Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Martinsgans – Gâsca lui Martin

Sărbătoare tradiţională în ţările germanice

 

Julia Maria Cristea - Viena

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Ca înaripată vieţuitoare, în viaţa de toate zilele gâsca nu are chiar cea mai bună reputaţie. Sinceri să fim, stimate cititoare şi stimaţi cititori, oare de câte ori în copilărie – sau – din păcate - chiar mult mai târziu, nu aţi auzit, sau n-aţi interpelat gingaşele, blondele exemplare ale sexului frumos cu calificativul ”gâscă” la care se mai adăuga printre dinţi şi adjectivul „ proastă”? De unde până unde atâta discriminare aviară?
Cum de s-a ajuns la aceasta e greu de spus, poate că datorită „registrului înalt” şi cantităţii enorme de decibeli a strigătelor trâmbiţate din belşug. Dar totuşi, bunăoară în Rusia, în Asia Centrală şi Siberia cuvântul „gâscă”- folosit metaforic, este un răsfăţ pentru femeia iubită...probabil că soţii s-au resemnat cu temperamentul „sonor” al consoartelor.
 

Lăsând la o parte gluma, gălăgioaselor înaripate li se atribuie meritul glorios de a fi schimbat mersul istoriei, astfel în anul 390 î.e.n. prin vigilenţa lor, gâştele sacre care locuiau lângă templul lui Junona din Roma, au reuşit să împiedice cucerirea Capitoliului de către gali. De fapt, trezite din somn şi speriate de prezenţa atâtor bărbaţi – lucru absolut neobişnuit, au făcut aşa o gălăgie încât au sculat tot oraşul, ajungând astfel să atenţioneze pericolul şi de atunci ele simbolizează vigilenţa şi mai ales - limbuţia. Mai mult chiar, ele au fost considerate ca însoţitoare fireşti ale lui Marte - zeul răboiului.


Semnificaţia simbolică a gâştelor, de-a lungul timpurilor
Cu sute de ani înainte, grecii considerau gâştele animalele însoţitoare ale zeilor Apollo, Eros, Hermes şi a zeiţei Hera.
Celţii considerau gâştele sălbatice un talisman împotriva războiului, un simbol al libertăţii, al mândriei şi al fidelităţii iar faptul că toamna plecau spre ţările calde şi se întorceau întotdeauna primăvara, atesta indubitabil succesiunea neîntreruptă a anotimpurilor, mai ales revenirea primăverii şi a puterii soarelui, de aceea era obiceiul ca la momentul de cumpănă dintre toamnă şi iarnă să se sacrifice gâşte – aceasta ca o ofrandă adusă soarelui pentru ca să se revină în primăvară.
Bretonii venerau gâştele sălbatice ca mesajere ale celeilalte lumi, ele erau ţinute şi crescute pe lângă casa omului, dar cu interdicţia de a fi mâncate (similar cu vaca sfântă a hinduiştilor indieni). Cezar relatează acest fapt în De bello Gallico, unde scrie că gâştele erau crescute din plăcere (voluptis cauza).


În Egipt gâsca sălbatică era considerată o mesageră a zeilor, o legătură între cer şi pământ, pasărea legendară care a făcut „Oul Cosmic”, un simbol al sufletului faraonului ca reprezentant al soarelui – care la rândul său s-a născut din Oul Cosmic.
La alegerea unui nou faraon una dintre ceremoniile rituale era lansarea de către preoţi a patru gâşte în cele patru puncte cardinale. Fiecare lansare era însoţită de cuvintele: „Grăbeşte-te spre miazăzi şi spune zeilor Sudului că faraonul (aici se spunea numele exact) şi-a pus Dubla Coroană”. Formula se repeta la fiecare punct cardinal, cu indicarea exactă a acestuia. În fotografia alăturată este reprezentată o frescă găsită în piramida din Meidum construită în anul 2500 î.e.n. care confirmă folosirea gâştei în ceremonialul simbolic.


Pentru chinezi gâsca sălbatică simbolizează fidelitatea conjugală, iar o gâscă făcută cadou unei femei, însemna o cerere în căsătorie. Motivul gâştei sălbatice este foarte folosit în toate domeniile artei, mai ales literatură şi pictură. ( alăturat, pictură chineză pe mătase)
În Africa de Nord, există şi astăzi obiceiul ca în perioada echinocţiului de iarnă, într-o zi anume, să se mănânce ritual carne de gâscă, considerată un animal solar, aceasta simbolizând reîntoarcerea soarelui aşa precum gâştele sălbatice şi odată cu el şi primăvara.
Gâsca sălbatică, la fel ca şi lebăda – sora ei mai mare, este considerată în Asia nu numai animalul de tracţiune al şamanilor ci şi al zeităţii supreme hinduiste – Brahma. Ea simbolizează dorul, nostalgia sufletului de a se mântui, de a se elibera de permanenta reluare a ciclului renaşterilor.
În mitologia ţărilor germanice, gâsca era animalul simbolic a lui Wotan, zeul suprem denumit şi Odin, animal care întruchipa Spiritul vegetaţiei – în acest sens era sacrificată în ritualuri ale fertilităţii. Credinţa era că cel care la răscrucea anotimpurilori mânca în mod ritual carne de gâscă, se împărtăşea din puterea şi forţa Spiritului vegetaţiei.
Această tradiţie a cărei rădăcini sunt pierdute în negura istoriei omenirii, deoarece a fost atât de înrădăcinată în conştiinţa oamenilor - ca superstiţie, teamă de necunoscut sau frică de a călca legile strămoşilor, nu a putut fi total eradicată, aşa încât a fost preluată de creştinism şi adaptată noii religii monoteiste.
Astfel, în ţările germanice s-a născut tradiţia lui „Martins Gans” – Gâsca lui Martin, ca la 11 noiembrie - ziua calendaristică a Sfântului catolic Martin von Tours sau la protestanţi ziua botezului lui Martin Luther ( 1483-1546) să se mănânce ritual carne de gâscă. În ce context?

Legenda Sf.Martin

Se ştie că legendele s-au transmis din generaţie în generaţie pe cale orală, aşa încât ele diferă în amănunt dar se aseamănă în ansamblu. Astfel într-una dintre ele Martin von Tours ( 316-397) ar fi fost fiul unui tribun roman, într-o altă legendă se spune că în timpul romanilor, copiii militarilor de profesie erau obligaţi prin lege să intre la rândul lor în armată, urmând meseria părinţilor, cazul lui Martin von Tours. Deşi s-a opus din răsputeri deoarece nu accepta violenţa, totuşi el a fost obligat să se înroleze încă de la vârsta de 15 ani. Cu toată viaţa aspră şi felul în care erau instruiţi soldaţii pentru a fi gata oricând să ucidă, Martin nu s-a schimbat, a rămas la fel de bun, tolerant, omenos, fiind gata oricând să sară în ajutorul semenilor săi, să-i ajute pe cei săraci, pe cei bolnavi, pe cei înfometaţi – toate acestea dintr-o soldă care în mod normal de abia ajungea unui singur om.
Într-o toamnă târzie şi rece, Martin a întâlnit un bătrân atât de sărac încât hainele îi erau numai zdrenţe pe el. Era frig, un vânt îngheţat sufla deslănţuit ridicând în trombe frunzele uscate, iar bietul bătrân, aciuit lângă zidul unei case, aşa ca un câine de pripas, stătea ghemuit pe jos, în aşteptarea îngheţului morţii.
Văzându-l, Martin n-a mai stat pe gânduri şi deoarece nu avea cum să-l ajute altfel, şi-a scos mantia ostăşească de pe umeri şi cu paloşul a despicat-o în două, oferind bătrânului jumătate din ea.
În aceeaşi noapte, Martin l-a visat pe Iisus îmbrăcat în jumătatea de mantie pe care o dăduse omului sărac. Acesta i-a spus: „Martin, ceea ce dai aproapelui tău aflat la necaz, îmi dai mie, şi binele care îl faci pentru altul, mi-l faci mie.”( Matei 25-43)
Ce s-a mai întâmplat apoi? Martin s-a botezat devenind creştin, iar viaţa sa a fost un exemplu de dăruire şi bunătate. La vârsta senectuţii a fost propus să fie episcop, dar Martin modest, nu dorea astfel de titluri şi funcţii, aşa că, pentru a nu fi găsit s-a ascuns într-un grajd unde iernau gâştele. Exact ca la Roma, gâştele au făcut o asemena gălăgie încât cei care-l căutau au venit la sigur şi l-au găsit, astfel Martin nu a mai putut refuza înalta distincţie şi a fost făcut episcop. Aceasta întâmplare ar explica simplist motivul ritualului „culinar” de pe 11 noiembrie.
Numele Martin se crede că este de origine latină – Martinus - derivat fiind de la Marte – zeul războiului la romani. El mai are semnificaţia de „Luptătorul, Războinicul, Cel care aparţine lui Marte. Începând cu episcopul Martin von Tours care a fost beatificat ca sfânt şi numele este creştin

Alaiul lui Martin


Din punct de vedere liturgic toate sărbătorile şi festivităţile tradiţionale încep în seara precedentă, după apusul soarelui, - în cazul acesta 10 noiembrie.
În anumite regiuni, mai ales la sate, se întruneşte “Alaiul lui Martin”. (vezi poza alăturată). Exact ca la orice ritual de trecere, de fertilitate etc. cunoscut în folclorul românesc această sărbătoare este colectivă şi are caracteristica unui adevărat scenariu, în care se reactualizează o legendă, în cazul de faţă cea mai sus amintită. Sf. Martin este reprezentat de un bărbat îmbrăcat în straie ostăşeşti, călare pe un cal – neapărat bălan.
Al doilea personagiu este cerşetorul, ambii însoţiţi de către gloata de copii, părinţi şi mai toată suflarea satului, venită să se bucure de petrecere. Se cântă « Martins Lieder » - cântece tradiţionale pentru această sărbătoare şi de multe ori ritmul şi muzica sunt susţinute de către o fanfară. Punctul culminant al alaiului este împărţirea simbolică a unei mantii adevărate, spintecată cu paloşul de către personajul ce-l reprezintă pe Sf. Martin şi – aşa ca-n legendă - oferirea unei jumătăţi cerşetorului.

 

Un rol important în scenariu îl constituie focul ritual - Martinsfeur. Întreaga asistenţă poartă făclii aprinse ( Martinsfackeln), felinare făcute artizanal în şcoli sau grădiniţe ( Martinslampen - vezi poza alăturată) sau în unele regiuni dovleci scobiţi, în care se pun lumânări. În unele regiuni din Germania şi Austria tradiţia lui Martinsgans este legată de Serbarea recoltei, aşa cum a fost iniţial în Evul Mediu, o importantă sărbătoare de toamnă, cu rădăcini în cultul ancestral al fertilităţii. Obiceiul ca în această zi să se mănânce carne de gâscă se crede că a pornit de la curţile nobililor francezi. Ţăranii nu-şi puteau permite acest lux, aşa că mâncau de regulă carne de raţă sau găină.
În vechea liturghie galică, ziua Sf. Martin era ultima sărbătoare înainte de a se întra în Postul Crăciunului care dura şase săptămâni – corespondentul sărbătorii “Lăsata Secului de Dulcele Toamnei” sau Postul Crăciunului la ortodoxi
Expresia „faire la Saint Martin“ înseamnă în Franţa să mănânci şi să bei bine.

Focul lui Martin


Până nu de mult exista pretutindeni cunoscuta tradiţie a marilor focuri care se aprindeau pe dealuri, reminiscenţă a felului în care se serba şi în mediul ţărilor germanice momentul de cumpănă dintre anotimpuri, serbările recoltei, etc. asemănător ariei balcanice. Astăzi, în cea mai mare parte obiceiul este păstrat doar la sate, în oraşe simbolul focului fiind reprezentat de lămpile amintite sau făcliile cu care ies seara pe străzi, într-un adevărat alai. Focul şi-a păstrat – chiar la proporţie infimă – rolul său simbolic, de a aduce lumină în întuneric, de a purifica. Tot ce a fost rău în anul trecut se arde prin foc. Însăşi vara este în felul acesta arsă simbolic, ceea ce înseamnă că o anume perioadă de timp, un anotimp – un episod de viaţă, este iremediabil terminat, lăsând loc altui anotimp şi cursului neîntrerupt al vieţii care să se desfăşoare mai departe. Aceeaşi piesă de milenii, doar actorii se schimbă mereu, intrând şi mai ales ieşind din scenă…
Interesant este obiceiul săritului peste foc, înâlnit şi în aria balcanică, inclusiv în ţara noastră, în toate ceremoniile în care se aprind focurile rituale. Simbolul este identic, puterea focului trebuie să aducă celui care sare peste el energie şi forţă, mai mult chiar – noroc şi bucurie, iar pământului rod bogat. La oraşe unde nu se aprind marile focuri rituale, simbolul este păstrat prin « săritul peste o lumânare aprinsă ». În acest sens este edificator cântecul lui Martin ( Martinslied) : « Springen wollen wir kreuz und quer, übers liebe Kerzchen her, lasst uns froh und munter sein“...

Golirea coşului şi alte obiceiuri

În unele regiuni, de ziua Sf. Martin este obiceiul ca în jurul focului ceremonial, să se strângă copiii cu coşuri de nuiele, pline cu mere, pere, struguri, nuci şi alune precum şi Martinsbrezel – Covrigii lui Martin. Ei împart celor din jur conţinutul coşurilor, apoi le aruncă în foc, arderea lor simbolizând faptul că vara este definitiv trecută – arsă, după ce şi-a dăruit oamenilor prinosul ei. Este surprinzător cât de asemănătoare este această tradiţie din ţările germanice cu Sâmedrul românesc – existent sub forme specifice zonei, în toată aria balcanică. Originea covrigilor se pierde în negura istoriei. Se crede că în timpul romanilor aceste forme de aluat simplu - făcut din făină, apă şi sare, denumite în latină precedella, erau făcute tradiţional ca ofrandă în cultul strămoşilor, pentru a fi oferite oamenilor săraci. Obiceiul a fost preluat de creştinism, dar cu timpul aceşti covrigi şi-au pierdut semnificaţia iniţială. Prin analogie, în tradiţia balcanică se folosesc colacii sau prescurile, ca ofrandă în diversele ritualuri.
În mod obişnuit obiceiurile sunt diferite, de la zonă la zonă, au caracter local. Voi da câteva exemple din Austria. În Reith, copiii vin cu beţe lungi pe care le bagă pe ferestrele caselor – lăsate special deschise de către locuitorii lor, pentru a primi “Ofranda lui Martin”, adică cârnaţi, gogoşi, turtă dulce, portocale, pe care gospodinele le înfig în vârful băţului.
În Liezen este tradiţia ca să se curăţe şi să se închidă grajdurile în ajunul sărbătorii Sf. Martin. După ora 18 tinerii cu capetele acoperite, purtând în mână lămpi şi felinare – de producţie proprie, vin şi fac mare gălăgie cu clopote şi talăngi făcute din doze goale. Cei care se uită la ei, acelora li se va pune gunoi în faţa casei. Tradiţia marchează sfârşitul păşunatului în Alpi.
În Feldkirchen – Kärtner, ţăranii vin de ziua Sf. Martin cu păsări vii la biserică. După ce se termină slujba, acestea se vând prin licitaţie, în folosul bisericii.
Am dat doar câteva exemple din nenumăratele existente, deoarece în fiecare regiune obiceiurile diferă. In Austria cel mai festiv se sărbătoreşte în regiunea Burgenland, deoarece Sf. Martin este patronul acestui district – judeţ.

Vara Sfântului Martin

Paradoxal, în această perioadă târzie a anului – sfârşit de toamnă şi început de iarnă, în preajma zilei Sf. Martin, foarte des vremea se încălzeşte, cerul e senin şi soarele îşi regăseşte - chiar mai obosit – strălucirea. În calendarul popular aceste zile poartă denumirea: Vara Sfântului Martin – “St. Martin's summer” (la englezi) “Altweibersommer“, „Indianersommer“ sau mai rar “Martinssommer” în ţările germanice.
Legenda – căci în toate trebuie să existe o explicaţie populară care în timp capătă semnificaţie de legendă – spune că atunci când soldatul Martin şi-a împărţit mantia cu cerşetorul, a simţit cum vântul dezlănţuit îi pătrundea până în măduva oaselor. Dar deodată, vântul s-a oprit, cerul s-a înseninat şi soarele ascuns până atunci în negură, a început să strălucească, încălzindu-l. Aceasta a fost prima “Vară a lui Martin”.

Previziuni în Calendarul popular.

De ziua Sf. Martin sunt legate anumite prognoze ale vremii: Dacă ninge, se spune că este semnul cel mai sigur al unui Crăciun lipsit de zăpadă.
Dacă ziua lui Sf. Martin cade într-o vineri sau sâmbătă, iarna va fi foarte grea.

De ce 11 noiembrie?
Explicaţiile pot fi multiple.
Pe de o parte păstrarea ritualului ancestral al fertilităţii, care consta în sacrificarea la cumpăna dintre anotimpuri a gâştei, considerată animal solar.
În Germania este legat de faptul că Martin Luther s-a născut la 10 noiembrie şi a fost botezat pe 11 noiembrie – deci se serbează ziua botezului întemeietorului religiei protestante
Ziua lui Martin era considerată o importantă dată de plată a dobânzii în natură, care acum se făcea cu gâşte ( erau suficient de mari şi grase la sfârşitul toamnei) aşa cum de Paşte se făcea cu ouă şi iepuri.
Cifra 11 reprezintă încă din Evul Mediu simbolul păcatului ( depăşirea cifrei 10 – cele 10 porunci, date de către Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai), Martinsgans fiind ultima specialitate de carne mâncată până la Crăciun. În sec. V episopul Perpetuus von Tours a declarat Ziua Sf. Martin începutul celor şase săptămâni de post înaintea Crăciunului.
Pe 11.11, ora 11 şi 11 minute în ţările germanice începe Faschingul - carnavalul (cuvânt derivat de la “carne vale” adică Adio carne – deci ultima zi când se mai mănâncă “de dulce”) . Din 1917 tradiţia postului strict al Crăciunului a fost abrogată de religia catolică, dar termenul de Carnaval a rămas.
În tot cazul, la ora actuală puţini mai cunosc rădăcinile tradiţiei, iar “savurarea” fripturii de gâscă, umplută cu castane, cu garnitură de varză roşie şi găluşti de cartofi, a devenit un festin ritual pentru gurmanzi. Anul trecut în această zi în Austria au fost sacrificate 250.000 de gâşte. Anul acesta încă nu se ştie ce va mai fi…în tot cazul ziarele pregătesc terenul, afirmând sus şi tare că « animalele solare » nu au virusul H5N1, deci pot să cadă cu sutele de mii din nou « ofrandă pe altarele mâncăcioşilor ».

Julia Maria Cristea Viena

Ilustraţii din Symbole und ihre Bedeutung – Jack Tresidder
Brauchtum und Feste in Österreich – Werner Schneider
Österreichische Feste & Bräuche im Jahreskreis – Helga Maria Wolf

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.