Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Mărtişorul şi Babele

Julia Maria Cristea

Viena

 

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

Chiar dacă ni se va părea neobişnuit, mărţişorul, denumit popular şi mărţiguş sau marţ,  gingaşul vestitor al primăverii, micuţul mesajer al prieteniei sau dragostei oferit reprezentantelor sexului frumos, este  de fapt o reminiscenţă a cultului soarelui, care, sub forma a numeroase superstiţii, datini, credinţe şi tradiţii populare s-a păstrat  la noi până în jurul sec. XX. Fetele şi femeile tinere purtau mărţişoare pentru a sărbători venirea primăverii. În acelaşi timp, ele erau un adevărat “talisman solar”, cu rol în îndeplinirea unui rit arhaic de înfrumuseţare, născut din credinţa că cine purta mărţişor nu va avea pistrui tot anul. Cum decurgea acest ritual? Fetele sau femeile ieşeau de cum se desprimăvera în grădină, sau la câmp, luau mărţişorul şi-l aruncau în sus – spre soare, zicând: “ Sfinte Soare, sfinte Soare, / dăruescu-ţi mărţişoare, / în locu lor mă fereşte / de pistrui ce mă-negreşte. / Ia-mi te rog negreţele / şi dă-mi albeţele, / fă-mi faţa ca o floare / sfinte Soare, sfinte Soare”.(R.Vulcănescu – Mitologie română)

De unde vine termenul de mărţişor? El este legat de numele popular care s-a dat acestei luni de primăvară care după unii folclorişti este asociată cu zeul războiului -  Marte, deoarece în Imperiul Roman la Idele lui Marte, când iarna nu era încă sfârşită şi zăpada de abia se topea, puteau începe campaniile războinice. Deci, cele două culori ale mărţişorului – mă refer la şnurul clasic bicolor, ar fi însemnat vitalitate (roşu) şi victorie (alb), apoi s-ar fi crezut că reprezintă purificarea şi înaugurarea. (N.A. Ştiucă  - Sărbătoarea noastră cea de toate zilele).

La romani şi mai târziu la scoţieni exista obiceiul de a se pune la gâtul copiilor un talisman contra deochiului de formă rotundă, care simboliza soarele.

Preluată în timp tradiţia - cel mai reprezentativ talisman la români, era bănuţul de argint, pe care părinţii îl puneau la gâtul sau mâna copiilor indiferent de sex, în luna martie –nu cu dată fixă ci când apărea luna nouă, înainte de răsăritul soarelui, pentru „ a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii şi peste vară să nu-i scuture frigurile”. Acest bănuţ purta numele de mărţişor iar obiceiul era  cunoscut în toate regiunile locuite de români – ( Gh. F. Ciauşanu – Superstiţiile poporului român). Aromânii puneau mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie, în ultima zi a lunii februarie.

Şnurul de care se agăţa bănuţul, reprezenta cele 365 de zile ale anului şi iniţial a fost făcut din două fire răsucite, din lână albă şi neagră, sau albă şi albastră, alcătuind „funia anului” care leagă iarna şi vara, dar reprezintă şi simbolul dualismului, a luptei contrastelor: viaţa care învinge moartea, sănătatea învinge boala, lumina-întunericul.

Legenda spune că aceasta ar fi fost împletită de baba Dochia, în zilele când se urca cu oile pe munte. Asemenea zeiţelor Moire din mitologia greacă, cu Parcele din mitologia romană, cu Laima-Dalia din mitologia ţărilor baltice, similare cu Feele în Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda, sau cu Ursitoarele noastre - care torc firul vieţii la naşterea pruncului, se spune că Baba Dochia toarce firul anului, la „naşterea anului calendaristic” şi străvechiul început de an agrar - adică primăvara.

Credinţa era că cei care purtau mărţişorul „ nu vor fi pârliţi de Soare pe timpul verii, vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgostoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi” ( I.Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).

Purtarea mărţişorului – adică a banului de argint, aur sau aramă găurit, era de fapt un ritual magic, el trebuia ţinut la gât sau la mână un anumit timp – în funcţie de zona etnografică, în unele regiuni până la venirea berzelor, care,”trebuiau să ia negreaţa şi să aducă albeaţa”, în altele se scotea cu ocazia unor sărbători de primăvară ca Măcinicii ( cei 40 de Mucenici – 9 martie), Floriile, Paştele sau Armindean ( sărbătoare cu dată mobilă dedicată zeului vegetaţiei). Apoi cu banul fetele cumpărau caş sau brânză şi vin roşu – pentru a fi un an întreg albe la faţă şi roşii în obraz, iar şnurul bicolor era aruncat sau agăţat de un pom fructifer sau arbust înflorit – zarzăr, măr, vişin, cireş, măceş, trandafir etc. şi felul în care-i mergea pomului în tot timpul anului era de bun sau de rău augur pentru proprietara mărţişorului.

O altă legendă, spune că: „ Baba Dochia, umblând cu oile prin pădure, torcea lână din furcă şi, găsind o pară, i-a făcut bortă, legând-o cu un fir de aţă. Asta a fost de 1 martie şi de atunci s-a lăţit obiceiul” ( Adrian Fochi - Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX- lea).

Pe la mijlocul sec. XIX, amuleta care apăra de boli, deochi, friguri, considerată dătătoare de noroc, sănătate şi bunăstare, a fost adoptată şi de orăşeni, astfel datina s-a păstrat devenind una dintre cele mai îndrăgite tradiţii neaoş româneşti. În locul banului găurit, s-au făcut tot felul de mici figurine – tot cu rol de amuletă, simbolizând norocul – cum ar fi clasica potcoavă, trifoiul cu patru foi, coşarul, buburuza, sau primăvara – cum este ghiocelul, iar în timp imaginaţia creatorilor a devenit foarte fecundă, nemai având nici o legătură cu semnificaţia iniţială a amuletei. Şnurul „de arnici şi găitan” a fost înlocuit cu fir de mătase, păstrându-se culorile roşu/alb cu înţeles simbolic. Obiceiul s-a extins – 1 martie – Mărţişor, devenind o zi în care fiecare reprezentantă a sexului frumos primeşte acest dar, mai modest sau mai valoros, simbol al primăverii, al dragostei sau prieteniei. Chiar dacă semnificaţia lui la oraşe nu se cunoaşte şi în bună parte s-a uitat şi în lumea satului, datina este deosebită, ea ilustrează încă odată căldura şi gingăşia sufletului neamului nostru.

 

Simbolismul mărţişoarelor tradiţionale.

 

Micile obiecte purtătoare de noroc – cele mai reprezentative fiind coşarul, trifoiul, potcoava şi buburuza, există şi în tradiţia altor popoare europene, dar nu sub formă de mărţişor – simbol al primăverii, ci amuletă – aducătoare de noroc, ce se dăruieşte în noaptea de Anul Nou.

Coşarul, sau hornarul este considerat în unele ţări europene purtător de noroc. Originea acestui simbolism este necunoscută, se presupune că prin rolul său în prevenirea focului este considerat cel care luptă permanent cu demonii şi-i învinge, cărbunele reprezintă purificarea prin foc, iar funinginea pe care o lasă în urma lui te apără de boli.

Trifoiul este o veche plantă magică folosită de preoţii druizi în incantaţiile lor. Mai târziu, prin sec. V în Irlanda a devenit un atribut al Sf. Patrick, care a folosit trifoiul pentru a ilustra noţiunea Sfântei Treimi, celor convertiţi la religia creştină.  Denumire angleză a trifoiului este Shamrach, care derivă din cuvântul arab Shamrakh ce reprezintă Triadele Persane.  Ca simbol al trinităţii în religia catolică el se găseşte stilizat pe Mitra episcopală, care alături de inel şi cârjă, reprezintă autoritatea episcopului. Mitra este considerată în strânsă legătură cu originile creştinismului timpuriu în Orientul Mijlociu, s-a enunţat teoria că originea ei datează din timpul preoţilor babilonieni, care purtau pe cap un acoperământ în formă de peşte, sau este legată de sceptrul marelui preot iudeu. Trifoiul este asociat cu Trefla ( sau trifoiul) din cărţile de ghicit, unde semnifică foc, energie şi voinţă, bogăţie şi noroc. Simbolismul trifoiului cu patru foi ar reieşi dintr-o legendă în care se relatează că Eva, după ce a fost izgonită din Paradis, a luat cu ea un astfel de exemplar. În mod normal, se găseşte mai greu trifoi cu patru foi, şi poartă noroc numai dacă este găsit întâmplător.( Sign & Symbols – Clare Gibson).

Potcoava – este şi ea un simbol al norocului, vitalităţii şi fertilităţii,. Există şi aici legende care justifică simbolismul ei. Astfel, la Sf. Dunstan ar fi venit diavolul şi l-ar fi rugat să-i potcovească singura lui copită, iar sfântul i-a îndeplinit dorinţa. Durerea a fost însă atât de cumplită încât diavolul a jurat că nu va intra niciodată în casa unde vede o potcoavă. Altă legendă, spune că vrăjitoarele foloseau doar măturile ca să se deplaseze, deoarece le era frică de cai – potcoava de fier fiind simbolul lui Marte care anihila puterea lui Saturn (zeul vrăjitoarelor).      Indiferent de legende, în toate ţările Europei există superstiţia că potcoavă, aduce noroc. Această credinţă este legată de locul calului în mitologie - drept „cursier solar şi animal divin”, precum şi de materialul din care este confecţionată, adică fierul – metal bivalent cu simbol benefic dar şi malefic prin faptul că din el se fac armele războiului şi ale morţii.        În acest sens, se spune că vechii evrei la construirea Templului din Ierusalim nu au folosit fierul. Templul Cerului din Peking este înălţat tot în acelaşi mod. În tradiţia românească la construcţia locuinţelor precum şi a bisericilor din lemn, nu se foloseau cuie din fier. 

Pe de altă parte în mitologia română fierul este simbolul puterii, al tăriei şi forţei. Urarea de Anul Nou este elocventă: ”sorcova, vesela./ să trăiţi/ să-mbătrâniţi/ tare ca fierul/ iute ca oţelul”. Se crede că acest metal are un caracter sacral, deoarece după unele teorii primele obiecte din fier au fost făcute din bucăţi de meteoriţi, aşa zisele „săgeţi ale fulgerului”.

De fier sunt legate numeroase superstiţii, ce însoţeau omul de-a lungul întregii vieţi.       În Muntenia, „dacă femeia nu putea să nască şi se zvârcolea în dureri, bărbatul ei ocolea casa cu un topor în mână, ameninţând, sau împlânta două topoare cruciş în vreun stâlp al cerdacului, ori într-o grindă, ori în prag” ( Gh. Ciauşanu – Superstiţiile).

La naştere se pune copilului în leagăn un cuţit, care rămâne acolo până când acesta începe să meargă prin casă de-a buşilea ( E. Petrovici – Folclor din Valea Almăjului)

În Banat, când nou născutul era înfăşat prima oară de moaşe era legat cu un lanţ de fier „ca să fie tare ca fierul” (I.A. Candrea - Folklorul medical).

Fierul este folosit în magia apotropaică, cu rol de apărător împotriva vrăjilor, de protejare a mamelor şi copiilor: „ De desfăcut se desface cu fiarele plugului, cu potcoave de găsit, cuţit de găsit, fus, cui de grapă, dinţii de la pieptene ( de fier); le înfierbântă şi după ce le stinge, le bate toate pe rând la capătul patului, în podeaua de jos, sub capul femeii şi cât trăieşte nu mai are grijă că-i va face cineva rău, acelea o păzesc”.( E.N.Voronca – Datinile poporului român)

În magia medicală: „primăvara cine aude tunând prima oară, să se lovească peste frunte cu o bucată de fier, ca tot anul să-i fie capul tare ca fierul” ( A. Gorovei – Credinţi)

            „Cu un topor, după credinţa poporului, poţi ameninţa fulgerul şi-l poţi alunga în altă parte; cu un cuţit înfipt în pământ poţi abate grindina; cu o bucăţică de fier azvârlită în calea vântului poţi opri vântul; ba poţi potoli vârtejurile, numai scuipând între ele şi spunând „Fier”. Ca şi fulgerul şi grindina, şi vânturile sunt aduse de duhuri rele, iar acestea se tem de fier” ( G. Coşbuc – Elementele literaturii populare).

Pentru a evita deochiul şi vrăjile, în timp ce se îndreaptă spre biserică pentru căsătoria religioasă, mirele poartă un cuţit la brâu ( V. Butură – Cultura spirituală românească).

În acelaşi timp e folosit în magia neagră de fetele care vor să se răzbune pe iubiţii necredincioşi, făcându-i să-şi piardă bărbăţia. Pentru aceasta se înroşeşte un fier în foc şi i se dă o formă anume – prin bătutul cu ciocanul în timp ce se rosteşte descântecul ”cum n-are putere fierul ăsta, aşa să-şi piardă el puterea bărbătească” ( G. Coşbuc – idem)

Revenind la tradiţionala potcoavă, se crede că ea nu aduce noroc decât  dacă  este găsită întâmplător şi mai ales folosită corespunzător, în mod ritual, dar nu oricum ci doar dacă este îndreptată cu coarnele în sus, sub forma de semilună. Iată ce relatează Artur Gorovei în cartea sa - Credinţi şi superstiţii:

- „Ca să-ţi cadă găinile la cloceală, caută o potcoavă ce cade de la cal pe drumuri şi o pune în cuibarul păsărilor”.

- „Fata ca să se mărite, bagă o potcoavă de cal în foc şi nu o scoate  până nu se mărită”

           - „E bine a pune pe pragul uşei o potcoavă de cal, că apoi aducând cineva vreun fapt, acesta se prinde de dânsa”

            - „ Dacă se înfierbântă o potcoavă de cal găsită şi se pune în doniţă, apoi se toarnă şi se clăteşte cu dânsa doniţa, nu este pericol că cineva să ieie mana de la vacă”.

Deci, vedeţi ce rol important i se acordă potcoavei. Şi cum nu putem să le găsim, vorba zicalei „ să umblăm după potcoave de cai morţi” – adică să pierdem vremea inutil, deoarece locul superbelor animale cabaline a fost luat de „sutele de cai putere”, micuţa amuletă mărţişor, este menită să-i substituie puterile apotropaice şi să ne aducă noroc. Cu siguranţă!

Buburuza, denumită popular şi Măriuţa popii, Vaca Domnului, Găina lui Dumnezeu, Boul Domnului, Mămăruţă este un mărţişor deosebit de îndrăgit. Atât la români cât şi la alte popoare europene, este „reprezentarea zoomorfă a Soarelui”. Semnificaţia ei era legată de funcţii mitologice, augurale, de magia premaritală, de apariţia primăverii şi a renaşterii pământului – deci bogăţie şi fertilitate.

În unele legende indoeuropene, ea este soţia divină a Zeului fulgerelor, pedepsită de soţul ei pentru că l-a înşelat – de aici cele 7 puncte negre (probabil de câte ori i-a fost necredincioasă – legenda nu specifică însă).

Altă explicaţie a simbolismului ei este legat de faptul că face parte din familia Scarabeului (gândacul de bălegar) - unul dintre cele mai reprezentative simboluri din Egiptul antic. Scarabeul îşi depunea ouăle în sfere din bălegar – de aici a devenit un simbol al regenerării. El reprezenta pe Khephri ( sau Khepera) – zeul soarelui de dimineaţă, iar felul în care se rostogoleau sferele de bălegar, simboliza drumul parcurs de Soare pe cer, de-a lungul unei zile. Amulete mari reprezentând scarabeul erau puse în locul inimii atunci când se făcea înbălsămarea şi era desenat pe sarcofage ca simbol al reînvierii. De regulă era reprezentat cu aripile strânse, când era cu ele larg deschise ca un şoim, simboliza transcendenţă şi protecţie.

În folclorul românesc buburuza are un mare rol în magia premaritală. Fetele şi flăcăii dornice de măritiş/ însurătoare, atunci când venea primăvară şi apăreau micuţele insecte, le prindeau, apoi le dădeau drumul zicând: „mămăruţă – ruţă / suie-mă-n căruţă / şi-ncotro tu vei zbura / acolo m-oi mărita/ însura. În direcţia unde zbura micuţa vieţuitoare se credea că se găseşte cel ursit. Dacă buburuza nu zbura, era considerat un semn de rău augur, persoana respectivă rămânea necăsătorită, ba chiar putea să şi moară în anul respectiv. Dacă o buburuză se aşeza singură pe cineva, era de bun augur, iar la tineri era semn că sunt îndrăgostiţi. „ Dacă vezi o buburuză pe pălărie e semn că o să-i pice dragă cineva”; „Buburuza roşie la fete pe năframă e semn că sunt îndrăgostite” (  S.Fl. Marian – Insectele)

Şi pentru că am vorbit de primăvară, de gingaşul ei simbol, nu poate fi omis un personaj feminin cu rol deosebit de important în mitologia calendaristică şi meteorologică română - Baba Dochia – căreia îi este consacrată ziua de 1 martie.

 

Baba Dochia

 

În cartea sa  - Elementele literaturii poporale, G. Coşbuc a afirmat că „legenda Dochiei este una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii”. În  susţinerea acestei teorii vine faptul că ea este întâlnită în mitologia mai multor popoare europene – sârbi, bulgari, polonezi, lituanieni, albanezi şi greci, iar legenda se crede că are la bază mitul zeiţei Niobe, considerată în vechea mitologie greacă „Mama Omenirii” iar mai târziu Zeiţa fertilităţii.

Fiică a lui Tantal – cel pedepsit de Zeus cu chinurile groaznice, soţie al unui rege din Theba, Niobe a adus pe lume şapte fiice – Nimfele Meliae şi o mulţime de băieţi. Tocmai această fertilitate i-a fost  fatală, deoarece persiflând-o pe prietena sa Leto ( iubita lui Zeus) că a adus pe lume doar doi copii, aceasta i-a devenit duşmancă. Copii acesteia, cele  două puternice zeităţi - Artemis şi Apollo, ca să-şi răzbune mama jignită, i-a ucis toţi copiii. Profund îndurerată, Niobe n-a mai mâncat nici n-a mai băut, stingându-se pe picioare. Văzând aceasta Zeus s-a îmbunat şi fiindu-i milă a transformat-o într-o frumoasă piatră cu formă de femeie, din care a izvorât un mic pârâu, iar pe cei 12 copii în plante care îngheaţă iarna şi revin primăvara la viaţă.

Asupra etimologiei numelui său au existat mari controverse. B.P.Haşdeu fondează teoria că „numele Dochia – foarte rar Chirdosia sau Marta, ar fi fost preluat din calendarul bizantin care serbează pe 1 martie, pe martira Evdochia (în greceşte „binevoitoarea”). Aceasta a trăit pe vremea împăratului Traian în Siria - Illiopolis, era foarte frumoasă, în unele relatări ar fi fost fecioară, în altele curtezană care vânzându-şi nurii, a devenit foarte bogată. Ajungând ea la vârsta înţelepciunii, a realizat vremelnicia vieţii şi căindu-se de păcatele tinereţii a cerut episcopului Teodot s-o boteze în religia creştină, a intrat în mânăstire dăruindu-şi toată averea săracilor. Prin faptul că se presupune că ar fi făcut minuni, a fost beatificată ca sfântă.

 

Legendele legate de acest personaj mitic - Dochia, sunt de facturi diferite, reprezentând-o când fostă prinţesă, când babă acră şi răutăcioasă, dar în esenţă se completează reciproc, ea rămânând în Panteonul mitologiei române „o divinitate agrară şi maternă la vârsta senectuţii, care moare şi renaşte simbolic la 9 martie (Măcinici)  – Anul Nou Agrar şi echinocţiul de primăvară în Calendarul Iulian -  Stil vechi. ( Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).

În prima legendă, mitul Dochiei este de factură istorică, fiind legat de cucerirea Daciei. Prinţesa Dakia ar fi fost fiica lui Decebal, vestită pentru frumuseţea şi curajul ei. Când Decebal a fost asediat în cetatea Sarmisegetuza de oastea împăratului Traian, ea a sărit în ajutorul tatălui, în fruntea unei oştiri adunate la îndemnul ei. Ajutorul însă a venit prea târziu, cetatea asediată fiind deja cucerită, iar prinţesa Dakia, a fugit cu restul oştirii rămase, înspre munţi. Împăratul Traian văzând-o, a fost impresionat de frumuseţea şi curajul ei şi a vrut s-o aibă, aşa că a pornit cu soldaţii în urmărirea ei, până pe Muntele Ceahlău. Când a înţeles că n-are scăpare, Dakia a cerut ostaşilor ce o însoţeau să fugă în munţi pentru a-i deruta pe urmăritori şi rămânând ea singură s-a rugat marelui zeu Zalmoxe să nu o lase să fie necinstită de împăratul Traian. Iar acesta i-a ascultat ruga şi a transformat-o într-o bătrână ce păstorea o mică turmă de oi. Şi întâlnind-o Traian a întrebat-o dacă a văzut o prinţesă frumoasă iar Dakia i-a arătat cu toiagul înspre miază-zi. Împăratul şi-a continuat drumul, Dakia a rămas cu oile acolo şi poate că mai trăieşte şi acum în munţi. Această legendă a fost dezvoltată pe larg în poemul „ Traian şi Dochia” a lui Gh. Asachi. Teoria a fost acceptată şi de către istoricul N.Densuşeanu în cartea sa „Dacia preistorică” iar mai târziu de G. Călinescu care în „Istoria literaturii române”, între cele patru mituri esenţiale „care au modelat cultura şi spiritualitatea românească”, pe lângă mitul „Mioriţei”, al „Meşterului Manole” şi al „Zburătorului”, pomeneşte şi de mitul istoric al lui „Traian şi Dochia” ( I. Evseev – Dicţionare de magie, demonologie şi mitologie românească)

Varianta doua cuprinde numeroase legende ce ne introduc în atmosfera pastorală a satului românesc, cu conflictele inerente dintre soacră şi noră – de fapt sugerând opoziţia între timpul vechi şi cel nou, iarnă-vară, căldură-frig etc.. Fiul Dochiei ar fi fost Dragobete. Deci Dochia, pentru a-i face zile fripte nurorii, ar fi trimis-o în pădure să-i culeagă fragi, în altă versiune i-ar fi dat lână albă ( simbolul verii)şi neagră ( simbolul iernii)şi i-ar fi spus s-o spele în râu, pe cea  neagră s-o facă albă şi invers. În pădure tânăra nevastă s-ar fi întâlnit cu doi moşnegi – de fapt Dumnezeu şi Sf. Petru, care auzindu-i păsul, ar fi ajutat-o, umplându-i poala cu jăratic, care acasă s-ar fi transformat în fragi. Şi în legenda cu lâna aceiaşi moşnegi ar fi ajutat-o, astfel Dochia convinsă că a sosit primăvara a plecat cu oile ( sau caprele) sus la munte. Prevăzătoare, şi-a îmbrăcat 9 cojoace ( în unele versiuni 12) şi a pornit să urce muntele.În unele legende se spune că Martie, pentru a o pedepsi pentru cutezanţa ei de a-l înfrunta, a împrumutat câteva zile friguroase de la fratele său februarie şi astfel s-a pornit o ploaie rece ce a durat 9 zile şi udându-i-se cojoacele, Dochia le-ar fi lepădat unul câte unul căci o îngreunau la mers. Într-o altă versiune, vremea a devenit din ce în ce mai caldă, iar Dochia şi-a scos unul câte unul cojoacele, nemai putând suporta arşiţa. Iar când a dezbrăcat şi ultimul cojoc, a început o adevărată urgie de ninsoare şi ger iar Dochia lipsită de veşmânte groase, ar fi îngheţat, transformându-se în stană de piatră, împreună cu animalele pe care le păstorea.

Şi în sfârşit, o altă versiune este legenda colind intitulată „Ana Dochiana” – de fapt o „transsimbolizare a legendei Babei Dochia. Ana Dochiana este o ciută, căpetenia unei ciurde de ciute, care de tristeţe nu mai paşte, nu mai bea apă, pentru că Traian voinicul, e pe urmele ciurdei de ciute, care va fi vânată, numai ea o să scape singură - sub stană de piatră” ( R. Vulcănescu – Mitologie română)

Stânca aceasta cu bolovanii ce o înconjoară a fost descoperită de Dimitrie Cantemir. El relatează în Descriptio Moldaviae: „ Cel mai înalt munte al Moldovei este Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi cunoscut poeţilor vechi, el ar fi tot atât de celebru ca şi Olimpul, Pindul sau Pelia. Din vârful său ce se ridică la înălţime enormă ca un turn, porneşte la vale un pârâu cu apa foarte limpede şi, rostogolindu-se cu mare vuiet printre stânci, se aruncă în râul Tazlău. Drept în mijlocul lui se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, întruchipând o babă înconjurată, dacă nu mă înşel, de 20 de oi, din sexul căreia curge un izvor nesecat. Este desigur greu de spus dacă natura şi-a arătat în acest monument fantezia ei, sau dacă mâna iscusită a unui artist a plăsmuit-o aşa. Statuia nu e aşezată pe nici o temelie, dar, pe când în rest este una cu stânca, pântecele şi dosul le are libere. (...) Este probabil că ea a folosit cultului vreunor idoli păgâni, ai cărui slujitori aveau obiceiul să facă ceva prin mijloace fie naturale, fie magice, prin care să poată sluji uimirea gloatei lesne crezătoare sau credinţa în divinitate. Această supoziţie a prinţului moldav nu a fost infirmată şi ar putea fi confirmată de faptul că asemenea „oameni de piatră” se mai pot vedea în diferite locuri din Carpaţii Orientali şi Meridionali: Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Semenic. ( A. Fochi – Datini şi eresuri populare...) Dar, trecutul îşi păstrează misterul şi cine ştie dacă vreodată se va putea şti adevărul. 

În exemplificarea grafică este complexul megalitic „Baba Dochia”, realizat de Gh. Asachi în 1851.

Baba Dochia reprezintă în mitologia populară română divinitate supremă arhaică care aminteşte de Marea Zeiţă ( Terra Mater) şi poate fi identificată cu Diana şi Iuno – din mitologia romana sau Hera şi Artemis – în cea greacă ( I. Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an). De numele ei sunt legate credinţele şi superstiţiile populare referitoare la zilele „Babelor” – numite în Ardeal şi Vântoasele, de la începutul lunii martie, dominate de prima zi – 1 martie, dedicată Babei Dochia. Zilele Babelor de regulă sunt 7, se ţin însă şi 9 – după numărul cojoacelor lepădate de Dochia, iar următoarele trei ar fi „Zilele Moşilor” – cifra 12  reprezintă de fapt „valoarea magică prin două cicluri de 6 zile – şase friguroase, şase călduroase, care marchează o ieşire gradată, rituală din iarnă şi instituirea primăverii” ( A. Olteanu – Calendarele poporului român). Moşii nu sunt atât de reprezentativi, ei fiind consideraţi mai blânzi...(!?!)

 

Superstiţii şi tradiţii legate de zilele Babelor

 

 - Baba Dochia este cap de primăvară ( S. Mangiuca)

- Baba Dochia, întâia zi a Babelor, se ţine spre a fi apăraţi de furtuni şi ca frigul de primăvară să nu facă pagubă pe câmpuri ( I. A. Candrea)

- Zilele care trec peste numărul de 12 se numesc Zile Împrumutate şi poartă denumirile: prima zi – a sturzului; a doua zi a mierlei; a treia zi a cocostârcului; a patra a ciocârliei; a cincea a cucului, a şasea a rândunelelor etc. iar ultima Omătul, Ţurţurii sau Ziua Mieilor – fiind legate de întoarcerea păsărilor călătoare şi naşterea mieilor. Zăpada căzută în ultima zi mai poartă denumirea de Zăpada mieilor.( S.F. Marian)

- Zilele babelor sunt foarte schimbătoare, cu ninsoare, ploaie, vânt, lapoviţă, viscol sau chiar vreme însorită. Tradiţia este ca femeile şi bărbaţii să-şi aleagă o zi – pe care s-o menţioneze în săptămâna precedentă, şi cum va fi acea zi, aşa le va fi sufletul tot anul. ( I. Ţoca - Sărbători religioase, datini şi credinţe populare)

- Credinţa este că aşa cum va fi vremea de ziua Dochiei, aşa va fi primăvara şi vara. ( I.Ţoca)

- În popor există credinţa că babele sunt rele şi moşii sunt buni ( I. Ţoca)

-Se ţin trei babe,: prima reprezintă primăvara, a doua vara şi a treia toamna; prima e a semănatului, a doua a muncii vara, a treia a culesului. Dacă plouă în aceste zile va fi plointe în acele perioade, dacă nu va fi secetă ( A. Fochi)

- Flăcăii îşi aleg, din februar o zi a babei şi, cum va fi ziua, aşa va fi nevasta lui: urâtă, frumoasă, etc.( A. Gorovei)

Un adevărat panopticum de tradiţii şi superstiţii relatează  Th.D. Speranţia din care voi enumera doar câteva:

-Unele femei fierb în acea zi bostan alb şi dau de sufletul Dochiei şi atunci pot să lucreze ceva în acea zi. Dochia se ţine ca să dea noroc fetelor. Dochia se ţine pentru încetarea iernii. Se ţine ca să le ajute oamenilor începutul agriculturii pe anul viitor. Dochia se ţine pentru ploaie. Oamenii dau bostani la vaci ca să se îngraşe ca Dochia. Oameni au în această zi obiceiul să sfinţească uneltele de agricultură şi seminţele ce vor semăna pe câmp. Dochia se ţine de frica îngheţului. Se ţine pentru înecat. Se serbează de femei ca să nu le împietrească cum a împietrit-o pe ea Dumnezeu. Dochia apără vitele de boală. 

Seria superstiţiilor este foarte lungă, acoperind pe puţin încă 3 pagini, iar spaţiul nu-mi permite să mă extind. Numărul lor confirmă faptul că este considerată o Divinitate agrară şi maternă de mare importanţă în Panteonul Mitologiei române. Aşa cum spune I. Ghinoiu: „în raport cu scurgerea timpului Dochia se numeşte Drăgaică sau Sânziană la 24 iunie, Maica Precesta la 8 septembrie, Vinerea Mare la 14 octombrie, devenind babă după ce a fost pe rând o copilă, tânără, matură” ( Tradiţii populare de peste an).

 

Suntem în pragul primăverii. Întreaga natură se trezeşte la viaţă. S-o întâmpinăm cu bucuria în suflet că trăim un nou început, cu speranţele, nădejdile, visele şi dorinţele de împlinire la fel de puternice ca natura mamă, ce urmează un nou ciclu de viaţă. Dăruiţi femeii iubite mărţişor.  Alegeţi-vă baba dorită.. Bucuraţi-vă dacă e frumoasă şi nu fiţi trişti dacă e posomorâtă. Se întâmplă cel mai ades. În viaţă sunt umbre şi lumini. După vremea urâtă soarele  străluceşte şi mai puternic. Şi trebuie totuşi câteodată să fii şi trist, pentru a putea realiza adevăratele dimensiuni ale bucuriei.

 

Julia Maria Cristea

Viena

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]