Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Prof. Tiberiu CiobanuDOMNII SCURTE, DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR

„IO MIHAIL VOIEVOD”

 

Prof. Tiberiu CIOBANU (foto)

□ Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

□ Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

            Domn al Ţării Româneşti, din ianuarie (înainte de 31) 1418 şi până în mai (înainte de 26) 14201, Mihail I a fost, se pare, unicul fiu legitim al lui Mircea cel Bătrân (23 septembrie 1386 – 31 ianuarie 1418)2. El a preluat coroana Basarabilor la moartea tatălui său (care şi l-a asociat de altfel la domnie, încă de timpuriu) şi, deşi cârmuirea sa nu a durat decât circa doi ani şi trei luni, ea se numără, totuşi, printre cele mai însemnate din istoria noastră.

            Data exactă la care a avut loc asocierea lui la guvernarea statului medieval românesc sud-carpatin nu se cunoaşte, aceasta petrecându-se, însă, cu siguranţă după amestecul lui Mircea cel Bătrân în luptele pentru succesiunea la tronul sultanilor Imperiului Otoman, izbucnite la moartea lui Baiazid I Ildârâm (ce a domnit între 15 iunie 1389 – 28 iulie 1402)3, căci „cu cât îmbătrâneşte (Mircea cel Bătrân – n.n. T.C.) cu atât mai mult lasă conducerea ţării pe seama lui (Mihail I - n.n. T.C.)”4.

Cu certitudine, pe la 1416-1417, Mihail I guverna, practic, Ţara Românească, supravegheat îndeaproape de părintele lui, al cărui coregent devenise, intitulându-se în actele oficiale „Io Mihail, voievod…” şi dispunând totodată de propriul sigiliu5.

            Dacă luăm în calcul faptul că el a întărit, alături de vrednicul său tată, numeroase hrisoave emise, din porunca acestuia, încă înaintea datei de 27 decembrie 1391 (când Mihail I a semnat laolaltă cu tatăl său hrisovul de danie al moşiei Scoreni din Ţara Făgăraşului)6, se poate concluziona că în realitate „preaiubitul (...) fiu Mihail voievod” al marelui Mircea a fost investit de către acesta cu prerogativele domneşti cu  mult înainte de 14007. În sprijinul acestei ipoteze vine şi conţinutul inscripţiei de pe clopotul mănăstirii Cozia, considerat ca fiind, după cel de la Cotmeana, cel mai vechi clopot din Ţara Românească, ce a rezistat peste veacuri8.

            Noul domn va ascede la putere în condiţii deosebit de grele pentru ţara sa, otomanii întreprinzând, la vremea respectivă, mai multe atacuri asupra acesteia, datorită faptului că el s-a arătat, din capul locului, hotărât să promoveze în continuare linia politică trasată de predecesorul său şi anume menţinerea alianţei cu Regatul Ungar, în vederea stăvilirii expansiunii turceşti9.

            Că moştenirea, lăsată lui de valorosul său părinte, era una ce atrăgea după sine o responsabilitate uriaşă rezultă şi din titulatura sa înscrisă într-un hrisov redactat de Cancelaria domnească a Ţării Româneşti, la nici jumătate de an de la urcarea lui pe tron, mai exact, la 10 iulie 141810. Din textul acestui document, ce s-a păstrat până astăzi sub forma unui rezumat în limba română, aflăm că Mihail I sau Mihăilă (de la „Michaila Voyvoda”, aşa cum a descoperit marele nostru istoric Nicolae Iorga într-un act de epocă scris în latină)11 era, la acea dată, „domnul Ţării Româneşti şi al munţilor şi către Ţara Tătărească amândouă părţile, de dincoace şi de peste Dunăre, până la Poarta de Fier şi până la Marea Neagră”12.

            Din cele de mai sus (ce ne duc indiscutabil cu gândul la celebra titulatură a primului domn român ce a repurtat o mare biruinţă asupra turcilor otomani)13, putem trage concluzia că, atunci când Mircea cel Bătrân a trecut la cele veşnice, mai toate teritoriile pe care a reuşit, în îndelungata şi remarcabila sa domnie, să le reunească sub sceptrul lui au rămas în stăpânirea celui care i-a urmat la tron. Acesta, nevoit să se confrunte încă de la începutul domniei sale cu tendinţele expansioniste ale puternicilor săi vecini (Imperiul Otoman, dar şi Ungaria), va trebui să recurgă la toate soluţiile posibile, alternând acţiunile diplomatice cu cele militare (care au fost predominante însă) pentru a păstra pe cât posibil integritatea măreţelor înfăptuiri lăsate în grija sa de către inegalabilul său părinte.

            Dornic să-şi asigure spatele în vederea unei apropiate şi inevitabile confruntări directe cu turcii, Mihail I a perpetuat relaţiile cordiale întreţinute de înaintaşul său cu cetăţile săseşti din Transilvania, îndeosebi cu Braşovul, negustorilor de aici stabilindu-le, printre altele, suma ce urmau să o achite ca vamă, atât în cetatea Dâmboviţei, cât şi la Rucăr şi Bran (care se afla pe atunci în paza unui detaşament de oşteni munteni)14. De asemenea, saşilor din Cisnădie (Heltau) le acordă dreptul de păşunat pentru turmele lor în munţii Argeşului (deci într-una din zonele montane ale Ţării Româneşti), aşa cum aflăm dintr-un act datat, 5 iunie 1418, şi redactat în latineşte: „Hospitibus in oppido Heltha commorantibus...et eoruum homines, videlicat Valachi...cum ipsorum pecudibus aut ovibus in montibus nostris pascere”15. Deşi la moartea tatălui său unele dintre teritoriile stăpânite de acesta fuseseră deja ocupate de turci, în acest document sunt menţionate şi acelea, deoarece la acea epocă se obişnuia, ca în titulatura domnească, să fie înscrise toate ţinuturile ce s-ar fi cuvenit de drept să se afle sub cârmuirea voievodului ţării. Astfel că noul domnitor se intitula cu mândrie: „Io Mihail, mare voievod şi domn, stăpânind şi domnind toată ţara Ungrovlahiei şi peste munţi încă şi părţile tătăreşti şi herţeg Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului de Severin şi de ambele laturi pe toată Dunărea şi până la Marea cea Mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor”16.

            Din păcate, intervalul de timp în care Mihail I s-a bucurat de o relativă pace, atât de necesară consolidării poziţiei sale în calitate de unic cârmuitor al Ţării Româneşti17, se va încheia după doar un an şi ceva de la instalarea sa în scaunul domnesc de la Târgovişte, când vărul lui primar, Dan al II-lea18, va ridica pretenţii la domnie.

            Refugiat la curtea bazileilor bizantini încă de la urcarea pe tronul „Valahiei Mari” a lui Mircea cel Bătrân, acesta se va bucura de susţinerea politico-militară a împăratului Manuel al II-lea (1391-1425)19, cu atât mai mult cu cât, în timpul luptelor pentru tronul Imperiului Otoman (izbucnite între descendenţii lui Baiazid I, după moartea acestuia) bizantinii făcuseră parte din tabăra rivală pretendenţilor la sabia lui Osman, ajutaţi de domnitorul român.

            Poziţia adoptată de Mircea cel Bătrân, în conflictul amintit, l-a determinat, de altfel, şi pe Mahomed I20 (cel care a reuşit în cele din urmă să-şi înfrângă fraţii şi să se încoroneze ca padişah al turcilor otomani) să sprijine, la rându-i, pe viteazul fiu al lui Dan I în vederea obţinerii domniei Ţării Româneşti21.

            Drept urmare, Mihail I va sista plata haraciului către Înalta Poartă (al cărui cuantum, stabilit în anul 1415, era practic mai mult simbolic)22, situaţie ce a reprezentat, conform cronicilor turceşti, unul dintre motivele declanşării campaniei otomane îndreptate împotriva sa, cele dintâi incursiuni ale turcilor întreprinse la nord de Dunăre (care vizau cu precădere Banatul Severinului), având loc în vara anului 141923.

            Forţele armate româneşti, conduse de Mihail I, vor face, însă, faţă acestor atacuri, respingându-le, ele beneficiind acum şi de sprijinul unor trupe maghiare, trimise pe frontul antiotoman din porunca lui Sigismund de Luxemburg24, regele Ungariei şi împăratul Germaniei25.

Ciocnirile armate dintre creştini şi păgâni au continuat în toamna anului 1419, acestea derulându-se, mai ales, în împrejurimile cetăţii de la Severin. Aici, va ajunge, în cele din urmă (prin octombrie), în fruntea oştilor sale, însuşi regele - împărat26, care, conştientizând că expansiunea otomană reprezenta un pericol iminent şi direct pentru sud-estul statului ungar, poruncise, încă de la finele lunii august, mobilizarea armatei regale a acestuia, în vederea declanşării unei campanii împotriva turcilor27. Marşul trupelor sale spre teatrul de operaţiuni de la Dunăre, deplasarea în zona de conflict şi, în general, toate manevrele acestora efectuate aici s-au realizat printr-o strânsă colaborare cu cele ale voievodului valah, a cărui ţară se confrunta, la rându-i, cu o serie de atacuri din partea turcilor28. Prezenţa oştilor regale maghiare, în frunte cu însuşi Sigismund de Luxemburg, pe malul stâng al Dunării, în octombrie-noiembrie 1419, şi buna coordonare a acţiunilor unităţilor militare ale celor doi aliaţi au condus (chiar dacă nu au avut drept consecinţă o confrundare directă şi decisivă cu turcii)29 la imobilizarea, în regiunea Porţilor de Fier, a unei bune părţi din efectivele urdiei sultanului30.

Nevoit însă să facă faţă mişcării husite izbucnite în Boemia (în vara anului 1419)31 şi convins că aparenta acalmie instaurată la hotarele dunărene ale Ungariei şi Ţării Româneşti va fi de lungă durată, Sigismund va dispune retragerea de pe frontul antiotoman a unor corpuri de oaste pe care le va trimite să înăbuşe răscoala amintită.32

Între timp, chiar înainte de a sosi în Transilvania, Sigismund va face câteva gesturi,  ce-l vizau pe Mihail I, de o extremă şi nejustificată ostilitate, căci, în trufia sa nemăsurată, el îl considera pe voievodul valah doar un simplu vasal al său. Astfel, pretextând că pârcălabii şi vameşii munteni se făceau vinovaţi de încălcarea repetată a înţelegerii încheiate între domnitorul lor şi saşii din Ţara Bârsei (care i se plânseseră, în scris, chiar lui Sigismund) cu privire la taxa pe care aceştia trebuiau să o plătească la trecerea prin vama Bran, suveranul maghiaro-german ordonă comitelui secuilor, Mihaly, să o desfiinţeze şi să ocupe, totodată, castelul de aici. Cu toate că, la 7 iunie 1419, printr-un  document semnat de Sigismund de Luxemburg îi este retrasă lui Mihail I, în mod oficial, stăpânirea asupra Branului, acesta va intra sub controlul oştenilor maghiari abia în 1427, căci garnizoana românească, ce asigura paza puternicei fortificaţii, încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, se va opune33.

Seria loviturilor „sub centură”, aplicate de către Sigismund aliatului său, a continuat cu anexarea, din înaltă poruncă regalo-imperială, a Banatului de Severin, aflat la aceea dată în componenţa Ţării Româneşti. Regiunea respectivă, cu inexpugnabila cetate de la Severin, la care se adăugau fortificaţiile de la Mehadia, Orşova, Jidova şi Caransebeş, au fost puse sub conducerea lui Ştefan Losoncz, investit ca ban de Severin şi comandant al trupelor dublei coroane ungaro-germane, destinate să asigure apărarea liniei Dunării, pe porţiunea cea mai expusă atacurilor turceşti34.

Chiar înainte de a ocupa Banatul Severinului, Sigismund de Luxemburg primeşte din partea lui Mihail I, pe la sfârşitul lunii septembrie, a anului 1419, pe când se afla la Oradea, o solie în frunte cu monahul Agaton35, prin care i se solicita de urgenţă ajutorul în vederea stopării presiunii exercitate de turci asupra frontierei dunărene a creştinătăţii. Deşi atât vestitul Pippo Spano36 cât şi Mihail I repurtaseră o serie de victorii împotriva otomanilor, aceştia, dispunând de o evidentă superioritate numerică, nu mai puteau fi mult timp ţinuţi în loc de micile oştiri ale celor doi neîmpăcaţi adversari ai Semilunei turceşti.

După ce, încă de la începutul întrevederii sale cu trimisul lui Mihail I, împăratul s-a arătat profund nemulţumit de faptul că soldaţii săi fuseseră împiedicaţi de străjerii valahi să ia în stăpânire castelul de la Bran şi că demnul fecior al marelui Mircea nu i se recunoştea drept vasal decât pentru domeniile sale transilvănene, neînchinându-i-se şi în calitate de voievod al Ţării Româneşti, el decide, totuşi, să pornească cu forţele armate de care dispunea spre Dunăre. Această hotărâre a luat-o, îndeosebi, după aflarea veştii că trupele creştine conduse de Pippo Spano se confruntaseră cu cele otomane, la 4 octombrie 1419, într-o sângeroasă bătălie, derulată chiar pe teritoriul Banatului de Severin, după ce, în prealabil, purtaseră o serie de lupte cu închinătorii lui Allah (încununate în mare parte de succes) la sud de bătrânul fluviu, între Niş şi Nicopole37.

Demn de remarcat este şi faptul că, datorită abilităţii deosebite de care a dat dovadă „ambasadorul” român, Sigismund acordă acum românilor, ce locuiau între frontierele regatului maghiar, dar şi celor din Ţara Românească (pe al cărei domnitor îl socotea vasalul lui), dreptul „să trăiască în credinţa lor”38, pretinzându-le în schimb să-l recunoască drept stăpân.

Reuşind să pună capăt revoltelor izbucnite în vilaietele din Asia ale imperiului său şi să înăbuşe răscoala antiotomană din Balcani, iniţiată de şeicul reformator turc Bedr-ed-Din39, padişahul Mahomed I va decreta, în primăvara anului 1420, „un mare război sfânt”40, îndreptat împotriva nesupusului „bei de la Kara Iflak”, care, încălcâd tratatul de pace şi pactul de neagresiune încheiat între ţara sa şi Sublima Poartă (încă din vremea lui Mircea cel Bătrân), „s-a răzvrătit din nou devenind neascultător şi… a încheiat înţelegere cu craiul unguresc”41.

Declanşată, în aprilie sau mai 1420, această campanie a fost condusă personal de către sultan, care a mobilizat în vederea ducerii acesteia o armată impresionantă, atât ca efective cât şi ca pregătire de luptă şi dotare. Într-o primă etapă, aşa cum stă scris în cronicile lor de epocă, turcii vor ataca şi cuceri „patru cetăţi vestite” şi anume fortăreţele dobrogene de la Isaccea şi Enisala şi după aceea pe cele muntene existente la Giurgiu şi Turnu42. A urmat apoi pustiirea şi jefuirea crâncenă a Ţării Româneşti, invadatorii capturând acum un număr foarte mare dintre locuitorii acesteia, pe care i-au luat în robie şi „zaherea fără socoteală şi avuţii multe”43. În aceste împrejurări, potrivit însemnărilor cronicarului turc Kodja Husein, Mihail I a fost nevoit să se retragă cu oastea sa în regiunea montană a ţării sale, refugiindu-se la adăpostul unor fortăreţe în aşteptarea ajutorului militar solicitat de la „suveranul” său44.

După ce au săvârşit o „mare devastare şi prăpăd (…) în Valahia Mare”45, pe care au supus-o în cele din urmă „cu totul”46, otomanii au pătruns în Banatul de Severin (aflat în acel moment în stăpânirea lui Sigismund), cucerind după un intens asediu şi puternica cetate dunăreană cu acelaşi nume47, fapt ce va îngreuna şi mai mult situaţia lui Mihail I.

În această conjunctură, probabil în cursul uneia dintre desele ciocniri, ce au avut loc între mica sa oştire şi uriaşa urdie turcească, Mihail I îşi va pierde viaţa, întâmplare de altfel descrisă într-o scurtă notiţă în limba greacă, făcută, se pare, de către diaconul Ioannes Eugenikos din Salonic (contemporan cu evenimentele) pe un codice grecesc, din secolul al XIII-lea. Iată cum sună însemnarea respectivă: „În anul 1420 (…) au urmat căderea Valahiei Mari sub turci şi uciderea copiilor lui Mircea voievod, a lui Mihai (…) şi a altor copii ai săi”48.

Despre „prădăciunile şi alte fapte nelegiuite făcute de turci în Ţara Transalpină (Ţara Românescă-n.n. T.C.)”49 s-a ştiut la curţile regale polonă şi ungară încă din luna mai a anului 1420, însă, informaţii mai exacte referitoare la amploarea invaziei turceşti şi la atrocităţile comise de necredincioşi cu această ocazie  aflăm, mai ales dintr-o scrisoare, redactată în limba latină, la 27 iulie 1420, din porunca lui Wladislaw al II-lea Iagello50 şi expediată lui Sigismund de Luxemburg, în care este consemat faptul că otomanii „mânaţi de furie au invadat şi năpădit cu totul pământurile Ţării Româneşti cu întreaga putere a armatelor lor; trecând totul prin foc şi sabie, după multe şi de nepovestit omoruri şi jafuri le-au supus în întregime şi, fiindu-le smulse jurăminte de credinţă prin îngrozitoare siluiri, au primit tributuri şi dări îngrozitoare”51.

Din textul epistolei amintite deducem cu claritate că marea expediţie otomană iniţiată şi condusă de însuşi Mahomed I , în primăvara anului 1419, împotriva lui Mihail I s-a derulat pe la începutul lunii mai, fără îndoială cu mai mult de două luni înainte de data la care aceasta a fost emisă  de Cancelaria regală a Poloniei, căci în cuprinsul ei apar referiri la nu mai puţin de trei solii trimise de Alexandru cel Bun (domnul Moldovei între 23 aprilie 1400 şi 1 ianuarie 1432)52 suveranului său de la Cracovia , pentru a cere sprijinul acestuia în vederea împiedicării turcilor de a reedita în Moldova cele petrecute în Ţara Românească53. Într-adevăr, aşa cum ne informează aceeaşi sursă documentară, după supunerea în totalitate a statului muntean, oştile turceşti au pornit pe Dunăre , la bordul unei uriaşe flote, spre Cetatea Albă (ce la acea vreme se afla în stăpânirea voievodului moldav ), pe care o vor lua cu asalt, urmărind ca prin ocuparea sa să-şi creeze un puternic cap de pod pe teritoriul Moldovei, în scopul uşurării cuceririi acesteia, într-un viitor apropiat54.

Datele la care soliile domnitorului de la Suceava au ajuns la curtea regelui polon şi anume: prima de Rusalii (care conform calendarului catolic a căzut în 1420 pe 26 mai), următoarea cam pe la Sfântul Ioan (prăznuit în acel an la 24 iunie), iar ultima în preajma zilei Sfântului Iacob (sărbătorită pe atunci la 25 iulie), demonstrează fără tăgadă că tragicele evenimente petrecute în Ţara Românească (confruntările armate dintre oştile române şi cele turceşti, moartea lui Mihail I şi a fraţilor săi şi ocuparea în întregime a teritoriului statului muntean şi a cetăţii Severinului) au avut loc înainte de 26 mai 1420, dată la care Cetatea Albă era deja asediată de forţele navale şi terestre otomane55.

În ceea ce priveşte condiţiile concrete în care viteazul voievod român şi-a găsit sfârşitul, acestea au rămas până astăzi neelucidate56. Sigur este însă faptul că Mihail I a fost omorât de turci, în primăvara anului 1420, după ce a opus, împreună cu puţinii oşteni ce îi mai rămăseseră, o îndârjită rezistenţă. Că a căzut prizonier în timpul uneia dintre numeroasele bătălii purtate cu cei ce îi invadaseră ţara, fiind apoi executat laolaltă cu fraţii săi, din porunca sultanului sau a pierit cu arma în mână, pe câmpul de luptă,57 după ce a înfăptuit (cum firesc ne putem închipui) minuni de vitejie este mai puţin relevant. Ceea ce trebuie, însă, evidenţiat în legătură cu acest tragic eveniment este faptul că el s-a consumat în împrejurări dramatice pentru însăşi existenţa statalităţii româneşti de la sud de arcul carpatic şi că eroismul de care a dat dovadă până în ultima clipă a vieţii sale, Mihail I a contribuit, la rându-i, la dăinuirea pe mai departe a acesteia.

După uciderea lui Mihail I, fiii acestuia „întâi născuţi” Radu şi Mihail (pomeniţi într-un hrisov datat 22 iunie 1418)58 au fost capturaţi de către turci. Duşi, după părerea cronicarului Leuclavius, în robie59, cei doi prinţi valahi vor dispare de pe scena politică, ei nemaifiind menţionaţi în nici un document de epocă60.

Referitor la locul în care se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale bravului domnitor român, din păcate nu avem nici o informaţie precisă. Probabil că trupul său a fost înmormântat într-o groapă comună, împreună cu vitejii săi oşteni, căzuţi odată cu el, în cea din urmă confruntare a lor cu duşmanii creştinătăţii.

Prezenţa, însă, a portretului său, pictat alături de cel  al lui Mircea cel Bătrân, vrednicul lui părinte, pe un perete din biserica mănăstirii Cozia61, ctitoria acestuia, este semnificativă pentru evidenţierea importanţei locului dobândit de Mihail I în istoria noastră, în general şi în cea a Ţării Româneşti, în special.

 

Prof. Tiberiu CIOBANU (foto)

 

 

Note

1 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, vol. I (Secolele XIV - XVI), Bucureşti, 2001, p. 801.

2 Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 454.

3 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 380.

4 Alexandru A. Vasiliescu, Urmaşii lui Mircea cel Bătrân până la Vlad Ţepeş (1418-1456), vol. I, De la moartea lui Mircea cel Bătrân până la Vlad Dracul (1418-1437), Extras din „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, vol. XV (1914), Bucureşti, 1915, p. 7.

5 Ibidem.

6 Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare- domnitori uitaţi, Timişoara, 1994, p. 5-6.

7 Obiceiul practicat la Curtea imperială bizantină, adoptat şi de Cancelaria domnească a Ţării Româneşti, de a nu data, de regulă, actele emise, a împiedicat stabilirea cu precizie, ca moment al debutului asocierii la domnie a lui Mihail I, a unei date anterioare celei înscrise pe documentul din 27 decembrie 1391 (Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I, Bucureşti, 1966, p. 31-32, 36-39, 48-49, 53-54, 57-58, 67, 75-76, 80-81; Letopiseţul Ţării Româneşti, ediţie de S. Nicolaescu, în „Revista de istorie, arheologie şi filologie”, XI, Bucureşti, 1910, p. 108; Emil Turdeanu, Un manuscris religios din timpul lui Mircea cel Bătrân, în „Fiinţa românească”, VII, Paris, 1968, p. 58-68, datat 23 februarie 1411 şi redactat în „zilele lui Mircea Voievod şi ale fiului său, Mihail Viteazul”; Octavian Iliescu, Domni asociaţi în Ţările Române în secolul al XIV-lea şi al XV-lea, în „Studii şi materiale de istorie medie”, tom. II, nr. 1, Bucureşti, 1951, p. 45-46; P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, p. 53-57; Emil Vîrtosu, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1960, p. 143-144, 281-292; G. Severeanu, Ducaţii Ţării Româneşti cu numele a doi domnitori, în „Bucureşti”, nr. 1, Bucureşti, 1935, p. 51).

8 Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 304.

9 Ibidem.

10 P. D. Popescu, Basarabii, Bucureşti, 1989, p. 114.

11 Istoria Românilor, vol. IV, p. 304.

12 Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I, doc. 43, p. 88.

13 Este vorba, bineînţeles, de titulatura lui Mircea cel Bătrân, cel care a obţinut, în 17 mai 1395 (după alte opinii, 10 octombrie 1394), la Rovine, prima mare victorie a oştilor române asupra turcilor otomani (Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 167-172; Tiberiu Ciobanu, Victorii celebre ale oştilor române, Timişoara, 1997, p. 15-18). Marele voievod român se intitula în documentele emise din porunca lui în epoca sa de glorie maximă: „Eu, cel în Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitor, Io Mircea, mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, singur stăpânitor a toată Ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor” (Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I, p. 70).

14 Istoria Românilor, vol. IV, p. 304.

15 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I/2, Bucureşti, 1890, p. 502.

16 A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 94.

17 Cu toate acestea, Mihail I a reuşit să ia unele măsuri importante pentru dezvoltarea economică a Ţării Româneşti, printre altele sub domnia sa continuându-se emiterea de monedă ( Istoria Românilor, vol. IV, p.106). 

18Supranumit „cel Viteaz” (P. D. Popescu, op. cit., p. 115), acesta era fiul lui Dan I (voievod al Ţării Româneşti între 1385 şi 1386 – Istoria Românilor, vol. IV, p. 803) şi deci nepot de frate al lui Mircea cel Bătrân. El a guvernat Ţara Românească, între 1420 şi 1431, cu scurte întreruperi datorate lui Radu al II-lea Praznaglava (în slavonă însemnând „Chelul”, „Pleşuvul” sau „Cap gol”), unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân, ce a domnit între mai-noiembrie 1421; în vara anului 1423; în toamna anului 1424 (înainte de 10 noiembrie); în mai 1426 şi din ianuarie până în primăvara anului 1427 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 391-392).

19 Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 554.

20 Sultanul Mahomed I (sau Mehmed I), a domnit asupra Imperiului Otoman între cca 30 august 1413 şi 31 mai 1421 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 380).

21 D. Balfour, Politico-historical works of Symeon Archbischop of Thessalonica (1416/17 to 1429), Viena, 1979, p. 48-49.

22 Pentru a obţine din partea sultanului Mahomed I asigurarea că cetele de azapi şi akângii nu îi vor mai ataca ţara, Mircea cel Bătrân va accepta, la începutul anului 1415, să plătească turcilor un tribut anual numit haraci sau peşcheş (dar). Acesta se ridica la doar 3.000 de galbeni pe an şi nu diminua, practic, cu nimic prestigiul Ţării Româneşti şi nici nu-i leza acesteia în vreun fel statutul politic, fiind un tip de contract ce fusese încheiat cu turcii şi de alte state. Într-adevăr, se întâmpla, pentru întâia oară în istorie, ca un domnitor român să plătească tribut unui sultan otoman. Silit de împrejurări, Mircea cel Bătrân „a întărit legământul şi înţelegerea” cu Mahomed I, spre sfârşitul anului 1417, cu puţin timp înainte de a muri (Istoria Românilor, vol. IV, p. 289-290; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 183; Cronici turceşti privind Ţările Româneşti, vol. I (întocmit de M. Guboglu şi M. Mehmet), Bucureşti, 1966, p. 161).

23 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 189.

24 Istoria Românilor, vol. IV, p. 304-305.

25 Sigismund de Luxemburg a fost rege al Ungariei, între 1387-1437, iar din 1410 şi împărat al Germaniei, încoronat însă, ca atare, abia în 1433 (Istoria lumii în date, p. 561, 564).

26 Istoria Românilor, vol. IV, p. 305.

27 Stephanus Katona, Historia critica regnum Hungariare, vol. XII, Budae, 1790, p. 327; Viorica Pervian, Lupta antiotomană a Ţărilor Române în anii 1419-1490, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, XIX, Cluj-Napoca, 1976, p. 64.

28 Ilie Minea, Principatele române şi politica orientală a împăratului Sigismund. Note istorice, Bucureşti, 1919, p. 161.

29 Nicolae Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p.80-81.

30 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 189.

31 Este vorba despre declanşarea, în iulie 1419, de către husiţi a unor adevărate războaie, îndreptate împotriva dominaţei Bisericii Catolice şi a feudalilor germani, asupra Boemiei (Cehia de astăzi). Husiţii erau adepţii şi continuatorii marelui reformator ceh, Jan Hus, declarat eretic şi condamnat la moarte prin ardere pe rug (sentinţa fiind executată la 6 iulie 1415, la Konstanz) de către Conciliul catolic ecumenic ţinut în localitatea unde a avut loc martiriul său, datorită opoziţiei pe care o propovăduia faţă de Biserica Catolică şi de nobilimea germană. Husitismul a fost o mişcare religioasă şi social-politică, adepţii săi aparţinând unor pături sociale cu ţeluri social-politice şi orientări ideologice diverse: calixtinii sau utraquiştii (aripa de dreapta formată din orăşeni şi nobilimea mică şi mijlocie, cu un program anticatolic, îndreptat şi împotriva arbitrariului feudalilor germani); taboriţii (aripa de stânga, formată din meseriaşi şi ţărani, cu un program antifeudal) şi hiliaştii sau picarzii (aripa de extremă stângă, alcătuită din plebea oraşelor şi satelor care propaga ideile comunismului primitiv negând orice formă de proprietate). Deşi husiţii au obţinut numeroase victorii asupra oştilor cruciate (papa Martin al V-lea, ce a condus destinele lumii catolice, între 1417-1431, proclamând în martie 1420 o cruciadă antihusită), datorită neînţelegerilor izbucnite în interiorul mişcării lor (culminate cu înfrângerea hiliaştilor de către taboriţi, cu trădarea mişcării de către calixtini şi alierea acestora cu Biserica Catolică şi cu feudalitatea germană şi în cele din urmă cu înfrângerea taboriţilor de către calixtini, în bătălia de la Lipany, petrecută la 30 mai 1434), aceasta va fi definitiv înfrântă în vara anului 1434. Ideile husite s-au răspândit, în secolul al XV-lea, şi în Moldova şi  Transilvania, în care propagarea lor a fost mai pregnantă (Istoria lumii  în date, p. 120, 556; Dicţionar enciclopedic român, vol. II, Bucureşti, 1964, p. 734; Dicţionar enciclopedic, vol. III, Bucureşti, 1999, p. 132-133).

32 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 189.

33 Pompiliu Tudoran, op. cit., p. 89; Istoria Românilor, vol. IV, p. 305.

34 Ibidem; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 167.

35 Pompiliu Tudoran, op. cit., p. 8-9.

36 Pippo Spano (pe numele său adevărat Fillipo del Scolari), condotier italian, originar din Florenţa, ce a trăit între 1369-1426. Intrat în slujba lui Sigismund de Luxemburg va ocupa, între 1404-1426, funcţia de comite de Timiş, Caraş, Arad, Cenad, Cuvin şi Zarand. În 1419 i s-a încredinţat comanda forţelor armate creştine care apărau linia Dunării împotriva atacurilor turceşti, obţinând datorită geniului său militar numeroase victorii. A colaborat pe frontul antiotoman cu domnitorii români Mihail I şi Dan al II-lea, pe acesta din urmă ajutându-l, în 1423, să respingă o puternică ofensivă turcească, iar, în 1425, însoţindu-l într-o campanie împotriva oştilor sultanului la sudul Dunării. Sub numele de Pippo Spano sau Pippo de Ozora era cunoscut în Ungaria (Ioan Haţegan, Filippo Scolari, un condotier italian pe meleaguri dunărene, Timişoara, 1997; Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, ediţia a II-a (revăzută şi adăugită), Bucureşti, 1968, p. 19; Dicţionar enciclopedic, vol. V, Bucureşti, 2004, p. 59).

37 Pompiliu Tudoran, op. cit., p. 11.

38 Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I, p. 92; Documenta Romanae Historica D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1977, p. 210. De altfel, după ce va contribui la alungarea turcilor din Banatul de Severin, dorind să arate odată în plus că se considera suveranul de drept al Ţării Româneşti, Sigismund de Luxemburg va pătrunde în Oltenia unde, la 28 octombrie 1419, cu ocazia unui popas făcut la Vodiţa, efectuat în vederea refacerii forţelor trupelor sale înainte de a porni chipurile în ajutorul lui Mihail I (ce acum era nevoit să facă faţă unor repetate şi devastatoare incursiuni ale turcilor întreprinse chiar pe teritoriul statului românesc sud-carpatin) porunceşte să se emită un act oficial prin care întărea o serie de privilegii acordate mănăstirii de aici şi celei de la Tismana de către ctitorii lor, care nu erau alţii decât domnitorii Basarabi ai „Valahiei Mari” în cuprinsul căreia de fapt se găseau aceste lăcaşe sfinte (Pompiliu Tudoran, op. cit., p. 11; Istoria Românilor, vol IV, p. 305).

39 Bedr-ed-Din, şeic turc ce a trăit între anii 1363-1420 sau după alte izvoare istorice între 1353-1416. Adept al unor reforme radicale, el a propovăduit comunitatea bunurilor materiale şi frăţia dintre oameni. Stârnind mânia sultanului, se va refugia în Ţara Românească, unde Mircea cel Bătrân i-a acordat azil. De aici, fiind sprijinit cu trupe de voievodul român, la care s-au adăugat o serie de elemente balcanice răsculate, a declanşat, în 1415, o puternică răscoală antifeudală îndreptată împotriva ordinii de stat otomane din Peninsula Balcanică. În cele din urmă mişcarea sa va eşua (în anul 1420), Bedr-ed-Din, fiind prins şi executat din porunca lui Mahomed I (Dicţionar enciclopedic, vol. I, Bucureşti, 1993, p. 196; Istoria Românilor, vol. IV, p. 290).

40Cronici turceşti privind Ţările Româneşti, vol. I, p. 446-447.

41 Ibidem.

42 Istoria Românilor, vol. IV, p. 305; Cronici turceşti privind Ţările Româneşti, vol. I, p.445; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 190-191.

43 Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, III, Bucureşti, 1901, p. IX.

44 Cronici turceşti privind Ţările Româneşti, vol. I, p.445.

45 Sokr. Kugeas, Notizbuch eines Beamten der Metropolis in Thessalonike aus dem Anfang des XV. Jahrhundersts, în „Byzantinische Zeitschrift”, XXIII, 1914-1919, p. 151.

46 Nicolae Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, p.80-81.

47 Cronici turceşti privind Ţările Româneşti, vol. I, p.32,116,291,342,403,445; Cronici turceşti privind Ţările Româneşti, vol. II (întocmit de M.Guboglu), Bucureşti, 1974, p.133,242; Istoria Românilor, vol. IV, p. 305.

48 Fontes historiae Daco-Romanae, IV, Bucureşti, 1982, p. 341.

49Monumenta Medii Aevi Historica Res Gestas Poloniae Illustrantia, VI, Codex Epistolaris Vitoldi magni ducis Lithuaniae, 1376-1430 (ediţie de Antonius Prochaska), Cracovia, 1882,p. 487-488.

50 Wladislav al II-lea Iagello a fost mare cneaz al Lituaniei între 1377-1392 şi rege al Poloniei între 1386 şi 1434 (Istoria lumii în date, p. 563).

51 Alexandru V. Diţă, Mircea cel Mare între realitatea medievală şi ficţiunea istoriografică modernă, Bucureşti, 2000, p. 454-455.

52Istoria României în date , p. 457.

53Alexandru V. Diţă, op.cit.,p.478-479; Viorica Pervian, op.cit., p. 71.

54 J. Caro, Liber Cancellariae Stanislai Csolek, în „Archiv für Ostereichisehe Geschichtsforschungen”, LII, 1875, p. 162-163.

55 Constantin Rezachevici, op.cit., p. 85.

56 Până la descoperirea însemnării greceşti a lui Ioannes Eugenikos din Salonic, marea majoritate a istoricilor din ţara noastră considerau, de regulă, că Mihail I a fost ucis de vărul său primar, Dan al II-lea (Alexandru A. Vasiliescu, Urmaşii lui Mircea cel Bătrân până la Vlad Ţepeş, 1418-1456, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, vol. XV/1914, Bucureşti, 1915, pag. 133; A. D. Xenopol, op. cit.,p. 94) sau a pierit într-una din luptele purtate cu oştile turceşti, ce trecuseră Dunărea pentru a-l alunga de la domnie şi a-l instala în locul său pe tronul Ţării Româneşti pe fratele său vitreg (doar după tată) Radu al II-lea Praznaglava (Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 386; Constantic C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 113).

57 Ilie Minea, op.cit., p.166; Constantin Rezachevici, op.cit., p. 85.

58Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, I, p. 86-87.

59 Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. IV (Cavalerii), Bucureşti, 1996, p. 7.

60Se pare că cei doi fii ai lui Mihail I, Radu şi Mihail au fost duşi ca ostateci la Înalta Poartă şi trecuţi, probabil, cu forţa la islamism. Ei sunt consideraţi, de către unii istorici, drept fondatorii puternicei familii otomane Mihaloglu  din care s-au ilustrat Ali Beg, paşa de Smederevo (atestat documentar la 1469 şi la 1479) şi fiul său Mehmed Beg, paşa de Nicopole, pretendent la tronul Ţării Româneşti în 1522 (Dan Pleşia, Genealogia Basarabilor, Planşă anexă la volumul Io Mircea, Mare voievod  şi domn…,  Râmnicu Vâlcea, 1986).

61 P. D. Popescu, op.cit., p. 115; Istoria Românilor, vol. IV, planşa nr. 22.

 

SUMMARY

 

Apparently the only son of Mircea the Old’s (23 September 1386-31 January 1418), Michael I ruled Wallachia from January 1418 (before 31) to May 1420 (before 26). He took the crown of the Bassarabs at his father’s death (with whom he had ruled jointly) and even though his reign lasted for two and a half years only, it ranks among the most significant ones in our history.

The date  when their joint rule began officially remained unknown but certainly in 1417-1418 Michael I was the ruler of Wallachia under his father’s  close observation calling himself ”Io Michael, voivode…” in the documents of the time and having his own princely seal. If we take into consideration his signature and seal on numerous documents next to his father’s issued before 27 December 1391(when they signed jointly an act of donation of Scoreni estate from the land of Făgăraş) we can draw a conclusion about prince Miochael having been invested with the princely prerogative long before 1400. The new prince ascended the throne in inauspicious conditions. His country was under continuous attacks of the Ottomans and that is why he tried to maintain his father’s political alliance with Hungary in oder to prevent the Turkish expansion. From a document issued on 10 July 1418 by the princely chancery (preserved as a resume in Romanian) we  learn that Michael I (Mihăilă) was at that time the ruler of Wallachia and the mountains to the Tartar land on both sides and of the  both banks of the Danube to the Iron Gates and the Black Sea. In conclusion, Michael was ruling over all territories united under his father’s sceptre and from the begining he faced the expansionist tendencies of his powerful neighbours, the Ottoman Empire and Hungary. That is why he had to alternate diplomatic with military actions  to preserve his father’s legacy. He maintained the cordial relations of his predecessor with the Saxon fortresses from Transylvania,  with the merchants of Braşov mostly,  by fixing the customs taxes for them at the fortresses of Dâmboviţa and Rucăr and Bran as well (guarded at the time by a Wallachian detachment). At the same time he granted the Saxon of Cisnădia (Heltau) permission to graze their herds and flocks in the pastures of the Argeş mountains  as it is stated in a document issued in Latin on 5 July 1418.

Unfortunately the relatively peaceful period  Michael enjoyed to consolidate his power lasted for a year and something only, because his cousin, Dan II, had a claim to the throne. A refugee at the court of the Byzantine basileis since Mircea’s ascent, Dan had Manuel II’s politic  and military support. Mahommed I was also willing to help him, as Mircea the Old  had sustained his opponents in the fights for the throne. That is why Michael suspended the pay of the yearly toll to the Gate (which was more symbolic). The Ottomans answered promptly by attacking Wallachia (the Banat of Severin)in the summer of 1419. With the military support of Sigismund of Luxemburg, the emperor of Germany and king of Hungary, Michael repelled the Turkish attacks, but the clashes between the Christians and the pagans continued in the autumn of 1419, mostly in the area of the fortress of Severin. Aware that  the Ottoman expansion pose a  threat to the Hungarian state, king Sigismund arrived with his army on the left bank of the Danube in October. The collaboration between the Wallachian prince and the Hungarian king led to an immobilization of a great part of the Ottomans in the region of the Iron Gates.

The Hungarian king’s arrogance,  who regarded Michael as his vassals,  led to a series of   unfair and hostile acts. Sigismund gave order to Mihaly, the leader of the Szekels, to annul the tax for the merchants of the Bârsa land and to take over the castle. On 7 June , the king issued a document through which Michael’s administration over the castle of Bran was officilally withdrawn. By high royal-imperial orders, the Banat of Severin was annexed to the Hungarian state.The whole region, including the impugnable fortress of Severin and  the fortifications of Mehadia, Orşova, Jidova and Caransebeş came under Ştefan Losoncz’s authority, invested with the title ’’ban of Severin’’ and  commander of the most exposed to the Ottoman attacks sector on the  line of the Danube.

After  putting down the revolts burst in some Asian parts of his empire and the anti-Ottoman uprising in the Balkans,  Mohammed I declared ’the great holy war’against the insubordinate ’bei of Kara Iflak’ in spring 1420. The campaign started in April or May and was led by the Sultan himself. Soon the Ottomans attacked and took over the four famous fortresses: Isaccea and Enisala (in Dobruja) and Giurgiu and Turnu (in Wallachia). Then the whole country was pillaged and plundered, ravaged with fire and sword. According to the Turkish chronicler Kodja Husein, Michael was forced to retreat to the forested highlands  waiting for the military  support  of his ’sovereign’. Michael’s situation got even worse when  the Turks took over the Danubian stronghold of Severin after an intense siege.

Probably it was during one of this clashes between the Turks and the Wallachians who were completely outnumbered by the enemy  that Michael I lost his life. This tragic event was mentioned in a short note written in Greeek by deacon Ioannes Eugenikos of Salonic in a 13-th-century codex. We learn about the atrocities commited by the Ottomans in Wallachia from a letter written in Latin by Wladislaw’s order on 27 July 1420 and sent to Sigismund of Luxemburg.  According to it  the great Ottoman expedition started in the spring of 1419, at the beginning of May, two months before the letter was  issued  by the Polish chancery and there are mentioned three missions sent by Alexander the Good, the prince of Moldavia between 23 Aprilie 1400-1 January 1432 to his sovereign in Cracow to ask for help in order to avoid a similar pillage in his country. According to the same documenting source, after the complete submission of Wallachia, the Turkish fleet sailed for Cetatea Albă, a possession of the Moldavian prince. After a successful assault,  the Ottomans took over the fortress seeking to turn it into a strong bridge-head  meant to ease the conquer of Moldavia in the immediate future. 

The three missions sent by the ruler from Suceava arrived at the Polish court as follows: the first at Whit-sun, on 26 May 1420; the second around St. John’s day, celebrated on 24 June; and the third around St. Jacob’s day, celebrated on 25 July. They prove without  doubt that the tragic events – the clashes between the Wallachians and the Turks, the death of prince Michael and his brothers’, the occupation of the entire territory of the country, including the fortress of Severin – happened before 26 May 1420, when Cetatea Albă was under siege from the naval and terrestrial Ottoman forces.

The circumstances of Michael’s death remained unknown. Undoubtedly he was killed by the Turks in the spring of 1420 after putting up strong resistance. It is less relevant if he ended up a prisoner executed together with his brothers by the Sultan’s order or he died a heroic death on the battlefield. What is more important is the fact that the tragic event took place in dramatic circumstances when the existence of the Romanian statehood was at stake and, by his sacrifice, Michael I contributed to the maintenance of it.

We have no information regarding his resting place. He  might have been burried in a common grave together with his brave soldiers fallen in the last confrontation  with the enemy of Christianity.

His portrait, next to his father’s, painted  on a monastery wall at Cozia illustrates the role Michael I played  in the Romanian -especially the Wallachian- history.

 

Comentarii de la cititori

 

-------------------------------------------

-- Formular: 'Parerea'

-------------------------------------------

 

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''
2. Tema / articolul / autorul::'DOMNII SCURTE, DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR-„IO MIHAIL VOIEVOD”'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Bogdan Costin'
4. Adresa Dvs. E-mail:'kanites@yahoo.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''
7. Textul mesajului Dvs.:'Buna ziua!

Felicitari d-lui Dr.Ciobanu pentru acest articol foarte documentat, si dvs. realizatorilor acestui website pentru munca depusa si intentiile laudabile :). Ma numesc Bogdan Costin, sunt numismat amator si colectionar de monede medievale romanesti. Website-ul meu este singurul dedicat acestor emisiuni monetare: http://romaniancoins.ancients.info.

Am inceput sa lucrez la un catalog (in limba engleza) cuprinzand emisiunile monetare ale Tarii Romanesti, si pentru partea de istorie am nevoie sa preiau informatii si din acest articol al d-lui dr. Ciobanu. De aceea il rog si va rog sa-mi permiteti utilizarea articolului (cu citarea sursei, desigur)Cu multumiri anticipate,
Bogdan Costin,
Bucuresti.


 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)