Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Tendinţa ordonării la Dumitru Gh. Bordeianu

MEMORIALISTICA PROPRIU-ZISĂ

Capitolul  III.

Mihai Rădulescu

Mihai Radulescu

Document PDF aici  >>>

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

"MĂRTURISIRI DIN MLAŞTINA DISPERĂRII (cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla), volumul I: PITEŞTI, volumul II: GHERLA" [Ediţia a II-a îngrijită de prof. Marcel Petrişor; Bucureşti, Editura Gama, 1995] ocupă un loc aparte în cadrul memorialisticii reeducărilor, prin scopul lor ce le deosebeşte de celelalte scrieri ale domeniului, scop nemărturisit direct, însă mereu readus în conştiinţa cititorului. Este vorba despre nevoia autorului de a explica limpede şi cutremurător camarazilor din Legiune aflaţi în Occident cele prin care a trecut tineretul studenţesc din rândurile ei în cadrul reeducărilor îndreptate în primul rând împotriva acestuia, în vederea întreruperii legăturilor dintre generaţiile ce şi-au închinat vieţile crezului de extremă dreaptă. E o lămurire scrisă cu sufletul la gură şi cu noduri în gât, cu sudori şi sufocări, memorialistul gâfâind şi pierindu-i încă o dată puterile fizice şi sufleteşti la aducerea aminte a ororilor prin care a trecut, ori în care i-a văzut pe alţii căzând. Aceste dezvăluiri cu adresă concretă şi limitativă au caracter disculpatoriu, datorat scăzămintelor de la morala educaţiei legionare şi creştine ce au fost impuse victimelor, nu doar scăzăminte, ci chiar comportări potrivnice acesteia, pe care autorul se străduieşte să le facă accesibile, prin minte şi suflet, tuturor acelora ce au avut norocul să nu treacă prin sorbul curăţiei şi distrugătorul ei bine chibzuit pentru ratarea definitivă a unor luptători.

Revine ritmic apelul la înţelegerea cititorului din Mişcare pentru situaţia imposibilă prin care au trecut victimele, conţinând totdeauna argumentarea prin motivele de nemairăbdat ale căderii, cum se petrece cu demonstrarea condiţiilor abjurării de la crezul legionar, cu care debutează capitolul LEPĂDAREA. Scriitorul este conştient că scrie o disculpare ce nu se adresează doar contemporanilor săi, ci şi posterităţii legionare.

"Conţinutul acestei noţiuni a fost şi este foarte controversat chiar şi de Sfinţii Părinţi, în timpul prigoanelor creştine. Lepădarea de la Piteşti a tinerilor legionari de Mişcarea Legionară a îmbrăcat forme mult mai complexe decât lepădarea făcută în condiţii obişnuite de viaţă, de cine ştie cine şi ce.

Cu toată drama lor, demascările eu mi le explic mistic. Noi cei ce am trecut prin Piteşti şi Gherla am fost şi vom fi acuzaţi de laşitate poate de către camarazii noştri, iar duşmanii vor avea motive să ne arate cu degetul pentru ce am făcut. Noi vom răspunde în primul rând camarazilor noştri în viaţă încă, precum şi celor ce vor veni după noi: Da! Noi am fost slabi şi neputincioşi şi o mărturisim. Dar nu din frică de moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipă, ci din groaza de a nu ne pierde minţile ca Pintilie, Nedelcu, Şoltuz, Ionescu etc... Să trăiască în aceleaşi condiţiii şi cei care ne acuză această teroare şi groază şi atunci vom mai vorbi. Aceia dintre noi care au fost ucişi au răscumpărat însă prin jertfa lor slăbiciunile noastre. Legiunea va trăi prin martirii, eroii şi luptătorii ei. N-ar fi rău să afle cei care continuă să ne acuze, că noi doream moartea în orice clipă, fără a fi lăsaţi însă să murim sau să ne sinucidem. Scopul torturii în esenţa ei a fost să nu ne ucidă pe noi, pentru că această crimă ar fi fost considerată genocid, ci să facă din noi nişte ucigaşi şi informatori notorii. Celor ucişi dintre noi, medicii închisorilor le-au emis certificate de deces false, deces survenit nu în urma torturilor ci în urma unui atac de cord. Medicii din lagărele de concentrare naziste au fost într-un fel mai umani, îngăduind moartea, pe câtă vreme medicii comunişti de la cabinetele medicale din închisori, agenţi ai Securităţii şi rivalizând în crime cu Ţurcanu, au împiedicat-o, ca să facă chinul mai mare.

Duşmanilor noştri care ne-au prigonit când ne vor aminti sarcastic că "Moartea, numai moartea legionară ne este..." le vom răspunde printr-o întrebare: Ce au făcut ei oare în regimul comunist din România? Noi ştim foarte bine ce au făcut şi de aceea îi întrebăm: Eroii şi martirii lor unde sunt? în colaborare şi complicitate la atâtea crime? Dacă ar fi fost şi ei încercaţi cu sute de ciomege peste trupul lor ce ar fi devenit?

Nu cerem de la oameni nici iertare, nici înţelegere, căci compătimirile nu mai încălzesc inimile. Este atât de uşor să acuzi atunci când tu nu ai fost atins nici măcar cu un deget!" (p. 175-176).

Poate aceasta să fie raţiunea pentru care memorialistul se scutură de sarcina redactării unor memorii complete asupra celor suferite în comun, el refuzând - teoretic - a discuta trecerea prin reeducări a celor care nu erau legionari. "Se vor întreba, cei ce vor avea răbdare să citească aceste rânduri, de ce nu mărturisesc nimic despre alte categorii politice de tineret, care au trecut prin Piteşti - Gherla. Iată motivul. N-am autoritatea, calitatea şi dreptul să scriu şi să vorbesc despre alţii, căci, dacă aş face-o (aşa cum au făcut-o alţii, care nici măcar n-au trecut prin Piteşti - Gherla etc...) ar trebui să-i acuz pe unii, să-i scuz sau să-i părtinesc pe alţii, mărturisirile atunci nemaifiind făcute în frica lui Dumnezeu. Celelalte categorii politice de tineret, care au trecut şi ele prin Piteşti - Gherla, au şi ele în definitiv dreptul să vorbească despre cele întâmplate lor.

Eu nu vorbesc decât de camarazii mei şi de mine şi aş dori ca fiecare să vorbească despre ai lui" (p. 4-5). Ceea ce nu-l face să abdice uneori de la programul său (ce-l distinge între ceilalţi memorialişti, minus Octavian Voinea), atunci când chinurile sau eroismul unui nelegionar îi stârnesc mila sau admiraţia. Această discriminare a suferinţei generale din încăperile de tortură ridică anumite întrebări legate de tonul creştin al povestirii şi chiar în legătură cu corespunzătoarea trăire a dragostei pentru semeni, văzuţi global, aşa cum a fost predicată de Hristos şi este de aşteptat în urma recunoaşterii misticismului ca trăsătură psihologică majoră a naratorului.

Din datele autobiografice anterioare arestării din 1948, risipite în " M ărturisiri din mlaŞtina disperării (C ele văzute, trăite Şi suferite la P iteŞti Şi G herla" ) , deducem că autorul (n. 1921) provine din rândurile unei familii cu destul de numeroşi copii: Ion - student la Politehnică, legionar -, Vasile - jandarm -, Alexandru, Mihai şi Constantin, brusc implicaţi în drama fratelui lor Dumitru, student la Medicină în acelaşi oraş. Cei trei din urmă, aflaţi în gazdă pe Str. Săulescu nr. 18, în Iaşi, vizitaţi pe data de 12 iunie 1948 de comisarul şef Ciochină, un comisar ajutor şi un sergent de stradă, ameninţaţi cu pistolul să spună unde putea fi găsit fratele lor Dumitru, legionar, cedară, mai bine spus cel mic, de 11 ani, Constantin, se sperie şi vorbi. Fură luaţi ostatici cu anasâna, ajunseră în str. Florilor nr. 2 (Dumitru, deşi în plină sesiune de examene, se adăpostea aici la nişte prieteni), de unde, după arestarea lui, fură eliberaţi, mai puţin Alexandru, cel mai în vârstă, plauzibil a se fi preocupat şi el de politică - bănuiau oamenii legii nelegiuite.

Dumitru Gh. Bordeianu fusese admis la Facultatea de Medicină în toamna anului 1946 şi de la începutul anului universitar trecuse la desfăşurarea şi a unei activităţi politice, în cadrul Corpului Studenţesc Legionar al Universităţii ieşene; la arestare, era şef de unitate al anilor I şi II şi se afla în subordinea lui Dumitru Moisiu. Poliţia Iaşului nu-i cunoştea activitatea clandestină, de aceea nu l-a căutat în noaptea de 14-15 mai 1948, când fu ridicată majoritatea studenţilor şi elevilor cu înclinaţii de dreapta. În schimb, Siguranţa din Fălticeni, pe listele căreia se afla consemnat numele său, a făcut o descindere în casa lui părintească, unde nu fu găsit.

Limba memoriilor, în ediţia princeps, este aproape de neînţeles; pentru această raţiune a fost necesară 'stilizarea' textului de către un scriitor, Marcel Petrişor (care a participat la limpezirea - neconsemnată în acel caz - şi a textului prietenului său Oct. Voinea, prezentat mai departe). Această deficienţă este compensată de aspiraţia autorului stabilit în Australia la ordonarea materialului înfăţişat cititorului şi cu acest prilej a întregii tragedii studenţeşti române petrecută în timpul reeducărilor, înainte şi după ele. Cartea dă seama de mai mult decât de o cumplită aventură personală; ea pretinde şi izbuteşte în oarecare măsură să lumineze întreg valul suferinţelor ce a potopit studenţimea legionară moldoveană aflată pe un teritoriu ce urca din judeţele Vaslui şi Bacău până la frontiera de miază-noapte moldoveană şi bucovineană.

Dacă exprimarea în română a autorului este deficitară, din În loc de prefaţă ne întâmpină şi o gândire neobişnuită cu filosofarea, a cărei strădanie de a explica premizele metafizice ce stau la baza scrierii abia începute este dezordonată şi insuficient de adâncă, de unde neconvingătoare. Citez din motivarea actului memorialistic al lui Dumitru Gh. Bordeianu.

" Deasemenea, le scriu (memoriile; n. n.) şi pentru toţi cei ce cred în Dumnezeu, şi pentru toţi cei cinstiţi şi de bună credinţă, ca să cunoască şi să înţeleagă şi ei, de câtă ură, minciună şi bestialitate, a fost şi este în stare o ideologie - ideologia comunistă - provenită nu de la oameni, ci de la diavol.

Ce se poate opune dragostei, adevărului, luminii şi blândeţii, decât ura, minciuna, întunericul şi bestialitatea?

Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ, iar comuniştii au făcut din ideologia lor, o religie; această religie, în opoziţie cu cea creştină, nefiind decât religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de "virtute". Şi nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.

Pe plan spiritual, este dezumanizarea omului, iar pe plan material. mizerie, foamete şi lipsă.

Cum s-ar putea explica altfel atâta ură, bestialitate şi cinism, transformate în plăcerea sadică de a-ţi chinui semenul şi a-l ucide?

În comunism, vrei nu vrei, trebuie să zici şi să faci numai ceea ce ţi se ordonă. Nu trebuie să gândeşti, nu trebuie să judeci, voinţa şi libertatea nu mai există. Iar, dacă nu, pentru consolidarea puterii, închisori, gulaguri, lagăre, canale, deportări, domicilii obligatorii sau forţate şi degradarea, siluirea conştiinţei, pierderea demnităţii umane, robotizarea şi dirijarea tuturor acţiunilor.

Aşa s-a făcut comunismul, Dumnezeu" (p. 3).

Regăsim teoria 'însatanizării' (cum am auzit spunând un bătrân ţăran) enunţată, de data aceea, cutremurător de Gh. Calciu, în prefaţa la cartea lui D. Bacu, şi care va fi reluată de Oct. Voinea într-a sa, ca explicaţie a inacceptabilului de către raţiune şi de bunul simţ.

Dumitru Gh. Bordeianu este unul dintre memorialiştii detenţiei sub comunism conştienţi de limitele lor estetice: " Mărturisirile acestea nu au (...) pretenţia unei scrieri literare" (p. 4). Când însă încearcă să explice ce sunt de fapt, porneşte cu avânt şi sensibilitate, pentru a se încurca imediat în fluxul unor idei neajunse în pârg şi, deci, ce nu transmit câte ar vrea s-o facă: " Ele sunt bucăţi rupte din sufletul şi conştiinţa unor tineri luptători, cinstiţi înaintea lui Dumnezeu, şi cinstiţi cu ei însăşi (sic!) ; tineri care şi-au pus tot ce aveau mai bun în ei, în slujba ideii de dreptate, de libertate şi de credinţă" (idem). Să înţelegem de aici că, asemenea lui Bacu, autorul a făcut efortul de a aduna mărturiirile celor trecuţi prin reeducări, pentru a le lăsa viitorimii? Pentru că pasajul continuă cu lauda luptei celor " conştienţi de menirea lor istorică , care şi-au slujit Neamul şi Biserica lui Hristos împotriva comunismului" (idem), ne întrebăm dacă nu cumva avem în faţă o istorie a opoziţiei armate la dictatura roşie şi nu o sfâşietoare prezentare (cum şi este lucrarea) a torturilor suferite de acei tineri din partea reeducatorilor.

Mai târziu, Dumitru Gh. Bordeianu regăseşte tonul confesiv, interiorizat, necesar: "Sufletele celor plecaţi dintre noi m-au îndemnat să scriu, să scriu tot aşa cum a fost" (p. 5). Şi, pornind de la această tonalitate, firul amintirilor dezastruoase e pregătit să se depene.

Hazardul cronologiei evenimentelor face ca Bordeianu să fie aruncat de cum ajunge în cetatea penitenciar a Sucevei în aceeaşi celulă cu un student la Facultatea de Agronomie din Iaşi, din anul III, pe nume Alexandru (Ţanu) Popa. El este unul dintre personajele ce vor atinge culmea odiosului în conştiinţa victimelor din reeducări. Pentru moment, acest fost coleg de clasă cu Şura Bogdanovici, la Soroca, şi bun prieten al lui, e doar un tovarăş de celulă enervant, sâcâitor prin faptul că preia totdeauna rolul aceluia care contrazice când participă la o discuţie, sau se închide în sine cu încăpăţânare şi vanitate, refuzând orice comerţ ideatic, ori de ajutorare la nevoie; iar nevoile nici nu se pot descrie, deoarece bătăile din cursul anchetelor sunt dintre cele mai sălbatice, codeţinuţii revenind cu trupul şiroind de sânge şi incapabili să se mai menţină în picioare măcar.

Biciuit de aspiraţia de a clarifica tot ce ştie despre reeducări, sufocat de grabă, Dumitru Gh. Bordeianu se pripeşte să pună în ordine toate informaţiile pe care le are la îndemână cu privire la Ţanu, după ce schiţează un portret al celui arestat în aceeaşi zi cu el, portret suficient de apăsat în negru încât să ne rămână înscris pe filmul informaţiilor.

" Ca om, era de un orgoliu şi de un sadism feroce. Cei doi muncitori cu care mai eram în celulă, legionari încercaţi, cu credinţă în Dumnezeu şi mult bun simţ, ne-au spus când Popa lipsea de acolo, că acesta, nu numai că nu era legionar, dar nici măcar om nu era, ci dracul în persoană. În celulă însă era tăcut, foarte atent la ce discutau alţii, şi când intervenea în discuţii, avea o deosebită plăcere să discute în contradictoriu. Nu s-a pronunţat niciodată clar, de crede sau nu în Dumnezeu. În discuţii cu diaconul Eftimie, despre probleme teologice, susţinea întotdeauna contrariul. Era, după părerea tuturor, un ateu convins. Ancheta lui a durat câteva zile, şi se vedea după faţa lui, că nu luase nici măcar o palmă. Nimeni nu i-a pus nici o întrebare şi nici el n-a spus nimic.

Iată câteva observaţii, în legătură cu acest individ:

- S-a ataşat de Legiune, datorită marei personalităţi a lui Bogdanovici.

- La anchetă n-a fost bătut.

- Atitudinea lui din celulă, faţă de camarazi şi Legiune, un mutism desăvârşit, îţi dădea imediat de gândit.

- A luat o condamnare mică, corecţională, de 7 ani.

- Când a început reeducarea la Suceava, a fost printre protagonişti, alături de Bogdanovici.

- La Piteşti n-a luat nici o palmă, dimpotrivă, a fost alături de Ţurcanu, autorul fizic al morţii lui Bogdanovici.

- A plecat de la Piteşti la Gherla în iarna lui 1950, unde a devenit şeful demascării . Aici s-au comis fapte care au depăşit Piteştiul.

- Când am venit toţi studenţii cu condamnări mari, de la Piteşti la Gherla, el îşi disputa cu Ţurcanu şefia demascărilor.

- A fost dus de la Gherla la Jilava, odată cu Ţurcanu.

- A făcut parte din lotul lui Ţurcanu, dar el nu a fost executat. Tot el a fost acela care a dat declaraţie că reeducarea de la Piteşti şi Gherla a fost făcută din ordinul pe care l-a dat Horia Sima legionarilor, prin Vică Negulescu.

- A fost martorul acuzării în procesul lui Vică Negulescu, unde a susţinut cele declarate mai sus. (La acest proces, marele merit îl are Gheorghe Calciu, care cere, în instanţă, să vină generalul Nicolski, şeful Securităţii, cu care Calciu a stat de vorbă la Piteşti, şi care, bineînţeles, n-a venit).

- După acest proces, Popa Ţanu a fost adus la Aiud şi eliberat înainte de decretul din august 1964."

Această ştire despre transportarea lui Alexandru Popa imediat după proces la Aiud este eronată. Respectivul a fost internat în casimca Jilavei cu toţi cei din procesul reeducărilor care n-au fost împuşcaţi odată cu Ţurcanu.

" La plecarea mea din ţară, în 1989, se găsea la Sibiu, făcea pe contabilul şi era mare informator" (p. 13-14).

Aş adăuga la cele de mai sus şi disciplina de temniţă pe care şi-o impunea Ţanu Popa (sau ura sa împotriva celorlalţi). Bordeianu a primit de la o tânără arestată o pâine; degrabă a rupt-o şi a împărţit-o între colegii din cameră. " Popa Ţanu nu a vrut să primească" (p. 35).

În mod vădit, lista anterioară constituie o fişă pregătitoare redactării, introdusă aici pentru că nu i se găsea un loc potrivit, iar autorului nu-i venea să renunţe la ea. Comparată cu Cazul Gioga, plasat la locul cuvenit - este vorba de ancheta extrem de dură suferită de acesta, culminând cu introducerea trupului său, rană deschisă, în etuvă -, sare în ochi lipsa de concordanţă între cele două "cazuri" ce se urmează la distanţă mică. Dar nu greşelile de construcţie a memoriilor au importanţă, ci portretul autorului deductibil din cele prin care a trecut.

Ca mulţi deţinuţi obişnuiţi, şi Dumitru Gh. Bordeianu, în pofida pregătirii ştiinţifice, e remodelat de condiţiile speciale psihice impuse de disperare. Am constatat din propria-mi experienţă că deţinutul - abstras din lumea evenimentelor prin care trece naţia sa şi omenirea -, din nevoia de ştiri, ajunge pradă fenomenului oniric, confundat cu un sac de veşti ce se deschide cu zgârcenie în timpul somnului, de unde visătorul socoteşte a extrage semnale asupra viitorului său, raţiunea fiindu-i lipsită de datele realităţii ce ar putea fi legate cap la cap în căutarea unei concluzii.

" În noaptea dinaintea confruntării cu Moisiu, am avut un vis urât. Îl vedeam parcă pe Moisiu, plin de sânge, desfigurat şi privindu-mă cu multă ură. Nu cred în vise, dar a doua zi după acest vis, înainte de prânz, s-a deschis uşa celulei şi un gardian (...) m-a invitat să-l urmez. (...) Spre surprinderea mea, l-am văzut pe Moisiu, singur în birou. Era tuns şi cu o faţă care mă înspăimânta. S-a uitat la mine şi eu la el, fără să schiţăm nici un gest. Peste puţin timp intră apoi şi comisarul-şef, care coordona anchetele camarazilor arestaţi de la Facultatea de Medicină din Iaşi. S-a uitat mirat la mine şi m-a întrebat, dacă eu sunt Bordeianu, student la Facultatea de Medicină din Iaşi. La răspunsul meu afirmativ, mă întreabă dacă-l cunosc pe Moisiu, arătând spre şeful meu pe Facultate. I-am răspuns că nu-l cunosc. A pus aceeaşi întrebare şi lui Moisiu. Acelaşi răspuns negativ şi din partea lui. În concluzie, comisarul-şef, ca un avertisment, ne zice: "Poate o să vă cunoaşteţi!". Cu aceasta am fost readus în celulă, îngrozit de ceea ce văzusem pe chipul lui Moisiu" (p. 29). Povestitorul a luat hăţurile naraţiunii în mâini sigure şi crează un coşmar în alt coşmar; căci ce este, în prezentarea sa economicoasă şi cu atât mai impresionantă, întâlnirea între patru ochi a celor doi luptători dacă nu o continuare a visului cel urât? Apariţia anchetatorului, care nu rosteşte decât o propoziţie repetată urmând unei întrebări de identificare, este şi ea demnă de un ulei de Dali, o apariţie ameninţătoare ce s-ar putea topi în aer imediat după ultimile cuvinte; din păcate, întreaga realitate a temniţelor este coşmarescă, dar nu oricine istoriseşte despre ea are harul de a-i scoate în evidenţă această tensiune nocturnă şi ireală, aşa cum o face aici autorul citit.

Procesul avu loc pe 21 februarie 1949. În boxă se găseau 123 de studenţi (doar de la Medicină). Sentinţa se pronunţă pe 23 ale aceleiaşi luni.

Condamnarea prilejuieşte noi comentarii ce vădesc înclinarea deţinutului către superstiţie, motivată în acelaşi fel ca aplecarea sa de a acorda credit viselor.

" Să fie oare, vreo semnificaţie sau vreo legătură, între destinul omului şi anumite numere? În destinul meu, ziua de naştere era 15, numărul celulei 15, precum şi cei 15 ani de muncă silnică, pe care i-am executat până la urmă" (p. 48). Sau: " De la celula nr. 15, gardianul m-a dus la primul etaj, la celula 121 (...). Când am ajuns în faţa uşii acestei celule, am reţinut ultimele două cifre ale numărului - 21 - care corespundeau, în mintea mea, cu ultimele cifre ale anului meu de naştere (1921). Un joc bizar de cifre, de date, atât de semnificative" (p. 50). Discutând despre penitenciarul Piteşti, menţionează că a fost construit de " Armand Călinescu, slugă diavolească şi el, marcat de la natură cu un singur ochi" (p. 62). Se înţelege cât de aproape de clătinarea raţiunii eşti împins de condiţiile izolării şi ale torturii. Această remarcă va motiva, poate, cele ce vom afla că s-au petrecut în reeducări.

Dumitru Gh. Bordeianu are un real talent de a profila caractere şi suflete. Dovada, printre numeroase alte desene în tuşul duios sau aspru al amintirii, este de găsit şi în următoarele rânduri.

" Atmosfera din celulă se mai încălzise, şi la propriu şi la figurat. Eram toţi legionari, şi toate discuţiile se purtau în bună înţelegere. Chiar şi frigul din celulă se mai potolise, datorită faptului că eram acum şase în celulă, şi dormeam pe prici, în loc să dormim pe rogojina aşezată pe podea.

Singurul care nu lua parte la discuţii, mulţumindu-se doar să asculte, era bădia Ghiţă. Noi îl respectam, pentru că era în vârstă şi avea un mare trecut de luptă. Într-o bună zi, când discuţiile noastre ajunseseră la un punct mort, bădia Ghiţă, cu o voce caldă, a început să-şi depene şi el gândurile. Voi reda din memorie, cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a călăuzit, tot timpul celor 15 ani de temniţă. "Dragi flacăi! Sunteţi toţi oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercaţi şi voi în luptă, dar vă rog ca pe copiii mei, să ascultaţi cu atenţie şi bunăvoinţă, ceea ce vreau să spun. Toţi suntem condamnaţi la ani grei de închisoare şi fiecare am lăsat afară o lume, care a fost lumea noastră şi pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi, cei mai tineri, eraţi în curs s-o realizaţi. Toţi ne-am angajat cinstit, slujind un ideal şi o cauză, pe care noi am considerat-o dreaptă. Nici eu, nici voi, cred că nu aţi făcut rău nimănui. Am fost anchetaţi, torturaţi, judecaţi şi condamnaţi după cum ştiţi, dar vă rog, din toată inima, să-mi daţi ascultare. Pentru un deţinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu să se împlinească. Deci noi, s-ar putea să executăm toată condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însă, e că s-ar putea să facem şi ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnaţi. Să fim condamnaţi din nou şi, poate, să şi murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotărât definitiv. Venim dintr-o lume, pe care ura omenească ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, şi intrăm în alta, care e aceasta. Aceasta şi numai aceasta este de acum înainte lumea noastră. Pentru noi nu există altă lume, decât aceea în care suntem şi trăim aici. Or, pentru a putea trăi şi exista în această lume, dragii mei, trebuie să ştiţi că numai cel ce va avea inimă bună va putea rezista şi înţelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea înţelege ce înseamnă inima bună pentru om, nu va uita niciodată ceea ce am discutat noi, în această zi. Ca încheiere, vă spun: ca să poţi răzbi şi să fii mulţumit şi împăcat în viaţă, cu tine şi cu cei din jurul tău, trebuie să ai inimă bună. Voi faceţi cum credeţi şi cum vă este inima" (p. 50-51).

Surpriza este că această elementară lecţie creştină, raportată ca din gura unui înţelept moşneag din basme, nu ajunge la sufletele tuturora; cel puţin nu la cele ale naratorului şi prietenului său Tudose, oricâtă pregătire creştinească le impunea crezul lor politic (" n-a înţeles-o şi nu o va înţelege niciodată (...); nici eu n-am înţeles această filosofie"; idem).

Este potrivit aici, cu scopul de a scoate la iveală gama largă portretistică ce stă la îndemâna autorului, să cităm şi portretul reprezentantului unei specii opuse aceleia din care făcea parte predicatorul iubirii, bădia Ghiţă Bărbieru. Desenul este mai curând bănuit între sofisticate aluzii, misterioase ameninţări, şi ...vorbe de clacă, glumă şi scrâşnire de dinţi.

" Cum am intrat în birou am văzut un civil aşezat nu pe scaunul de la birou, ci chiar pe birou, stil american. După fizionomia şi culoarea feţei şi a părului aducea a rus sadea, cum am crezut la prima vedere dar, vorba poetului: "urechea te minte şi ochiul te înşeală". În momentul când a început să vorbească m-a derutat total. Vorbea o limbă românească perfectă, limba literară a unui om cult din Bucureşti. Şi eu care îl crezusem basarabean. Ce era sigur însă la acest individ era părul blond spălăcit, ochii albaştri, fruntea potrivită, nasul borcănos şi o statură mijlocie de atlet. După înfăţişare părea deci rus, iar după limbă, român curat.

Primul cuvânt ce mi l-a adresat a fost: "O, ce mustaţă răsucită ai, moşule, semeni cu Ştefan cel Mare". Într-adevăr remarca era obiectivă, pentru că şi camarazii îmi spuneau că după mustaţă semănam cu Domnul Moldovei. M-a invitat apoi să iau loc pe un scaun lângă fereastra cu gratii. Mi-a pus câteva întrebări, dacă am fost în Rusia ca luptător şi dacă am fost decorat. La răspunsul meu afirmativ am constatat că-mi cunoştea bine dosarul de la anchetă. Apoi m-a întrebat cum am trecut prin anchetă şi de ce am luat o condamnare atât de mare, întrebare la care am ridicat doar din umeri. Mi-a întins o ţigară pe care am refuzat-o nefiind fumător. Pe birou era un coşuleţ cu nuci, pe care le crăpa cu un briceag, scotea miezul, îl curăţa şi-l mânca. A făcut această operaţie tot timpul cât am stat de vorbă cu el. Mi-a oferit şi mie dar l-am refuzat. La remarca lui că nu vreau să mănânc de la comunişti şi îl refuz ca şi cu ţigara, i-am răspuns că-i aşa.

Ca urmare, atât atomosfera cât şi vocabularul s-au schimbat pe loc. După alte câteva întrebări banale: cu cine stau în celulă, cum mă simt, cum este masa, m-a întrebat ce funcţie avea Oprişan, la care eu i-am răspuns că el trebuie să ştie mai bine ca mine. A schimbat tonul: "He! he! stai cu şefi mari, "Mustaţă". Iar la întrebarea: "Ce discutaţi, "Mustaţă"? i-am răspuns că despre femei.

- Discutaţi şi voi legionarii despre femei?

- Da, câteodată!

- Altceva ce mai discutaţi?

- Da! Amintiri din facultate!

- Ah! Am uitat că sunteţi studenţi!

La întrebarea dacă ştiam câţi studenţi erau în închisoare, i- am răspuns că eu nu sunt directorul închisorii ca să ştiu. Dar pe secţia unde eram? a continuat el. A urmat acelaşi răspuns negativ din partea mea, spre revolta lui oarecum reţinută.

- Dar nu v-a lăsat gardianul să vă întâlniţi la WC? întrebare la care nu i-am mai răspuns. Mi-am dat seama că ştia ce se petrecea pe secţie. Presupunerea mea că nu întâmplător ne-au lăsat să ne întâlnim la WC, era adevărată: făcea parte din planul lor.

M-a întrebat apoi dacă am scris acasă şi, la răspunsul meu afirmativ, a făcut o remarcă insidioasă, că ne-au făcut înlesniri. I-am replicat: "Nu au fost înlesniri, domnule anchetator!"

- Nu sunt anchetator!

Această afirmaţie mi-a dat de gândit. După modul cum punea întrebările şi cum îmi urmărea mimica, am fost convins că era un poliţist versat şi cunoscător al psihologiei anchetator-anchetat. Vocabularul şi întrebările cumpănite trădau şi faptul că nu era un poliţist oarecare. Înclin să cred şi acum că a fost unul din şefii mari, care cunoştea planul şi desfăşurarea demascărilor, iar prezenţa lui la Piteşti nu era întâmplătoare. S-ar putea să fi fost Nicolski. În nici un caz n-a fost Zeller, pentru că pe el l-am cunoscut mai târziu la Piteşti.

După ce şi-a dat seama că discuţia cu mine nu ducea la nici un rezultat, m-a atacat frontal:

- Măi, banditule! (cuvânt care mi-a rămas şi acum în urechi) tu ai impresia că mă duci pe mine, de-mi răspunzi aşa? Tu nu ştii unde te afli? Tu ştii cine sunt eu? Această expresie i-a scăpat şi am mai întâlnit-o la comuniştii care voiau să intimideze şi să-şi dea importanţă. I-am răspuns că nici nu mă interesa, fapt care l-a enervat mult.

- Bă, banditule! Eu vă cunosc până în pânzele albe şi ştiu ce este în capul vostru de bandiţi!

N-am răspuns. Eram convins că era la curent cu doctrina legionară şi cu modul nostru de a fi, al relaţiilor dintre noi. Într-un cuvânt, individul ne cunoştea pe noi, în timp ce noi nu-i cunoşteam pe ei. După cele afirmate însă în legătură cu noi, am început să fiu mai reţinut şi mai atent la întrebări şi răspunsuri. A vrut apoi să mă provoace amintindu-mi de unele greşeli din trecutul nostru, pentru ca astfel provocându-mă să mă determine să vorbesc.

Văzând că nu mai scoate nici un răspuns de la mine, a schimbat tonul:

- În închisoarea aceasta, voi bandiţilor, sunteţi la ora aceasta în jur de 80% şi căutaţi să-i convertiţi şi pe ceilalţi, atrăgându-i în tabăra voastră ca să-i faceţi legionari.

I-am răspuns cu un "nu" categoric.

- Cum nu? mi-a răspuns el. Ce ai făcut cu Petrovanu şi Negrescu?

- Cu aceşi tineri am discutat numai probleme de concepţie creştină, pentru că eu sunt creştin.

La auzul afirmaţiei mele, că eu sunt creştin, revine cu întrebarea: - Eşti medicinist, cum poţi crede în lucruri care nu se văd?

- Sunt atâtea care nu se văd, reiau eu, şi totuşi există. De pildă, noţiunea de minte, de gând, pe care dumneavoastră nu le puteţi vedea şi totuşi vreţi să ni le cunoaşteţi.

- O să vă ştiu şi gândurile, replică el.

(...) Am reluat discuţia spunându-i că noţiunea de credinţă este un concept care operează acolo unde cunoaşterea fizică cu metodele ei nu poate pătrunde. A abătut discuţia de la această temă.

La întrebarea lui dacă mai sunt legionar, i-am răspuns printr-o altă întrebare:

- Pentru ce am fost condamnat, nu ca legionar? Dumneavoastră ştiţi acest lucru?

- Dar s-ar putea să nu mai fii, accentuează el.

- Nu se poate, i-am răpuns eu. La care el mi-a tăiat-o net: "O să trăim şi o să vedem".

Deci iarăşi afirmaţii care mă îndreptăţeau să bănuiesc că ceva era pus la cale cu noi şi că ceva se va întâmpla neapărat. Continuă dialogul.

- S-ar putea să nu mai fii!

- Adică cum să nu mai fiu, dacă sunt. Răspunsul lui:

- Nu te grăbi, s-ar putea să vină timpul!

Deci, certitudinea că acel ceva va veni sigur. Afirmaţia "s-ar putea să nu mai fii", m-a dus totuşi cu gândul la reeducarea de la Suceava pe care trebuia s-o acceptăm cu sila. Era însă o discuţie cu totul străină de ceea ce voia el să afle în fond de la mine.

- Ai să poţi rezista 15 ani de închisoare? continuă el, pentru că regimul alimentar pe care-l aveţi acum n-o să vă dea posibilităţi să terminaţi toată pedeapsa.

- Au fost sfinţi care au trăit 40 de ani în pustiu, mâncând un posmag (pâine uscată) pe zi şi o cană cu apă, şi nu au murit. Dimpotrivă erau perfect sănătoşi şi la trup şi la minte, dovadă că au scris ceea ce au scris. Aşa o să trăim şi noi.

- Sfinţii erau în pustiu, dar voi sunteţi în mâna noastră.

Văzând că discuţia nu avea nici un sens, a atacat direct.

- Mă, bandiţilor! Tu uită-te aici la mine, de beton armat să fiţi, şi tot o să vă muiem.

Această afirmaţie a spus totul. Şi azi îmi sună în urechi şi n-am s-o uit cât voi putea gândi. Ne aştepta constrângerea prin violenţă izvorâtă din cea mai diabolică ură. Nici azi nu ştiu dacă această afirmaţie a fost scăpată sau spusă cu intenţie ca să mă facă pe mine să înţeleg că soarta noastră era în mâinile lor.

- Nu este metal, care să nu se topească atunci când îl pui la temperatura lui de topire, a adăugat el.

Din câte am putut aprecia, individul avea în jurul a 45 ani. În semn de încheiere mi-a spus:

- Vezi, că o să-ţi bărbieresc mustaţa!

- Când n-o să mai fie voie, o voi bărbieri singur!

- Avem metode să facem din voi ceea ce vrem noi!

- În ceea ce priveşte trupul; sufletul însă este inabordabil.

- Pentru noi ateii este abordabil, pentru că ţine de trup!

- Ţine de trup dar este de esenţă divină!

- Asta s-o crezi tu!

Discuţia a luat apoi sfârşit cu afirmaţia următoare:

- Banditule, în problema voastră noi ne ţinem de cuvânt.

Puţin iritat, i-am răspuns pe un ton ofensator:

- Adică cum?

- Ai să vezi cum! De beton armat să fiţi şi tot o să vă muiem...

Cu această ameninţare discuţia dintre mine şi acest individ a luat sfârşit. Am plecat fără să dau bună ziua, pentru că individul a fost necivilizat" (p. 71-74).

Memorialistul priveşte cu interes la orice om, după cum s-a şi văzut, şi are darul de a-l face vizibil cititorului, cu multe din cutele sufletului pătruns. " Acest gardian, pe nume Dina, era un flăcău rupt din mediul lui, îndoctrinat şi foarte descumpănit în acţiunile sale. Când se comporta ca omul de la ţară, când se manifesta ca insul pătruns de ura de clasă. Era evident că în interiorul lui se dădea o luptă între cel ce fusese şi cel ce devenise. Noi, cei de pe secţia pe care mă aflam, am considerat însă că Dina era mai bun pentru că fusese influenţat de un gardian mai vechi, pe nume Florică, om calm, liniştit, ce nu considera că trebuia să mai mărească şi el suferinţa celor ce şi aşa sufereau" (p. 75).

Există o versiune - poate cea mai răspândită în lumea acelora care au trecut prin reeducări - asupra determinării lui Şura Bogdanovici de a accepta pornirea reeducărilor, ce se cuvine consemnată într-o istorie de felul aceleia pe care o scriu, după cum voi reţine orice altă informaţie de acelaşi fel din diversele cărţi luate în atenţie în continuare.

" Acest început rămâne cu totul necunoscut. Ce s-a auzit însă şi ce se ştie?" (Suntem recunoscători memorialistului că îşi arată dubiile privitor la certitudinea informaţiilor colportate.) "În vara sau în toamna lui 1948, s-a aflat în închisoare că Bogdanovici a avut un vorbitor, după spusele unora şi ale lui Popa Ţanu, care era în celulă cu mine. Vorbitorul însă nu fusese solicitat de el, ci înlesnit de cabinetul de partid Suceava, şi aprobat, bineînţeles, şi de Bucureşti. Un vorbitor cu tatăl său, care era prefect de Botoşani în acea vreme. Se zvonea însă că acest vorbitor a avut loc numai între tată şi fiu, fără ca alte persoane să fie de faţă. În urma acestei discuţii, a luat naştere începutul reeducării de la Suceava. Cum, în comunism, nimic nu se face întâmplător, ci regizat şi bine pus la punct, în cele mai mici detalii, şi acest vorbitor a fost aranjat din timp.

Tot din aceleaşi zvonuri se mai spunea că tatăl lui Bogdanovici l-a implorat să renunţe la concepţia lui politică, şi să facă totul pentru a se salva fizic.

S-a aflat de la ajutoarele lui Bogdanovici, (intimii lui), că până la arestarea sa, el nu se înţelegea cu tatăl său în materie de politică, deseori mama lui fiind aceea care intervenea să-i împace.

Se pune însă întrebarea, de ce Bogdanovici a luat o condamnare atât de mare, dacă acceptase să înceapă reeducarea? După cele descoperite în demascările de la Piteşti şi mărturisite de cei ce fuseseră acolo, Bogdanovici n-ar fi fost totuşi iniţiatorul reeducărilor de la Suceava, pentru că, potrivit concepţiei sale, reeducarea trebuia să fie un act voit şi liber consimţit, şi nicidecum un act de constrângere şi violenţă. Dacă ar fi admis violenţa, s-ar fi reabilitat şi nu ar fi fost ucis." (Autorul se încurcă în idei: argumentul său nu e valabil pentru Suceava, ci pentru Piteşti şi Gherla, căci nu se menţionează că la Suceava s-ar fi folosit violenţa.) "Cititorii îmi vor ierta faptul că anticipez, dar ceea ce mărturisesc este strâns legat de începutul reeducării de la Suceava şi, deci, de cazul Bogdanovici" (p. 53-54). Urmează o impresionantă întâlnire a unui Bogdanovici secătuit fizic şi devenit prea conştient de ce anume săvârşise când făcuse târgul reeducărilor cu Securitatea.

" Sunt poate, spun poate, singurul dintre studenţi care, înainte de moartea lui Bogdanovici, printr-o întâmplare şi neatenţie a lui Ţurcanu, l-am întâlnit pe Bogdanovici, în timp ce era dus de la camera 4 spital, unde se dădeau declaraţiile, la o celulă de la parter; eu fiind luat în acelaşi timp, de la camera 3 subsol şi dus spre camera 4 spital, la etaj. Aşa s-a făcut că ne-am întâlnit pe scări, la jumătatea drumului dintre parter şi etaj. Când am ajuns faţă în faţă, amândoi ne ţineam de balustrada scării înguste de un metru. Pe mine nu mă sprijinea gardianul, dar el nu putea merge fără sprijinul acestuia; de aceea, când ne-am întâlnit, a trebuit să ne facem loc unul altuia, căci amândoi ne ţineam de balustradă. Gardianul lui Bogdanovici îl rezemă pe acesta de perete, susţinându-l să nu cadă, pentru a-mi face mie loc de trecere, pe lângă balustradă. Gardienii erau în urma noastră şi, când am ajuns unul lângă altul, ne-am putut privi în ochi.

Gardienii n-au intervenit, atât erau de îngroziţi de ceea ce vedeau. Bogdanovici încă mai avea încredere în mine. La ora aceea nu căzusem din graţia divină, nu mă prăbuşisem încă şi de aceea a şi fost posibilă comuniunea (splendidă determinare a celor trăite de cei doi!). Capul lui enorm, cu ochii adânc înfundaţi în orbite - atât mai era viu în el - înspăimântau; se citea în ei suferinţa pe care o pricinuise miilor de camarazi.

(...) Privirea aceea a unui mort cu ochii încă vii, m-a urmărit până în clipa în care am scris aceste pagini şi mă va urmări, până voi muri. În momentul însă când privirile noastre s-au întâlnit, cu o voce muribundă dar destul de clară, Bogdanovici mi-a şoptit: "Frate! Aşa se plătesc greşelile!".

Privirile noastre nu se puteau despărţi, dar gardienii ne-au îndemnat într-un glas: "Hai!"."

Ne aflăm în faţa unei mâini sigure de portretist.

" După două zile, Bogdanovici a murit, ucis în mod sadic de Ţurcanu, Popa, Martinuş şi Livinschi. Nu vreau să-l apăr. Şi nu cred că a fost altul mai torturat în Piteşti, ca Bogdanovici." (A se vedea prezentarea cărţii lui Justin Ştefan Paven, martor al morţii lui Şura Bogdanovici.) " Cine a adunat în ochii lui atâta suferinţă? Ce am simţit şi văzut, cu ochii mei, mă face să cred că Bogdanovici nu a fost un informator şi nici un criminal. El nu era în stare să omoare. În concepţia lui nu avea loc ideea de violenţă" (p.54-55).

În chip firesc, după aceste aruncări de privire către Şura Bogdanovici, se strecoară înspre noi umbra lui Eugen Ţurcanu, din porunca lui fiind ucis celălalt, deşi, iniţial, au fost tovarăşi în organizarea reeducărilor.

" Ţurcanu a făcut parte din F.d.C. numai în 1940-1941, şi după ianuarie 1941 nu a mai activat în Mişcarea Legionară.

Ştefan Caciuc a fost coleg de clasă cu Ţurcanu la liceul din Câmpulung Moldovenesc şi, mai apoi, la Facultatea de Drept din Iaşi. În 1940, Ţurcanu avea numai 14 ani. Bogdanovici nu a fost coleg cu Ţurcanu, el fiind din Soroca (Basarabia), nu din Câmpulung. Aşa că la Iaşi, convorbirea cu Ţurcanu n-a avut-o Bogdanovici, ci Ştefan Caciuc. Acesta l-a declarat, la anchetă, pe Ţurcanu, şi nicidecum Bogdanovici" (p. 55). Probabil că Bordeianu răspunde unei opinii circulând cu privire la arestarea lui Eugen Ţurcanu, de tipul: fiindcă Şura l-a denunţat pe Ţurcanu, în cursul anchetei, cel din urmă s-a răzbunat pe el, poruncindu-i uciderea, când i-a venit la îndemână, opinie pe care o bănuiesc doar şi pe care n-am auzit-o pronunţată de nimeni; dacă a existat, ea ar fi o încercare de umanizare a crimei lui Ţurcanu, conferindu-i acesteia o motivare ce poate cât de cât explica prin răzbunare fapta sângeroasă, altfel rămasă să intrige la nesfârşit. "Ţurcanu ştia de activitatea legionară de la liceul din Câmpulung Moldovenesc, până în 1944. După 1944 Ţurcanu a terminat liceul şi s-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi, fiind acolo coleg cu Ştefan Caciuc. Era căsătorit şi nu frecventa cursurile, prezenţa fiind obligatorie doar la examene.

În 1946, cu ocazia unor examene, Caciuc s-a întâlnit cu Ţurcanu şi a avut o discuţie cu acesta. Caciuc povesteşte că s-a întâlnit cu Ţurcanu, vorbind ca prieteni şi colegi. La întrebarea de ce nu vine la cursuri, Ţurcanu i-a răspuns că era căsătorit şi că se ocupa de alte treburi. Întrebat, din nou, care este atitudinea lui politică şi dacă mai avea vreo legătură cu legionarii, răspunsul lui Ţurcanu a fost limpede, că nu vrea să mai aibă nici un fel de relaţie cu legionarii şi că nu-l mai interesează această problemă. "Ce faceţi voi, vă priveşte, eu sunt comunist!"." Până aici, nimic deosebit; dealtfel, memorialistul va relua aceste date şi mai târziu. Atari răsuciri pe loc cu 180° s-au mai văzut; ba chiar, Ţurcanu, prin prima parte a răspunsului său, ar putea fi caracterizat ca 'nobil', nici contrazicându-l pe Caciuc, nici ameninţându-l, nici mustrându-l, de pe poziţia sa cea nouă, opusă celei a conlocutorului său. Însă urmează o completare neaşteptată care, dacă este adevărată aşa cum i-a parvenit memorialistului, lămureşte îndârjirea lui Ţurcanu în a-şi vădi apartenenţa politică, după arestare, cu orice preţ şi prin jertfirea oricui. "Sunt prieten cu fraţii lui Emil Bodnăraş şi aceştia mă susţin şi mă ajută să fac carieră în diplomaţie." Va să zică, trecerea sa prin Frăţiile de Cruce fusese absolut lipsită de însemnătate afectivă; Eugen evoluase către 'carierism', în căutarea avantajului personal, ceea ce este total opus spiritului educaţiei F. d C. ""Aşa că" , îşi încheie el vorba, "aceasta este ultima dată când mai vorbesc şi mă întâlnesc cu tine" a relatat Caciuc. N-a precizat însă, dacă i-a spus sau nu lui Ţurcanu că el a început activitatea legionară, în cadrul C.S.L. Iaşi."

Ba, importanţa poziţiei lui Ţurcanu e accentuată printr-o nouă afirmaţie: " şi mai spune Caciuc, tot aflate de la Ţurcanu, că, în toamna lui 1948 când a fost arestat, el era pregătit de Ana Pauker, Ministrul de Externe de atunci, care voia să-l trimită ambasador în Iugoslavia."

E momentul ca Dumitru Bordeianu să treacă la explicarea denunţării lui Ţurcanu de către Caciuc; ea este una din domeniul geloziei, ce-l pune pe cel din urmă într-o lumină îndoielnică, dacă nu chiar şi mai rea. El " a povestit la anchetă, fără a fi fost forţat sau întrebat, despre cele discutate cu Ţurcanu. L-a denunţat pe Ţurcanu, spune el, pur şi simplu din necaz, la mijloc fiind însă şi o intrigă amoroasă, privind fata cu care se căsătorise Ţurcanu."

Concluzia nu se leagă logic: " Aşa se explică faptul că Ţurcanu a apărut la închisoarea din Suceava, doar toamna târziu, când anchetele erau pe terminate."

Istorisirea bate pasul pe loc, se încâlceşte. Memorialistul e tot mai puţin sigur pe el, ajungând la formulări neargumentate şi ce lasă la voia întâmplării evenimente dovedindu-se ulterior a fi fost plănuite în cele mai mici amănunte, mă refer la reeducări.

" Odată Ţurcanu arestat, comuniştii s-au gândit însă să-l folosească, ca instrument pentru ceea ce avea să se întâmple mai târziu la Piteşti şi Gherla." Răspunzând, poate, altei opinii circulând între deţinuţi, Bordeianu afirmă: "Caciuc nu poate fi acuzat că ar fi făcut jocul lui Ţurcanu". Cu alte cuvinte, s-a bănuit şi că exista un aranjament anterior arestării, conform căruia acest Caciuc ar fi primit ordinul lui Ţurcanu (ori al partidului) să-l denunţe în vederea creerii posibilităţii ca Ţurcanu, odată ajuns în temniţă, să treacă la reeducările preconizate de comunişti, teorie complicată, neverosimilă, stupidă. Nu era cazul antrenării unui legionar, pentru ca Ţurcanu să fie introdus în puşcărie. Spălarea lui Caciuc de această bănuială şubredă se face de memorialist cu o contrazicere a celor tocmai afirmate de el însuşi (gelozia ce-l incriminează pe Caciuc): " deoarece era un camarad loial şi cinstit în acţiunile lui" . Şi, fără nici o legătură cu precedentele, aflăm: " Nu mai ştiu însă dacă a scăpat cu viaţă din închisoare."

Presupunerile se încurcă şi mai tare. " Iar vorbitorul lui Bogdanovici cu tatăl său a avut loc înainte de arestarea lui Ţurcanu. Aşa că s-ar putea ca delegaţii comunişti de la Bucureşti, care coordonau şi verificau anchetele şi declaraţiile din închisoarea Suceava, dând de declaraţia lui Caciuc în legătură cu Ţurcanu, să fi anunţat ei partidul. Şi în urma acestei sesizări, partidul ar fi dat dispoziţie de la Bucureşti, prefectului Bogdanovici, să aibă o discuţie cu fiul său, pentru ca acţiunea lor să fie dusă pe două planuri. Unul pus în aplicare de Bogdanovici-fiul, cunoscându-i-se poziţia la anchetă, ca fiind insul care rezistase, cu toată tortura la care fusese supus (avea responsabilitatea unei Universităţi) - în timpul anchetei am avut şi eu confruntări cu Bogdanovici, şi am văzut cu ochii mei, pe faţa şi corpul lui, cu câtă sălbăticie fusese torturat, iar celălalt - acţiunea directă a lui Ţurcanu."

Introducerea hazardului în această afacere nu se potriveşte activităţii comuniştilor şi nici unei acţiuni atât de strâns chibzuite cum se va dovedi reeducarea. Ideea de a fi contactat tatăl lui Bogdanovici, provenind din descoperirea dosarului lui Ţurcanu, expedierea părintelui la fiul său, cu certitudinea că studentul atât de torturat va accepta colaborarea, iată tot atâtea ipoteze fără cap nici coadă.

Pe de altă parte, informaţii dobândite de mine de la domnul Eugen Sahan, care a stat în celulă cu Bogdanovici - când încă acesta nu fusese torturat, arată că Şura era frământat de posibilitatea propunerii - venită din partea lui însuşi - a unei reeducări a studenţilor, înainte de 'vorbitorul' cu tatăl său. La fel, domnul Mihai Timaru, după încheierea reeducărilor de la Gherla, având prilejul să stea de vorbă cu Costache Oprişan, care avusese încredere în el înaintea dezlănţuirii bătăilor asupră-i, într-atâta încât să-l prevină: Voi fi obligat să te bat!, a aflat că Şura Bogdanovici îi atrăsese atenţia lui Oprişan, între patru ochi, că nu va rezista torturilor şi că era preferabil să nu pătimească cele ce i se pregăteau, rezultatul neputând fi decât cedarea, deoarece Ţurcanu fusese instruit la Moscova în ceea ce trebuia să fie reeducările (aceasta ar explica întârzierea arestării lui cu câteva luni faţă de arestarea tuturor legionarilor, dată hotărâtă pentru toată ţara, dacă întârzierea este adevărată. Costache Oprişan, fără a-şi fi dat seama ce făcea, i-a aruncat în obraz lui Eugen Ţurcanu această acuzaţie. Cum Ţurcanu era conştient că nimeni în afară de Bogdanovici nu cunoştea respectiva şcolire a lui, a decis moartea lui Bogdanovici, ca pedeapsă pentru divulgarea celei mai adânc îngropate taine a reeducărilor: determinarea lor de către sovietici.

Bordeianu mai adaugă câteva date. " În 1946, la discuţia lui avută cu Caciuc, Ţurcanu făcea parte din biroul politic de la Iaşi, deci era comunist. Unii însă înclinau să creadă că, având legături cu fraţii lui Bodnăraş, aceştia îl puneau să aibă legături şi cu legionari, ca să-i observe. (...) După plecarea studenţilor legionari cu mari condamnări de la Suceava la Piteşti, cei care au rămas încă acolo, au remarcat că Ţurcanu a lipsit un anumit timp din închisoarea Suceava. Se bănuia că a fost dus la Bucureşti sau chiar la Moscova, unde a semnat planul viitoarelor demascări" (pentru multiplele citate anterioare: p.55-57).

Deoarece nu ne-am depărtat mult de observarea artei de portretist a memorialistului, e potrivit să semnalăm un chip ce se distinge de precedentele prin tuşa generoasă cu care debutează, ce s-ar spune că-şi flatează subiectul. Curând ea degenerează în descripţia unei bestii din lumea primitivă; autorul adoptă pe urmă tehnica alternării contrastelor, ce face desenul foarte viu şi credibil, cu toate că el nu seamănă întocmai cu celelalte amintiri despre înfăţişarea criminalului, lăsate posterităţii de alte victime.

" Deodată s-a deschis uşa şi a intrat în cameră o persoană cu înfăţişarea unui tânăr din picturile lui Leonardo da Vinci. Înalt cam de 1,85 m., cu un fizic de atlet şi care dintr-o singură lovitură te-ar fi putut culca la pământ. S-a uitat prin cameră şi s-a oprit în faţa lui Oprişan (...). L-a prins apoi de bărbie, îndreptându-i faţa spre el şi a început să-l ameninţe: "Tu, banditule, eşti unul dintre ajutoarele lui Pătraşcu? Eu am să te omor cu mâinile mele!" " Şi-a continuat inspecţia înfricoşătoare cu gesturi şi vorbe la fel de crude. " Era vestitul Ţurcanu. (...) Singur ar fi putut doborî o sută dintre noi. La acea întâlnire cu Ţurcanu n-am putut să-i văd faţa decât un moment, dar am reuşit să o compar cu cea a unui om cuprins de o furie care nu avea margini. Era un bărbat frumos, ieşit din comun, cu capul mare însă cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat şi nasul tipic clasic, grec. Ochii mari, exagerat de mari, albaştri, erau foarte expresivi. Când se încrunta, te înspăimânta. Bărbia specifică tipului voluntar. Râdea rareori şi râsul lui era plăcut, atrăgător. Corpul bine proporţionat părea corpul unui atlet de performanţă. Când îţi da un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui, ca un ucigaş feroce. Mai era apoi şi de o inteligenţă ieşită din comun şi cu o memorie formidabilă. Îşi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student în Piteşti şi Gherla. Era însă atât de satanizat că nu mai ştiai ce să crezi despre el. L-am asemuit unui înger căzut. Voinţa de putere cu orice chip îl dusese la nebunie. Devenise o brută degradată şi satanizată. Pe unde trecea el, prin declaraţiile obţinute prin chinuri, Ţurcanu răspândea în jurul lui o groază şi o frică încât tot ce era viu înmărmurea. (...) Inteligenţa lui era orbită de beţia puterii, provenind din dorinţa de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Şi din cauza acestei orbiri, sau poate pentru că nu cunoştea comunismul în esenţa lui, Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comuniştii. Iar răsplata i-au fost nişte rafale de armă care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care el i-a ucis probabil a cerut dreaptă judecată, de care să nu poată scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticăloşii.

S-a zvonit în Aiud şi mai târziu în libertate că, înainte de a fi fost ciuruit de gloanţe, el ar fi strigat: "M-au înşelat bolşevicii iar eu i-am crezut, şi de tot ce s-a întâmplat la Piteşti şi la Gherla, numai eu am fost vinovat". Cât or fi de adevărate aceste declaraţii, numai cei ce au asistat la execuţia lui ar putea-o spune" (p. 93-95).

Tardiv, după ce Popa Ţanu a devenit noul diriguitor al demascărilor, mutate la Gherla, după ceea ce demascaţii au resimţit a se fi desfăşurat ca o luptă intestină pentru putere între acesta şi Ţurcanu, cel din urmă " nu mai era cel de altădată. Era abătut, posomorât, vorbea puţin şi prezenţa lui nu mai îngrozea pe nimeni" (vol. II - de aci înainte -, p. 37).

Trăirea paradoxală a victimei este cunoscută în psihologie. Ea este declanşată de acelaşi mecanism ce o produce pe cea cu acelaşi nume care apare uneori la deşteptarea din somn, când un sunet insignifiant ni se pare cataclismic şi ne face să sărim ca arşi, de parcă se prăbuşeşte tavanul peste noi. Trăirea paradoxală a victimei o pune în situaţia nu numai de a-şi iubi călăul, ci şi de a-l admira, a-i găsi calităţi care-i lipsesc cu desăvârşire, a-l polei cu aur, inconştientă de ce se petrece în subconştientul ei, de inversarea reacţiilor fireşti, de răsturnarea înţelesurilor cuprinse în mesajele transmise de simţuri şi raţiune. M-a uimit afirmaţia lui Aurel Obreja (vezi discutarea cărţii Casa lacrimilor neplânse ) că Popa Ţanu era "frumos ca un înger", pe care sunt sigur că Obreja, victima aceluia, nu ar fi rostit-o cu privire la nimeni altul, comparaţie, dealtfel, neconfirmată, la iscodirile mele, de nici unul dintre cei care l-au cunoscut pe Alexandru Popa (pentru Bordeianu, el este: acest ucigaş de tip mongoloid ; vol. II, p. 12). Aceeaşi înclinare către simţirea paradoxală poate fi reîntâlnită în declaraţia lui Măgirescu, discutată mai departe, care face din Ţurcanu o fiinţa omenoasă, opusă prin gesturi şi atitudini tacite gardienilor bestiali. Şi ne este dificil să diagnosticăm dacă în descrierea unui Ţurcanu decăzut din poziţia sa de şef al demascărilor avem de-a face cu o sesizare a realităţii exacte (i se conferă în mai multe rânduri comportări 'omeneşti' faţă de memorialist) sau cu o compătimire datorată unei trăiri paradoxale.

Pentru a rămâne în teritoriul trăirilor paradoxale, voi face un excurs către finele cărţii. Ca urmare a preschimbării reeducaţilor în roboţi, odată desemnaţi să muncească în fabrica penitenciarului Gherla - unde erau amestecaţi cu deţinuţi care nu trecuseră prin demascări şi chiar le ignorau existenţa -, erau datori să-i tragă de limbă şi să-i denunţe. Orice tentativă de punere a lor în gardă asupra a ce se petrecea cu studenţii veniţi de la Piteşti sau cu ei înşişi - cei ce vorbeau inocenţilor - aducea după sine pedepse barbare. Ajuns în situaţia de a turna un legionar apropiat lui, Dumitru Gh. Bordeianu surprinde pentru întâia dată că are o trăire ce-l intrigă, de nedenumit, fără înţeles, paradoxală. Este acea trăire pe care în cercetările mele de antropologie stilistică am botezat-o: dihotomică-antonimică; în baza ei te percepi ca simultan cu opusul tău şi de nedespărţit de el, tot astfel precum o monedă are două feţe opuse şi de nedespărţit. Cu o sensibilitate rară la adâncurile conştiinţei, cele unde cea din urmă se amestecă valurilor ieşite la suprafaţă din subconştient, autorul se întreabă:

" Dumnezeu ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, dar cum se poate explica raţional, că-l iubeşti şi pe cel căruia conştient îi faci rău? Cum se împacă dragostea cu răul? Cum poţi face răul celui care nu ţi l-a făcut? Noi, tinerii legionari am fost învăţaţi să nu facem rău nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile noastre.

Aceşti semeni ai noştri, cărora noi le făceam atâta rău, ei fără voia şi ştirea lor luau parte la calvarul suferinţei noastre. Şi poate, în felul acesta, pentru suferinţa pricinuită de noi, prin răul pe care li-l făceam, prin comuniunea aceasta de suferinţă, Dumnezeu s-a milostivit şi de noi şi de ei. Nu se poate explica şi nu se poate înţelege raţional această dragoste care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i trăgeam de limbă. Dacă ar fi ştiut, dragii de ei, cât rău le făceam noi şi cu câtă dragoste îi iubeam şi-i îmbrăţişam, pentru că ei, fără să vrea, luau parte la suferinţa torturii noastre. Ciudat aspect al comuniunii dintre sufletele oamenilor. Noi, fără voia noastră le făceam rău şi le provocam suferinţă, îmbrăţişându-i în acelaşi timp cu toată căldura dragostei.

Eu eram nebun. Suferinţa, răbdarea şi încrederea mea, depăşiseră orice limită omenească de rezistenţă. Tu, semenul meu, fără să ştii că eu îţi fac atâta rău din care ţi se poate trage chiar şi moartea, iei direct parte la suferinţa mea! În schimb eu, pentru sacrificiul tău, îţi dăruiesc dragostea, pe care n-am mai avut-o pentru nimeni. Sunt procese de conştiinţă şi stări sufleteşti pe care, în condiţii normale, nu le-au trăit poate decât sfinţii. Ei au iubit pe cei care-i chinuiau, dar noi i-am iubit şi-i iubim până la sfârşitul vieţii pe cei cărora le făceam rău. Aşa luau ei parte la alinarea suferinţei noastre.

Nu cerem să fim înţeleşi de oameni, nici să fim compătimiţi, ci le atragem atenţia celor credincioşi şi celor de bună credinţă de complexitatea sufletului uman, de tainele lui şi de ce este în stare acest suflet omenesc să facă între cer şi iad. Aceste stări sufleteşti şi această dragoste de semen neînţelese, nu se pot explica decât trăindu-le aşa cum le-am trăit noi" (p. 27-28).

Nu se poate să nu completăm uleiul anterior acestei paranteze cu o secvenţă scurtă prezentându-l pe acelaşi Ţurcanu în acţiune, personajul coborând din ramă şi, ca într-un thriller fantastic, devenind o făptură imundă, din altă lume.

" Caziuc intrase printre primii în demascări şi a fost mult torturat de Prisăcaru şi Cantemir. Aşteptam însă în acel moment cu toţii înmărmuriţi, să vedem ce va face Ţurcanu. Acesta a cerut de la Prisăcaru să-i dea un ciomag şi să-i ude un şervet. S-a dezbrăcat până în cămaşă, şi-a suflecat mânecile cerând şi o funie. Dezbrăcat cum era mi-am dat seama cât era de voinic şi atlet. I-a legat picioarele lui Caziuc ordonând celor din comitet să se urce pe el şi să-l ţină de mâini şi de cap. A început să-l lovească la tălpi până ce acestea s-au detaşat de bocanci. În fine, i-a dat jos pantalonii, i-a pus şervetul pe fese şi a început să-l bată cu aceeaşi sălbăticie cu care îl mai bătuse odată şi Zaharia, în camera 3 subsol.

Cu toate că-i curgea sângele şiroaie din fese, n-am auzit nici măcar un geamăt de la Caziuc. După ce l-a torturat, i-a dezlegat picioarele. Caziuc arăta ca mort; îşi pierduese cunoştinţa. Şi atunci Ţurcanu l-a prins de gulerul cămăşii şi l-a strâns ca un nebun: "Banditule, acum te omor!" Dar cum să-l mai omoare când acesta era deja pe jumătate mort. A continuat să-l strângă de gât sub privirile noastre îngrozite, lovindu-i faţa cu pumnul până a desfigurat-o. Toţi credeam că a murit Caziuc. Ţurcanu l-a luat însă de picior, târându-l după el, şi l-a aruncat pe ciment în colţul nostru. L-am văzut atunci pe Ţurcanu dezlănţuit şi turbat ca cea mai crudă fiară şi mi-am zis în sinea mea că numai o fiinţă umană în care sălăşluieşte duhul Satanei putea face aşa ceva. M-a cuprins o milă atât de puternică de Caziuc, încât îmi venea să mă duc şi să-i sărut picioarele şi rănile de pe el" (p. 99).

Şi din nou, aiurea, şeful reeducărilor îşi redobândeşte trăsăturile alternate, gigantice dar şi demne de evlavie: " Cum mergeam spre cameră deodată, ca un trăznet, simt o mână ca de Goliat care-mi înşfacă gâtul, pe la ceafă. Mi s-a oprit respiraţia de spaimă. Simţind apoi slăbirea strânsorii m-am întors şi ...ce-mi văd ochii! O namilă de om, îmbrăcat într-un cojoc de santinelă până la pământ, având un smoc de chei în mâna dreaptă. Era Ţurcanu în persoană. Astfel îmbrăcat arăta şi mai voinic. Parcă era Mihai Viteazul. (...) Cu o voce de tunet îmi zice: "Vino încoace banditule, că te omor". Cu o expresie a feţei pe care nu i-o mai văzusem niciodată, a unui diavol care te înspăimânta, te băga în pământ" (p. 150). La nici un alt autobiograf din cei citiţi nu vom întâlni atât de bogate reluări ale portretului lui Eugen Ţurcanu, variante pe aceeaşi temă şi în aceeaşi tonalitate, totuşi mereu proaspete.

A fi înclinat să-ţi portretizezi semenii presupune să-i şi iubeşti, ori, măcar, să fii suficient de generos încât ...să le recunoşti existenţa şi ea să te intereseze (se cade să cădem de acord că aceasta nu este nici comun, nici la îndemâna oricui). Dumitru Gh. Bordeianu, cu toate asprimile (şi ce puţin spus este!) vieţii duse în acea perioadă, rareori scapă din vedere persoanele din jur (şi totuşi pe câţi nu-i pierde din atenţie, ca existenţe fizice! Numai că suntem datori să ţinem seama de condiţiile când îi observa, condiţii, în cele mai ample perioade de timp, în care abia mai ştia de sine însuşi, datorită torturilor, a foamei endemice, a groazei. După cum face acum, când scrie, efortul de a şi-i rememora pe Ţurcanu, pe Zaharia (întâlnit mai jos) şi pe ceilalţi călăi, poziţionare psihologică deosebit de costisitoare pentru echilibrul precar redobândit cu trude imense, cu zmulgerea din sine însuşi, pentru a izbuti să-şi supravieţuiască în chip aproape firesc între semeni ce nu pot pricepe nimic din trecutul lui, la fel este izbit - şi vrea să ne transmită descoperirea sa - şi de cei curaţi (de câte ori nu-i citează pe eroi, pe cei opunându-se cu toate forţele cerinţelor reeducatorilor), cum este cazul portretului moral ce i-l zugrăveşte pe multe pagini şi cu multiple mijloace lui Gheorghe (Gicu) Jimboiu, ceea ce-i prilejuieşte (evenimentul fiind intim legat de cunoaşterea acestuia) să-şi explice şi restaurarea păcii de Sus în sine, irosin du- se - până aici - amarnice luni şi ani de pierdere a încrederii în puterea proprie de a-l regăsi pe Dumnezeu.

" Jimboiu nu trecuse prin demascări la Piteşti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Braşov, ca student la Academia Comercială din acest oraş, a ieşit din anchetă grav bolnav de tuberculoză şi ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculoşi din Tg. Ocna, pe valea Trotuşului în Moldova.

Rămas de mic orfan de tată, a fost crescut de mama lui care a renunţat să se mai căsătorească, trăind în cea mai pură credinţă ortodoxă. Pe această zestre sufletească s-a mai adăugat şi educaţia lui legionară, în Frăţiile de Cruce, fiind direct sub influenţa celui ce a rămas un mit pentru toţi cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat şi pe timpul lui Antonescu" (p. 67).

Pentru mai buna dezlegare de către cititor a caracterului lui Jimboiu, Bordeianu se opreşte asupra lui V. Gafencu - figură aleasă a trăitorilor creştini din lumea temniţelor. Sar peste acele rânduri, socotind că spusele privitoare la subiectul portretului sunt suficiente pentru caracterizarea lui.

" Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate. Este singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea o dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Faţă de duşmani şi faţă de cei care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământeană, de a trăi şi de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe acest tânăr m-aş fi îndoit de multe lucruri sau nu le-aş fi crezut.(...)

Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea pe care ne-o face Fiul lui Dumnezeu, nouă oamenilor: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă."

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput.

(...) Nu găsesc cuvinte să-mi exprime veneraţia şi admiraţia pentru acest tânăr martir legionar.(...)Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: un înger cu chip de om.

Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost un tânăr desăvârşit din toate punctele de vedere conform imperativului: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este". Şi am convingerea fermă că existenţa oamenilor pe pământ şi relaţiile dintre ei nu sunt întâmplătoare. Se întâlnesc şi se cunosc pentru a se urî şi a-şi face rău unii altora, a face binele reciproc, a se mântui sau a-şi pierde sufletele. În relaţiile dintre oameni "valenţele sufleteşti" asemănătoare se atrag iar cele contrarii se resping" (vol. II, p. 68-69).

Trecând peste momentele biografice ce l-au mutat în camera unde se afla şi Gheorghe Jimboiu, ajungem la intervenţia acestuia în existenţa sa duhovnicească, o intervenţie ca a unui mesager al Proniei, după cum îl înfăţişează şi cuvintele sale de până aici.

" Când am făcut cunoştinţă cu acest tânăr nu i-am reţinut numele. (...) şi în mişcarea mea prin cameră am observat că acest tânăr mă urmărea cu privirea. La un moment dat m-a şi surprins uitându-mă la el. A trebuit atunci să mă reazim de perete ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil îmi cuprinsese sufletul şi parcă o forţă contrară voinţei mele se opunea acestei priviri. Am tresărit şi mi-am dat seama atunci că un duh, contrar cu cel care mă poseda îmi răvăşea sufletul. Nemaiputându-mă mişca prin cameră şi simţindu-mă foarte epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele dispărând parcă din obrazul meu. Observându-mi paloarea feţei, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat a fost pentru mine o noapte pe care nu o voi uita niciodată. Duhul Satanei care mă stăpânea, mă tortura şi mă îngrozea, probabil că nu mai putea suferi privirea cu care Jimboiu (...) se uita la mine."

Cititorul a remarcat tehnica interesantă de a-l portretiza pe noul coleg prin propriile trăiri ale autorului. Din ele derivă forţa morală a celuilalt, destul de mare ca să provoace starea de leşin.

"A doua zi dimineaţa Jimboiu s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas dar gestul lui Jimboiu - mă luase de mână - m-a făcut să-l urmez.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost: "Frate, eşti bolnav; nu te teme însă şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi tot ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva". În câteva cuvinte i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. Şi la destăinuirea mea el mi-a spus: "Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu, de ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi în Piteşti?". Răspunsul meu a fost că nu ştiam cine m-a oprit. A continuat întrebându-mă dacă îmi fac rugăciunea. O fac dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu. "De când te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?" La răspunsul meu negativ, a continuat: "De plâns, ai plâns?". Din nou, nu. "Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi". După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine. Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu. "Nu-l ofensa pe Dumnezeu, El nu te-a părăsit, tu L-ai ofensat", m-a apostrofat.

După acest schimb de cuvinte credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el, redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau. Şi de atunci m-a invitat în fiecare zi să stăm de vorbă. Dându-mi seama ce fel de om este şi cât de mare putere spirituală avea, l-am implorat să se roage şi el pentru mine. "Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi de ofensa adusă lui Dumnezeu şi îţi vei cere iertare, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta".

(...) Timpul care a urmat îl foloseam discutând cu Jimboiu. Cu cât însă discuţiile durau în timp, cu atât violenţa torturii mele era de nesuportat. Aşteptam în fiecare zi când mă trezeam din puţinul somn să mă tr ezesc nebun. Lucru paradoxal, gândirea şi puterea mea de judecată funcţionau în mod normal şi eram conştient de starea în care mă aflam şi asta îmi făcea mult rău" (72-73).

Abia acum - din felul cum s-au grupat citatele (prin care urmăream arta portretistică) - s-a făcut limpede tipul de carte reprezentat de mărturisirile lui Dumitru Gh. Bordeianu: este urmărirea căderii şi reînălţării sufleteşti a creştinului, în condiţiile speciale ale contactului direct cu forţele răului şi ale îndrăcirii, o mărturie despre iad, coborârea şi ieşirea din el; de fapt, singura carte despre detenţie ce constituie, în acelaşi timp, o carte pioasă (ca gen). Dar şi un itinerariu şi ghid al psihologului, printre meandrele suferinţelor mai mult sau mai puţin limpezite ale căutătorului de Dumnezeu.

Întru completarea portretului lui Gheorghe Jimboiu, până a reveni acesta în cadrul acţiunii, să acordăm puţin interes celor ce se petreceau cu prilejul Paştilor din anul 1954 în inima autorului, ca rezultat al dezumanizării sale în demascări, ele constituind preludiul reapariţiei triumfale, prin blândeţe şi ceresc, a personajului pictat.

" Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte m-am rugat lui Dumnezeu, atât de adânc cum poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea, trăind însă şi disperarea că rugăciunea nu-mi fusese ascultată. La limita disperării, nu aş putea descrie, îmi lipsesc cuvintele, starea mea din acele momente.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii ceva m-a îndemnat să mă dau jos de pe prici şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, şi anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios. Am căzut atunci în genunchi în faţa geamului şi cu mâinile încrucişate ca pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: "Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc şi recunosc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne ştii că am ajuns la limita suferinţei, încercării şi răbdării. Nu mai pot suferi! Fă din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Invierea Ta".

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochii mei au început să curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi atât doar am mai putut rosti: "Doamne, fie-ţi milă de mine!". N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot corpul meu a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca la posedaţi şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o forţă. Era duhul Satanei care mă muncise şi mă stăpânise, timp de patru ani de zile. Îndrăznesc să asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica şi în acel moment cineva îi ia greul, acela simţindu-se după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce acea forţă satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi cadă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece, şi le-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mă de ofensa pe care I-o adusesem. În patru ani de chin eu nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu" (vol. II, p. 75-76). E.T.A. Hoffmann nu ar fi pus pe hârtie în chip mai impresionant aceste neobişnuite dezvăluiri.

Amintirea continuă tot astfel puţin încă; este o splendidă uvertură duhovnicească înainte de revenirea la finalizarea portretului rembrandtian al lui Gheorghe Jimboiu, cu lumini de aur strigător îmbrăţişate de clar-obscur şi bezne.

" M-am ridicat de pe ciment şi, ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, grăind din toată inima mea creştinescul: "Hristos a înviat!". "Adevărat a înviat" a fost replica lui, plină de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria vindecării şi învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru preţioasa îndrumare pe care mi-a arătat-o dar el s-a mulţumit să grăiască: "Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine".

Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat, în timp ce soarele lumina camera. Pe mine lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că "pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat"" (vol. II, p.76-77). Pagină a unui posibil Pateric al temniţelor româneşti!

Talentul aducerii în faţa ochilor noştri cu pregnanţă a celor văzute, nu se opreşte la evocarea unui singur personaj, în cazul lui Dumitru Gh. Bordeianu. Cu o intensitate identică el ştie creiona personaje multiple, în mişcare răvăşită.

" Înainte ca Ţurcanu să plece atunci din camera 2 parter, i-a cerut lui Prisăcaru şi celor din echipa lui să vină la camera 4 spital, unde au stat vreo două ore. Când cei trei din comitetul de tortură (care era completat cu Virgil Bordeianu şi Cantemir; n. n.) s-au întors în cameră, erau toţi schimbaţi la faţă. O furie demonică le stăpânea fiinţa. Ca stăpâniţi de delirul nebuniei, abia intraţi în cameră, au şi pus mâna pe ciomege strigând la ceilalţi să iasă dintre paturi şi să se grupeze lângă uşă, aşezaţi pe două rânduri şi împărţiţi în două grupe. Celor întinşi pe paturi le-au spus să stea pe loc, iar celorlalţi, dându-le câte un ciomag, le-au ordonat să se lovească unul pe altul, până ce nu vor mai putea. Aceasta, desigur, în urma ordinului primit de la Ţurcanu. Eram atent să văd dacă mai era cineva care nu voia să lovească." (Este remarcabilă capacitatea de abstragere din furia demenţială a clipei, capacitate de care dă dovadă memorialistul, împotriva orbirii cugetului produsă de spaimă; n. n.) "Şi, spre surprinderea mea, afară de cei doi elevi, care nu-l bătuseră pe Comşa, mai erau vreo cinci, şase tineri, dintre care cunoşteam şi eu pe unul, care nu au acceptat să lovească. Prisăcaru le-a spus acestor tineri refractari să treacă lângă uşă, unde au fost bătuţi atât de crunt că nu se mai puteau mişca. Ceilalţi s-au bătut între ei până la sânge. Prisăcaru, după ce a considerat că era îndeajuns a ordonat oprirea bătăii.

Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment într-atât, că nu mai ştiam ce să credem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră, sunt puşi acum să se omoare între ei; Doamne Sfinte! Ce spectacol, ce grozăvie!" (p. 95). Nu culoarea, nu vocabularul ales, nu înşirarea verbelor de acţiune conduc la sentimentul puternic ce se dagajă din cele două paragrafe, ci simpla enunţare a faptelor. Ea este suficientă să se creeze impresia goyescă a panoramei.

Memoria extrem de precisă a scriitorului ne aduce în faţa ochilor un caz în care atitudinea datorată nepierderii conştiinţei de sine, nici a acribiei de a distinge cea mai importantă necesitate a momentului, ajung pe culmile eroismului cel mai modest de închipuit, într-o relatare în care umorul involuntar (Eugen Negrici a definit conceptul) se îmbrăţişează cu terifiantul.

Nicolae Popa refuza să-şi bată codeţinuţii. La o intrare în cameră a lui Ţurcanu, Zaharia a raportat cazul. " Ţurcanu s-a îndreptat apoi spre prici, i-a făcut semn lui Popa să vină la el, l-a înşfăcat de gulerul hainei şi i-a dat o palmă peste obraz cu atâta putere încât i-a luxat mandibula, desfigurându-l. Popa nu era filozof, însă el s-a comportat în acel moment ca sclavul Epictet. Simţind că nu mai putea închide gura, cu o voce blândă şi pronunţând foarte greu cuvintele, l-a rugat pe Ţurcanu, zicându-i: "Domnule Ţurcanu, vă rog respectuos să binevoiţi să-mi daţi o palmă şi de partea cealaltă, poate o să-mi puneţi falca la loc". Foarte curios pentru acest monstru, care era Ţurcanu, a fost atunci faptul că, uitându-se la Popa şi auzind cele spuse, a zâmbit, spunându-i şi el: "Hai, Nicolae, să încerc". Şi cu o mână i-a ţinut partea luxată iar cu stânga i-a articulat o palmă puternică din partea opusă. Nicolae apropiind maxilarele a constatat că mai rămăsese un mic spaţiu între ele. De aceea l-a rugat să-i mai dea încă o lovitură sub mandibulă, ca să i-o apropie de maxilarul superior. Ţurcanu i-a mai dat atunci una şi înfăţişarea lui Popa a revenit la normal. Cum această operaţie a fost făcută de un călău şi nu de un specialist ortoped, Nicolae a rămas pentru toată viaţa cu o mică deficienţă: când maxilarele se apropiau, în regiunea molarilor se observa o mică distanţă între ele. De aceea Nicolae mesteca arpacaşul cu dinţii şi nu cu măselele" (p. 127-128).

Moartea, oricât de înmărmuritoare, în cuvintele lui Bordeianu e concretă ca în realitatea cumplită din ceasurile când a intervenit. Cele ce urmează vin după punerea în pagină a unei îndelungate torturi. " Pintilie avea un fizic delicat şi de aceea loviturile pe care le-a îndurat i-au fost fatale. (...) Pe corp nu i-am văzut rănile, căci nici unul dintre noi nu a avut voie să-l dezbrace. La baie n-am fost timp de şase luni ca să ne vedem rănile şi să le putem denunţa mărturisind. Cămaşa şi izmenele lui erau lipite de corp, doar capul i se putea vedea, un cap desfigurat şi tumefiat, cu ochii abia vizibili, ascunşi în fundul orbitelor. În urma bătăilor, cât a ţinut degradarea cu fecalele (obligaţia de a şi le mânca; n. n.) şi până în ziua când Pintilie şi-a dat sfârşitul, majoritatea dintre noi nu era decât o masă de carne sângerândă şi tumefiată, pe care o simţeam abia când ni se lipeau cămăşile şi izmenele de corp.

Iată şi lovitura de graţie în jertfa lui Pintilie. Zaharia (şeful comitetului de reeducări din acea încăpere; n. n.) a plecat dimineaţa din camera noastră. S-a întors după puţin timp şi a început să fredoneze câteva cântece (această manie inexplicabilă îl caracteriza, astfel 'încălzindu-se' pentru chinurile pe care intenţiona să le aplice; n. n.) , s-a dezbrăcat de cămaşă şi a venit în faţa lui Pintilie, care era lângă mine. L-a întrebat încă o dată dacă mai crede în Dumnezeu şi în Legiune. Pintilie, care era atât de slăbit că nu mai putea mişca, a mai avut puterea să clatine din cap un "da" categoric. Atunci, demonii care-l stăpâneau pe Zaharia s-au năpustit asupra lui, şi l-a lovit timp de o oră cu toate instrumentele de tortură, până când nu mai semăna a om. Apoi l-a aruncat pe prici, unde nu mai putea sta decât rezemat de mine şi de Tudose. După această ispravă, Zaharia a plecat din cameră, să raporteze lui Ţurcanu şi Zeller că ordinul lor a fost executat.

În acest timp, Pintilie a avut o revenire spirituală care ne-a îngrozit. În clipa aceea sufletul lui călătorea parcă printre aştri. Iată ultimele lui cuvinte, care îmi sună şi azi în urechi, şi-mi vor suna până voi închide ochii. "Văd printre aştri..." apoi şoptit, încât nici eu, nici Tudose sau Gelu Gheorghiu nu am putut desluşi ce spunea. "Am ajuns în galaxia lui Halas şi văd..." Şi vocea lui a încetat. În acel moment am fost convins că Pintilie înnebunise, şi aşteptam cu toţii să-şi dea sufletul. În camera 3 subsol domina tăcerea, groaza înaintea morţii.

Trăiam şi noi acum cu frica şi groaza că vom înnebuni înainte de a fi ucişi, ca Pintilie.

(...) Pintilie nu se mai sprijinea de mine şi Tudose, nu mai răsufla, era căzut cu faţa pe prici. Am imaginea clară a momentului când a fost tras de un picior de pe prici, şi a căzut ca un buştean pe ciment, iar apoi a fost tras de picior şi scos afară" (p. 142-143). Vizualul şi auditivul, mişcarea şi staticul, lumea exterioară şi cea interioară, raţionalul şi iraţionalul, nararea şi cuvântarea, toate concură în aducerea tragediei desfăşurate în faţa privirilor lăuntrice ale cititorului.

Aş insista puţin asupra metehnei-semnal a gorilei cântătoare Zaharia, cazul fiind ieşit din comun prin jocul scenic al personajului, ce-l binedispunea, în mod paradoxal, pentru o comportare categoric opusă. Să fie vorba despre un cinism feroce? Să fie vorba despre tentativa lui de a uita, cu o clipă înainte, ceea ce se pregătea tocmai să făptuiască? Să fie vorba despre un mijloc de a-şi aduna curajul necesar pentru a-şi duce misiunea barbară la bun sfârşit? În cazul său e ilustrată zicala: extremele se ating, mai bine decât în orice alt exemplu. Cât despre minunile spiţei, care şi-au ştiut înălţa sufletele până în zona creativităţii celei mai diafane, aceea a exprimării prin inefabil, a exprimării muzicale, câtă ruşine trebuie să resimtă aflând în ce chip le era folosită inspiraţia, dacă le-ar parveni această informaţie...

" Zaharia (...) n-a mai întrebat pe nimeni nimic, ci a aruncat ciomagul pe prici şi ca de obicei a început să fredoneze sau să fluiere diferite melodii, care de care mai plăcute. Am mai spus că, atunci când cânta, faţa i se transforma în faţă de om, dar din momentul când înceta, ea devenea bestială că îţi era groază să-l priveşti. Ura, revolta, mânia, cinismul şi bestialitatea de lup încolţit gata să-şi sfâşie victima, toate i se citeau pe chip. Dezlănţuirea lui Zaharia se manifesta apoi cu o putere fizică care nu mai era a lui, ci a demonilor care îl posedau. Dezbrăcat de cămaşă şi cu ciomagul pe care-l schimba cu centironul sau cu biciul, a început să ne zdrobească pe toţi în aşa hal, de parcă am fi fost nişte buşteni de lemn. După stingere, Zaharia a făcut singur, toată noaptea de planton, fredonând sau fluierând un repertoriu foarte bogat de arii" (p. 131). Ce a urmat nu mai contează, ci doar legătura dintre 'pregătire' şi explozie.

Despre ce elevi a fost vorba cu câteva pagini mai sus şi care este însemnătatea lor în economia mărturisirilor? Pomenirea lor aduce în primul plan poate cea mai interesantă observare de sine a autorului, aceea a decăderii personale comparată cu tăria altora din jurul său şi a redobândirii de sine.

Trebuie să ne întoarcem din drum în prima cameră unde a fost el depus în penitenciarul Piteşti, celula 18; acolo a vieţuit alături de Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară şi de Alexandru Munteanu, şeful studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Pentru a înţelege cele ce au urmat, este necesar să aflăm că cel dintâi, student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, fusese în Germania, unde îşi dedicase timpul studiului, şi reprezenta o capacitate rar întâlnită la tinerii de vârsta sa. Cei doi colegi l-au rugat să atace pentru ei o introducere în istoria filosofiei. " Expunerile lui erau făcute de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi atrăgătoare, încât opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară.

Cele 11 luni, cât am stat cu Oprişan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare" (p. 69), deci din toată detenţia, recunoaşte cu căldură şi sinceritate înduioşată autorul.

Conduşi în camera demascărilor, supuşi unei torturi permanente timp de o săptămână, preschimbaţi în carne hăcuită şi zoi de sânge, " în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere" (p.90). Costache Oprişan fu legat de picioare cu o funie. Munteanu primi un ciomag şi, la poruncă, izbi în tălpile celui întins - acestea îi fuseseră indicate, restul corpului nemaiputând primi nici o lovitură -, izbi fără prea multă vlagă, deoarece nu mai avea putere. Iosub urmă la rând să-şi lovească prietenul. O făcu în câteva rânduri. " După aceea a scăpat ciomagul din mână spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ (...) .

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci şi nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi judecat în acea clipă) l-am auzit pe Prisăcaru strigând: "Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie, că este un mare şef legionar ". (...) Lunguleac s-a apropiat de mine şi m-a izbit în faţă cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: "Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici".

Ştiu că am lovit dar nu în faţa ameninţării ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai gândi şi raţiona. (...) Am lovit omul pentru care aş fi fost capabil să merg la moarte. Cu voie sau fără voie, încet sau tare, nu mai are importanţă, ci faptul că am lovit contează şi de aici a început căderea" (p. 91). Crearea acelei "confuzii" speciale duce la formarea 'mediului raţional' în care se poate naşte 'obedienţa' de robot. Asistăm, datorită preciziei analizei la care s-a supus Dumitru Bordeianu ulterior, la fracţiunea de secundă când omul e deposedat de sine însuşi şi devine unealtă perfectă o voii potrivnice aparţinând altcuiva.

Veni momentul să lovească şi Comşa. Refuză! " Refuzul lui de a-şi lovi şeful şi camaradul i-a zguduit pe toţi (...). Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele şi deci nu putea să-l lovească. În urma acestui dublu refuz, Comşa a fost legat de picioare şi au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu, fraţi de cruce, să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comşa, doi dintre elevi au refuzat ordinul" (idem). Împreună cu Comşa suferiră purgatoriul.

Important pentru ceea ce urmărim este reacţia lui Bordeianu, în ea căutând trăirile sutelor de tineri care s-au văzut aruncaţi în afară din ei înşişi, în hăul descompunerii morale, de care suntem apţi toţi, fără a fi conştienţi de aceasta.

" Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi, dar văzând gestul lui Comşa şi al lui Oprişan, şi mai ales al celor doi elevi, m-am revoltat pentru prima oară împotriva mea şi m-am desconsiderat ca nimeni altul; fusese de fapt începutul căderii mele.(...) Dacă n-ar fi fost atitudinea (...lor) , aş fi putut crede că toţi studenţii au fost nişte criminali. Comşa, Oprişan şi cei doi elevi m-au trezit la cea mai crudă realitate" (p. 91-92).

Şcoala caracterului (ce cumplită era ea în acele condiţii, pe buza morţii!) nu se încheiase. " Se zice că prima greşeală este cea mai grea de făcut, pentru că în momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat şi căderea nu mai poate fi oprită.

În mintea mea se desfăşura un proces, al cărui conţinut era următorul: dacă Ieronim Comşa, Costache Oprişan, precum şi cei doi elevi, au avut curajul şi tăria să refuze de a lovi, iar eu m-am supus ordinului din slăbiciune şi neputinţă, însemna că eu voi ajunge chiar mai rău decât Virgil Bordeianu (tizul său; unul dintre călăii notorii ; n. n.) . Şi în acele momente de descumpănire am jurat, în sinea mea, să încerc şi iarăşi să încerc, cât timp voi mai putea, să nu mai lovesc şi să cer numai ajutorul lui Dumnezeu, să mă întărească şi să-mi dea putinţa de a răbda" (p. 92).

Una este decizia nobilă luată de a răbda şi alta este să ...te mai poţi răbda după cele săvârşite! " M-am întâlnit cu Oprişan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu m-am mai putut uita în ochii lui. În momentul când îl salutam şi el îmi răspundea, nu am avut tăria, nici curajul, să mă duc şi să-i cer iertare" (idem).

Şi, pasul imens de reapropiere de acel sine însuşi ce îl reprezenta cu adevărat a fost străbătut. Când Străchinaru a fost pus să-l bată pe Bordeianu şi a refuzat, i s-a cerut, drept urmare, celuilalt să-l bată pe el. Iar Dumitru Bordeianu s-a învins şi a refuzat la rândul său să fie obedient. Ambii fură daţi pe mâna altora şi-şi încasară plata demnităţii. Între timp, avusese exemplul a cinci elevi ce nu cedaseră îndemnului de a scăpa de tortură prin torturarea altora. " Fiecare s-a comportat şi acţionat în funcţie de "genele" lui sufleteşti, de zestrea lui morală şi în primul rând de credinţa lui în Dumnezeu, de dragostea faţă de El şi faţă de semenul său" (p. 96). Observaţia este capitală, fiindcă vine nu de la cineva care habar n-are ce au însemnat torturile reeducărilor, ci de la omul care a căzut şi s-a redresat, care a văzut sute de inşi căzând şi zeci care n-au bătut şi i-au devenit exemplu! Evoluţia trăirii poruncii lui Hristos, pentru Dumitru Bordeianu, în această relaţie, este atât de spectaculoasă încât, mai târziu, printre altele, a trecut şi prin următoarea cumpănă.

" Într-o bună seară, aproape de ora nouă, s-a întors Zaharia de la camera 4 spital, fredonând câteva cântece. S-a oprit în dreptul priciului meu şi mi-a zis să-l urmez. M-a dus şi m-a instalat pe priciul comitetului de tortură, m-a legat de mâini şi de picioare şi s-a adresat celorlalţi: "Veniţi să vă îmbrăţişaţi camaradul, care v-a fost şef de cameră şi nu a vrut să bată". (...) Mărturisesc însă cu frica lui Dumnezeu că niciodată până atunci nu m-am simţit totuşi mai aproape de oameni şi mai afectuos faţă de ei, ca în acea noapte de neuitat. În loc să trăiesc ura şi răzbunarea, trăiam plăcerea şi satisfacţia - s-ar părea paradaxală - că cei care mă loveau nu o făceau din ură, ci pentru că erau înnebuniţi, constrânşi şi torturaţi să facă ceea ce făceau. În clipa aceea i-aş fi strâns în braţe şi le-aş fi sărutat rănile şi vânătăile de pe corp. Nu m-am uitat şi am închis ochii, să nu văd cine mă lovea, pentru că în aceleaşi împrejurări şi eu îl lovisem pe cel mai drag şi stimat camarad, pe Costache Oprişan, la camera 2 parter. Dimpotrivă, trăiam bucuria că trebuia să-mi plătesc slăbiciunea, cum spunea Bogdanovici înainte: "Frate, aşa se plătesc greşelile". Şi martor mi-e Dumnezeu că în acele momente nu aveam în sufletul meu nici cea mai mică urmă de ură, de desconsiderare, de repulsie sau vreo dorinţă de răzbunare faţă de camarazii mei; dimpotrivă, toţi îmi erau dragi aşa cum de puţine ori mi-a fost dat să simt" (p. 167-168).

O săptămână a fost lăsat să i se vindece rănile, după care a fost bătut individual. S-au găsit iarăşi eroi ce au refuzat s-o facă. " Cei care au acceptat nu au lovit nici unul cum li se ordona, ci dimpotrivă, eu îi rugam să lovească mai tare, iar ei, cu şiroaie de lacrimi pe obraz, executau ordinul neîntrecând însă nici unul măsura. Jumătate din cameră, cei care refuzaseră să mă lovească, au fost şi ei bătuţi crunt după aceea. Dar durerea mea pentru suferinţa lor întrecea cu mult suferinţa pe care mi-o pricinuiseră cei care mă loviseră. Cine ar putea crede sau înţelege că poţi iubi cu atâta afecţiune pe cel care ţi-a provocat atâta durere? Cei care n-au trecut pe acolo nu vor crede şi nu vor înţelege" (p. 168).

Comentariul meu nu poate aduce nimic nou, fără să întunece oarecum lumina tainică degajată din aceste rânduri nepământeşti; ele şi multe altele mărturisind despre Piteşti şi Gherla se cuvine să intre în Vieţile Sfinţilor şi în orice scriere îndrumătoare pentru viaţa duhovnicească. După cum pe ele sunt datoare să se întemeieze elogiile supreme ce le-ar mai aduce literatura Omului în veac!...

Nu se poate să vorbim despre capacitatea autorului de a trasa etapele decăderii sale şi a tuturora dintre cei aflaţi în aceeaşi încăpere cu sine, fără să dăm curs şi citării a două torturi complet ieşite din comun, anevoie de închipuit, ce au precedat demascările a tot ce ştiau despre alţi luptători cunoscuţi dar nedenunţaţi în anchetele Securităţii, deci rămaşi în libertate (interesul acelora care au iniţiat reeducările fiind să ajungă pe urmele lor şi să-i aresteze), despre tot ceea ce s-a discutat şi plănuit, eventual, prin alte celule pe unde au trecut şi oroarea de a mărturisi toate intimităţile personale, ale rudelor, ale cunoştinţelor (pentru umilirea publică definitivă a demascaţilor, să li se taie pentru totdeauna posibilitatea de a mai fi adoptaţi drept modele).

" Iată în ce a constat această metodă de tortură, care a durat timp de o lună, cu foarte puţine intermitenţe. Tortura era aplicată fiecăruia după un anumit ritual căruia nimeni nu i se putea împotrivi, căci cel destinat supliciului era legat de mâini şi de picioare şi i se punea un căluş în gură, ca să n-o mai poate închide. Apoi i se turna pe gât până la un kilogram de zeamă de varză sau castraveţi, cu o mare doză de sare. Pentru a neutraliza orice reacţie, un membru din comitet se aşeza pe picioarele torturatului, un altul îl ţinea de cap în timp ce al treilea îi turna saramura pe gât. După o jumătate de zi aveai o senzaţie de sete îngrozitoare. Voi încerca să descriu folosind un limbaj cât mai potrivit cu situaţia, ca cititorul să-şi poată face o cât de vagă idee despre această tortură" (p. 135; subliniem dorinţa autorului de a transmite cu exactitate cititorilor trăirile sale, cu toate că elaborarea textului nu atinge acest grad de claritate râvnit, după cum menţionam cu privire la ediţia iniţială, ceea ce nu înseamnă că, în multe pasaje, cum este şi cel de faţă, puterea evocării sale n-ar zgudui, în pofida stângăciilor şi a repetiţiilor ce nu dispar). "Dacă puteam suporta foamea, bătaia, durerea altor torturi, în schimb setea era ceva mai presus de durere. Nu aveam altă apă să bem decât cea din felul de mâncare, care însă nu ne putea potoli setea. După trei-patru zile aveam toţi buzele uscate şi sângerânde, din cauză că ni le lingeam până ce crăpa pielea pe ele. Până şi limba era uscată din lipsă de salivă. În faţa ochilor defilau râuri, izvoare şi cascade de apă dulce care ni se revărsau în gură. Niciodată în viaţa mea nu am visat atâtea râuri, izvoare şi cascade frumoase ca cele ce mi se scurgeau în gură ca să-mi potolească setea. Poet de aş fi fost, nu aş fi putut găsi cuvinte prin care să-mi exprim fericirea ce mă cuprinsese în vis la vederea atâtor râuri şi izvoare. Ne-am deshidratat atât de mult încât feţele noastre aduceau a măşti mortuare. Doamne! Cât de cumplită şi epuizantă ne era setea!

Se apropia Crăciunul iar noi eram torturaţi de sete de mai bine de două săptămâni. Mulţi dintre noi am băut saramura fără a fi forţaţi, deoarece în timpul operaţiei forţate riscam să ni se scurgă în plămâni zeama. Până la urmă însă toţi beam porţia rezervată de parcă am fi băut apă dulce. Atmosfera din cameră se putea citi pe feţele noastre. Eram capabili atunci de orice şi atât de înspăimântători încât te întrebai dacă aveai în faţă fiinţe umane sau alte arătări. Nu mai aveam salivă în gură iar mucoasa bucală şi limba erau uscate şi crăpate că îţi venea să urli. Faringele, şi el uscat, te ardea ca focul dându-ţi incontinuu o senzaţie de vomă chinuitoare. Uneori aşteptam cu o deosebită nerăbdare să ne aducă şi zeama ca să ne mai potolească setea. Şi atunci, pentru a ne mări supliciul, au redus cantitatea de zeamă mărind însă cantitatea de sare, în aşa fel încât lichidul era un fel de pap. Groaza că nu puteam şti cât va dura această tortură pusese stăpânire pe noi. Ni se părea că nu avea nici început nici sfârşit. Mulţi dintre noi ajunsesem la convingerea că ne vor ucide prin însetare, tortură mult mai groaznică decât foamea. Celelalte metode de tortură îţi provocau dureri şi suferinţe de nesuportat, dar tortura prin însetare era atât de chinuitoare că preferam de o mie de ori să fim bătuţi numai să ni se dea apă să bem. Cei din comitet, ca să-şi bată joc de noi, puneau apă într-o gamelă şi ne-o treceau pe la nas. Îmi amintesc de Fag Negrescu, care nu era legionar şi care era mult mai tânăr decât noi. Pe faţa lui se citea însă nebunia de care eram cu toţii cuprinşi. Când unul din comitet a trecut cu gamela de apă pe la gura lui Negrescu, acesta a sărit din poziţia şezând şi smulgând-o din mâna celui din comitet, a fugit cu ea pe prici. Până să-l prindă, băuse toată apa din gamelă. S-a ales cu o bătaie atât de cruntă că nu mai putea sta în nici o poziţie. Şi nici setea nu şi-a potolit-o, sărmanul, pentru că i s-a turnat imediat pe gât atâta saramură câtă apă băuse. Cumplită lecţie, ca nimeni să nu mai îndrăznească să repete gestul lui Fag (...).

În ultima săptămână, cei mai tineri dintre noi nu au mai putut suporta această tortură, nemaiputând sta nici în poziţia fixă. Îţi era mai mare mila de ei să-i vezi în ce stare ajunseseră. La o inspecţie a lui Ţurcanu, poate pentru că şi-a dat seama de starea în care eram, s-a uitat la fiecare cu privirea lui care te îngrozea şi, adresându-se întregii camere, a spus: "Ei bine, măi bandiţilor, aşa o să vă omor şi o să vă ţin numai în chinuri. Clasa muncitoare nu are milă; mila este o stare patologică a bandiţilor de creştini". Desigur că nimeni nu i-a răspuns. La plecare i-a şoptit ceva la ureche lui Măgirescu, Zaharia fiind absent. Nu am ştiut ce i-a spus, dar în zilele următoare nu ni s- a mai dat saramură iar masa a revenit la "normal", adică la starea de apă chioară care nu ne putea însă potoli setea. În seara de Crăciun această tortură a încetat.

(...) Celor mai tineri au început să le dea puţină apă, cu câteva zile înainte de încetarea satanicei experienţe.

(...) În ultima zi, Măgirescu şi Păvăloaia, în lipsa lui Zaharia, ne-au dat la fiecare câţiva stropi de apă, să ne mai potolim gura uscată şi crăpată. Dar setea a mai durat încă vreo săptămână, până ce organismul s-a desărat. Măgirescu, rămas singur în cameră, a venit o dată la mine, m-a luat şi m-a dus la tineta de apă îndemnându-mă să beau. Aşa am băut trei gamele pline şi dacă m-ar fi lăsat, cred că aş fi băut tineta întreagă" (p.135-137).

Crăciunul din 1950 aduse cu sine o culme a degradării victimelor, " din domeniul patologiei" , exclamă memorialistul, de ca şi cum cele relatate până acum ar fi fost roadele unor minţi sănătoase...

În dimineaţa celei dintâi zile a sărbătorii Naşterii Domnului, şeful comitetului, numitul Zaharia, "a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţia fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face în tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. (...) După ce unii şi-au facut necesităţile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat să se aşeze pe marginea priciului, să-şi ia lingura şi să-şi mănânce fecalele. (...) Mulţi au refuzat să-şi mănânce fecalele iar alţii au avut reflexe de vomă de aveai impresia că-şi vărsau maţele din ei. (...) Unii dintre noi şi-au mâncat fecalele. (...) Din cauza refuzului altora, a început o bătaie cum numai în camera 2 parter trăisem. (...) Mulţi dintre noi am scăpat gamelele din mâini, murdărind în acelaşi timp şi priciul cu fecalele care degajau un miros greţos. Cei care vărsaseră fecalele pe ei au fost duşi la WC să-şi spele hainele pătate, iar fecalele căzute pe ciment au fost strânse cu pumnii şi aruncate în tinetă. (...)

Cei care au fost sortiţi să-şi mănânce fecalele, după bătăile pe care le-au îndurat, erau atât de schilodiţi, că stăteau ca nişte statui nemişcate pe priciuri. Au fost crunt bătuţi şi cei care au avut curajul să-l înfrunte pe Zaharia şi să-i spună că nici cei mai odioşi monştri n-ar fi fost în stare să-şi degradeze semenul într-un chip atât de bestial.

(...) Peste resturile de fecale rămase în gamelele noastre s-a turnat apoi zeama de toate zilele, obligându-ne să mâncăm aceasta scârboşenie. Cu toate că Pintilie şi Nedelcu au refuzat să mănânce, li s-a pus căluş în gură şi li s-a introdus acest amestec pe gât cu linguriţa.

(...) Pe cei ce ştiau să cânte colinde de Crăciun ( ...Zaharia) i-a adunat pe priciul lung într-un colţ şi le-a distribuit la fiecare hârtiile aduse. Pe ele erau scrise, pe melodiile colindelor, cele mai scabroase cuvinte la adresa Fiului lui Dumnezeu şi la adresa Sfintei Fecioare Maria.

(...) Au (...) refuzat să cânte aceste monstruozităţi: Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu şi Gelu Gheorghiu. Toţi aceştia au fost supuşi pentru aceasta la groaznice bătăi, iar cântecele au fost intonate toate cele trei zile ale Crăciunului.

A doua zi de Crăciun ne-au obligat iar să ne facem nevoile în gamelele în care mâncam şi din acea zi blestemată şi până la Paştele lui 1951, nimeni dintre noi, afară de cei din comitet, n-a mai avut voie să-şi spele gamelele şi lingurile. De asemenea, apa din tinetă nu mai aveam voie să o bem din ceaşca de pe capacul tinetei, ci trebuia să turnăm apa din ceaşcă în gamela noastră înainte de a o bea. Mulţi dintre noi, ca să mai lungească timpul până când aveau să fie obligaţi să-şi mănânce fecalele rămase în gamelă, se abţineau să aibă scaun. Fapt ce a dus repede la constipaţie care a antrenat şi alte complicaţii grave.

Tot a doua zi de Crăciun mi-a venit şi mie rândul la această degradantă încercare. (...) Ca şi în prima zi, unii dintre noi au avut o puternică reacţie de vomă numai văzând în gamelele din care trebuiau să mănânce, aceste dejecţii. Unii au încercat să-şi închidă ochii, ţinându-se cu mâna de nas, iar alţii n-au putut lua nici măcar o lingură. (...) Oricât am fost silit şi bătut şi oricât aş fi încercat, reflexul de vomă a fost mai puternic şi m-a împiedicat să înghit propriile mele fecale. (...) Până la a treia zi de Crăciun n-a scăpat unul fără să treacă prin această siluire.

(...) În zilele următoare s-a procedat în acelaşi fel şi cu urina, cu rezultate mai eficace. Culmea degradării a fost atunci când o parte din noi au fost forţaţi să mănânce fecalele altuia (...) Unii dintre noi au preferat să mănânce propriile fecale, pentru a nu fi obligaţi să le mănânce pe ale altuia. Această siluire paranoică a durat vreo trei săptămâni, iar pentru alţii câteva luni, timp în care am fost atât de crunt bătuţi pentru că refuzam să ne supunem, încât aceste săptămâni au fost pentru noi începutul unui delir colectiv.

Anul Nou 1951, după mărturisirile de mai sus, refuz să mi-l mai amintesc.

În aceste săptămâni de oroare, Pintilie şi Nedelcu au fost atât de sălbatic torturaţi, că primul a murit iar celălalt a înnebunit (p.138-141).

Nu are rost să ducem mai departe această investigare a scrierii lui Dumitru Gh. Bordeianu. Este memorialistul reeducărilor cel mai patetic, cu darul cel mai bogat al evocărilor, fie umane, fie de trăire, el este cel mai subtil observator al drumului încâlcit străbătut de psihicul uman în căutarea de sine, iar truda sa în redactare a fost pe deplin răsplătită prin opera sa, care a primit şi generoasa stilizare a profesorului şi romancierului Marcel Petrişor, devenind astfel mai accesibilă lecturii.

   Mihai Rădulescu

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.