Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

URBEA MEA DE ALTĂDATĂ:

 MEŞTEŞUGURI LEGATE DE NEVOILE ALIMENTARE ALE SUCEVENILOR

 

Tiberiu COSOVAN

 

 

Grupaţi pe profesii pe uliţele târgului încă din perioada medievală, constituiţi - aşa cum atestă documentele - de la începutul sec. al XVI - lea în „frăţii” şi bresle, negustorii şi meşteşugarii Sucevei au contribuit totodată la conturarea fizionomiei şi texturii urbei. Nevoile crescânde ale domniei, ale marilor dregători şi ale populaţiei în continuă creştere au determinat schimbări şi în activitatea comercială şi meşteşugărească din zonă. Hrisovul (refăcut din anul 1673) „Frăţiei Blănarilor şi cojocarilor din Suceava”, document care menţionează un număr de 104 meşteşugari şi negustori reprezentând 39 de categorii profesionale (cel mai mare număr de meseriaşi fiind cojocarii şi blănarii, urmaţi de croitori, ciubotari şi cizmari, zidari, fierari, olari şi dulgheri) oferă date şi cu privire la gruparea şi amplasarea topografică a meşteşugurilor pe uliţele din jurul bisericilor de mahala. Meşteşugarii blănari şi cojocari spre exemplu erau concentraţi în zona Şipotului, acolo unde se afla şi biserica patronală de breaslă Sf. Vineri sau Sf. Paraschiva, datată din a doua jumătate a sec. al XV- lea, biserică grav avariată la cutremurul din anul 1684. Meşterii olari erau aşezaţi de asemeni în zona Şipot, dar şi în jurul bisericilor Sf. Nicolae, Sf. Cruce şi Sf. Toader, catastiful părând să indice existenţa unui cartier (mahala) al olarilor. Măcelarii şi casapii, care deţineau în urbe o pondere însemnată în rândul practicanţilor meşteşugurilor legate de nevoile alimentare (frăţia măcelarilor din Suceava avea ca patron hramul bisericii Buna Vestire, călătorul străin Bartolomeo Bassetti fiind cel care relata la 1644 că exista un altar într-una din bisericile catolice ce aparţinea frăţiei măcelarilor din oraş), îşi aveau locul lor unde făceau tăierile şi îşi desfăceau marfa.

 

Măcelarii şi casapii

 

Meserii ca cele de măcelar, pitar sau cârciumar se practicau în Suceava de multă vreme. Privilegiul lui Alexandru cel Bun acordat negăţătorilor lioveni (1408) stabilea ca aceştia în caz că doreau să ţină în casa lor din oraş cârciumă, măcelărie sau pitărie trebuie să plătească aidoma celor ce exercitau profesunile cu pricina. Mai târziu, la 1761, voievodul Grigore Callimachi într-o scrisoare adresată arhimandritului şi dichiului Sucevei, Calistrat, şi ispravnicului Ghiorghe, prin care dădea drept negustorilor creştini să-şi ridice dughene pe locul bisericii Sf. Dumitru („care sfântă bisărică din trecerea vremilor rămîind de tot părăsită şi la răsipă şi stricare  atât acoperământul ei cu cele den afară cât şi înlontrul ei”) stabilea că „cei ce se hrănesc cu bucate, pentru mâncarea norodului la zile de târg, fiindcă au trebuinţă de foc pentru făcutul bucatilor au socotit ca să fie deoparte ca să fie feriţi de frica focului şi starea lor cu hrana ce au să fie la uliţa ce mergi alăturea cu zăplazii lui Sfetei Dimitrie şi cu casa lui Neculai Chiţăscul” şi semnala „asupra mesărniţălor, unde să taie vitili, înspre Suceava, cum şi trunchiurile, ce taie şi vându carne, să stea unde s-au aşăzat, lângă pivniţa lui Solomon starostile, pe drumul ce mergi la vali asupra Mitropolii Vechi în Uliţa Datornicilor”. Fiind nemulţumiţi de faptul că nu câştigau din tăieri, măcelarii suceveni au cerut Administraţiei Bucovinei, la 18 februarie 1796, ridicarea preţului de desfacere a cărnii. Ca urmare a ordinului Comisariatului ţinutal într-una din zilele de târg săptămânal (joi) măcelarii în prezenţa reprezentaţilor comunităţilor române, armene şi germane, au tăiat 4 animale (un bou, un juncan, o vacă şi un viţel) cumpărate în târg cu 41 de florini şi 9 creiţari demonstrând că în urma vânzării cărnii şi pieilor au obţinut doar 37 fl şi 13 ˝ cr. Comisia a constatat astfel că se realizează o pierdere şi deci imposibilitatea acoperirii plăţii impozitului pentru scaunul de măcelărie, lefurile calfelor iar măcelarii nu nu obţin „câştigul legiuit”. În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea măcelarii din Suceava se asociază în vederea arendării dreptului de tăiere şi vânzare a cărnii. Când în urbe şi în împrejurimi staţionau sau treceau trupe austriece măcelarii se obligau să asigure zilnic carnea pentru armată. Un “Protocol” întocmit la 27 iunie 1796 încheiat între Comisariatul Ţinutal Cezaro-Crăiesc al Sucevei şi proprietarii de scaune de măcelărie din Suceava stipulează că „se leagă zişii proprietari de scaune de măcelărie să aprovizioneze în totalitate comandamentul aflător şi staţionar aici, sau trupe mărşăluind pe aici cât şi populaţia originară de aici din oraş, creştini şi evrei, întreg anul, în tot timpul, mereu şi continuu, cu carne de vită, suficietă, bună şi comestibilă”, stabilea preţurile şi stipula că „aici în oraş, nimănui altul nu-i este îngăduită tăierea vitelor mari sau mici, pe perioada acestei arendări” exceptând Cutul, Zamca şi Iţcanii unde “pot să existe măcelării, ca întotdeauna”. Măcelarii şi casapii au constituit o branşă importantă în continuă creştere. Dacă în statistica din anul 1840 breasla cuprindea 14 membri în 1910 erau în număr de 28 din care 11 se specializaseră în prepararea cărnii.

 

Brutarii şi morarii

 

Brutăria constituia de asemenea o branşă cu importanţă deosebită. În situaţia statistică privind asociaţiile profesionale existente în oraşul Suceava întocmită la data de 6 decembrie 1874, brutarii, măcelarii şi morarii (germană: “Des Backer, Fleischhacker und Hutmachergewerbe”) făceau parte din aceeaşi asociaţie. În perioada modernă pâinea intrase deja în structura alimentaţiei urbane. Locul simplilor „pitari” a fost luat însă de meşteri brutari tot mai specializaţi, iar numărul acestora a sporit şi s-a diversificat: de la 4 brutari pomeniţi în urbe la 1840, s-a ajuns, în 1910, la 13, din care 3 sunt menţionaţi ca “franzelari” şi “meşteri covrigari”. Specializările în cadrul branşei vizează sorturile diferite de pâine; la 1856 pe piaţa suceveană se găseau „franzelă din făină fruntea” (1 kg), franzelă din făină albă (2 kg), pâine din făină albă obişnuită (1 kg), pâine poloneză (3 kg), pâine de secară (cu greutăţi diferite).

 

Brutarii aveau atât cuptor pentru coacerea pâinii cât şi o “boltă”, prăvălia pentru desfacerea produselor lor. Legat de acest meşteşug trebuie consemnat şi cel al măcinatului cerealelor,  care se menţinea însă ca o profesie de sine stătătoare practicată de morari. Numărul morilor era însă insuficient în zonă. Orăşenii Sucevei stăpâneau, în cea de-a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, două mori, una la marginea urbei, între Şcheia şi Sf. Ilie, şi alta în zona Şipotului, ridicată în anul 1783 de Gertler, în “Groapa oraşului”. Ulterior s-au mai construit încă două mori, una în Iţcanii Vechi, “pe terenul mai jos de Biserica Adormirea Maicii Domnului”, şi alta care apare menţionată ca fiind proprietatea lui Ioniţă Archip. Morile utilizau energia hidraulică dar pentru că astfel nu puteau să lucreze tot timpul anului au fost ulterior acţionate şi cu ajutorul cailor. În primele decenii ale sec. al XIX-lea, la Suceava funcţionau 5 mori dintre care două erau dotate cu motoare electrice (moara sistematică Kluger-Rachmuhar-Weitman, de pe strada Bosancilor, cu o capacitate de 9-10.000 kg/zi, şi Moara „Unirea” (amplasată pe gârla ce mergea paralel cu râul Suceava,situată în apropierea Uzinei de Apă), cu o capacitate mai mică, de numai 700 kg/zi, care i-a aparţinut iniţial lui Teofil Hotincean, dar pe care apoi a vândut-o, moară care a fost demolată, deşi ar fi fost încă utilă, în vara anului 1948.

 

Tiberiu COSOVAN

Suceava, 2 septembrie 2007

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)