HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

  

 

 

Mircea Vulcănescu - O Mioriţă ’ntoarsă într-alt chip

Iftimie Nesfântu

 

Tezaurul românesc - portret în „oglindă”

 

Mircea-Aurel Vulcănescu s-a născut la 4 martie 1904 (pe stil nou) – 19 februarie (pe stil vechi); tatăl - Mihail Vulcănescu - era inspector financiar la Pieleşti (localitate din Dolj), mama - Marioara - născută Tomescu, era casnică. Îşi începe studiile universitare în toamna anului 1921, înscriindu-se, simultan, la Facultatea de Litere şi Filosofie şi la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti; are ca modele spirituale pe Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu. Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie şi al Facultăţii de Drept, în 1925, va pleca în acelaşi an la Paris pentru continuarea studiilor – sociologie, economie, drept – şi pregătirea tezei de doctorat. În Franţa asistă la cursurile de filosofie religioasă ţinute de N. Berdiaeff şi J. Maritain. În 1928, revine în ţară şi, cunoscându-l şi fiind cunoscut de Dimitrie Gusti, participă la campaniile de studii monografice conduse de acesta. Tot profesorul Gusti îl va numi asistent la Catedra de Sociologie şi Etică. Ulterior, când va ocupa funcţii importante în aparatul de stat, nu va uita niciodată de prima lui dragoste: Catedra. Până în 1944, continuă să ţină seminarii şi cursuri pe teme de etică. Va preda la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială (cursuri de economie politică şi ştiinţe juridice), la Şcoala Superioară de Statistică (cursuri de statistică morală). Este numit director general al Direcţiei Vămilor (1936), apoi director al Datoriei Publice (1938). Găseşte însă timp pentru publicistică, recomandă colegi de generaţie pentru funcţii importante în străinătate (mulţi dintre ei, români numai în declaraţiile oficiale, vor uita apoi şi că l-au cunoscut!). Este unul dintre redactorii revistei „Criterion”, semnând alături de Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica şi alţii; în 1932, devenise membru activ al Asociaţiei de Arte, Filosofie şi Litere “Criterion”. La 20 februarie 1938, când MS Regele Carol al II-lea decretează o nouă Constituţie, Mircea Vulcănescu, deşi era director al Datoriei Publice, va fi unul dintre cei 277 de cetăţeni din Bucureşti care votează – vot deschis! – împotriva textului Constituţiei.

 

Pentru români vin vremuri tulburi; pentru Mircea Vulcănescu se apropie Marea încercare. În august-septembrie 1940, face parte din comisia mixtă româno-bulgară pentru retrocedarea Cadrilaterului (către Bulgaria). În octombrie 1940, ia atitudine deschisă pe postul naţional de radio împotriva Diktatului de la Viena: Gânduri pentru jalea şi nădejdea ceasului de-acum, cuvinte pentru fratele rămas departe. În 1941, după ce a fost reprimată rebeliunea legionară, va fi numit subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe, în guvernul condus de Ion Antonescu. În 1942, împreună cu filosofii C. Floru şi C. Noica, iniţiază editarea Izvoarelor de filosofie, seria în care va fi publicat şi studiul său “Dimensiunea românească a existenţei”. După instalarea bolşevismului sovietic în România, toate aceste scrieri vor fi trecute în regim STRICT SECRET. Secăturile şi scursorile venite de la răsărit aduseseră „democraţia” originală! La 23 august 1944, odată cu arestarea lui Ion Antonescu şi demiterea Guvernului, revine ca director la Datoria Publică. În mai 1946, în baza Legii nr. 312 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război, este arestat împreună cu alţi 17 înalţi demnitari ai fostului Guvern Antonescu. Este eliberat pentru scurtă vreme – impostorii auto-implementaţi la conducerea ţării aveau nevoie de un consultant în vederea tratativelor de pace care se desfăşurau la Paris!, este închis iarăşi, este condamnat la „opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii”, şi toată mascarada se reia, conform legii; şi atunci funcţiona „statul de drept” – cel condamnat de instanţă având drept la recurs. La 15 ianuarie 1948, Mircea Vulcănescu susţine în instanţă incredibila lui apărare, ULTIMUL CUVÂNT (textul poate fi găsit în volumul editat de „Humanitas”, „Ultimulcuvânt”, Ediţie de Marin Diaconu, Bucureşti, 1992). Sentinţa rămâne însă neschimbată.

 

În 28 octombrie 1952 era o dimineaţă ceţoasă şi rece. Un angajat al penitenciarului, gropar şi cărăuş şi grădinar, urcă pe Dealul Robilor, de la marginea Aiudului, unde se afla cimitirul penitenciarului, cu un sac în spate. Mircea Vulcănescu murise în timpul nopţii. Locul unde „s-a depus” trupul martirului a rămas neidentificat.

 

Micul dicţionar enciclopedic - Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, volum care începe cu un portret şi un citat al lui Nicolae Ceauşescu: „Să facem totul pentru a fi demni de istoria glorioasă a poporului nostru...”, nu-l menţionează pe Mircea Vulcănescu. Am dat doar un exemplu. Altă ierarhie a valorilor: două pagini a câte trei coloane fiecare plus alte patru pagini cu ilustraţii sunt acordate lui Nicolae Ceauşescu, o coloană şi olecuţă pentru Elena Ceauşescu, o coloană şi jumătate pentru Mihai Eminescu, jumătate de coloană pentru Mihail Sadoveanu, şapte rânduri pentru Adrian Păunescu, şapte rânduri pentru Nichita Stănescu, 20 de rânduri pentru Iosif Vissarionovici Stalin, 19 rânduri pentru Adolf Hitler, opt rânduri pentru Solomon, rege al statului Israel (973-933 î.C.). O precizare, ca să evităm confuziile: o coloană are 95 de rânduri. Nu-l vom găsi nici în Dicţionarul scriitorilor români, R-Z, volum coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, publicat la Bucureşti, Editura Albatros, 2002, deşi autorii, cei care prezintă diverşii scriitori, mici şi mari, adesea mai mult altceva decât scriitori, vor menţiona frecvent numele lui Mircea Vulcănescu pentru a marca o perioadă fertilă în istoria culturii româneşti. Atât: doar Numele. Şi aveau prea adevărată dreptate: care dintre scriitorii antologaţi ar fi putut sta alături de MIRCEA VULCĂNESCU?! Fragmentele de conversaţie, mărturisirea doamnei Măriuca Vulcănescu, se alcătuiesc într-un inedit portret al celui care a fost Mircea Vulcănescu. Savantul, omul, martirul...

 

„Spăimântător de liber...”

 

În închisoare, izolat într-o celulă - „neagra” fortului 13 din Zarea Penitenciarului Aiud, face un gest neobişnuit: sacrificându-se pe el, salvează viaţa unor tineri aruncaţi în aceeaşi celulă. „Neagra” era „o încăpere din beci, cumplit de rece şi cu duşumeaua udă”, va povesti mai târziu Sandra de Hillerin, fiica martirului, într-o scrisoare către Ştefan J. Fay (trimisă din Suresnes (Franţa) la 25 mai 1997. „Au fost ţinuţi acolo, după ce înainte fuseseră bătuţi sălbatic cu ciomege şi bastoane de cauciuc, 26 de ore... Până ce, răpuşi de oboseală, a trebuit să se întindă pe jos. Atunci Tata le-a spus: «Dacă tot trebuie să murim aici, să-l salvăm baremi pe cel mai tânăr. Să-l culcăm peste trupurile noastre.»” Aşa au şi făcut.

 

Ionel Mociorniţă şi Puiu Teodorescu, doi dintre cei şapte deţinuţi aruncaţi atunci în „Neagra”, au scăpat şi au povestit, peste timp, soţiei lui Mircea Vulcănescu cele întâmplate. „Tata s-a săvârşit în dimineaţa zilei de 28 octombrie 1952. Avea doar 48 de ani...” Cinci ani mai devreme, scria, din zarea Aiudului, pe o carte poştală ieftină, trimisă celor de acasă: „Începutul a fost greu. Ca la judecata dintâi, când te înfăţişezi gol dinaintea lui Dumnezeu, între îngeri şi draci. A fost pe urmă un (alt) ceas greu. M-am temut de singurătate... Păream pierdut în fundul lumii şi purtat pe o aripă. Am plâns, dar nu de necaz. Ci de gândul ce trist trebuie să fi fost Gheţemanii sau Golgota... Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simţit tulburător de lucid; dar spăimântător de liber...” O copie a acestei scrisori a fost „subtilizată” în redacţia publicaţiei „Curentul” de către un tânăr ofiţer sub acoperire, turnător pe vremuri al fostei Securităţi. I se urca sângele la cap, doar ce auzea pomenindu-se numele lui Mircea Vulcănescu. Se întâmpla în 1999! Şi tot atunci, un general al fostei Securităţi, vinovat, probabil, de zeci ori sute de crime împotriva unor români, a avut tupeul să considere pe lucrătorii departamentelor conduse chiar de el un „tezaur al neamului românesc”. A afirmat asta într-un interviu fluviu, publicat. Incredibilă batjocură, incalificabilă. De dincolo de moarte, Mircea Vulcănescu depune mărturie: „Adevăratul tezaur al neamului românesc, cel care ne păstrează, nealterate, limba şi sufletul, este POEZIA”. Textul-reportaj a apărut în „Curentul” - 1999, pus în pagină, inegalabil, de Victor Ciobanu, director artistic al ziarului la vremea respectivă. Doamna Măriuca Vulcănescu a fost entuziasmată. Mi-a trimis atunci, prin dl Ion Papuc, o altă serie de copii ale unor scrisori, fotografii, mărturii despre cel care a fost Mircea Vulcănescu. Am adăugat textului iniţial noi fragmente, am revăzut primul interviu şi am predat manuscrisul noului text unui alt cotidian, în decembrie 2002. Lectura lui se pare că a iritat atât de tare pe “apărătorii” democraţiei din România încât, de atunci, n-au mai publicat nici un rând. Alte „tezaure” apără ei; în fond, e dreptul lor să o facă: fiecare luptă, dacă mai luptă, pentru ţara şi neamul lui.

 

Cu doamna Măriuca Vulcănescu n-am mai reuşit să iau legătura. A plecat în Franţa, a revenit, vechea locuinţă din Bucureşti a fost închiriată unei societăţi, numărul de telefon oferit mie de dl Ion Papuc nu mai era de actualitate, numărul nou de telefon nu l-am aflat. În virtutea acordului domniei-sale - încuviinţarea de a publica unde şi cum cred de cuviinţă interviul prelucrat - am considerat că este de datoria mea să dăruiesc acest text oricărui editor care slujeşte adevărul, care vrea să reconstituie, fie şi fragmentar, istoria recentă a României. El se adaugă celorlalte scrieri, nu le substituie. Cine doreşte să se documenteze asupra vieţii şi operei lui Mircea Vulcănescu, poate să o facă; sunt numeroase lucrări excepţionale editate în ultima perioadă de timp. O notă specială merită volumul editat de poetul şi cărturarul Ion Papuc, la Editura CRATER: Mircea Vulcănescu - Conjuncturi internaţionale, Cronici externe, 1935; Ediţie îngrijită de Marin Diaconu. Cartea a apărut cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii şi este un veritabil ghid pentru cel ce doreşte să pătrundă în „laboratorul” creaţiei lui Mircea Vulcănescu. Anul 1935, avea să se dovedească unul de cotitură; volumul este uluitor. Sub presiunea timpului, Mircea Vulcănescu scrie, sintetizează, rezumă ştirile epocii, raportându-le IMPLICIT la propria verticalitate morală. Este uluitor; el vorbeşte despre „modificarea Constituţiei sovietice”, „dilema Angliei”, „sensul schimbărilor din Bulgaria”, „noua Constituţie indiană”, „politica internă iugoslavă”, „sensul frământărilor politice ungare”, „revoluţia din Grecia”, „schimbarea de guvern din Ungaria”, „prelungirea serviciului militar în Franţa”, „reînarmarea Germaniei” şi „pretenţiile” ei, „situaţia din Estul Apropiat”, „noile incidente din China şi expansiunea japoneză”... Volumul îl recomandă de la sine: Mircea Vulcănescu era un vizionar bine informat şi un analist al situaţiei internaţionale, dintre cei mai buni pe care i-a dat vreodată România. Scrisorile trimise din închisoarea de la Aiud vor dezvălui o altă faţă: talentul literar, autenticitatea trăirilor şi inegalabila lor sublimare în Cuvânt. Când a rostit acel „Nu mă răzbunaţi!” a ştiut ce spune. Când a hotărât să se sacrifice pentru a salva viaţa unor tineri, a ştiut ce face. O dovadă este şi mărturisirea-poem a doamnei Măriuca Vulcănescu, fiica martirului.

 

Textul prezentat acum cititorilor a fost scris în 1998 (publicat abia în anul următor în Curentul - ediţia nouă, reluat într-o versiune mai amplă în volumul VI al dicţionarului Personalităţi române şi faptele lor, coordonat de cărturarul ieşean, dl

Constantin Toni Dârţu). Atunci, la sfârşitul acelui interviu, realizat în 23 noiembrie

1998, fiica martirului părea relativ încurcată; nu credea că dintr-o conversaţie aparent fărâmiţată voi obţine ceva. Nici dl Ion Papuc, un cărturar cu suflet ales şi un om de o generozitate rar întâlnită, discipol al lui Blaga, prezent la acea discuţie, nu era foarte convins că textul se va lega. Am transcris întreaga conversaţie de pe cele câteva casete de reportofon, am eliminat multe din întrebările mele şi apoi chiar răspunsuri - cele lungi, care alunecau către naraţiune. Luasem ca reper în acel „montaj”, dacă pot spune aşa, sfatul dat de Mircea Vulcănescu, din închisoare, fetelor sale: „Învăţaţi cât mai multe poezii!” Pe moment, nu-l înţelesesem, dar îmi mersese la inimă. Apoi recitind textul - mărturisirea încredinţată mie atunci de Doamna Măriuca Vulcănescu - în mine s-a făcut lumină. Eram ca după împărtăşanie: primisem, prin mijlocirea interlocutoarei mele, Cuvântul. Întreg textul era un poem de o forţă puţin obişnuită, care spulbera toate versurile şi versificatorii de ocazie pe care-i duceam cu mine. „Ca o baie a sufletului.”

 

Şi când se întâmplă să uit ori să fiu asaltat de nimicuri şi de cei care împânzesc

lumea cu vorbe – de unde şi acel “ hai să vorbim vorbe” - mă întorc la acest poem ca într-o biserică a neamului românesc. Căci am înţeles, graţie acestei mărturisiri, ce înseamnă să te nutreşti din poezie şi ce păcat greu şi de neiertat este „să înşiri cuvinte goale ce din coadă dau să sune”.

 

Apoteoza

 

Moartea lui Mircea Vulcănescu într-o celulă a penitenciarului Aiud a trezit multiple reacţii şi a creat în jurul lui o aură tragică. Despre acest proces, cutremurător pentru adevăraţii români, Ştefan J. Fay avea să scrie în „Sokrateion”: „... Au stat faţă în faţă nu doar puterea şi dreptatea, nu doar forţa brută şi adevărul - dar, ce este mai grav - în faţa istoriei stătea trădarea intereselor naţionale de către noul regim instaurat în România.” „Ce ştim cu toţii - scria Mircea Eliade în «Prodromos», nr. 8-9, martie 1968 – ne este de ajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva morţii. Pentru că ştim cum a murit! Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»” Recent, când, într-un grup de oameni de cultură, doamna Măriuca Vulcănescu, fiica martirului, a afirmat tranşant: „Moartea tatei a fost o apoteoză”, asistenţa a rămas puţin fără grai. „Nu m-au înţeles”, mărturiseşte doamna Măriuca. Afirmaţia nu este una obişnuită. Plecând din acest punct - moartea ca apoteoză, o altfel de împlinire atinsă pe cealaltă faţă a medaliei - discuţia târzie purtată cu fiica savantului şi omului Mircea Vulcănescu ne-a dus pe un traseu al sufletului românesc pe care puţini se încumetă să-l parcurgă.

 

A încercat altfel

 

„Tata vedea altfel suferinţa”, începe interlocutoarea noastră. „Nu spun că şi-a dorit-o. Dar e şi felul meu de a gândi, pe care nu l-aş putea avea decât de la el.” Crescând într-o familie unită, cu părinţi extraordinari, neducând lipsă de nimic, cel puţin până la venirea comuniştilor, era imposibil ca modul de a gândi al unui om extraordinar să nu fie preluat de copii. „Tata scria piese de teatru pentru cei din familie, le punea în scenă şi juca alături de ei. El era foarte credincios. Imitatio Cristi nu putea fi decât a-şi asuma suferinţa.” Acestor argumente li se adaugă un altul, esenţial. În 1941, după „Rebeliune”, e numit subsecretar de Stat la Ministerul Finanţelor în Guvernul Mareşalului Antonescu, străduindu-se, de-a lungul celor patru ani de război, ca economia ţării să nu aibă de suferit. Este o activitate meritorie care nu ar fi fost posibilă fără inteligenţă, putere de muncă, sacrificii. Or, să te trezeşti, după o asemenea perioadă, că toată munca îţi este batjocorită, iar construcţia făcută cu trudă se năruie, nu-ţi este prea uşor. „Tata nu mai avea prilejul să refacă ce făcuse. Şi atunci a încercat altfel. Cei care au supravieţuit alături de el, acolo unde a fost, au mărturisit.” Dacă lucrurile pe care le-ai făcut sunt distruse, sigur că trăieşti un sentiment de mare, mare dezamăgire. Şi există un moment în care îţi dai seama că poate trebuie să cauţi în altă direcţie. Ca deţinut, ca om aflat la dispoziţia unor neoameni, trebuie să schimbi puţin preocuparea. Şi sigur, tata a avut, în primul rând pentru tineri, foarte multă afecţiune; îl interesa şi-l pasiona omul, în sine.

 

Pe noi, copiii, ne studia, sigur, cu afecţiune de tată, dar şi cu un fel de curiozitate.

Fără să vrea să ne influenţeze, dorea să vadă cum evoluăm. Tatăl lui fusese foarte aspru, iar el tocmai că a încercat să fie altfel cu noi. Şi însuşi, prin exemplul lui, era o direcţie pe care ne-o inspira. Fără îndoială, şi mama a contribuit foarte mult să facă pentru noi, din tata, un ideal, atât de greu de uitat. Pentru mama, Margareta Nicolescu, din familia Fălcoianu, tata era absolut firmamentul. Era mai mare cu şapte ani decât el, dar, într-un fel, s-au completat extraordinar. Mama avea o delicateţe şi o discreţie care se potrivea foarte mult cu tata, iar el îi arăta toate, toate lucrările lui. De ce cutare lucru? o întrebam. Şi mama ne răspundea: „Parce que...” În schimb, de tata mă apropiam mai greu, spre deosebire de sora mea mijlocie, foarte apropiată intelectual de el. Ea suferă şi astăzi în aceeaşi măsură ca în momentul când a fost luat de acasă.

 

Pe un refugiu de tramvai

 

Jocurile cu tata? Se întâmpla, mai ales în vacanţă, când eram la Sinaia, în vila Zarifopol. Ionel Gherea, nepotul criticului Zarifopol, ne găzduia. Vila era pe strada

Caragiale; tot acolo mai era şi o doamnă Caragiale, o doamnă în vârstă, pe uşa căreia era desenat un balaur care îi semăna, săraca. Era foarte în vârstă şi slabă, şi se încuia în camera aceea. O casă tot aşa, cam ciudată... Nu era foarte nouă, avea o verandă luminoasă, brazi..., o atmosferă poetică. Acolo, de o Sântămărie, a fost un bal costumat Tata mă răsfăţa grozav; îmi spunea Măriuca, Mitiuca..., ne spunea Chifteluţe! El a făcut pe Coana Chiriţa, era foarte voinic. A luat două rochii de grădină, de-ale mamei, una-n faţă, una-n spate; a mai pus nişte perne, şi-a făcut buzele roşii şi a început să danseze... Era o Coana Chiriţa, ca o Carmen dacă vreţi. Veniseră Maricel Holban, care şi ea făcea un personaj, apoi Floricica Parhon, Floricica Costinescu pe atunci, care făcea pe jurnalistul, eu făceam pe primavera în cămaşă de noapte cu floricele, sora mea făcea un turc. Un bal costumat făcut din improvizaţii! Şi ne-am trezit cu un tânăr, băiatul unui ministru. El a venit cu un „vrai costume de mexicain” şi a fost huiduit. Noi făceam costume numai din improvizaţii, nu vroiam ceva autentic. Şi a fost nemaipomenit, fotografiile s-au făcut, un băieţel şi-a pus cozile Ilincăi Cerbacev, cântăreaţa de muzică uşoară, care era prietena noastră. Şi-a tăiat cozile cu prilejul ăsta şi le-a cusut de pălărie, o pălărie pe care şi-a pus-o în cap Ştefănică Băbeanu, care a făcut pe fetiţa. Sunt lucruri iniţiate de tata, cum spunea şi sora Dincăi, Bimbi, în scrisoarea pe care am primit-o nu de mult. Ele acuma sunt în America, cu fratele lor. Le spuneam „Bimbilincile de la Sinaia.” Mama lor era Ami

Cerbacev, născută Bolintineanu, din vestitul Dimitrie Bolintineanu. Ce să vă mai povestesc? Tot de la Sinaia: ne-a băgat 17 copii într-o maşină, că avea maşina ministerului, şi ne-am dus la Cota 1400, unde am mâncat sardele şi tort de ciocolată. Asta era vremea răsfăţului. Trebuie să fi fost în ‘42 sau ‘43. În timpul războiului se mâncau chifle albe, erau zarzavagii şi iaurtgii care veneau la casa omului şi aduceau de toate, nu este cum se spunea după aceea. Pâine cu sfoară şi cuie am mâncat după ‘47. Bine, a fost şi foametea aceea cumplită din ‘46-’47. Dar imaginea cea mai sfâşietoare pentru mine a fost să văd, pe un refugiu de tramvai, în Piaţa Brătianu, un ţăran venit să cumpere mălai de la Bucureşti. Mi-a căzut, atunci, cerul în cap. Noi trecuserăm prin procese, prin de toate. Ca să-mi dau seama de o realitate care nu mai mă privea numai pe mine.

 

Jocuri la casa mică

 

Ne jucam şi în Bucureşti. Asta era în strada Popa Soare, nr. 16 bis. Îi ziceam casa mică, în contrast cu blocul din colţ care era al surorii lui. Părinţii lui ţinuseră foarte mult să-şi aibă copiii aproape. Casa mică avea acoperiş de ţiglă... Mai are şi acum, mai pică ţigla şi nimeni nu o pune la loc... Era o curte între cele două blocuri, era pietriş, era un liliac, doi cireşi japonezi... Casa era îmbrăcată în viţă şi în glicină, ca să nu vadă mama blocul de alături. Acum glicina nu mai este, tencuiala e jupuită... Construcţia fusese ridicată prin ‘29, fără console, fără împodobiri, dar nu în stil cubist ca blocul de alături. Casa mai există, dar a fost ocupată din momentul când ne au scos de acolo, pe mama şi pe noi două, după sentinţa definitivă. A fost ocupată, îndată, de secretarul primarului de pe vremea aceea. Era în septembrie 1948, sentinţa definitivă fiind dată în februarie, în ‘46, în 29 spre 30 august, în noaptea de Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, a fost arestat. Eu eram plecată la Câmpulung, sărbătoream pe vărul meu. În august 1946 a fost arestarea definitivă; fusese arestat încă 18 zile, înainte de omorârea Mareşalului Antonescu, în mai.

 

Pedeapsa

 

- Cum îi spuneaţi lui tata?

- Tata! Nu tati, nu tăticu, nu... Şi eu mă ascundeam. Când venea acasă, mă

ascundeam.

- Câţi ani aveaţi atunci?

- Aveam, aveam... Parcă tot timpul îl văd. Retrăiesc momentele acelea... Îmi crea, aşa, o emoţie. Bine, odată mi-a spus să mă scol de la masă dacă nu ştiu să mă port frumos. Dacă nu mă scol eu, se scoală el. Şi eu, da, m-am sculat. Şi m-am dus săi pedepsesc că m-au pedepsit. M-am ascuns în pivniţă şi-am mâncat o ladă întreagă de cireşe! Pe moment s-au speriat că nu mă găseau. Dar pe urmă regăsirea a fost urmată de iertare...

 

Mâna bătută

 

Copiii simt nevoia să-i pedepsească pe cei care-i pedepsesc.

- Aţi făcut-o des?

- Nu! Am fost însă foarte rea şi foarte obraznică, îl durea, însă socotea că el era

de vină. Se pare că o singură dată, pe la un an, cum aveam ora fixă de plâns în miezul nopţii, când ei se culcau. Era o uşă care scârţâia, în momentul ăla eu mă trezeam şi urlam. Şi în momentul ăla el a pus mâna pe mine şi şi-a bătut propria lui mână. De atunci eu nu am mai plâns. De bătut, nu ne-a bătut niciodată. Sora mea era mult mai plăpândă ca mine şi pe ea o ocrotea. Eu eram bătăuşă, eu vroiam să mă joc, ea vroia să citească, eu o sâcâiam. Tata vroia să facă din ea mâna lui dreaptă. A regretat foarte mult că nu a fost şi fata lui cea mare, care era crescută de mama ei şi pe care o vedeam duminica. Bunica avea ideea asta: să fie toată familia împrejurul ei. Trei fete a avut tata, două din a doua căsătorie şi una din prima.

- Obrăznicia dumneavoastră nu era o formă de revoltă?

- Nu, la mine era o formă de răsfăţ. O regret şi în ziua de astăzi. Sunt obrăznicii pe care nu pot să le uit, dar nu pot să le spun. Nu, nu, nu! Sunt lucruri care nu se spun... L-am mai supărat. Şi faptul că nu îţi poţi cere iertare cuiva, să ştii că te-a iertat, poate să te urmărească toată viaţa. Un sentiment de vinovăţie, de regret extraordinar. Mă gândesc că oricât l-au supărat gardienii, şi toţi cei care i-au tratat atât de neomeneşte, nu poate să-l fi durut cât a putut să-l doară o supărare făcută lui de unul din cei dragi. De asta cred: sacrificiul lui personal trebuie să fi vrut să antreneze şi mântuirea celorlalţi. Nu?

 

Vâna poetică

 

Când eram mici făceam poezii împreună cu sora mea, cu Sandra. Eu găseam rima, dar ea avea vâna poetică. Tata îşi punea multă nădejde în ea, dar nu se mai poate exprima. În momentul în care tata a fost luat de lângă noi, ea a murit sufleteşte. E ceva foarte ciudat, e un om care citeşte mult, care ştie, e astăzi o cheie de boltă. Legăturile dintre mine şi restul familiei mele se fac prin ea. Este ca un nod. Dar nu mai poate scrie, nu mai poate scrie nici măcar o scrisoare. Mama s-a prăpădit la 90 de ani fără vedere, cu dor de scrisorile ei. Sandra e plecată din ‘69, în Franţa. ...Aici am rămas cu mătuşile de 90 de ani, cu mormintele prietenilor şi cu un mare, mare gol...

...Soţul meu, Nicolae Mahlenschi-Vulcănescu, a renunţat la numele lui şi l-a luat

pe al meu, neavând alt dar să-mi facă de nuntă. După 15 ani de închisoare făcuţi de el, l-am întâlnit în Bărăgan, unde-mi vizitam vărul care fusese şi el ţărănist. Eu am făcut numai doi ani de lagăr, între 18 şi 20 de ani. M-am gândit atunci că, dacă cumva îmi găsesc o jumătate, nu putea fi decât un om care a făcut şi el închisoare şi a suferit. Sfatul tatii, din închisoare, ăsta a fost: „Învăţaţi cât mai multe poezii!” Ni l-a dat la tribunal, mama a consemnat asta în jurnal.

 

Ceva murise în mine

 

După doi ani de lagăr-închisoare, la 20 de ani mă simţeam ca după 200 de ani, foarte bătrână şi indiferentă la orice. Umblam în zdrenţe, mi-era indiferent ce mănânc, cum dorm, cu ce mă îmbrac. După duşurile din lagărul de la Dumbrăveni, dorinţa de a fi curată era o mare realizare. „Reţinere” se chema asta, o condamnare aşa-zisă administrativă. Erau colonii de muncă, ne ţineau după sârmă ghimpată. Fusesem cândva alături de demnitari; foste soţii, fiice, surori, mame... Când m-am întors, mama ştia că tata murise în anul în care eu fusesem luată - în 1952, în aprilie, m-au luat, iar tata s-a prăpădit în octombrie. Într-un fel, mama a trebuit să joace teatru cu mine.

- Cum de aţi rezistat?

- Simţeam că ispăşesc supărările făcute tatii. Speram ca, întorcându-mă, să-l întreb pe tata dacă m-a iertat. Ăsta era planul meu. Adevărul l-am aflat de la sora mea. Eu formulasem deja gândul: „Dacă aş afla că tata a murit, nu mi s-ar părea nimic ciudat”. Şi cred că atunci sora mea mi-a spus că a murit. Dar n-am reacţionat.

- Ce era asta?

- O stare de insensibilitate sufletească. Ceva ciudat, nu ştiu cum să pun în cuvinte. E un fapt. Ceva murise în mine... Eram în lagăr, ne-au transportat într-o seară de la Ghencea la Leordeni, nimic nu era pregătit, erau acolo, deţinute, fetele de la Crucea de Piatră, erau cazate sub pământ, pe priciuri, îndesate câte două-trei pe o saltea. Am ajuns lângă o fată drăguţă, care s-a sculat în mijlocul nopţii să-şi spele picioarele într-un lighean cu urină. Avea sifilis şi petele acelea treceau cu amoniacul care se degaja în ligheane. Când treci de la răsfăţ la aşa ceva nu e uşor. Sunt şocuri. Imaginea o am şi acum: văd acel bec chior, priciurile, trupurile îndesate unul întraltul, fata...

Tata? Tot timpul îl întreb, îl întreb şi acum dacă e de acord cu publicarea „Ultimului cuvânt”. Nu ar fi vrut să fie greşit înţeles. Când vorbeşti, oamenii te înţeleg cam pe jumătate. Cred că te înţeleg mai mult când taci.

 

Hrană pentru cei chinuiţi

 

În toate cărţile pe care le mai citesc astăzi îl caut pe tata.

- Ce rol a avut poezia în viaţa tatălui dvs.?

- Tata ar fi vrut să se retragă la ţară şi să scrie. Tata era poet şi în felul de a vedea lucrurile. I-a publicat sorei mele, pe la 11 ani, o carte, „Poeziile Sandrei”, carte care a devenit un exemplar rar...

- Şi sfatul acela, de a învăţa poezii?

- E o bogăţie, e sufletul nostru, e un tezaur. Poeţii sunt generoşi; scriind poezie, oferă celorlalţi ceva din sufletul lor. E o hrană...

 

Aşa era el

 

Îl văd pe tata mergând pe strada Romulus spre casă. Î văd cu mâinile la spate, cu toate că avea şi o servietă, de obicei. Îl văd mergând aşa, aplecat în faţă, la un unghi destul de accentuat. E graba de a ajunge acasă! Când pleca de acasă avea graba de a ajunge la serviciu, de a-şi îndeplini datoria. Pe urmă, avea maşină şi, probabil, în timpul acela foarte scurt, se dădea de trei ori peste cap şi devenea funcţionarul ireproşabil (care a fost).

- De ce trebuie să ne cerem iertare?

- Altfel nu te speli. Momentul în care ceri iertare este o baie a sufletului. Poate

ştiţi, tata a spus acel „Să nu ne răzbunaţi!” Nu toată lumea e de acord cu asta. Răzbunarea e în om. Ideea lui era ca iertarea să provoace în sufletul celui ce a greşit o răsturnare. Eu îl iert, şi-atuncea el o să simtă nevoia acelei iertări. Nu-i nevoie să o ceri în cuvinte, dar să simţi o remuşcare, să ai nevoie de ea. Tata aşa ne-a crescut. Ne ierta înainte să o merităm, dar simţeam nevoia să o merităm... Acum m-am încurcat rău de tot.

 

Esenţa unui paradox

 

Eu aş vrea să nu-l dau de tot pe tata. Scriam câte ceva şi aveam impresia că în cuvinte nu încape şi că îl fărâmiţez şi îl dau la vrăbii şi la vulturi. Aşa simt. Dar aş fi vrut să păstrez în mine ceva, că degetul al treilea de la mâna stângă seamănă cu degetul lui sau lucruri din astea, care nu se dau. Dar tata se dăruia cu totul.

- Nu este şi această încercare de a-l păstra o altă latură a generozităţii?

- Eu zic că aici nu-i generozitate.

- Dar ce este?

- Simţul proprietăţii. Ceva care este în noi fără să vrem. Vrem să ne păstrăm pe noi înşine. Dar cred că numai dăruindu-te, te poţi păstra... Asta a făcut tata: s-a dăruit altora. Nu a murit pentru ceilalţi, s-a jertfit pentru ceilalţi. Mircea Eliade scria în „Trepte pentru Mircea Vulcănescu”: „Nu voi uita niciodată ce mi-a mărturisit Mircea Vulcănescu de mai multe ori între 1936 şi 1940: că el nu crede în dispariţia neamului românesc, oricâte catastrofe s-ar abate peste noi; că nici o eventuală deportare sau exterminare masivă a românilor din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului, «pentru că - şi acum îi citez propriile lui cuvinte - eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri şi s-ar aşeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni şi ei români». Şi continuă autorul textului: „oamenii care s-ar instala în această lume culturală - Lucian Blaga ar fi spus în această «matcă stilistică» - ar deveni cu timpul „români”, în sensul că ar continua modul de a fi al românilor”.

 

Te regăseşti!

 

Tata are o bunică faimoasă, cea care l-a născut pe tatăl tatii după ce a salvat un viţel dintr-o viitură nemaipomenită. Ea, fiind însărcinată, a ţinut să salveze viţelul şi după aceea l-a născut pe bunicul meu, murind. Rada o chema, era fata unui preot. Tata avea mare admiraţie faţă de ea, la fel cum admira şi pe un bunic schimnic, care a murit cu capul pe o piatră, nemaivrând să-şi vadă copilul. Pentru tata, probabil, au fost nişte modele...

- O matrice spirituală?

- Da. Sunt lucruri care l-au impresionat, care-i rămăseseră în suflet, pe care ni le-a povestit apoi. Poate că mi le-a transmis şi mie, cine ştie?! Sunt ecouri, chemări pe care le găseşti la un moment dat, le regăseşti, te regăseşti...

 

Cartea răsturnată

 

Tata avea şi o carte de vise. «Fildeş viu visând, închisoarea te aşteaptă». Se visase călare pe-un elefant. Cartea de vise n-o mai avem, dar o ţin minte. Avea pe faţă un domn cu guler, iar dacă o ţineai răsturnată, era o doamnă. Chelia era bărbia ei şi avea pe cap un fel de evantai care era tocmai gulerul. Era veche, veche... Tata era povestitor de vise, iar mama era tălmăcitoare de vise. Eu nu visez, nu-mi place să visez. Uit imediat ce am visat. Voit.

- De ce?

- Pentru că nu visez ce-aş vrea.

- Pe tata când l-aţi văzut ultima dată?

- L-am văzut într-un camion care-l ducea de la tribunal la Văcăreşti. Era după

ultima condamnare, chiar în faţa bisericii Domniţa Bălaşa.

- V-a făcut vreun semn?

- Da, mi-a făcut cu degetul, ameninţător. Pentru că era supărat pe mine.*

 

 

 

Notă:

- Versiunea amplă a textului a fost publicată în volumul „Transformarea Ψ”, Iftimie Nesfântu, Bucureşti, Editura Codex Aureus, 2007

-C operta realizată de artistul-fotograf dr. Trestian Găvănescu, AFIAP)

- Facsimile şi fotografii din arhiva doamnei Măriuca Vulcănescu.

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com