HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Mărturii privind amploarea mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat

 

Dr. Mircea Rusnac

  

În istoriografia română de după decembrie 1989, cercetarea mişcării de rezistenţă armată desfăşurată în majoritatea zonelor ţării în primii ani de după instaurarea puterii comuniste prin intervenţia directă a Moscovei a devenit o temă predilectă. Cu cât a fost mai puţin posibil să se amintească acest subiect până în 1989, cu atât s-a bătut monedă în privinţa lui de atunci încoace. S-a scris şi se scrie în continuare mult despre mişcarea de partizani, cu accent de cele mai multe ori pe laturile senzaţionale ale activităţii lor, unele lucrări considerându-i aproape nişte eroi legendari, asemănători cu cavalerii medievali prin peripeţiile lor vitejeşti sau sentimentale, altele, dimpotrivă, nediferenţiindu-i prea mult de nişte simpli bandiţi sau, în cel mai bun caz, haiduci fugari şi nestatornici, adică exact aşa cum îi trata propaganda comunistă din perioada contemporană cu ei. Nici Banatul nu face excepţie de la această regulă.

Adevărul este, ca întotdeauna, undeva la mijloc. Partizanii şi mişcarea lor nu trebuiesc nici idealizaţi, dar nici subestimaţi. Că ne place sau nu, existenţa lor nu poate fi negată, cu plusurile şi minusurile ei, reprezentând un episod important al istoriei noastre recente. Ei au avut calităţi şi defecte, la fel ca orice oameni, unele fiind poate mai accentuate de condiţiile foarte grele în care îşi duceau existenţa. În această privinţă nu trebuie să fim prea pretenţioşi faţă de ei. Altceva vrem să subliniem în momentul de faţă. Faptul că nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de cantitatea scrierilor despre mişcarea de partizani, care poate eclipsa adeseori calitatea acestei mişcări. De exemplu, proporţional, putem aprecia că despre partizanii anticomunişti din Banat s-a scris mai puţin şi, în consecinţă, se şi cunoaşte mai puţin, decât despre alţi partizani din alte regiuni ale ţării. Astfel, cele mai cunoscute nume de conducători ai partizanilor anticomunişti din România au devenit Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuţoiu şi Ion Gavrilă Ogoranu, care au acţionat în zonele Muscelului, Făgăraşului şi Bucegilor. Ei sunt menţionaţi şi în lucrarea unui prestigios istoric britanic, Dennis Deletant, care nu le acordă, totuşi, decât trei pagini, notând, dezamăgit, că şi acestea erau „mici grupuri de partizani.” (1) În schimb, despre partizanii din Banat, Deletant trece câteva rânduri în notele capitolului respectiv (intitulat, totuşi, Rezistenţa armată), (2) pline şi acelea de inexactităţi, tocmai din cauza absenţei surselor de documentare. Un alt analist al perioadei, român de această dată, nu pomeneşte nimic despre mişcarea de partizani în lucrarea sa dedicată guvernării lui Gheorghiu-Dej. (3)

Este cea mai clară dovadă a faptului că istoria mişcării de rezistenţă anticomunistă a fost abordată totalmente neprofesionist până acum şi încă nu s-a reuşit nici pe departe o încadrare a ei în contextul general, intern şi internaţional, în care aceasta îşi desfăşura existenţa. Nu există până acum nici măcar o idee de ierarhizare a amplorii pe care au luat-o mişcările de rezistenţă din diferitele regiuni ale ţării, astfel încât fiecare îşi închipuie că gruparea despre care cunoaşte cele mai multe amănunte (cantitativ) a fost şi cea mai puternică din ţară (calitativ).

În ceea ce ne priveşte, în cele câteva studii pe care le-am dedicat până acum complicatei mişcări de rezistenţă anticomunistă din Banat, (4) am evitat să o raportăm la mişcările din celelalte regiuni, tocmai pentru a nu recurge la comparaţii pripite, făcute în necunoştinţă de cauză. Lipsind, după cum s-a văzut, o posibilitate de evaluare a amplorii fenomenului la scara întregii ţări, nu ne rămâne decât să o analizăm la nivel regional, beneficiind, din fericire, în cazul Banatului, de rezultatele unei asidui munci de documentare întreprinse de unii inimoşi cercetători. Ne referim în special la remarcabilul efort depus de regretatul ziarist Ion Hurtupan, care a publicat acum câţiva ani un serial de 40 de episoade intitulat Rezistenţa armată în Caraş-Severin, în săptămânalul Timpul gugulanului, supliment al ziarului reşiţean Timpul, reunit ulterior într-o carte apărută la editura cu acelaşi nume. El a realizat o documentare vastă, convingătoare, în spirit gazetăresc, dar fără a pune accent asupra senzaţionalului, lucru pe care îl considerăm calitatea de bază a serialului. Singura problemă a fost legată de inconsistenţa unei analize istorice a fenomenului, care să redea în cadru general dimensiunea pe care acesta a îmbrăcat-o. Vom încerca, în cele ce urmează, concentrând cele mai importante date oferite de articolele lui Hurtupan, să aşezăm mişcarea de partizani anticomunişti din Banat pe locul care i se cuvine la scară naţională. Menţionăm doar, de la început, că vom apela aici pe cât posibil numai la aspectele demne de menţionat din scrierile lui Hurtupan, fără a ne mai referi, decât accidental şi dacă este numai strict necesar, la fapte şi evenimente pe care le-am mai amintit cu alte ocazii. Faptele prezentate aici nu fac decât să completeze ceea ce am mai scris până acum.

În primul rând, trebuie precizat că fenomenul rezistenţei anticomuniste din Banat a început din toamna anului 1944, imediat după ce regiunea şi ţara au fost ocupate de trupele sovietice. În acea perioadă războiul sovieto-german mai continua încă, nu departe de frontierele noastre, astfel încât această mişcare a apărut în strânsă legătură cu contextul extern. Germania avea tot interesul să întreţină în spatele frontului sovietic o mişcare de rezistenţă, cu multiple implicaţii în mersul operaţiunilor. De aceea, imediat după 23 august 1944, cetăţenii români aflaţi în Germania, cu precădere legionari refugiaţi acolo după rebeliunea eşuată din ianuarie 1941, au fost folosiţi în acord cu interesele germane din acel moment. Orientarea lor politică îi determina, de asemenea, să acţioneze împotriva dominaţiei sovietice şi a pericolului comunist, care încă de pe atunci ameninţa să cuprindă şi România.

În câteva luni cât a mai durat războiul, germanii au efectuat în Banat cel puţin patru paraşutări cu scopul menţionat, dintre care trei cuprindeau şi efective umane. Prima dintre ele, efectuată în munţii din preajma Domaşnei, cuprindea un grup format din şase persoane, între care Iosif Găvăgină, originar din comuna Doclin, încă doi bănăţeni din judeţul Timiş, Nicolae Târziu şi Pintilie Ţinţoiu, precum şi un tânăr radiotelegrafist german berlinez, Johann, care provenea din Kriegsmarine. Ei s-au ascuns la coliba unui anume moş Pătru de la Domaşnea, situată în vecinătatea Porţii Orientale. Grupul acesta avea de îndeplinit misiuni informative în favoarea Wehrmacht-ului şi de sabotaj împotriva transporturilor militare sovietice pe calea ferată şi şosea către front. În consecinţă, grupul condus de Iosif Găvăgină s-a angajat imediat după sosire în lupta anticomunistă, prin mijloacele specifice muncii organizatorice şi informative.

Cea de-a doua paraşutare germană a fost cea a grupului condus de profesorul Filon Verca, originar din Petroşniţa, cuprinzând cinci persoane, între care Ion Chirilă din Ciuchici, Ion Carapantea din Lugoj, Nicu Bălănescu din Bucureşti şi încă o persoană, care s-a deplasat în regiunea sa natală. Transportarea lor a început la 9 decembrie 1944, la orele 5, trebuind ca în acea noapte să aterizeze la Teregova, în Munţii Semenic sau pe Muntele Mic. În cele din urmă au ajuns tocmai la Bunila, în judeţul Hunedoara, Munţii Poiana Ruscăi. În consecinţă, au fost nevoiţi să parcurgă o distanţă de 130 km prin munţi şi păduri, ducând cu ei un aparat de radioemisie-recepţie, armament şi muniţia aferentă. Containerul în care se găseau armamentul şi muniţia destinate înarmării formaţiunilor legionare a fost îngropat în acel loc unde au aterizat, în Munţii Poiana Ruscăi. Conţinutul său, reprezentând 40 kg dinamită, 20 kg mine, cinci pistoale-mitralieră cu muniţie, haine civile şi alte lucruri, a fost adus abia după cinci luni la Domaşnea, cu ajutorul unei căruţe. (5)

Trebuie precizat aici faptul că fiecare grup de partizani anticomunişti avea un areal de activitate, mai mare sau mai mic, situat, bineînţeles, în jurul locului lor de obârşie, acolo unde aveau rude şi oameni de încredere, care îi aprovizionau cu hrană, îmbrăcăminte, arme, muniţii şi le furnizau informaţiile necesare în desfăşurarea acţiunilor lor. Aceştia constituiau aşa-zisele grupuri de sprijin, care aveau de multe ori o importanţă la fel de mare ca şi cea a partizanilor înşişi, fiind, în consecinţă, trataţi de noul regim aproape fără discernământ.

Filon Verca a mai solicitat germanilor, prin staţia de radioemisie a lui Johann, încă două paraşutări, care au avut loc în perioada imediat următoare. Cea de-a treia în ordine cronologică, după cele cuprinzând grupurile Găvăgină şi Verca, s-a efectuat pe islazul satului Rusca din comuna Teregova, către muntele Ţarcu. Ea nu avea de această dată echipaj uman, ci conţinea doar containere în care se aflau: o mitralieră, o puşcă-mitralieră, pistoale-mitralieră germane, grenade, benzi cu cartuşe şi cartuşe pentru pistoalele-mitralieră primite, pistolete cu muniţia aferentă, alimente, bani, echipament, medicamente etc. Iar a patra oară, pe lângă noi cantităţi de arme, muniţii, alimente şi bani, au fost paraşutate şi două persoane, aproximativ în aceeaşi zonă, însă fără semnalizare prealabilă de la sol. În consecinţă, frigul fiind extrem de pătrunzător şi zăpada mare, cei doi legionari au murit îngheţaţi înainte de a putea să îşi găsească colegii. (6)

După cum relata după mulţi ani Filon Verca, bunurile paraşutate de germani la Bunila au fost aduse de acolo şi îngropate în locul Racoviţa, pe malul Timişului, lângă Caransebeş, aproape de casa lui moş Dragu Grozăvescu. Cele paraşutate mai târziu au fost adăpostite în vecinătatea Ruscăi. Unul dintre membrii echipei lui Găvăgină, avocatul Nicolae Târziu, care cunoştea toate aceste locuri de depozitare, a predat bunurile Siguranţei şi apoi a început să îşi trădeze colegii. Filon Verca susţinea că tot acesta a sabotat şi cea de-a patra paraşutare, făcându-se astfel vinovat de decesul celor doi legionari îngheţaţi în munţi. (7) Au mai fost, se pare, şi alte câteva paraşutări germane în Munţii Banatului, dar de o importanţă mai redusă.

Prima etapă a mişcării de rezistenţă din Banat a luat sfârşit în primăvara anului 1945. Războiul mondial s-a încheiat prin capitularea Germaniei naziste, deci legionarii paraşutaţi au rămas fără susţinători dinafară. În ţară, sovieticii impuneau la 6 martie 1945 guvernul procomunist condus de Petru Groza. Noul regim a aplicat un vicleşug, propunând legionarilor un acord prin care aceştia urmau să înceteze rezistenţa lor făţişă şi să predea tot armamentul şi muniţiile. Guvernul se angaja, în schimb, să elibereze pe toţi legionarii arestaţi, unii de pe vremea lui Antonescu, iar pe cei sosiţi în ţară clandestin după 23 august 1944 să îi încadreze în viaţa civilă. Prin acest acord, ambele părţi nu urmăreau de fapt altceva decât să câştige timp. În urma încheierii sale, în întreaga ţară, mişcarea de rezistenţă a legionarilor faţă de noul regim a încetat aproape complet. Situaţia a fost similară şi în Banat, unde Filon Verca a predat o parte din armamentul de care dispunea, restul ascunzându-l în două locuri diferite, care vor fi însă şi ele descoperite ulterior de către autorităţi, în urma trădării lui Nicolae Târziu.

Acordul a rămas valabil în linii mari până după alegerile din 1946, apoi guvernul a început să treacă la arestarea legionarilor. Filon Verca a fost arestat la 3 august 1947, chiar în ziua în care trebuia să se căsătorească. Motivele arestării erau propaganda legionară printre elevii din Caransebeş şi activitatea subversivă. A fost dus la Siguranţa din Timişoara, apoi la închisoarea Curţii Marţiale de pe strada „Popa Şapcă”, în aşteptarea unui proces din care putea să se aleagă cu o condamnare de cel puţin 20 ani. Împreună cu alţi doi camarazi însă, Verca a reuşit să evadeze din închisoare şi să fugă pe muntele Nemanu Mare, unde a stat ascuns un timp, alcătuind un nou grup de rezistenţă armată din câteva persoane apropiate. (8)

Fiind însă iarăşi arestat, chiar pe Nemanu Mare, Filon Verca a ajuns din nou la Securitatea din Timişoara, fiind preluat de maiorul Aurel Moiş. Temerar, a reuşit să evadeze încă o dată, din celula nr. 10 din incinta Securităţii, la 22 august 1948. Între timp, mişcarea de rezistenţă luase o mare amploare în întregul Banat. Verca s-a refugiat în apropiere de localitatea sa natală, Petroşniţa, tot pe culmile Nemanului Mare. Acolo i-a întâlnit pe Spiru Blănaru, pe care l-a împuternicit cu conducerea mişcării legionare din zona de sud a judeţului Severin, pe Petre Domăşneanu şi pe Zaharia Marineasa, împreună cu alţi membri ai grupurilor legionare înarmate de la Iablaniţa şi Teregova. Colonelul Ion Uţă tocmai lansase un apel de unificare a tuturor grupurilor înarmate din zonă sub comanda sa, în vederea răsturnării regimului comunist. Discutând acest apel, cei patru fruntaşi legionari menţionaţi l-au respins, deoarece Uţă îi prigonise în perioada lui Antonescu, când fusese prefectul judeţului Severin. (9) Unitatea mişcării a avut de suferit prin acest act, dar el a ţinut mai mult de veleităţile de şefi ale diferitelor personalităţi ale rezistenţei, acestea lăsând pe plan secundar vechile lor orientări politice. Astfel, se poate spune cu certitudine că numeroasele organizaţii de partizani bănăţeni nu au ajuns niciodată să se combată între ele, ci au colaborat de cele mai multe ori, având în vedere situaţia identică în care se aflau şi scopul comun al luptei pe care o duceau. În acest context, trebuie să le recunoaştem legionarilor meritul de a fi trecut cu vederea persecuţiile la care fuseseră supuşi în trecut de alte forţe politice şi abţinerea lor de la orice încercare de răzbunare, întreaga energie a tuturor fiind canalizată împotriva regimului comunist.

Înţelegând că prezenţa sa în zonă era nu numai inoportună, ci şi periculoasă pentru el şi pentru cei din jurul său, profesorul Filon Verca a trecut graniţa, însoţit de alţi legionari, în septembrie 1948, în Iugoslavia pe la Comorâşte, pentru a se întâlni la Viena cu Horia Sima şi a pregăti, după cum se spera cu sprijin occidental, alte acţiuni, mai ferme şi mai eficiente, în vederea răsturnării regimului comunist. (10) Lucru care nu avea să se întâmple. Însă nu din vina românilor.

Trebuie precizat faptul că, încă înainte de alegerile din noiembrie 1946, legionarii îşi reactivaseră vechile grupări din Teregova, Iablaniţa, Petroşniţa, Caransebeş, Cuptoare, Lugoj, cele de pe valea Bistrei etc., o bună parte dintre membrii acestora înarmându-se şi pregătind riposta armată care urma a fi dată la momentul oportun, până atunci ei rămânând în deplină conspirativitate şi evitând orice fel de ciocniri cu organele puterii de stat. Între timp, ei adunau, pe lângă armamentul paraşutat de germani, şi alte arme şi muniţii de la populaţie, depozitându-le la loc sigur în Munţii Banatului şi în diferite adăposturi, sălaşe şi case particulare. Ei au fost în acea perioadă de început a rezistenţei cei mai activi şi cei mai bine organizaţi din acest punct de vedere. Din 1947, când comuniştii au încălcat acordul încheiat cu ei şi au început să-i aresteze, Spiru Blănaru a preluat conducerea lor zonală şi a plecat în munţi pentru a organiza rezistenţa. (11)

La rândul lor, naţional-ţărăniştii au început şi ei să se organizeze şi să se înarmeze, cu începere din 1945-1946, în special la Domaşnea, Rusca, Cornereva şi altele. Conducerea acestor organizaţii a fost preluată de către colonelul Uţă, care a luat şi el calea codrilor din toamna lui 1947, după începerea arestărilor declanşate de desfăşurarea procesului Maniu. (12) Mişcarea de rezistenţă a fost, la început, sprijinită şi de către inginerul Alexandru Popp, directorul uzinelor din Reşiţa, care urma să susţină săparea unui tunel pe sub sediul Adunării Deputaţilor din Bucureşti, care ar fi fost aruncată în aer la prima întrunire a deputaţilor comunişti, după care ar fi trebuit să aibă loc declanşarea revoltei populare şi răsturnarea regimului comunist. (13) Planuri romantice şi utopice, desigur. Inginerul Popp, arestat şi judecat în 1948, a rămas în închisoare timp de 16 ani, deşi era considerat chiar şi de comunişti drept cel mai bun specialist din Europa. (14)

Din acest moment, importanţa legionarilor în cadrul mişcării partizanilor a început să fie contrabalansată de alţi participanţi, cu sau fără o orientare politică clară. Dintre aceştia, se detaşează în mod evident figura colonelului Ion Uţă, despre care Ion Hurtupan scria: „Prin concepţia pe care o avea despre lupta de rezistenţă armată anticomunistă, despre politică şi acţiune, prin cultura şi rigoarea sa, ca şi prin programul ce includea o tactică şi o strategie de politician şi militar de carieră, colonelul Ion Uţă a fost, poate, cel mai de temut adversar din Banat pentru regimul comunist. Altfel nici nu s-ar explica concentrarea de forţe militare operative şi mai ales de informaţie şi diversiune, mobilizate de Securitate în vederea lichidării cât mai rapide a acestui grup, care a căzut mult prea devreme şi înainte ca acesta să fi acţionat aşa cum era programul său.” (15) Deşi, trebuie menţionat totuşi, că grupurile conduse de Spiru Blănaru şi de comandorul aviator Domăşneanu au dat luptele de cele mai mari proporţii şi cele mai înverşunate împotriva Securităţii.

În afară de mijloacele menţionate mai sus, aceste grupări mai procurau armament şi prin sustragere din trenurile militare staţionate în diferite gări situate în aria lor de activitate, din unele depozite şi chiar din unităţi militare, de la unele posturi de jandarmi din comune, din vehicule de transport rutier etc. Cele mai eficiente atacuri asupra trenurilor militare au fost date de locuitorii din satul Cănicea. (16) Ca urmare, partizanii dispuneau de un armament având o provenienţă extrem de diversă: românească, germană, dar şi sovietică! În ultimii ani ai mişcării de rezistenţă, când procurarea de armament şi mai ales de muniţie era tot mai dificilă, s-au folosit mai mult puştile de tip Z.B., pentru care încă se mai găseau cartuşe la locuitori, care le foloseau la vânătoare şi braconaj.

De timpuriu, partizanii anticomunişti au avut confruntări armate sângeroase cu organele represive ale regimului. În acei ani, armata ţării era extrem de slăbită prin prevederile Tratatului de pace încheiat cu puterile aliate şi asociate la Paris la 10 februarie 1947 şi prin excluderea din cadrele active a celor mai capabili ofiţeri. În anii 1945-1946 mai existaseră în conducerea armatei personalităţi de mare caracter şi, totodată, de un deosebit curaj, care luau frecvent atitudine faţă de nedoritul curs al evenimentelor care avea loc. Un exemplu în acest sens l-a constituit generalul Radu Bâldescu, comandantul Corpului 6 armată cu sediul la Timişoara. În această calitate, cu ocazia unei inspecţii efectuate la Regimentul 5 roşiori de la Lugoj, el a dat dispoziţii ca „educaţia politică” să se facă numai o oră pe zi şi l-a pedepsit pe comandantul secund al unităţii de Educaţie, Cultură şi Propagandă cu zece zile de arest şi mutare disciplinară pentru lipsă de tact. (17) Iar la 19 martie 1946, cu ocazia altei inspecţii la Regimentul 6 artilerie, a ordonat ca în acea zi să nu se mai ţină orele de educaţie politică, pe motivul că „nu este nevoie de educaţie în armată. În trecut se făcea educaţie, nu acum. Educaţia de azi a dus la destrămarea armatei. Dacă la data de 23 august 1944 armata avea educaţia de azi, ostaşii nu ar fi luptat contra Germaniei. Noi trebuie să ne formăm conştiinţa naţională în baza politicii din trecut... Să menţineţi ideile trecutului, că datorită lor am realizat România Mare. Să nu împrumutaţi ideologiile străine... Cei care critică prin ziare etc. armata de ieri sunt renegaţi şi trădători... vor rămâne în vânt.” (18) Tot cu acel prilej, generalul Bâldescu şi-a manifestat nemulţumirea pentru că în unitate era „prea mult roşu peste tot, numai Stalin prin tot locul, iar regele nicăieri. Să nu se mai ţină cărţi la Colţul ostaşului. Să dăm ostaşilor numai cărţi despre ştiinţa românească şi personalităţile româneşti. Pe noi nu ne interesează ştiinţa altor state.” (19)

Acest comportament demn şi plin de curaj al generalului Radu Bâldescu a stârnit reacţii deosebit de favorabile în rândul subalternilor săi. Căpitanul Bucurescu aprecia: „Nimeni nu a venit până astăzi să ne vorbească româneşte ca domnul general Bâldescu.” Căpitanul Predescu afirma: „Pandurii (cei din divizia „Tudor Vladimirescu”, n.n.) sunt vopsiţi, ei fac educaţie comunistă.” Iar soldatul Cihodaru se bucura: „S-a terminat de acum cu educaţia...” (20)

Raportul organului E.C.P. din 10 iunie 1946 mai consemna: „Câţiva ofiţeri din regiment (6 artilerie, n.n.), influenţaţi de elemente reacţionare locale, au manifestat contra regimului actual, iar unul dintre ei a scos ochii de pe tablourile d-lui dr. Petru Groza şi generalissimului Stalin, pentru care dl. Lucasievici, comandantul Reg. 6 artilerie, le-a cerut pedepsirea şi darea în judecata Curţii marţiale. Dl. general Bâldescu nu a fost de acord. Le-a dat pedepse minimale, pe unii i-a iertat, pedepsind dimpotrivă mai aspru pe comandantul regimentului şi pe ajutorul comandantului pentru E.C.P.” (21) El evita să participe la sărbătorile noului regim, precum 6 martie, 1 mai sau 7 noiembrie.

În timpul altei inspecţii, la Regimentul 4 transmisiuni, generalul Bâldescu apreciase că „suntem o ţară ocupată.” (22) Nu este de mirare că la 9 august 1946 autorităţile comuniste îl treceau pe comandantul Corpului 6 armată în „cadrul disponibil”, iar peste un an în rezervă şi în 1948 îl arestau. Nu de astfel de ofiţeri avea nevoie noul regim.

La 23 ianuarie 1949 era constituit la Timişoara un Comandament unic de Jandarmerie şi Securitate, care urma să coordoneze întreaga operaţiune de luptă împotriva partizanilor anticomunişti. El s-a format pe baza ordinului nr. 11.816 din 21 ianuarie 1949 al generalului-locotenent de Securitate Gheorghe Pintilie (nume real Pantiuşa Bodnarenko), comandantul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, adresat Direcţiei Generale de Securitate Timişoara, cu trimitere şi către organele de Securitate judeţene din Lugoj şi zonale din Caransebeş, care trebuiau să conlucreze perfect. (23) Nou-formatul comandament unic a şi dislocat cele două batalioane puse la dispoziţia sa în două garnizoane menite să „îmbrăţişeze zona şi să facă posibilă intervenţia lor în timp util”, conform raportului acestuia din 27 ianuarie. (24) Batalionul 5 era instalat la Caransebeş, iar Batalionul 9 la Orşova, ambele cât mai aproape de epicentrul „evenimentelor”.

Ion Uţă era originar dintr-o comună din judeţul Gorj, de pe valea Amaradiei. El şi-a reunit la început oamenii în grupuri mici de câte trei-patru persoane, care se adăposteau pe la sălaşele sătenilor din Cornereva, Rusca, Domaşnea, Cănicea, Cornea, Bogâltin, Globurău, Mehadica, Verendin, Luncaviţa etc. Tactica adoptată de Uţă viza realizări cât mai importante cu oameni cât mai puţini. El nu a folosit, din această cauză, mulţi luptători în acţiunile sale. Armamentul grupului său provenea dintr-un depozit militar german situat la aerodromul din Luncaviţa, pe care sovieticii nu reuşiseră să îl descopere. În plus, prin oamenii pe care îi avea în continuare la diferite unităţi militare din Caransebeş, Lugoj, Timişoara sau Reşiţa, ofiţeri şi subofiţeri activi, Uţă se aproviziona şi cu armament şi muniţie utilizate de armată, de Miliţie şi Securitate. (25)

Pentru a da lovitura de graţie temutului adversar, Securitatea a introdus un informator propriu în rândurile grupului lui Uţă, care a comunicat toate locurile de adăpost ale acestuia, precum şi oamenii de legătură din grupul de sprijin. Acest trădător era Andrei Vădraru. El a fost cel care a adus oamenii Securităţii la sălaşul lui Meilă (Mihăilă) Careba de pe dealurile Brezoviţei de lângă Borlovenii Noi, la 8 februarie 1949, ora 6,45, sub conducerea maiorului Ciorpaciu. Doi dintre membrii grupului, adică Dumitru Mutaşcu zis Fus şi Petre Muşătescu, au reuşit să fugă la apariţia securiştilor, luându-şi cu ei şi armele. În schimb, surprinşi în interiorul sălaşului, Meilă Careba, Pantelimon Irimescu şi Mircea Vlădescu au fost răniţi, iar Ion Uţă şi Ilie Voica au fost ucişi cu rafale de gloanţe trase de către grupa de securişti condusă de sublocotenentul Iacob Boscu. (26) Trupurile neînsufleţite ale lui Uţă şi Voica au fost transportate la Domaşnea şi expuse în centrul comunei, spre luare-aminte, ca pe vremea răscoalelor medievale.

Grupul lui Uţă cuprindea 35 partizani, precum şi 23 persoane de sprijin, care au suferit condamnări pentru acest fapt, din Domaşnea, Rusca şi Cornea. Cei rămaşi necunoscuţi autorităţilor nu intră în aceste cifre. Din documentele descoperite de Securitate asupra lui Uţă s-a tras îndreptăţita concluzie că acesta voia să constituie un Bloc Naţional prin unirea tuturor forţelor interne care se opuneau comunismului şi cu sprijin occidental, în vederea înlăturării prin forţă a regimului. După uciderea sa, unii dintre foştii membri ai grupului, precum Ion Duicu, Petre Duicu sau Sfârloagă, au format organizaţii proprii, care i-au continuat lupta. (27)

O importanţă la fel de mare în cadrul mişcării de rezistenţă anticomuniste din Banat a avut-o grupul lui Spiru Blănaru, din care făceau parte membri din Teregova, Domaşnea, Feneş, Slatina-Timiş, Prigor etc. Împotriva lor, Securitatea a folosit chiar şi aviaţia militară de la Caransebeş, în misiuni de observaţie aeriană şi de urmărire. (28)

După lupta dintre Securitate şi acest grup de la Pietrele Albe din 22-23 februarie 1949 şi pierderea urmei a aproximativ 25 de partizani, deşi fusese scotocit întregul masiv al Semenicului dintre Teregova şi Brebu Nou, locotenent-colonelul de Securitate Koloman Ambruş, şeful Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Timişoara, întocmea la 2 martie 1949 un raport către Direcţia Generală a Securităţii Poporului din Bucureşti, în care aprecia: „Acţiunea de urmărire a bandiţilor s-a soldat cu un rezultat negativ, reuşind să dispară şi trupa nu a mai putut lua contact cu banda.” (29) Securitatea a considerat lupta de la Pietrele Albe ca o înfrângere şi a luat, în consecinţă, măsuri riguroase de urmărire a partizanilor pe un areal foarte larg, incluzând zonele Teregova, Domaşnea, Rusca, Cornereva, Mehadia, Băile Herculane, Slatina-Timiş etc. În aceste localităţi şi în jurul lor au fost aduse trupe de Securitate-intervenţii, formaţiuni militare de infanterie, vânători de munte, aviaţie din Bacău, Braşov, Sibiu, Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Craiova, Turnu Severin. De pe aerodromul militar din Caransebeş erau utilizate, din nou, avioane de observaţie. (30)

La rândul lor, şi partizanii au resimţit şocul cumplitei încleştări de la Pietrele Albe. După aceasta, grupul s-a despărţit în două grupări mai mici, una condusă de Gheorghe Ionescu, care a plecat la sălaşul lui Iancu Ghimboaşă din Rătcoanea, loc situat în apropierea Luncaviţei, iar cealaltă sub conducerea lui Spiru Blănaru, care s-a retras spre muntele Ţarcu, deasupra de Feneş, în locul numit Târşitură. (31) Hotărârea în acest sens a fost chiar a lui Blănaru, care l-a îndrumat pe Gheorghe Ionescu către Orşova, Băile Herculane, Iablaniţa şi Almăj, în timp ce el rămânea cu oamenii lui în zonă, datorită asprimii iernii, cu zăpadă deosebit de mare. Acolo a şi fost capturat de Securitate.

În raportul Comandamentului unic din Timişoara nr. 30.257 din 14 martie 1949 către Ministerul afacerilor interne, semnat de generalul-maior Ion Băjenaru şi de maiorii Aurel Moiş de la Securitatea din Timişoara şi Zoltan Kling de la Securitatea din Lugoj, era descrisă capturarea de la Feneş a lui Spiru Blănaru. Localitatea fusese încercuită de trupele Securităţii, care nu au mai permis nimănui să plece din casă. Trei plutoane comandate de căpitanul Gheorghe Mihălceanu au atacat sălaşele de pe Cracu Farcului, la doi km sud-est de Feneş, fiind ucişi acolo partizanii Ioan Caraiman din Feneş şi Ioan Berzescu din Teregova şi capturaţi Spiru Blănaru, Martin Copăceanu şi Ianăş Grozăvescu din Teregova, Petru Puşchiţă zis Liber şi Vichente Puşchiţă zis Liber din Domaşnea. (32)

O ultimă încercare de rezistenţă a unor partizani din grupul lui Spiru Blănaru, între care Iovan Berzescu şi Horia Smultea, a avut loc la 13-14 martie 1949 pe dealul Tomnatica din apropierea Teregovei, după care     s-au dispersat. Acest grup s-a bucurat de o susţinere deosebită din partea locuitorilor, cuprinzând grupuri mari de sprijin la Teregova, Domaşnea, Luncaviţa, Feneş, Armeniş şi Cornea. (33)

Notarul Gheorghe Ionescu îşi formase propriul grup în lunile noiembrie şi decembrie 1948, membrii cooptaţi atunci depunând şi un jurământ în casa lui Ilie Ghimboaşă zis Micluţ din Teregova, în faţa preotului paroh Alexandru Nicolici, jurământ care avea conţinutul următor: „Jurăm că vom lupta, cu arma în mână, împotriva comunismului şi a ocupanţilor sovietici, atât cât ne va sta în putinţă, până la înlăturarea comunismului şi alungarea ocupanţilor sovietici din patria noastră. Aşa să ne ajute Dumnezeu!” (34) Dar, în ciuda măsurilor de conspirativitate luate pentru acest moment, totuşi jandarmii din Teregova au reuşit să aresteze doi membri ai grupului nou-format, anume pe agricultorul Gheorghe Ionescu şi pe Moise Anculia. În aceste condiţii, s-a făcut apel la ajutorul grupului lui Spiru Blănaru, care a sosit aducând o puşcă-mitralieră şi explozibil. Încărcătura explozibilă a fost detonată chiar în curtea postului de jandarmi din Teregova, iar cei doi arestaţi au fost eliberaţi. Blănaru a tras şi asupra clădirii postului câteva rafale de intimidare, pentru ca jandarmii să nu iasă afară până la încheierea operaţiunii.

Din acest moment a început strânsa colaborare dintre cele două grupuri, care au fuzionat în pădurea din zona Tomnatica, spre culmile Semenicului. Acolo partizanii au stat o vreme pe la sălaşele teregovenilor, fiind coordonaţi în comun de Blănaru, Ionescu şi, într-o perioadă, şi de Domăşneanu. Ei erau aprovizionaţi cu cele necesare de sătenii care aveau sălaşe în acea zonă. Membrii grupului nu aveau voie să meargă acasă şi nici să ţină legătura cu cei din comună, pentru a fi evitată infiltrarea în rândurile lor a agenţilor Securităţii sau trădarea. În acelaşi timp, Blănaru şi Ionescu le făceau partizanilor educaţie morală, constând din însuşirea unor reguli de conduită morală şi religioasă, reguli de comportament în societate şi de cunoaştere a legislaţiei. (35)

Grupul a aflat că doi comunişti din Teregova, Gheorghe Munteanu şi Mihai Cherciu, luau cu forţa bunuri din casele cetăţenilor pentru a le folosi ei, iar la batoze luau aproape tot grâul. Cei doi au fost capturaţi de partizani  pe dealul Cerbu, pe când se întorceau în comună cu o căruţă de fân. Fiul lui Gheorghe Munteanu, care era cu ei, a fost lăsat liber, iar el a anunţat Securitatea. Încolţiţi, partizanii i-au împuşcat pe cei doi şi    s-au retras către Pietrele Albe, unde a urmat cunoscuta luptă cu Securitatea, încheiată nedecis. După luptă, ei s-au retras în locul numit Ciula, aproape de Brebu Nou, unde au înnoptat. A doua zi au peregrinat spre Dealu Poienii, către Teregova, apoi la sălaşul lui Ion Ciorei situat în locul Coşuştea, unde au aşteptat ca armata să se retragă pe valea Timişului. A urmat despărţirea în cele două grupuri mai mici existente înaintea fuzionării. (36)

Gheorghe Ionescu a mai rezistat aproape doi ani, împreună cu Iancu Ghimboaşă, locuind în cea mai mare parte a timpului la sălaşul acestuia din locul Rătcoanea din vecinătatea Luncaviţei. În perioadele critice se refugiau şi către Almăj, colaborând cu partizanii răzleţi care mai activau acolo. Ei au fost capturaţi la sălaşul amintit în urma trădării fiicei lui Ghimboaşă. (37)

Un alt grup, cel condus de învăţătorul Zaharia Marineasa, s-a desprins chiar mai devreme, încă din primăvara lui 1948, din grupul lui Spiru Blănaru. Marineasa a ales această cale deoarece era foarte strict urmărit de organele represive comuniste pentru a fi arestat. El a reuşit, de altfel, împreună cu oamenii săi, să scape din mai multe capcane întinse de acestea. Acest grup a fost cel care a inaugurat, în Banat, seria ciocnirilor deschise cu Securitatea, în august 1948, pe peronul gării din Băile Herculane, în momentul când Marineasa şi mai mulţi membri ai grupului se întorceau de la o întâlnire avută cu comandorul Domăşneanu la o casă a acestuia aflată pe un deal din apropiere. Chiar atunci pe peron se aflau circa 150-200 de călători care aşteptau trenul către Caransebeş. Între ei erau amestecaţi şi securişti, care i-au somat pe partizani să se predea. Atunci Marineasa a scos din traistă un pistol-mitralieră, cu care a tras o rafală în sus, punându-i pe fugă pe urmăritori. Până când aceştia au revenit, partizanii dispăruseră, la rândul lor. Cu acest prilej, s-a remarcat prin curaj soţia lui Domăşneanu, Eugenia, care a solicitat securiştilor să nu se lege de călătorii nevinovaţi care aşteptau trenul. Ca urmare a acestui fapt, ea a fost arestată după puţin timp, eveniment care l-a determinat şi pe Domăşneanu să ia drumul munţilor. (38)

Grupul Marineasa a activat în special în regiunea Orşovei până la Iablaniţa, având locuri de retragere şi de adăpost şi în Munţii Almăjului. Adăpostirea şi aprovizionarea oamenilor se făceau la diverse sălaşe şi stâne. Acest grup armat s-a mai numit şi Grupul Cerna sau Organizaţia de Rezistenţă Anticomunistă Cerna. Membrii săi erau: Ştefan Dumitrescu, Ioan Petchescu, Toma Mărăşescu, Gogu Spătaru Băcilă, Gheorghe Popovici, Ion Ismană, Ion Tomescu, Pavel Ciucur, Alexandru Dorobanţu, Cornel Lăcătuş, Alexandru Domăşneanu, Ilie Vulpeş, Ion Dârpeş, Ştefan Mătăsaru, Ion Talpeş, Ion Spătaru, Moise Popescu, Ion Ghilezan, Nely Miulescu Domăşneanu, Cristian Rudolf, Lazăr Miuţescu, Mugurel Şimianu, Ilie Ciucurel, Gheorghe Stoicovici, Ion Costescu, Nicolae Ţăranu, Aurel Chera, Ilie Mărăscu, Gheorghe Mărăscu, Ion Bulbucan, Gheorghe Domşescu, Petre Balovici, Dumitru Petchescu, comandorul Petru Domăşneanu, Gheorghe (Gogu) Cristescu, Tică Artimescu şi Ilie Domăşneanu. Grupul mai beneficia şi de aportul a două grupuri de sprijin, unul condus de învăţătorul Nicolae Târziu din Iablaniţa, având în componenţa sa membri din Mehadia, Petnic, Plugova, Băile Herculane, Topleţ şi Orşova, iar celălalt de mecanicul Păun Stolojescu din Cuptoare. Grupul a fost însă devreme dispersat, Marineasa fiind arestat în noiembrie 1948 şi deţinut timp de 21 ani în închisorile comuniste. (39)

Supravieţuitorii grupului Marineasa, în frunte cu comandorul Domăşneanu, au intrat în noiembrie 1948 în organizaţia lui Spiru Blănaru, până în ianuarie 1949. După această dată, la sfatul lui Blănaru, Domăşneanu s-a retras cu câţiva partizani din nou în plasa Orşova, de unde urma să acţioneze pe o întinsă suprafaţă, incluzând Almăjul, valea Cernei şi a Belarecăi, urcând adeseori în Munţii Cernei, Munţii Mehedinţiului şi parcurgând întreaga zonă muntoasă din Mehedinţi şi Gorj, găsind cu acest prilej şi în zona din nordul Olteniei numeroşi susţinători şi oameni de încredere. (40) Grupul era format din Gogu Cristescu din Plugova, Constantin (Tică) Artimescu din Mehadia, Gheorghe Danilescu şi Dumitru Buşulescu, ambii din Valea Bolvaşniţa, Ilie Domăşneanu din Petnic etc. Grupul de sprijin care i-a fost de cel mai mare ajutor lui Domăşneanu a fost tot vechiul grup de sprijin al lui Marineasa, cel condus de învăţătorul Nicolae Târziu din Iablaniţa, născut în Luncaviţa. (41)

Grupul Domăşneanu urmărea să captureze la Băile Herculane pe capii regimului comunist care veneau în staţiune la tratament balnear (este vorba de Ana Pauker, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici sau Gheorghe Gheorghiu-Dej). Teohari Georgescu, ministrul de interne, a fost cel mai aproape să cadă răpus de gloanţele partizanilor, ceva mai sus de vechea centrală electrică a staţiunii din apropierea actualului hotel „Roman”. În prealabil, Gogu Cristescu, înarmat cu un pistol-mitralieră, a pătruns în centrala telefonică din Băile Herculane, unde lucra nepoata sa, în timp ce afară patrulau neîncetat miliţienii şi jandarmii. Cristescu a solicitat informaţii sigure privind persoanele din conducerea ţării care urmau să sosească la Băile Herculane sau în regiunea înconjurătoare. El mai primea informaţii şi de la soţul nepoatei sale, Constantin Bărbulescu, care era şeful serviciului de transmisiuni speciale de la oficiul din Orşova, cu care se întâlnea pe o potecă retrasă, situată deasupra actualului restaurant „Grota Haiducilor”. (42)

În noiembrie 1948, conducătorii comunişti ai plasei Orşova, căreia îi fusese mutată reşedinţa la Mehadia, pentru a nu fi prea aproape de frontiera cu Iugoslavia lui Tito, aveau o petrecere în sala singurului local din comună. La un moment dat, din două direcţii opuse, în sală au pătruns Petre Domăşneanu şi Gogu Cristescu, cu pistoalele automate gata de tragere. Ei au şi tras în aer pentru intimidare, apoi i-au pus pe ştabi să ridice mâinile la ceafă, după care Domăşneanu le-a ţinut o cuvântare moralizatoare în care le arăta că slujeau un regim nedrept, făcând o politică impusă de sovietici şi servind prin aceasta nişte cauze străine de neamul românesc. În continuare, el a comandat băutură pentru oamenii săi, plătind-o integral barmanului, spre surprinderea tuturor. După care a părăsit localul, lăsându-le celor prezenţi o deosebită impresie de curaj şi demnitate. (43)

Cu toate aceste acte de vitejie, Domăşneanu a fost prins în noaptea de 7-8 februarie 1949 la un sălaş din apropierea satului Valea Bolvaşniţa, împreună cu Gheorghe Danilescu şi Dumitru Buşulescu, care proveneau amândoi din acea localitate. Era aceeaşi fatidică noapte în care cădea răpus şi colonelul Uţă. Atunci toate localităţile din zonă fuseseră încercuite cu ajutorul batalioanelor de Securitate şi a militarilor de la alte arme (aviaţie, infanterie, vânători de munte etc.), care au fost mobilizaţi în întreg Culoarul Timiş-Cerna şi pe Valea Almăjului. (44)

Această ofensivă generală survenea la doar câteva zile după constituirea Comandamentului unic de la Timişoara, prin care Securitatea punea pe prim-planul activităţii sale combaterea partizanilor anticomunişti. Aceasta se făcea, bineînţeles, în concordanţă cu dispoziţiile primite de diriguitorii comunişti români de la comanditarii lor sovietici. Moscova dispunea, de altfel, de informatori chiar în conducerea Partidului Muncitoresc Român, precum Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu sau Miron Constantinescu, care trimiteau rapoarte referitoare la cele mai diverse probleme. De exemplu, în august-septembrie 1948, Moscova a fost ţinută la curent în privinţa divergenţelor ivite între Bucureşti şi Belgrad în urma atacurilor „tovărăşeşti” ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Vasile Luca la adresa lui Josip Broz Tito şi a echipei sale. Totodată, în octombrie acelaşi an, Alexandru Moghioroş a prezentat „Centrului” (în original şi traduse în limba rusă) manifestele răspândite la Reşiţa de „Mişcarea Naţională de Rezistenţă – Pentru Patrie şi Rege”. (45) Era tocmai perioada de apogeu a activităţii partizanilor anticomunişti din Banat.

Un alt material dens, extrem de documentat, pregătit de „organele speciale” ale regimului comunist de la Bucureşti şi având, deci, un caracter „strict secret”, a ajuns la Moscova la 29 martie 1949, tot prin bunăvoinţa lui Iosif Chişinevschi, intitulat Unele aspecte privind activitatea imperialiştilor americani şi englezi în ţara noastră. Între „agenţii imperialişti” reclamaţi „Centrului” moscovit prin acest material se întâlneau generalul Aurel Aldea, Iuliu Maniu, grupul Auschnitt-Popp din conducerea uzinelor din Reşiţa şi sioniştii sprijiniţi de Israel. (46)

Inginerul Aurel Vernichescu a avut şi el un rol important în desfăşurarea luptei anticomuniste. Fruntaş naţional-ţărănist, el era urmărit de Siguranţă după alegerile falsificate din noiembrie 1946, aflându-se la un pas de a fi arestat. Într-o perioadă a stat ascuns în localitatea sa natală, Vârciorova. Tot atunci era urmărit şi colonelul Uţă, avertizat chiar la Lugoj de un jandarm din Cârpa că s-a primit o circulară prin care se cerea arestarea grabnică a lui Uţă pentru „port ilegal de armă şi uniformă”. A doua zi, Uţă şi avocatul Ion Târziu au ajuns la Vârciorova, întâlnindu-se acolo cu Vernichescu şi cu tânărul Miron Ivănescu, care refuzase să depună jurământul militar pe steagul roşu. Din acel loc, Uţă şi Târziu au plecat la Rusca, Domaşnea, Cornea, Teregova, Mehadica, Verendin şi celelalte comune, pentru activarea formaţiunilor naţional-ţărăniste şi pregătirea lor de luptă împotriva regimului comunist. (47)

Vernichescu şi Ivănescu s-au retras pe la diferite sălaşe şi chiar într-un bordei săpat în pădure. Ei ţineau legătura cu Uţă prin brigadierul silvic Nicolae Vornic din Vârciorova, care avea sectorul la Rusca. Presă şi informaţii primeau de la învăţătorul Ioan Udrea de la şcoala din localitate şi de la jandarmul în termen Constantin Jumanca zis Gin de la Cârpa. În luna martie 1949, grupul Vernichescu a fost contactat de trimişii lui Ion Tănase, fostul căpitan de contrainformaţii din Timişoara, respectiv Voichiţa şi Brahonschi, pentru a organiza de comun acord declanşarea unei revolte populare pe văile Timişului şi Sebeşului odată cu cea preconizată în Timiş şi Arad. Întâlnirea a avut loc în casa lui Nicolae Stângu zis Picicu din Vârciorova, care era unul din oamenii de legătură ai lui Vernichescu. În vremea aceea, Vernichescu şi Ivănescu locuiau într-un bordei din pădurea Dosu Mare, spre Muntele Mic, iar aprovizionarea şi informarea le-o făceau Picicu şi Niţu Pascu zis Raicu. (48)

Motivele pentru care trimişii lui Ion Tănase l-au căutat pe Vernichescu au fost următoarele: cu doar câteva zile în urmă, Spiru Blănaru a fost capturat de Securitate, cu o lună şi ceva mai devreme fusese omorât Uţă pe dealurile Brezoviţei şi fusese capturat Domăşneanu, mai demult a fost arestat şi Marineasa, iar Gheorghe Ionescu se retrăsese într-un loc ferit din sudul Banatului şi legătura cu el nu mai putea fi refăcută în acel moment. La întâlnire au luat parte Vernichescu, Iovănescu, Ioan Udrea, Brahonschi şi Voichiţa. Ei au căzut de acord să declanşeze simultan o revoltă populară în judeţele Timiş, Arad şi Severin, trebuind în acest scop să fie mobilizată populaţia sătească, iar partizanii urmând să aibă misiuni de organizare şi conducere a luptei. Brahonschi şi Voichiţa urmau să se ocupe de procurarea armamentului şi a muniţiei necesare. Udrea a primit misiunea de a organiza mobilizarea şi pregătirea oamenilor în vederea intrării lor în acţiune la data fixată (18 martie). (49)

Udrea, ajutat de Iosif Tocaci din Turnu Ruieni, se pregătea să trimită către Caransebeş o mulţime de ţărani din Borlova, Turnu Ruieni, Zerveşti, Zlagna, Dalci etc. Numai din Vârciorova se pregăteau să pornească spre Caransebeş circa 150 de ţărani pentru a pune stăpânire pe principalele instituţii ale statului, ca şi pe telefoane şi gară, în scopul alungării comuniştilor de la putere. (50) Armamentul promis nu a mai sosit însă, venind în schimb camioane cu trupe de Securitate înarmate, iar un avion de cercetare survola zona. Vernichescu şi restul grupului s-au refugiat în pădurea din apropiere. Satul a fost înconjurat şi controlat riguros de securişti, fiind arestaţi 50 de locuitori din Vârciorova. (51)

A doua zi a fugit şi învăţătorul Ioan Udrea, când a aflat că era căutat de maiorul Zoltan Kling. El s-a ascuns mai întâi în podul grajdului unui ţigan de la marginea satului, unde a rămas trei zile în fân. Apoi s-a ascuns chiar la el acasă, în cuptorul de pâine din bucătărie. În cele din urmă a fugit şi el în pădure, ca şi jandarmul Constantin Jumanca.

Aurel Vernichescu a fost prins la 15 mai 1949, când voia să intre la el în casă după mâncare. În preajma casei se afla un grup de securişti care pândeau permanent sosirea lui. Ivănescu a fost prins abia peste un an, la un sălaş de la locul numit Vâlcele. Udrea şi Jumanca au stat în bordeiul de la Dosu Mare până la 7 martie 1950, când au fost arestaţi, executând apoi 14 ani de închisoare. (52)

După anihilarea tuturor organizaţiilor anticomuniste amintite până acum, Securitatea nu a mai avut de înfruntat decât grupări de importanţă mai redusă, cu excepţia celei a lui Sfârloagă, care a rezistat până în anii 1953-1954. La 12 decembrie 1948, partizanii lui Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă au arborat pe faţada clădirii Sfatului popular din Mehadica drapelul regal al României Mari şi tabloul regelui Mihai. Înspăimântaţi de posibilele urmări ale acestei grave ofense la adresa regimului comunist, salariaţii de la primărie au încercat să dea jos tabloul şi drapelul, însă acest lucru era imposibil în acel moment, deoarece partizanii trăgeau asupra oricui ar fi încercat să ajungă până la ele. Seara, ei au continuat să tragă foc încrucişat pe deasupra Mehadicăi, pentru a-i intimida pe cei care ar mai fi încercat să se atingă de steag sau de tablou. Pe întuneric, învăţătorul Dumitru Gorgan şi soţia sa au mers la marginea comunei, pe o uliţă dosnică, pentru a vedea ce se întâmplă. Acolo se aflau câţiva partizani care trăgeau focuri de armă în sus, iar Gorgan s-a apropiat de ei, probabil pentru a-i întreba ceva. Atunci a fost împuşcat mortal, deoarece ei credeau că voia să tragă în ei cu un revolver. Totuşi, în aceeaşi noapte, secretarul provizoriu al primăriei, Achim Grozav, a reuşit să dea jos, cu multe riscuri, tabloul şi drapelul, dispărând apoi pentru mult timp din comună pentru a nu fi găsit de partizani. (53)

După ce, în noiembrie 1950, au încercat un atentat, nereuşit, asupra lui Zoltan Kling, cei doi conducători ai grupului, Sfârloagă şi Nicolae Ciurică, l-au capturat pe activistul de partid Miroslav Juca, şeful Exploatării de feldspat din Armeniş, în apropiere de Teregova. Ei l-au dus pe acesta la o colibă părăsită din zona învecinată, unde l-au silit să îşi înghită, filă cu filă, carnetul roşu de membru al Partidului Muncitoresc Român. Apoi i-au dat drumul, dar numai după ce a jurat că nu va mai face niciun rău. Aşa a şi făcut în continuare, îndreptându-se spre biserică şi spre credinţa în Dumnezeu. (54)

Un alt episod din activitatea acestui grup a fost asasinarea trădătoarei Anastasia Benghia (Stasia) zisă Soaţ, fosta soţie a partizanului Gheorghe Urdăreanu, care murise în lupta de la Pietrele Albe. Ea a chemat în noiembrie 1950 Securitatea la Domaşnea pentru a-i captura pe Sfârloagă şi Ciurică, dar aceştia au reuşit să fugă din încercuire. În continuare, ea umbla făţiş cu Securitatea prin sate, îmbrăcată şi în uniforma acesteia, participând la prinderea partizanilor pe care îi cunoştea, ca şi a oamenilor din grupul de sprijin, în întreaga iarnă a anilor 1950-1951. În urma acţiunilor ei, 20 de persoane au fost capturate de Securitate. Ca urmare, într-o seară din aprilie 1951, Sfârloagă şi Ion Bălică din Văliug au răpit-o de acasă, ducând-o la o stână de pe dealul Băută, către Rusca. Acolo au tăiat-o pe corp cu briceagul, punând pe tăieturi sare şi ţuică tare, astfel încât a murit în chinuri. Astfel era răzbunată trădarea. (55)

Probabil că tot despre grupul lui Sfârloagă aflaseră şi diplomaţii americani din România. În 1950, legaţia Statelor Unite de la Bucureşti alcătuia un raport în care evidenţia faptul că existau dovezi clare despre activitatea grupărilor organizate ale rezistenţei anticomuniste din România, şi în special din Banat. Astfel, se consemna că activau mai multe grupuri care operau de-a lungul frontierei cu Iugoslavia, dintre care unul atacase un convoi militar sovietic şi omorâse 42 de soldaţi ruşi! (56) Informaţii despre mişcarea de rezistenţă anticomunistă proveneau şi de la refugiaţii care treceau frontiera cu Iugoslavia. Cei care ajungeau pe această cale în Occident relatau în mod frecvent oficialităţilor americane, britanice şi iugoslave despre sprijinul pe care îl primiseră de la grupările clandestine care operau în Banat, în apropierea graniţei, între Oraviţa şi Timişoara. Asemenea dovezi au convins Oficiul pentru coordonare politică (OPC) american despre supravieţuirea unei rezistenţe active în România, care era capabilă să utilizeze în mod eficient eventualul sprijin material care ar fi fost primit din Occident. (57)

În această privinţă, se poate afirma cu certitudine faptul că, în afara celor câteva paraşutări efectuate de germani în lunile premergătoare încheierii celui de-al doilea război mondial, partizanii anticomunişti din Banat nu au mai primit niciun fel de sprijin concret din Occident. În ciuda intensei propagande radiofonice, care îndemna permanent la întărirea rezistenţei, democraţiile occidentale nu au ajutat cu nimic concret la aceasta. În special Uţă, dar şi ceilalţi conducători ai rezistenţei armate anticomuniste din Banat, aşteptaseră cu înfrigurare cel mai mic semn de susţinere. Acesta nu a venit însă, şi la jumătatea anilor '50 puternica rezistenţă bănăţeană era complet îngenuncheată. Înăbuşirea de către trupele sovietice a revoluţiei anticomuniste maghiare din octombrie-noiembrie 1956, din nou fără ca occidentalii să acorde cel mai mic ajutor insurgenţilor, a pus capăt oricărei speranţe de succes a vreunei asemenea încercări în România. Mişcarea de partizani, împreună cu toate momentele tumultuoasei sale existenţe, intra definitiv în istorie. Acolo unde trebuie să i se acorde locul cuvenit.

 

Dr. Mircea Rusnac

 

Note:

1    Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-1965, Iaşi, 2001, p. 176.

2    Ibidem, p. 182.

3    Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Bucureşti, 1998, passim.

4    Mircea Rusnac, Procesul partizanilor anticomunişti din Banat (1949), în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 417-432; Idem, Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Banat (1945-1953), în loc. cit., nr. 16/II, 2003, p. 371-394.

5    Ion Hurtupan, Rezistenţa armată în Caraş-Severin, serial publicistic în Timpul gugulanului, Reşiţa, 1998-1999, episoadele intitulate Mişcarea legionară, în nr. din 10 aprilie 1998, şi Paraşutări în sprijinul partizanilor bănăţeni, în nr. din 16 octombrie 1998 (în continuare, vom menţiona numai titlul episodului şi data apariţiei).

6    Mişcarea legionară, 10 aprilie 1998.

7    Paraşutări în sprijinul partizanilor bănăţeni, 16 octombrie 1998.

8    Mişcarea legionară, 10 aprilie 1998.

9    Ibidem.

10  Ibidem.

11  Principalele grupuri înarmate din România, 24 aprilie 1998.

12  Ibidem.

13  Ibidem.

14  Magazin istoric, nr. 7/2002, p. 82.

15  Principalele grupuri înarmate din România, 24 aprilie 1998.

16  Arme şi muniţii, 1 mai 1998.

17  Petre Otu, Generalul Radu Bâldescu, în Magazin istoric, nr. 4/1998, p. 41.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 41-42.

20  Ibidem, p. 42.

21  Ibidem.

22  Ibidem.

23  Organizarea şi planul de luptă al Securităţii, 8 mai 1998.

24  Ibidem.

25  Grupul de partizani condus de colonelul Ioan Uţă, 29 mai 1998.

26  Ibidem.

27  Ibidem.

28  Grupul de partizani condus de avocatul Spiru Blănaru, 22 mai 1998.

29  Organizarea şi planul de luptă al Securităţii, 8 mai 1998.

30  Grupul de partizani condus de avocatul Spiru Blănaru, 22 mai 1998.

31  Ibidem.

32  Organizarea şi planul de luptă al Securităţii, 8 mai 1998.

33  Ibidem.

34  Grupul de partizani condus de notarul Gheorghe Ionescu, 4 septembrie 1998.

35  Ibidem.

36  Ibidem.

37  Ibidem.

38  Grupul de partizani condus de Zaharia Marineasa, 15 mai 1998.

39  Ibidem.

40 Grupul de partizani condus de comandorul maior Petre Domăşneanu, 17 iulie 1998.

41  Ibidem.

42  Ibidem.

43  Ibidem.

44  Ibidem.

45 Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, 1996, p. 154.

46  Ibidem, p. 154-155.

47  Grupul armat din Vârciorova, condus de ing. Aurel Vernichescu, 31 iulie 1998.

48  Ibidem.

49  Ibidem.

50  Ibidem.

51  Ibidem.

52  Ibidem.

53 Mijloace de tortură şi intimidare a populaţiei, folosite de Securitate, 14 august 1998.

54  Grupul de partizani Sfârloagă-Ciurică, 25 septembrie 1998.

55  Ibidem.

56  Elizabeth Hazard, Războiul rece a început în România, în Magazin istoric, nr. 8/1996, p. 58.

57  Ibidem.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com