradea. Continuând opera de organizare a diecezei, începută de înaintaşul său, Samuil Vulcan a câştigat încă şase protopopiate şi în multe sate a făcut biserici noi. Meritul cel mai mare a lui Samuil Vulcan este de a fi întemeiat la Beiuş, primul liceu românesc din părţile Bihorului. Acest nou focar de cultură românească a fost deschis în 1828, fiind la început un gimnaziu care abia în 1836 a putut fi transformat în liceu. Alături de şcolile româneşti din Blaj, liceul din Beiuş a devenit izvorul în care s-au format aproape toţi cărturarii români din nordul Transilvaniei.

            Şcolile bisericii unite erau deschise pentru toţi românii, indiferent de confesiunea religioasă pe care o profesau, fiindcă ele erau porţi prin care binefacerile Apusului se revărsau peste sufletul poporului român. Nu e de mirare că până în 1896, pe băncile liceului din Beiuş s-au format prin învăţământ de elită peste 20.000 de tineri români, din care o bună parte erau ortodocşi. Episcopul Samuil Vulcan a arătat întotdeauna o largă înţelegere faţă de tot ce era românesc. În casa lui îşi dădeau întâlnire toţi oamenii de cultură ai românilor din acea vreme, de aceea se putea spune că reşedinţa sa „a fost o adevărată academie ştiinţifică românească”. Acelaşi suflet plin de înţelegere îl dovedeşte gestul său, când a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a-i ajuta pe ortodocşii din Arad să-şi deschidă o şcoală normală românească şi să iasă de sub jurisdicţia episcopului sârb care i-a ţinut până atunci sub ascultare. Poporul român a pierdut prin decesul său (25.12.1839) un păstor şi un mare sprijinitor.

            A urmat, după trei ani, instalarea noului episcop Vasile Erdely care a fost unul dintre cei mai destoinici arhierei ai Bisericii Unite. Bunei sale conduceri se datorează clădirea noului seminar de la Oradea şi înfiinţarea şcolii normale. Calităţile sale, stăruinţele şi tactul său uman, au fost deosebite şi recunoscute de împăratul Franz Josef, care l-a făcut consilier personal. Sfârşitul său a fost regretat de întreg neamul românesc.

            Conducerea Diecezei de Oradea a fost încredinţată episcopului Iosif Pop Silaghi - de Băseşti – care a fost poate cel mai de seamă cărturar care a păstorit această eparhie. La grandiosul Conciliu ecumenic de la Vatican, a luat parte şi Pop Silaghi, distingându-se prin bogatele sale cunoştinţe asupra problemelor Bisericilor Orientale. A publicat şi o carte de drept bisericesc, care a rămas până azi una din cele mai exacte scrieri asupra organizării şi legislaţiei Bisericii răsăritene. A păstrat cu mari merite, dieceza de Oradea timp de zece ani. I-a urmat timp de patru ani, episcopul Ioan Oltean, care a murit pe neaşteptate la 38 de ani.

            O importanţă deosebită prezintă în viaţa diecezei de Oradea, episcopul Mihai Pavel, pe a cărui piatră funerară scrie că „a fost regeneratorul şi al II-lea fondator al tuturor instituţiilor culturale” din eparhia de Oradea. Aici a aflat totul în plină dezvoltare, instituţiile fondate de înaintaşii lui abia trecuseră peste greutăţile începutului şi aveau nevoie de adaptare la noile cerinţe. A fost reclădit aproape în întregime liceul deschis de Samuil Vulcan. A deschis apoi în 1896 Şcoala Superioară de fete care în scurt timp a devenit una dintre cele mai de seamă institute de acest fel din nordul Transilvaniei. A clădit numeroase biserici şi s-a îngrijit ca un mare şi bun părinte de toţi fiii lui spirituali – preoţii – pentru pregătirea şi susţinerea lor a întemeiat „fondul Pavel”.

            În 1903 la conducerea eparhiei de Oradea este chemat de la Lugoj, Demetriu Radu, care prin meritele sale naţionale, este considerat una din cele mai reprezentative personalităţi ale arhiereilor de Oradea. După studii strălucite şi hirotonire la Roma, a fost numit preot al uniţilor români din Bucureşti, fiind în acelaşi timp şi preot predicator la catedrala Sf. Iosif din Bucureşti. Aici la Oradea, a zidit noi şcoli româneşti şi a construit reşedinţa episcopală, o bijuterie arhitectonică a oraşului Oradea şi azi. A restaurat reşedinţa episcopală din Beiuş şi a început construcţia Seminarului Teologic din Oradea. În 1918 a luat parte la Măreaţa Adunare de la Alba Iulia, prin care s-a făcut întregirea României, văzându-şi astfel împlinit visul pentru care a luptat cu atâta entuziasm şi sacrificiu. Episcopul Demetriu Radu a murit în atentatul din Parlamentul Românieiîn decembrie, 1920.

            Episcopul Valeriu Traian Frenţiu deţine din 1922, păstorul Diecezei de Oradea, după tragicul sfârşit al episcopului Demetriu Radu, până în ziua arestării sale, 28.X.1948.

 

02.03.2010

Marie Hetco

 

Bibliografie:

Biserica Română Unită,  250 ani de iastorie

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com