Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Mari români, între necunoaştere, superficialitate şi sfinţenie

 „În fiecare 14 septembrie, Aiudul îşi cere iertare”

Florentina Toniţă

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Septembrie semnifică luna începerii anului bisericesc, cu una dintre marile sărbători ale ortodoxiei, cea a Naşterii Maicii Domnului, în 8 septembrie. După numai o săptămână, 14 septembrie, Ziua Înălţării Sfintei Cruci marchează adânc una dintre cele mai mari simboluri creştine. Subiectul acestui material porneşte de la un mesaj simplu, găsit  întâmplător pe o pagină de Internet. Cuvinte care, însă, pătrund în conştiinţe şi motivează o urgentă întoarcere în trecut şi, mai ales, încercare de a ne cunoaşte sau măcar recunoaşte martirii.

 

Redau în întregime acest mesaj trimis în lume fără adresă, ci mai degrabă ca o disperare a ultimilor 50 de ani: „14 septembrie 2006 la Aiud. Înălţarea Sfintei Cruci are aici, la noi, o semnificaţie profundă, care ne doare şi care, în acelaşi timp, ne tămăduieşte. Ne doare pentru că, aici, istoria de unde provenim noi înşine a fost crudă. Comunismul românesc infuzat la Aiud a ucis fără milă mii de deţinuţi politici.

 

Ziua aceasta, mai presus de toate celelalte, ne tămăduieşte, prin mărturisirile noastre tăcute sau spuse cu voce tare despre ceea ce s-a întâmplat. Închisoarea Aiud. Centru de exterminare comunistă, reeducare prin teroare, sfârtecare de trupuri şi suflete ale celor care nu au vrut să adopte un regim parazitar, perfid, construit prin asasinate politice. Închisoarea de la Aiud va rămâne întipărită în istoria dureroasă a românilor. Loc al terorii şi al morţii. Loc al celor care s-au împotrivit doctrinei impuse cu ură. În fiecare 14 septembrie, Aiudul îşi cere iertare pentru istoria sa comunistă.”  (Ada Rus, şef Birou Comunicare şi Relaţii Publice, Primăria municipiului Aiud)

 

Oasele martirilor înmiresmează bisericile de azi

Descoperirea acestui tulburător mesaj vine la doar câteva zile după ce un preot mi-a povestit că în altarul bisericii pe care o păstoreşte păstrează câteva oase ale morţilor de la Aiud. „Am doar două, unul este sigur un femur, le ţin în altar, au o culoare galbenă curată şi răspândesc o mireasmă divină. Nu te mai saturi. Când le scot, se umple biserica de miresme”, povesteşte părintele Mircea Bejenaru. În urmă cu mai mulţi ani, Părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă, a adus în mănăstirea ridicată de el cinci cranii ale foştilor deţinuţi politici, din groapa comună de la Râpa Robilor de lângă Penitenciarul Aiud. Le păstrează într-o raclă şi le slăveşte ca pe sfinte moaşte. Părintele Iustin, el însuşi supravieţuitor al închisorii de la Aiud, a fondat singura biserică închinată memoriei victimelor comunismului. Părintele Bejenaru regretă că nu se face nimic pentru cunoaşterea acestor martiri, că generaţia tânără trăieşte acum un alt gen de spălare a creierului, o stăpânire a mercantilului care începe să controleze societatea, după o perioadă cruntă de sărăcie şi lipsuri imense. „Acolo, la Aiud, sunt sfinţii neamului, Părintele Iustin a ridicat şi acolo o mănăstire, aşezată pe groapa comună a celor ucişi, a trimis acolo maici şi a populat lăcaşul”, spune părintele Mircea.

 

Un martir născut pe 22 decembrie

Marile personalităţi spirituale ale României de după 1989 sunt supravieţuitorii de la Gherla, Piteşti, dar mai ales Aiud. Părintele Dumitru Stăniloaie, Părintele Galeriu, Părintele Calciu-Dumitreasa, Părintele Iustin Pârvu, Părintele Bejan, Părintele Arsenie Papacioc, care prin forţa suferinţei şi credinţa în Dumnezeu au reuşit a depăşi graniţele libertăţii spre a povesti despre jertfa celor care nu mai sunt de mult, Nichifor Crainic, Părintele Daniil Tudor, Părintele Ion Lăcătuşu, poeţii Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii. Aiudul a însemnat, în primul rând, torturarea intelectualilor, a preoţimii, în special. Preotul Daniil Tudor, stareţul Mănăstirii Rarău, a murit în închisoarea Aiudului, după ce fusese zdrobit în bătăi cu bocancii şi bastoanele de către „omul nou” al orânduirii socialiste. În 1958, după o primă trecere prin închisori, aflându-se la Rarău, după o slujbă de noapte, a cerut iertare de la vieţuitorii mănăstirii şi a plecat la Bucureşti. A povestit că Dumnezeu i-a vestit că va fi arestat şi că va muri în închisoare. A murit după patru ani de bătăi, fiind singurul preot din închisoare care a fost ţinut în lanţuri. „În Suceava trăieşte, astăzi, un torţionar al foştilor deţinuţi. E foarte bătrân. Când vede un bocanc, începe să tremure cumplit”, povesteşte părintele Mircea. Puterea divină, însă, s-a arătat într-un mod cu totul neaşteptat. Părintele Daniil Tudor se muta la cele veşnice în noaptea de 17 noiembrie 1962. Peste numai 15 ani, în aceleaşi zile, braşovenii au cel mai îndrăzneţ act de rebeliune împotriva comunismului, deşi eşuat. Însă data de 22 decembrie 1989 a adunat întreaga forţă necesară distrugerii definitive a acestei plăgi a României. Părintele Daniil se născuse în urmă cu 107 ani, în ziua de 22 decembrie.

 

Trebuie să oferim modele

„Ce se întâmplă acum e dureros. Oamenii politici manipulează prin superficialitate”, spune cu tristeţe părintele Mircea Bejenaru. „Noi vom încerca să aducem oamenii să vorbească celor care încă nu ştiu, care au nevoie de modele. Îl vom chema pe Dan Puric, care este un convertit, pe Părintele Calciu, trăitor în alte ţări. România are oameni măreţi, cărora nu le dă nimeni atenţie. În peşterile Apusenilor se roagă Părintele Noica, fiul lui Constantin Noica, un alt pătimitor al închisorii comuniste. Cine ştie lucrul acesta?” Să nu uităm că nici după aproape 17 ani de la căderea comunismului, scriitorul Paul Goma nu a păşit pe pământul ţării sale, fiind singurul disident român al perioadei postcomuniste. Şi poate că ceea ce se întâmplă în societatea de astăzi nu este decât o continuare a fenomenului Piteşti, de reeducare pe termen îndelungat. Reeducarea însemna crearea unui om nou, programat nu numai să-şi renege trecutul, ci mai ales să îl uite. O supunere totală, oarbă, perpetuă, a unui popor căruia i s-au luat reperele, modelele, credinţa în Dumnezeu. O supunere construită pe torturarea intelectualilor, preoţilor, a răzvrătiţilor. „Nu vă lăsaţi, dragii mei”, spunea după 89 Părintele Arsenie Papacioc, „pe mine suferinţa m-a ţinut treaz, temniţa era cea mai grea nevoinţă, poate că acolo am trăit cele mai mari bucurii duhovniceşti, în cei 14 ani puşcărie de la Aiud. Ajungeam să fim curioşi cum e când îţi iese sufletul din trup de atâta chin…”

 

„Marii” mici români

Campania „Mari Români”, desfăşurată pe banii publici de Televiziunea Naţională, a fost, cu rezervele de rigoare, cea mai sugestivă imagine a lumii contemporane, a confuziei în privinţa valorilor, o ilustrare fidelă a superficialităţii şi comodităţii mentale a omului contemporan. Şi, mai ales, o supremaţie a vulgului, a ordinarului, o nevoie imperioasă de a impune un anume tip de om, la îndemâna oricui, pentru că acesta ar susţine şi justifica micimea societăţii actuale. Între becalizare şi impunerea ca „mare român” a unui mare necunoscut, fost român, Eminescu sau Brâncuşi se regăseau, stingher, ca un compromis gen „în lipsă de altceva”. Şi, mai ales, a fost nevoie ca aceştia din urmă să fie popularizaţi într-un stil de bazar românesc, coborâţi la nivelul înţelegerii şmecherilor, via Andrei Gheorghe.

Şi spectacolul de faţadă continuă cu eforturile de deconspirare a turnătorilor securişti, „duşmanii poporului”, într-o largheţe şi disponibilitate cel puţin suspectă a autorităţilor. În tot acest timp, bisericile se umplu de sfinte moaşte, supravieţuitorii minţilor diabolice comuniste, a torţionarilor, se sting unul câte unul, în mare linişte, în duh divin.

Intervievat cu privire la Marii români ai naţiei noastre, scriitorul nemţean Adrian Alui Gheorghe a precizat: „Când am fost întrebat despre românul tuturor timpurilor, m-am gândit la un anume om, care a pătimit în mijlocul pustiei comuniste, dar pe care credinţa l-a salvat ca să fie de ajutor şi model celor care au nevoie. La anchetă l-am numit, generic, pe martirul român din închisorile comuniste”. O idee susţinută de Părintele Iustin Pârvu, care merge chiar până la a propune, în calendarul creştin, o zi dedicată martirilor ucişi în închisorile comuniste. „Dacă ar fi să aleg o zi, apoi aş alege ziua de 14 mai… De ce? Pentru că la 14 mai 1948 a fost ziua în care au fost făcute cele mai multe arestări în România în rândul intelectualilor, studenţilor, a celor care se opuneau într-un fel sau altul bolşevismului, a fost o operaţiune de decapitare a inteligenţei româneşti”, spune Părintele. 

România mai are, încă, răbdare. Ca, în această mascaradă care se identifică tot mai mult cu o mentalitate colectivă a societăţii postrevoluţionare, purificarea naţională să înceapă cu depistarea, notificarea şi izolarea comuniştilor securişti, torţionari, turnători şi abia apoi, într-un târziu, a colaboratorilor. De acolo, din ce va rămâne, poate începe fără rezerve campania „Marii martiri români”. 

 

Florentina Toniţă

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)