HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Banat (1945-1953). Grupări principale

 

Dr. Mircea RUSNAC

 

După 23 august 1944, când deveniseră evidente intenţiile Uniunii Sovietice de a impune un regim comunist în România, a fost declanşată o puternică reacţie de apărare din partea românilor. Participanţii la aceasta doreau izbucnirea unui conflict între anglo-americani şi sovietici, confundând de multe ori dorinţa lor cu o certitudine şi fără a lua în calcule adevăratele coordonate ale geopoliticii, determinate de înţelegerile de la Moscova, Teheran, Ialta şi Potsdam. Amăgiţi multă vreme cu ipotetica venire a americanilor, ei au încercat să realizeze o Mişcare Naţională de Rezistenţă, formată din militari şi civili, pe întreg teritoriul ţării.

Efectiv, mişcarea de rezistenţă împotriva ocupaţiei sovietice a început în România imediat după semnarea armistiţiului din septembrie 1944. Spontaneitatea rezistenţei s-a datorat faptului că opinia publică din România a fost dintotdeauna anticomunistă. Printre principalele cauze care au condus la declanşarea mişcării anticomuniste ar putea fi enumeraţi o serie de factori, între care un rol determinant l-a avut preponderenţa elementului ţărănesc, ca şi faptul că majoritatea muncitorilor şi a intelectualilor proveneau, la prima sau la a doua generaţie, tot de la ţară, ceea ce ilustra spiritul tradiţionalist şi conservator al poporului român. În istoria recentă a României, ţărănimea, înrolată în armată, a avut de două ori ocazia să se confrunte cu realitatea comunistă: prima dată, în 1917, cu prilejul revoluţiei bolşevice, în Moldova, când au fost dezarmate unităţile ruseşti, iar a doua oară, în 1919, în Ungaria, când a fost lichidat regimul lui Béla Kun. Pe lângă acestea, experienţa trăită în cel de-al doilea război mondial pe Frontul de est, unde au putut fi văzute pe viu consecinţele colectivizării şi pângărirea bisericilor, a fost decisivă. În plus, românii nu puteau uita faptul că Uniunea Sovietică le răpise două provincii, Basarabia şi nordul Bucovinei, ceea ce a conferit elan luptei celei mai mari părţi a populaţiei împotriva dominaţiei imperiului roşu. În urma celui de-al doilea război mondial, în conştiinţa românilor, „comunismul a fost asociat cu barbaria, durerea, sânge şi lacrimi.” (1)

În 1944, imediat după semnarea armistiţiului, au apărut primele forme de rezistenţă. În prima etapă, au luat parte la acestea elemente din populaţia rurală, din industrie, şcoli şi universităţi. Aceluiaşi ţel i s-au subordonat, din prima clipă, diferite grupe de militari. Primele acţiuni ale grupelor de rezistenţă au corespuns posibilităţilor şi necesităţilor de atunci, ducând treptat la o conturare a nucleelor de rezistenţă, la organizarea unei reţele a acestora, la păstrarea unui spirit de luptă în rândurile populaţiei, la recrutarea de noi elemente, mai ales dintre tineri. Importantă a fost păstrarea spiritului de rezistenţă în sânul populaţiei.

Tot în toamna anului 1944, mulţi militari s-au refugiat la familiile lor, luând asupră-le şi armamentul din dotare. Printre ei erau numeroşi ofiţeri cu concepţii anticomuniste. În plus, au existat dezertori de pe Frontul din apus, iar unii nici nu s-au prezentat la unităţile lor. Fiind urmăriţi de jandarmi, ei au luat calea pădurilor, devenind partizani, adică haiduci (care, în Banat, aveau o tradiţie îndelungată, fiind denumiţi de populaţie „hoţi” sau „lotri”).

Mai târziu, în faţa consolidării regimului comunist, după 1948, mişcarea de rezistenţă şi-a pierdut caracterul său romantic şi a luat forme corespunzătoare de luptă. Exista încă încrederea în sprijinul statelor occidentale, dar aceasta a slăbit apoi sub presiunea realităţilor, ceea ce a şi determinat crearea unui spirit de rezistenţă şi pregătirea în vederea unei acţiuni subversive pentru o perioadă îndelungată. „În pofida caracterului tot mai dur al violenţei şi a lipsei totale de reacţie externă, când orice speranţă de ajutor din afară pentru forţele de opoziţie se spulberase, se petrece o mutaţie în rezistenţă. Atunci lumea intrase într-un război care era din ce în ce mai rece şi până şi cei mai naivi se încredinţaseră că promisiunea nimănui Vin americanii! era perimată. În acel moment, în Carpaţi (cu precădere în Munţii Bucegi, Făgăraş, Cernei), în condiţiuni deosebit de vitrege, opozanţii regimului formaseră detaşamente de rezistenţă armată (...).

Probabil că cei care s-au retras în munţi pentru a organiza detaşamentele de luptă anticomuniste au mizat pe un război popular pentru răsturnarea regimului. El însă nu s-a pornit, iar aceste formaţii de rezistenţă n-au fost capabile să-l declanşeze, cu toate că starea de spirit predominantă era ostilă regimului.” (2)

Intensificarea procesului de colectivizare a împins în mişcarea de rezistenţă mulţi ţărani, izbucnind numeroase răscoale locale. Ţăranii sprijineau grupele de partizani cu mijloace de subzistenţă. În afara răscoalelor, adesea înăbuşite în sânge, au avut loc şi atacuri împotriva patrulelor de miliţieni, a unor funcţionari de partid locali, a denunţătorilor. Mulţi tineri ţărani au luat drumul munţilor. Dar, deşi acţiunile represive ale regimului se intensificau, ele afectau la început numai periferic mişcarea de rezistenţă. Era preferată organizarea în grupe mici, pe care represiunea le putea lovi mai puţin, ceea ce făcea să scadă şi numărul de victime. Cea mai mare parte dintre grupuri se refugiaseră în munţi.

În partea de sud a Banatului, Mişcarea Naţională de Rezistenţă l-a avut ca iniţiator şi organizator pe profesorul Filon Verca din Caransebeş, ajutat în acţiunile sale de organizaţiile regionale Frăţiile de cruce ale elevilor şi studenţilor. Primele lor acţiuni au constat din întocmirea planurilor de rezistenţă şi din procurarea armamentului necesar. Ei s-au retras în munţi, aflându-se sub urmărirea Siguranţei, care era pe punctul de a-i descoperi. (3) Această primă organizaţie anticomunistă, din anul 1945, îndrumată întâi de Filon Verca şi apoi de Teodor Roman zis Bubi, a constituit germenele mişcărilor care au urmat. Astfel, încă din 1945, în plasa Teregova, activa în această organizaţie avocatul Spiru Blănaru, unul dintre liderii marii mişcări din anii următori. (4)

Grupurile formate în 1948 în preajma Teregovei erau conduse de avocatul Spiru Blănaru, moldovean de origine, de colonelul în retragere Ion Uţă, fostul prefect al judeţului Severin, comandorul aviator în retragere Petre Domăşneanu din Iablaniţa („botezat” de autorităţi Domoşneanu) şi notarul Gheorghe Ionescu din Teregova. (5) Ei au răspândit de la început manifeste şi au conceput acţiuni de ocupare a unor instituţii publice. Cu timpul, aceste grupuri au colaborat între ele în lupta comună pe care o duceau, iar mai târziu au ajuns chiar să fuzioneze. Grupul lui Ion Uţă, care fusese şi comandant al Regimentului 17 Infanterie din Lugoj, se intitula Mişcarea de Rezistenţă Naţională. El a constituit în structuri militare toate organizaţiile din zona Teregovei, care aveau ca obiective: destrămarea instituţiilor nou-create, răsturnarea regimului comunist, critici la adresa guvernului, a cotelor, a acţiunilor poliţieneşti ale regimului, a abuzurilor noilor guvernanţi. Ei doreau şi sperau să revolte satele, să înarmeze oamenii, pentru ca, în legătură cu celelalte organizaţii din ţară şi cu sprijinul anglo-americanilor, să răstoarne regimul comunist şi să-i alunge pe ocupanţii sovietici, ceea ce era o utopie. Pentru atingerea acestui scop s-au unit toate forţele partidelor necomuniste: naţional-ţărănişti, liberali şi legionari. Din punctul de vedere al provenienţei sociale, componenţa acestor organizaţii şi grupuri „subversive” anticomuniste era foarte variată: elevi, studenţi, ţărani, ofiţeri şi subofiţeri, preoţi, jurişti, profesori şi meseriaşi. (6)

Pentru a-şi asigura conspirativitatea, membrii grupurilor depuneau un jurământ de credinţă. Ei erau înarmaţi cu mitraliere germane, precum şi cu pistoale şi alte arme, pe care reuşiseră să le procure prin cele mai diferite modalităţi. Erau ţinute în mod constant şedinţe, iar pentru cunoaşterea şi utilizarea armamentului se efectuau exerciţii de tragere la ţintă. Ei trăiau permanent în ascunzişurile din munţii şi pădurile de pe o arie largă din Banatul de sud. Membrii grupurilor de partizani răspândeau zvonuri despre numărul şi armamentul lor, desigur pentru a intimida autorităţile, ca şi despre izbucnirea apropiată a unui război între puterile occidentale şi Uniunea Sovietică. Relaţiile lor cu populaţia satelor din preajmă erau relativ bune, primind de la aceasta hrană şi ajutor. Uneori, după cum am arătat, împrăştiau şi manifeste, îndemnând populaţia la ridicarea generală împotriva regimului. (7)

Din vara lui 1948, Ion Uţă şi inginerul Aurel Vernichescu au pus bazele unei activităţi mai susţinute în această direcţie. Spiru Blănaru a fost contactat în a doua jumătate a lunii august 1948 de inginerul Teodor Roman zis Bubi, din conducerea organizaţiei partizanilor din Banatul de sud, care i-a cerut să creeze noi grupuri combatante. Acestea urmau să acţioneze la mijlocul lunii septembrie, când se credea că va izbucni un război între anglo-americani şi U.R.S.S. Domăşneanu a fost cooptat ulterior ca ajutorul lui Blănaru, iar mai târziu şi-a format o grupare proprie. În ianuarie 1949, grupul lui Blănaru s-a unit cu cel al lui Gheorghe Ionescu, care, la rândul lui, era în permanentă legătură cu Ion Uţă şi oamenii săi. În ceea ce îl priveşte, Aurel Vernichescu ţinea şi el legătura cu un alt grup, condus de Ion Tănase, Gheorghe Popovici şi Teodor Ungureanu, care acţiona în regiunea dintre Arad şi Timişoara. Ei îşi trimiteau reciproc emisari, comunicându-şi modul de organizare a grupurilor, precum şi un plan comun de acţiune, asupra căruia au căzut de acord. (8) Scopul lor principal era de a răsturna regimul comunist şi de a crea condiţiile prielnice reuşitei acestei acţiuni şi posibilităţii de a fi ajutaţi de către puterile occidentale. În planurile lor de operaţie erau prevăzute expres aceste lucruri. Uţă spera ca „dezlănţuirea primelor operaţii” să pornească prin următoarele metode: „Hărţuiala, guerila, operaţii de război civil.” În luna martie 1949, ei preconizau să ocupe prin forţă instituţiile publice din cele mai importante oraşe bănăţene: Timişoara, Arad, Lugoj, Caransebeş şi Reşiţa, (9) pentru a ridica apoi la luptă întreaga regiune.

Grupul lui Spiru Blănaru dispunea de două mitraliere germane: una provenită de la paraşutiştii legionari veniţi din Germania în anii 1944-1945, iar cealaltă de la Dragu Grozăvescu, care a dat-o spre folosinţă şi altor membri. Ei mai dispuneau şi de puşti Z.B., pistoale-mitralieră, pistoale de buzunar şi circa 10 grenade. (10)

Încă din 1945, Blănaru luase legătura cu Gavrilă Miloş, care era oficiant sanitar în comuna Domaşnea. Acesta ştia despre existenţa grupării respective, iar în decembrie 1947, la propunerea aceluiaşi Blănaru, el a acceptat să se înscrie în acea grupare. (11) În decembrie 1948, în organizaţia lui Ion Uţă a fost încadrat Gheorghe Luminosu. Uţă i-a dat însărcinarea să recruteze noi membri şi să colecteze bani şi îmbrăcăminte, cu speranţa că în primăvara viitoare urma să înceapă războiul. (12) Domăşneanu fusese urmărit de Securitate şi stătea ascuns de două săptămâni la Iablaniţa, unde   l-a găsit, la 12 noiembrie 1948, Gavrilă Miloş, care avea ordin să îl coopteze în organizaţie. El a devenit apoi locţiitorul lui Spiru Blănaru. Mai târziu, şi-a creat un grup propriu, cu care a operat în plasa Orşova. (13)

Grupul lui Uţă l-a exterminat cu cruzime, la 8 noiembrie 1948, pe muzicantul Lazăr Cernescu, activist P.M.R. din Domaşnea. Înainte de a-l ataca, partizanii îi scriseseră lui Lazăr Cernescu, cerându-i „să se lase de partid.” (14) Grupul lui Blănaru l-a ucis, tot în noiembrie 1948, pe ceferistul Cornel Novac din Teregova şi apoi i-a răpit şi ucis, la 22 februarie 1949, pe ţăranii Mihai Cherciu şi Gheorghe Munteanu, ambii înscrişi în P.M.R. În acel moment erau descoperiţi de Securitate. În schimbul de focuri care a urmat, în noaptea de 22-23 februarie 1949, grupul lui Blănaru i-a rănit pe sublocotenentul Vasile Airoaei şi pe caporalii Ion Nedelcu şi Spiridon Coman, dintre cadrele Securităţii. (15) Surse neverificate pretindeau că partizanii ar mai fi ucis un comunist, pe nume Davidescu. Ei ar mai fi trimis o scrisoare de avertizare şi Elenei Iova, preşedinta Uniunii Femeilor Democrate din satul Rusca. Apoi ea ar fi fost, de asemenea, ucisă, împreună cu colega ei, Floarea Dobre. Chiar şi soţia lui Lazăr Cernescu, Călina, ar fi primit, la rândul ei, un mesaj de ameninţare, în momentul în care a fost „propusă” ca deputat în Sfatul popular. Lazăr Cernescu fusese, de altfel, primul comunist din satul Rusca! (16)

La 3 februarie 1949, grupul lui Uţă a descoperit în rândurile sale doi trădători („studenţii” Modest Gladin şi Petre Bocletaru), pe care i-a executat la locul numit Valea Căţelei, la 12 km de Mehadia. (17) Membrii aceluiaşi grup au aruncat o grenadă în faţa casei plutonierului-major Ioviţă din Domaşnea, care a explodat, iar Romulus Mariţescu i-a trimis o scrisoare şefului de post din Teregova, plutonierul-major Pârjan, ameninţându-l cu exterminarea. (18) Chiar autorităţile comuniste trebuiau să recunoască următoarea realitate: „Membrii bandelor teroriste au pus la cale şi executat o serie de asasinate, alegându-şi victimele din rândul ţăranilor muncitori care în comunele lor activau în organizaţia de partid, în organizaţiile de masă sau în conducerea comunelor (...). Banda condusă de acuzatul Tănase Ion a plănuit să treacă la asasinarea unor conducători ai organelor autorităţii de stat, iar banda lui Blănaru şi Ionescu Gheorghe a încercat în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1949 un atac armat în comuna Teregova-Severin.” (19) La 2 ianuarie 1949, patru membri ai grupului de la Teregova au capturat doi ţărani favorabili regimului, pe care i-au eliberat în schimbul promisiunii că în termen de cinci zile le vor procura o armă cu lunetă. Ei i-au bătut şi i-au dezbrăcat de haine şi pe Nistor Nemeş din Cornereva, pe Gheorghe Vulpeş, pe care l-au lăsat în pielea goală, pe Iancu Nemeş, căruia i-au luat şi banii, şi pe Petru Sisi. (20)

Împotriva lor, autorităţile au recurs la concentrări masive de trupe de represiune. Securitatea dispunea în acea perioadă de efective deosebit de mari, atât datorită nevoii regimului comunist de a se sprijini pe un organ represiv foarte dezvoltat, cât şi datorită limitării drastice a forţelor armate ale ţării prin articolul 11 al Tratatului de pace dintre România şi puterile aliate şi asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947. Articolul 12 al aceluiaşi tratat stipula: „Personalul armatei, marinei şi aviaţiei române, care depăşeşte efectivele respective îngăduite prin articolul 11, va fi licenţiat în termen de şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului de faţă.” Iar articolul 13 adăuga: „Personalul, care nu face parte din armata, marina sau aviaţia română, nu va primi niciun fel de instrucţie militară, navală sau militară aeriană.” (21) Anexa II la acest articol definea astfel instrucţia militară: „Studiul şi practica folosirii materialului de război, conceput sau adaptat în mod special pentru scopuri militare, şi a dispozitivelor de instrucţie corespuntătoare; studiul şi executarea tuturor exerciţiilor sau manevrelor folosite în învăţământul sau practica evoluţiunilor executate de forţele combatante în luptă; studiul metodic, al tacticei, al strategiei şi al serviciului de stat-major.” (22) Era exact ceea ce făceau, în acei ani, în România, trupele de Securitate, în rândul cărora erau înrolaţi masiv tinerii incorporabili!

Pentru a se înteţi lupta împotriva partizanilor, oficialităţile au convocat şi numeroşi rezervişti, ceea ce a creat o anumită psihoză în rândurile populaţiei, aceasta fiind, se pare, şi intenţia regimului. De altfel, 90% din efectivele armatei române erau în acel moment concentrate în Banat, la graniţa cu Iugoslavia lui Tito. (23) Din ianuarie 1951, ca replică faţă de crearea N.A.T.O., Stalin determinase autorităţile comuniste române să încalce prevederile Tratatului de pace, trupele militare fiind mult sporite şi echipate masiv. (24) Au fost mobilizaţi mai ales muncitori din fabrici, pentru a se evita concedierea lor din cauza lipsei de materii prime. Se încerca, astfel, să se evite noi tulburări.

Sporirea numărului grupelor de rezistenţă, mai ales în cursul anilor 1949-1950, a dus la constituirea unor unităţi militare şi chiar a unor batalioane speciale, care operau în diferite regiuni ale ţării, între care, în primul rând, în Munţii Banatului şi în împrejurimile Reşiţei. (25) La începutul anului 1953 au fost constituite, la nivelul regiunilor, unităţi speciale pentru lupta împotriva partizanilor. În acest scop, erau predate cursuri de profil în şcolile militare. Ca un exemplu concret, împotriva lui Uţă şi a colegilor săi, încă în 1949, comuniştii introduseseră în munţi chiar şi armată sovietică. Ofiţerii sovietici se şi îndeletniceau, de altfel, cu pregătirea batalioanelor mobile de asalt. (26)

Cum era de aşteptat, în anii care au urmat, numărul partizanilor a fost continuu redus de asprimea iernilor, de dublarea sau triplarea efectivelor de Miliţie şi Securitate, de înmulţirea agenţilor provocatori. Mulţi dintre ei au pierit în primii ani, alţii au fost prinşi, mai ales când se adăposteau în sate din cauza bolilor. Alţii au renunţat la luptă şi au încercat să se reintegreze în viaţa civilă. Au fost ajutaţi prin procurarea de acte false. Unii au reuşit să rămână ascunşi chiar pentru perioade mai îndelungate.

Fiind încercuiţi de Securitate la vârful Pietrele Albe de pe Semenic, Spiru Blănaru şi Gheorghe Ionescu, la îndemnul lui Nicolae Ghimboaşă zis Micluţ din Teregova, dăduseră ordin să se ocupe poziţii şi să se tragă asupra securiştilor. Blănaru a luat comanda grupului, aranjând membrii în dispozitiv, între care erau Nicolae Ghimboaşă, Gheorghe Smultea din Teregova, Petre Puşchiţă zis Liber din Domaşnea şi Petre Anculia, toţi înarmaţi. Ghimboaşă şi Smultea au fost capturaţi, iar Anculia şi Gheorghe Urdăreanu au fost ucişi în luptă. Ceilalţi s-au retras în pădure şi   s-au împărţit în grupuri mai mici. Spiru Blănaru a fost capturat lângă Feneş, unde venise să se aprovizioneze, la 10 martie 1949, iar Romulus Mariţescu după două săptămâni. (27) Un grup de 12 partizani au fost judecaţi de către Tribunalul militar din Timişoara în zilele de 21-25 iunie 1949. Cinci dintre ei au fost condamnaţi la moarte (Spiru Blănaru, Petre Domăşneanu, Ion Tănase, Petre Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu zis Fert), iar ceilalţi la închisoare sau muncă silnică pe termen lung. Ei au fost însă executaţi, indiferent de pedeapsa primită, în două serii, în zona „Pădurea Verde” de la marginea Timişoarei. (28)

Procesul acesta din iunie 1949 a fost intens mediatizat în presa regimului, care spera să descurajeze alte acţiuni asemănătoare de rezistenţă. În timpul desfăşurării procesului, în Banat activiştii şi propagandiştii partidului au convocat mari adunări „populare”, care condamnau în moţiuni energice activitatea organizaţiilor de partizani. Scânteia menţiona astfel de adunări la fabrica C.A.M. din Timişoara, la uzinele „Oţelu Roşu”, la Fabrica de Ceramică din Jimbolia, la „Romitex” Timişoara, la Uzinele Textile Arad şi Industria Textilă Lugoj, precum şi la studenţii bănăţeni ai facultăţilor de filologie, filosofie, psiho-pedagogie, istorie şi geografie de la Universitatea „C.I. Parhon” din Bucureşti. (29) Săptămânalul Flamura Roşie din Reşiţa apărea într-o ediţie specială dedicată exclusiv procesului, (30) iar în numărul următor menţiona adunările „oamenilor muncii” de la Reşiţa, Anina, Secu, Doman şi Ocna de Fier. (31)

Dar cum decurgeau anchetele Securităţii în acei ani? Iată cum şi le amintea comunistul Herber Zilber, care avusese şi el ocazia să le cunoască pe propria piele: „Pentru a evita glonţul, am învăţat în prealabil pe de rost toate elucubraţiile pe care eu, ceilalţi inculpaţi şi martorii falşi am fost obligaţi să le scriem în cursul aşa-zisei anchete din 1952-1954. Apoi le-am debitat timp de cinci ore în faţa Tribunalului suprem al Forţelor armate, instanţa supremă a justiţiei populare.” (32) Dar ce însemna aceasta? „Mi-am adus aminte ce au declarat Kamenev şi Buharin, Zinoviev şi Rakovski, Traicio Kostov, Rajk şi Slański, apoi am scris un roman foileton similar – o sinteză a celor citite -, dar cu nume româneşti. Am declarat că am fost agent de Siguranţă, spion anglo-american, complotist, asasin şi trădător. N-am pregetat să declar că am vrut să răspândesc ciuma în cartierele muncitoreşti, că am organizat inflaţia şi am sabotat stabilizarea, că am cedat Banatul Iugoslaviei printr-un acord semnat cu Moşa Pijade ş.a.m.d.” (33) La aceasta trebuie adăugat şi faptul, deloc fără importanţă, că, între anii 1950 şi 1955, prezidiul Marii Adunări Naţionale nu a acordat aproape nicio graţiere condamnaţilor la pedeapsa capitală!

Câţiva ţărani, membri ai grupului lui Spiru Blănaru, arestaţi în 1949 în Munţii Banatului, au fost închişi la Gherla, unde, nemaiputând suporta regimul inuman de detenţie, s-au spânzurat. (34)

La începutul lunii februarie 1949, masivul grup de la Teregova, după luptele grele purtate cu trupele de Securitate, a hotărât să se împartă în grupări mai mici şi să se deplaseze înspre alte zone. Astfel, colonelul Ion Uţă s-a retras prin pădurile din hotarul Pârvovei şi de acolo spre Borlovenii Noi, pe valea Brezoviţei de la poalele Semenicului, în speranţa că va scăpa de urmărirea Miliţiei şi a trupelor de Securitate. Grupul, format din opt persoane, în frunte cu colonelul Uţă, a fost găzduit câteva zile la coliba lui Iosif Puiu din Pârvova. De acolo, au trecut la sălaşul lui Dionisie Careba din Borlovenii Noi, lângă apa Ţerovei. Locul nefiind însă îndeajuns de ferit, ei  i-au cerut lui Dionisie Careba să-i conducă la un loc mai ascuns, anume la coliba lui moş Meilă Careba de pe valea Brezoviţei, unde erau depozitate multe arme şi muniţii. În drum spre noul adăpost, Ion Uţă îi înjura pe americani, spunând că „şi cu roaba ar fi ajuns, dacă aveau de gând să vină.” (35) După ce au stat trei zile în noul ascunziş, ei l-au trimis pe Andrei Vădraru la Mehadica, după alimente şi noi informaţii. Dar acesta i-a trădat, anunţând postul de Miliţie din sat. Ca urmare, în noaptea de 7-8 februarie 1949, coliba în care locuiau a fost înconjurată de numeroase trupe de Securitate şi, după un dur schimb de focuri de o oră şi jumătate, ea a fost cucerită, iar colonelul Uţă a fost ucis, refuzând să se predea, după ce trăsese cu mitraliera până la ultimul cartuş. Au mai pierit tot atunci gazda, moş Meilă Careba, şi încă un partizan, anume Ilie Voica din Domaşnea. Partizanul Mircea Vlădescu a fost rănit şi capturat, iar alţii câţiva (între care Dumitru Mutaşcu zis Fus din Verendin şi Iancu Baderca din Mehadia) au reuşit să fugă în munţi. În urma acestei acţiuni în forţă a fost lichidat grupul dârzului şi neînfricatului luptător anticomunist, colonelul Ion Uţă. Ca urmare a acestui fapt, au mai fost arestaţi şi condamnaţi Dionisie Careba, pentru că fusese călăuza partizanilor, şi Petre Borchescu din Borlovenii Noi, pentru că le dăduse alimente şi ziare. (36)

Un alt grup a sosit în Munţii Almăjului la începutul lunii martie 1949, venind tot dinspre Teregova. Era format din notarul public Gheorghe Ionescu din Teregova, economistul Vasile Văluşescu din Prigor, studentul Petru Bejan din Pădureni şi Iancu Ghimboaşă, ţăran din Teregova. Ei au pătruns pe valea Putnei, care era bine cunoscută de Vasile Văluşescu. În vara anului 1949, lor li s-au alăturat Emil Purdelea şi Iosif Pitic din Gârbovăţ, care erau urmăriţi de Miliţie încă din primăvară. Cerând să fie primiţi în organizaţia din Teregova condusă de Gheorghe Ionescu, ei au depus un jurământ de credinţă cu mâna pe Biblie, spunând: „Jur credinţă organizaţiei – cei ce trădează să fie împuşcaţi.” (37) Timp de doi ani, acest grup a peregrinat prin pădure, de la stână la stână. În octombrie 1949, şi-au săpat în pământ un adăpost la locul numit Povârnata din Munţii Almăjului, format din două camere şi un depozit de lemne de foc. Au captat în cameră apa unui izvor, iar fumul de la sobă ieşea la 120 m distanţă, printr-o scorbură. (38) Iarna anilor 1949-1950 au petrecut-o în acest adăpost. Dar în toamna anului 1950, hăituiţi, s-au despărţit şi au fost prinşi, rând pe rând. Vasile Văluşescu a fost arestat acasă, la Prigor, la 15 octombrie 1950, unde, deşi stătea ascuns într-un beci, a fost trădat de o prietenă. Iosif Pitic a fost ucis într-o încăierare cu Miliţia, iar Emil Purdelea a fost capturat. La fel, au fost capturaţi şi Gheorghe Ionescu şi Iancu Ghimboaşă, chiar la Teregova. Ei au fost condamnaţi de Tribunalul militar din Timişoara la pedeapsa cu moartea, respectiv 10 ani privaţiune de libertate, pentru delictul de „uneltire împotriva ordinii publice.” (39)

Grupul lui Gheorghe Ionescu a fost aprovizionat cu alimente de mai multe familii din zona Almăjului, precum: Toma Rotariu şi Ion Rotariu din Prigor, Ion Ţăranu din Putna şi Milă Zamela din Borlovenii Vechi. Pentru aceste fapte, au fost arestaţi şi condamnaţi: Ion Rotariu la patru ani de închisoare şi Milă Zamela la trei ani închisoare. (40)

În acei ani, erau menţionate şi sabotaje în industrie, cauzate, în primul rând, de situaţia economică deosebit de critică din România. Chiar ziarul Scânteia consemna în cursul anului 1953 acte de sabotaj la fabrici din Arad, Hunedoara, Cluj. (41) Tot în vara lui 1953 erau semnalate şi grupuri formate din dezertori din armată, asemenea cazuri consemnându-se, de exemplu, în garnizoanele din Arad, Timişoara, Turnu Severin etc. Ei atacau magazinele săteşti şi cooperativele, fiind sprijiniţi de populaţia de la sate. (42) Totodată, grupuri asemănătoare de partizani mai acţionau şi în alte zone ale Banatului de sud, ca de pildă la Oraviţa-Ciclova sau pe valea Bistrei.

Încă din 1948, în raza comunei Mehadica începuse să activeze grupul condus de Sfârloagă. (43) Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă din Domaşnea acţiona în special în preajma localităţilor Rusca, Domaşnea, Cornereva şi Borlovenii Vechi. Grupul lui era constituit atât din localnici, cât şi din mehedinţeni refugiaţi. Ei atacau magazine, locuinţe ale unor colaboraţionişti cu regimul aflat la putere, precum şi sedii ale unor posturi de Miliţie. Unul dintre conducătorii acestui grup a fost mehedinţeanul Nicolae Ciurică, originar de lângă Baia de Aramă. Acesta fusese încă din 1945 om de legătură al colonelului Ion Uţă, refugiat pe atunci în zona din preajma localităţii Cornereva. El avea o serie întreagă de astfel de oameni de legătură, care îi asigurau totodată şi alimentarea. În iulie 1950, în comuna Sacu, doi dintre aceştia, Nicolae Ciurică şi Ion Avram din localitate, au fost prinşi de doi miliţieni în casa ultimului. Ciurică a reuşit să evadeze de sub escortă, care îl ducea către închisoarea din Craiova, sărind din tren în zona Poarta-Teregova. De acolo, a mers la partizanii lui Sfârloagă, aflaţi atunci pe muntele Olanu. (44)

În noaptea de 1 noiembrie 1950, a avut loc o confruntare la Domaşnea, când casa lui Gheorghe Badiu a fost încercuită de circa 400 de militari şi trupe de Securitate. În casă se aflau, pe lângă gazdă, Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă, Nicolae Ciurică şi fierarul Meilă. Ei fuseseră vânduţi de Stasia, o femeie care până atunci îi aprovizionase permanent. Ciurică menţiona: „N-a fost singura care ne ajuta. Majoritatea localnicilor ţineau cu noi, voiau să rezistăm. Prea puţini erau pe atunci dornici de comunişti.” (45) Gheorghe Badiu şi Meilă s-au predat, dar Sfârloagă şi Ciurică au reuşit să fugă. Ciurică a trecut pe la Lacul Cerbului şi a ajuns la familia Urdăreanu din Cornereva. În aceeaşi seară a plecat în Munţii Godeanu, unde i-a regăsit pe partizani, care peregrinau dintr-un loc într-altul: „Noi nu eram niciodată în acelaşi loc. Iarna asta eram în Retezat, iarna următoare în altă parte, pentru că în timpul verii adăpostul putea fi descoperit. În iarna aceea am iernat sub Ţarcu, la izvoarele Hidegului.” (46) Ciurică l-a reîntâlnit pe Sfârloagă în apropiere de Feneş, într-un sălaş. În seara următoare, ei s-au reîntors la Domaşnea, luând legătura cu Pătru Armeni, care le-a comunicat faptul că armata se retrăsese. Seara l-au atacat pe maiorul Zoltan Kling, comandantul Securităţii din Lugoj, care pleca de la Teregova la Herculane. Acesta, însă, a reuşit să scape.

Adăpostul din iarna anilor 1950-1951 a fost în Munţii Ţarcu: „Adăpostul era o cazemată în pământ, cu lemn pus deasupra şi locuri de ieşire, locuri camuflate. În adăpost aveam toată aprovizionarea pe patru-cinci luni: cartofi, carne, brânză, sare, făină. Dacă aveam cartofi şi brânză, rezistam toată iarna. După ce intram la adăpost, nu mai ieşeam până primăvara, doar scurt, în jur, şi numai când stătea să ningă. Şi apa, de multe ori, o băgam la adăpost, pentru că apa era controlată. Împrospătam apa, tăiam lemne şi le aduceam numai când stătea să ningă, seara, apoi ningea peste noapte şi ni se acopereau toate urmele.” (47) De două ori, grupul a fost surprins în timpul iernii în astfel de adăposturi, dar reuşea să scape prin ieşirile camuflate. O dată fusese la Steierdorf, către Valea Almăjului, iar a doua oară la Nera, când grupul cuprindea 70 de membri, dintre care 22 erau numai din Teregova. (48) În 1951, grupul a atacat cinci miliţieni pe Semenic, luându-le muniţia, dezarmându-i şi legându-i.

Tot în 1951, la sălaşul lui Ilie Urdăreanu, Securitatea a capturat doi membri ai grupului lui Sfârloagă, care stătuseră ascunşi într-o groapă anume săpată şi bine mascată aproape trei luni. Dispuneau de arme automate, muniţie şi grenade. Armamentul şi-l procurau din rezervele abandonate în munţi, în timpul celui de-al doilea război mondial. (49)

Grupul lui Sfârloagă l-a ucis pe invăţătorul Dumitru Gorgan din Mehadica în seara zilei de 13 decembrie 1948. (50) Ei au răpit-o şi pe Anastasia Benghia din Domaşnea, cea care îi trădase, au torturat-o şi au   ucis-o. La 22 mai 1951 au atacat satul Cănicea de lângă Domaşnea, jefuind magazinul cooperativei, iar după o săptămână, satul Borlovenii Vechi. De acolo au răpit câţiva colaboraţionişti, pe care i-au dus, sub ameninţarea automatelor, în pădure, către Muntele Mic. Acolo, unul dintre ei, Iosif Imbrescu, a fost legat de un stejar şi împuşcat. (51)

După această ultimă acţiune, şeful Miliţiei regiunii Severin, maiorul Viorel Tăurescu (ulterior general, şef al Inspectoratului judeţean Timiş al Ministerului de interne), a dat imediat alarma. Întregul efectiv pregătit pentru acţiunile de urmărire şi scotocire în vederea capturării ori a nimicirii partizanilor s-a îndreptat către Munţii Semenic. „Potrivit planului dinainte conceput, efectivele aflate în acel moment în mai multe puncte apropiate de locul unde fusese semnalată banda, au început deplasarea operativă, simultană şi concentrică, pentru a-i încercui pe răufăcători, înainte ca ei să ajungă în masivul muntos, mai greu accesibil.” (52) Grupa călare de la Bozovici, condusă de sergentul Virgil Păsărică, a traversat pădurea de la poalele Muntelui Mic, iar restul efectivului, dispus în mai multe eşaloane, a urcat către izvoarele pârâului Nera, pentru a constitui un semicerc, de unde să înceapă scotocirea. În momentul în care maiorul Viorel Tăurescu instala trupele în poziţiile stabilite, sergentul Virgil Păsărică a fost împuşcat mortal de partizani. (53) Deşi unii dintre ei au fost capturaţi, atunci sau mai târziu, alţi partizani au izbutit să fugă, fiind hăituiţi în continuare de oamenii Securităţii. Aceştia, deghizaţi în ciobani sau tăietori de lemne, organizau pânde şi capcane pentru a descoperi ascunzişurile fugarilor. În scurt timp, grupul a fost aproape în întregime capturat. Doar Sfârloagă, în învălmăşeala ultimei lupte, a reuşit să se furişeze în desişul pădurii. Pentru capturarea sa a acţionat un grup de ofiţeri, între care Vasile Rednic, Ioan Pop, Constantin Popescu şi alţii, care au declanşat „zile şi nopţi de pândă, supravegheri, investigaţii.” (54) Apropiindu-se iarna, se aşteptau ca Sfârloagă să nu rămână în munţi, ci să caute adăpost într-un sat. Vasile Rednic a descoperit că la Sadova Nouă, comuna Slatina-Timiş, la peste 25 km de Domaşnea, Sfârloagă avea un cunoscut cu care făcuse armata. Deghizat în pădurar, el l-a acostat pe acesta pe uliţă, iar acesta l-a trădat pe Sfârloagă, care era          într-adevăr ascuns la el în beci. Sub casă exista o galerie anume săpată, pe unde el putea pleca până în grădină, care era, la rândul ei, la câţiva paşi de pădure. Trei securişti au încercuit beciul, dar Sfârloagă nu s-a predat viu, ci a utilizat armamentul de care dispunea. Securiştii au ripostat aruncând grenade, care l-au răpus. (55)

Ciurică a fost arestat abia în 1954, la Cornereva, la locuinţa familiei Urdăreanu. A fost condamnat la 25 ani muncă silnică, pentru „organizaţie subversivă şi teroare.” A fost eliberat după zece ani, în 1964. (56)

Ca o recunoaştere implicită a ostilităţii lor fundamentale faţă de comunism, locuitorii a numeroase aşezări din Culoarul Timiş-Cerna şi alte zone apropiate din sudul Banatului (Cornereva, Teregova, Prigor, Iablaniţa, Slatina-Timiş etc.) au fost scutiţi de calvarul colectivizării forţate. (57) Cu toate acestea, Dan Deşliu, în celebrul său poem proletcultist Lazăr de la Rusca, avea tupeul să scrie, referindu-se la ţăranii bănăţeni: „Creşte mare, creşte zid / Dragostea pentru partid, / Care-ndrumă, care-nvaţă / Pentru pace, pentru viaţă.” (58)

Grupurile de la Teregova au cunoscut o puternică influenţă şi în localităţile de pe Valea Almăjului, unde, după cum s-a văzut, ele se retrăseseră în momentele critice. Acolo, rezistenţa anticomunistă şi acţiunile de partizani au fost organizate de localnici încadraţi în organizaţii anticomuniste. La rândul lor, membrii grupărilor de la Teregova şi Domaşnea, în frunte cu însuşi colonelul Ion Uţă, găsindu-şi adăpost în satele almăjene, precum şi în Munţii Almăjului şi Semenic, au stimulat şi acţiunile din acele locuri. (59)

Organizaţia anticomunistă din Valea Almăjului se formase încă din vara anului 1948, fiind condusă de profesorul de istorie din Bozovici, Doru Blaj, care urmărea să se integreze într-o organizaţie bănăţeană comună, împreună cu cei din Teregova şi din alte părţi, de Traian Blaj, fostul prefect al Poliţiei din Oraviţa, şi de avocatul Cornel Costea din Bocşa Montană. Organizaţia lor era una de tip piramidal, astfel încât numai şefii direcţi se cunoşteau între ei. În organizaţie erau înscrişi ca membri locuitori din toate satele almăjene. La Bănia, jurământul de credinţă a fost luat de către preotul Pavel Bogoevici, în biserică, pentru membrii din Bănia şi Gârbovăţ. Un membru de bază a fost şi croitorul Traian Şchiopu din Bozovici, în a cărui locuinţă a fost ţinută cea mai importantă şedinţă a organizaţiei, din vara anului 1948. Cu acest prilej, s-a propus contactarea organizaţiilor din Teregova, pentru a se realiza unitatea luptei anticomuniste. În acest scop, a fost trimis la Teregova tânărul Gheorghe Brebu, care s-a întâlnit în clădirea Ocolului silvic cu fiii preotului Coriolan Buracu şi cu Ileana Văluşescu din Prigor. Nu au ajuns însă la înţelegere, deoarece Florin Buracu spunea că, fiind urmăriţi pretutindeni, momentul nu era bine ales. (60)

Organizaţia anticomunistă din Almăj avea ca scop înarmarea populaţiei. Acţiunea trebuia să înceapă la Oraviţa, prin atacarea garnizoanei militare şi sustragerea de armament şi muniţie. Acest obiectiv nu a putut fi însă realizat, deoarece au fost descoperiţi şi au început arestările. Printre membrii organizaţiei se numărau: Traian Şchiopu, Ion Ciocu, Ion Chetrinescu, Mircea Cârmaciu, Alexandru Eva, Ilie Rusmir; elevii: Petru Micicoi, Ion Micicoi, Viorel Pistrilă, Petru Craia, Gheorghe Brebu; ţăranii: Alexandru Puia, Alexe Bodrilă, Vichente Albu, Novac Albu, Damaschin Căpăţână, Petru Pitic, Dănilă Ciortuz; preoţii: Pavel Bogoevici, Coriolan I. Buracu, Tiberiu Suta, Alimpe Aldescu; secretarul Comunităţii de avere din Bozovici, Nicolae Craia; tâmplarul Nicolae Popişte etc. (61)

Pentru o coordonare a organizaţiei, a venit de la Bocşa şi Traian Blaj, în toamna anului 1948. El a stat la Bănia şi la Bozovici. Fiind urmăriţi, Traian Blaj şi Ion Chetrinescu, cronicar la Poliţia din Oraviţa, au încercat să se ascundă în punctul Zăbăl de pe valea Minişului. Ei au fost însă descoperiţi pe drum şi arestaţi. Au urmat arestările lui Doru Blaj la Anina, a preotului Pavel Bogoevici, a lui Alexandru Puia, Alexandru Craia şi Petru Craia. Traian Şchiopu, arestat în octombrie 1948, a fost condamnat la patru ani închisoare, dar a executat cinci ani. Părintele Bogoevici, condamnat la un an şi jumătate, a executat doi ani. Alexe Bodrilă, Gheorghe Brebu şi Damaschin Căpăţână, speriaţi, s-au retras în Munţii Almăjului în decembrie 1948, stând ascunşi acolo până în iarna următoare. Între timp, Damaschin Căpăţână a fost ucis de Miliţie. Transfugii nu au fost însă trădaţi de populaţia Almăjului, care i-a aprovizionat şi i-a ascuns. În acest sens, Traian Şchiopu declara: „Oamenii erau de partea noastră, nu ne-au trădat. Credeam că se va termina repede cu acest regim, cu sprijinul Occidentului şi al americanilor – care   ne-au înşelat aşteptările.” (62) Preotul Coriolan I. Buracu a fost arestat în casa părintească de la Prigor, în ziua de 14 decembrie 1948, la fel ca şi alţi membri ai organizaţiei, despre care aflaseră organele de Securitate şi Miliţie din Oraviţa. El a fost condamnat la un an de către Tribunalul militar din Timişoara, iar în 1951 a fost dus pentru încă un an la Canal. (63)

Au mai fost arestaţi elevii Mihai Buracu din Prigor şi Nicolae Băcilă din Lăpuşnicu Mare, pentru că făcuseră parte din Frăţiile de cruce şi Mănunchiul de prieteni, organizaţii „subversive” legionare, care îşi propuneau să educe tinerii în spiritul moralei creştine şi anticomuniste. Mihai Buracu, fiul cunoscutului luptător pentru limbă şi neam, Coriolan I. Buracu, era elev la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş, fiind arestat în ultima zi de cursuri, 9 iunie 1949. A fost condamnat la doi ani de închisoare şi a făcut cinci ani. Nicolae Băcilă, elev la Şcoala normală din Timişoara, a fost arestat în aceeaşi zi. A fost condamnat tot la doi ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale (articolul 209 din Codul Penal), executând trei ani şi fiind apoi deportat pentru alţi doi ani la Nehoiu-Buzău, în Munţii Vrancei. Totodată, patru familii din Lăpuşnicu Mare au fost deportate în Bărăgan, pentru motivul că erau înrudite cu liderul social-democrat Eftimie Gherman, care reuşise să fugă în Occident. (64)

Referitor la rezistenţa din Almăj, Pavel Panduru scria: „În acele clipe grele pentru poporul român, locuitorii Almăjului şi-au dovedit din plin atitudinea anticomunistă şi antirusească, prin opoziţia faţă de noile autorităţi sub diferite forme.” (65) De exemplu, tinerii satelor cântau cu multă îndrăzneală următoarele versuri:

 

                       „Foaie verde lemnu' mic,

                       Am trăit în Semenic

                       Fără casă, făr' nimic,

                       Cu capul pe rădăcină,

                       Cu carabina în mână.

                       Fără perină la cap,

                       Cu rucsac şi automat,

                       Fără perină la spate,

                       Cu rucsac şi cu grenade.

                       Automat, să nu mă minţi,

                       Când trag, tu să te aprinzi!” (66)

 

În adăpostul din pădurea în care locuia, Aurel Vernichescu, unul dintre conducătorii rezistenţei de la Teregova, a fost vizitat, în februarie 1949, de Ion Tănase, care i-a comunicat faptul că gruparea sa pregătea organizarea unei revolte la Timişoara şi Arad. Ulterior, şi alţi emisari ai acelui grup l-au vizitat pe Vernichescu, ţinându-l la curent cu evoluţia situaţiei şi cu planul de pregătire a răscoalei. Aceştia i-au cerut să-şi constituie o organizaţie proprie, cu care să ocupe simultan oraşele Lugoj, Caransebeş şi Reşiţa. (67) Ei au stabilit împreună să intercepteze căile de comunicaţie care legau valea Timişului până la Ariniş, creând ulterior posibilitatea ocupării Caransebeşului. Insurecţia era prevăzută pentru data de 18-19 martie 1949. (68)

Grupul din Arad şi Timişoara era condus la Arad de fostul gardian public Teodor Ungureanu, care ţinea legătura cu conducătorii de la Timişoara, Ion Tănase şi Barna. Ion Tănase, împreună cu avocatul Bugariu, întocmiseră planul de ocupare a Aradului. Ordinul de ocupare a sosit de la Timişoara în seara de 17 martie 1949, când Bugariu a adunat 11 oameni, cărora le-a citit ordinul. Acesta prevedea ocuparea instituţiilor şi arestarea conducătorilor şi a autorităţilor. (69) Arme şi ajutoare urmau să sosească tot de la Timişoara. Gheorghe Popovici avea misiunea, la Timişoara, de a recruta noi membri în organizaţie, de a procura arme şi de a le depozita la el acasă. Astfel, el a devenit unul dintre conducătorii grupului. La locuinţa sa erau depozitate patru pistoale, un pistol automat şi 15-16 grenade, iar în prăvălia sa erau păstrate manifestele adresate populaţiei, aduse de Constantin Voichiţă. (70) Popovici a scris, după dictarea lui Ion Tănase, un plan de atacare a instituţiilor militare şi civile din Timişoara, Arad şi Caransebeş. Gheorghe Popovici, împreună cu Ion Tănase şi Gheorghe Szabó, trebuiau să fie la comandament în momentul declanşării operaţiunilor. Manifestele au fost şapirografiate şi multiplicate de aceiaşi Ion Tănase şi Gheorghe Popovici. (71) Tănase era comandantul organizatoric al grupării. Ei aveau legături chiar şi la Bucureşti, cu Ştefan Florescu.

O puternică rezistenţă s-a resimţit şi în sânul populaţiei sârbeşti din Banat, după rezoluţia Biroului informativ (Cominform) din iunie 1948, prin care era excomunicat Tito. În acest sens, Liubomir Stepanov consemna: „O parte din membrii Consiliului executiv (al Uniunii Asociaţiilor Culturale Democratice Slave din România, n.n.) nu a fost de acord cu însuşirea forţată a rezoluţiei I.B.-ului, iar la întrunirile organizate de către P.M.R. în satele noastre, membri ai conducerii Uniunii explicau oamenilor noştri injusteţea campaniei duse împotriva Iugoslaviei şi s-au postat alături de poziţia P.C.I. Concomitent, Miloş Todorov şi Boja Stanoievici au ajuns la concluzia să se delimiteze de rezoluţia adoptată anterior, redactând chiar o anti-rezoluţie, pe care au trimis-o la semnat tuturor membrilor Consiliului executiv de prin satele noastre. Acest document a ajuns, datorită trădării, în mâinile organelor de partid. Întregul Consiliu executiv a fost arestat şi dus la interogatoriu la comitetul regional al P.M.R.” (72) De altfel, şi gruparea lui Ion Tănase şi Teodor Ungureanu stabilise legături, prin Gheorghe Popovici, cu rezistenţa sârbească. (73) Popovici a primit de la Tănase o delegaţie scrisă în această privinţă.

În zona Munţilor Arinişului din nordul judeţului Caraş, primul grup de partizani a fost condus de Ion Arăngeanu din Remetea-Pogănici, fiind format din Ion Şubă şi Ioviţă, din acelaşi sat. Alţi luptători, solitari, erau Ion Jura din Fârliug şi Beg din Dezeşti, care creau unele probleme jandarmilor. Într-o confruntare cu jandarmii, Ioviţă a fost împuşcat mortal, iar Ion Şubă rănit şi capturat. Ion Arăngeanu a reuşit să fugă în satul Visag, apoi în satul Bărbosu, unde s-a aliat cu Văcărescu din Lugoj, care era tot un partizan urmărit de jandarmi. Încercând să revină acasă, Arăngeanu a fost ucis de jandarmii care îl pândeau. Mai târziu, ucigaşul a fost, la rândul lui, omorât de Văcărescu, pe şoseaua dintre Remetea-Pogănici şi Lugoj.

Un luptător solitar era, în aceeaşi zonă, Ion Jura din Fârliug, trădat însă de soţia sa şi împuşcat de plutonierul Popovici. Şi plutonierul Popovici a fost ucis, de soldatul Muşat din Dezeşti, care dezertase din unitatea sa militară de la Lugoj. Moartea lui Jura a sporit nemulţumirea populaţiei din preajmă.

După falsificarea de către comunişti a rezultatelor alegerilor din noiembrie 1946, în satul Duleu a fost format un grup din Iosif Cireşan, Gheorghe Bulgăr, Petru Pau şi Ion Franţ zis Gruia. Ei au luat legătura cu Ion Boldureanu din Herendeşti, care avea bune relaţii cu grupurile lui Uţă şi Domăşneanu, precum şi cu un căpitan de la magazia de armament din Lugoj şi cu plutonierul-major Ursu, angajat la aceeaşi magazie, care îi aproviziona şi pe cei sus-menţionaţi. Iosif Cireşan l-a atras în grup şi pe Ion Laţcu zis Chera din Remetea-Pogănici, care începuse lupta în comuna Ezeriş, unde l-a împuşcat mortal pe un comunist venit să adune cotele. Acesta a cerut să fie adus şi prietenul său, Ion Dârloni din Sacoşu Mare. Împreună au preluat comanda grupului, în toamna anului 1947. Alte grupuri, mai mici, se formaseră tot pe atunci la Zorlenţu Mare (sub conducerea doctorului Vuc) şi la Bocşa Montană (sub conducerea lui profesorului de muzică Câlniceanu).

Grupul Chera-Dârloni a devastat casa comunistului Petru Băndăşilă zis Vesa din Valea Mare, care luase pentru stat tot grâul ţăranilor din acea localitate. Ca urmare, populaţia a prins curaj şi nu a mai predat cotele şi impozitul, spărgând chiar magazia în care depozitase Băndăşilă grâul strâns. „În acea vreme, perceptorii şi colectorii nu au mai intrat în satele Duleu şi Valea Mare.” (74) Grupul a devastat apoi notariatul din comuna Valeapai, condus de Nicolae Turcu, al cărui secretar, Pavel Liuba, era agent al Securităţii. Chiar unii oameni ai autorităţilor au trecut de partea acestui grup, precum paznicul de câmp Gheorghe Bandu zis Burda, care îi găzduise pe Chera şi pe Dârloni şi îi prevenea când se apropiau trupele de Securitate. Acesta chiar i-a avertizat că satul Duleu va fi cercetat de un batalion de Securitate, comandat de căpitanul Tomescu. Ca urmare, grupul  s-a retras în pădurile din preajma Bocşei, la locul numit Smida. Acolo au bătut patru comunişti care exploatau nişte muncitori forestieri, fără a-i îmbrăca acceptabil şi trăgându-le bani din salarii. Speriaţi, şefii de post din comunele Vermeş (Crainic) şi Fârliug (Moşoarcă) au transmis partizanilor că ei nu vor activa contra lor. Singur, şeful din Valeapai (plutonierul Pigui) se dovedea zelos.

Următorul atac a fost dat asupra cooperativei de consum din satul Bărbosu, luându-se bocanci şi ţigări, căci se apropia iarna. Ion Laţcu zis Chera şi Ion Drăgan, fost primar la Ictar, l-au bătut pe comunistul Laţcu, venit la Duleu să organizeze însămânţările de toamnă. Acesta şi-a predat carnetul de partid secretarului de celulă, Alexandru Virag. Perceptorul Florescu şi secretarul Pavel Liuba, veniţi să ridice impozitele de la Duleu, au fost şi ei bătuţi de Chera, secondat de Ion Trăilă şi Iosif Laţcu, care le-au luat banii, hainele şi armele. La fel a păţit şi doctorul de circumscripţie Grigorescu, care îl numise pe Chera „bandit”.

În continuare, Chera şi Dârloni au încercat din nou să ia legătura cu Ion Uţă, Domăşneanu, Spiru Blănaru şi Vernichescu, plecând pe direcţia Ezeriş-Soceni. La Soceni, împreună cu un grup din localitate, comandat de Petru Lăutaş, au atacat postul de jandarmi, luând arme şi uniforme. „A fost cea mai grea lovitură dată comuniştilor, iar vestea despre ea s-a dus peste tot în Banat. Iar credinţa oamenilor creştea, ei aşteptând să se întâmple o importantă schimbare.” (75) Ajunşi la Domaşnea, ei au contactat grupurile amintite prin bătrânul Groza, cerându-le să lupte împreună. Dar Uţă şi Domăşneanu nu au acceptat, deoarece grupurile lor erau atacate pretutindeni de batalioane ale Securităţii, aflându-se într-o stare critică. Ca urmare, ei s-au reîntors prin păduri, eliberând nişte soldaţi pedepsiţi la un an de muncă forestieră pentru că au întârziat din concediu o zi-două. Grupul a revenit la Duleu, la sălaşul lui Iosif Laţcu. Acolo a avut o ciocnire cu securiştii căpitanului Tomescu, care nu au reuşit însă să captureze niciun partizan. El i-a arestat pe soţia şi cei doi copii ai lui Chera, dar acesta a dus un bilet la poarta comandamentului de care aparţinea Tomescu, la Reşiţa, ameninţându-l că va zbura în aer cu întreaga sa familie. După două zile, familia lui Chera a fost pusă în libertate (toamna anului 1948).

În faţa pericolului ca noi concentrări de securişti să ameninţe satul, la avertismentul dat de Gheorghe Bandu, grupul a hotărât să se retragă în pădurile Buziaşului, la un pădurar văr cu Dârloni, unde a stat un an. Alţii stăteau la sălaşele lui Ion Vâgă din Valeapai şi Iosif Laţcu. Alţi doi securişti au fost bătuţi pe drumul dintre Ramna şi Duleu. În hainele lor a fost găsit un bilet informativ, în care scria: „Cei mai reacţionari oameni din satul Duleu sunt următorii: Cireşan Iosif, Pau Petru, Bulgăr Gheorghe.” Semna acelaşi Pavel Liuba, informator al Securităţii. (76)

Şi în alte localităţi din zonă au avut loc acte de revoltă. În Vermeş, colectorul Venghi a fost omorât într-o noapte, motiv pentru care a fost arestat Loga Ledăru. Acesta nu a recunoscut nimic şi a fost bătut până a murit. În Valeapai, tânărul Ion Vâgă l-a înjunghiat pe odiosul colector Forghici, „spaima Banatului”, fiind apoi bătut şi închis la Gherla. Satele Duleu şi Valea Mare nu au plătit dările timp de doi ani. (77)

Autorităţile erau preocupate cu lichidarea grupurilor Uţă-Domăşneanu-Blănaru-Vernichescu, concentrând împotriva lor mari forţe de Securitate, şi urmând ca abia după aceea să atace decisiv grupul Chera-Dârloni. Ca urmare, Chera şi Dârloni, preveniţi, s-au despărţit în două grupuri separate, mai mici. Dârloni a plecat către pădurile Buziaşului şi Chera a rămas în împrejurimile Duleului, împreună cu alţi doi partizani. Este vorba despre Mihai Durcă, originar din comuna Dolheşti, judeţul Baia, care fusese condamnat la 10 ani muncă silnică şi care evadase în noaptea de 15-16 decembrie 1948 din penitenciarul din Caransebeş, şi de Iosif Bela, din comuna Moreni, judeţul Prahova, eliberat de curând din acelaşi penitenciar, după cum susţineau autorităţile. Ei deţineau asupra lor următorul armament: un pistol-mitralieră „Deimler”, un pistol-mitralieră sovietic „PP5”, o armă Z.B., un pistol automat „Mauser”, şase grenade şi un sac de muniţie. După alte informaţii, Durcă şi Bela erau soldaţi dezertori şi nu evadaţi din penitenciar. (78)

Chera şi ceilalţi doi au fost încercuiţi în Valea Mare la 16 februarie 1949 de către securiştii comandaţi de Onescu (din Herendeşti), Cozma şi Crainic (de la Vermeş), Moşoarcă (din Fârliug) şi Stoica (din Bocşa Montană). Lupta finală s-a dat la locuinţa lui Petru Damian de la marginea satului dinspre Fârliug. După o noapte de neîncetate schimburi de focuri, securiştii au mai cerut şi au mai primit ajutor de la batalionul mobil de Securitate din Caransebeş, care dispunea de mitraliere şi de puşti-mitralieră, din rândul acestuia evidenţiindu-se în mod deosebit sergentul-major Gheorghe Popa, conform unei adrese a Direcţiunii Regionale a Securităţii din Timişoara. (79) Gheorghe Bandu, auzind împuşcăturile, a plecat spre Sacoşu Mare, ca să-l găsească pe Dârloni, în speranţa că Chera va fi despresurat. El însă nu l-a găsit pe Dârloni, care a ajuns abia după patru zile. Cu o zi înainte, Chera, singur în cameră, se împuşcase pentru a nu cădea viu în mâinile securiştilor. Tot ce putuseră să facă foştii săi colegi ca să-l ajute a fost să împiedice sosirea trupelor de Securitate de la Lugoj, care era cel mai apropiat oraş. Sosiseră, în schimb, cu maşinile, cele de la Caransebeş.

Chera a murit îmbrăcat în haine militare cu gradul de căpitan. El a ars înainte notele informative primite de la locuitori, pentru ca aceştia să nu fie arestaţi şi condamnaţi. Cu el au murit şi cei doi membri ai grupului său care l-au susţinut în această ultimă confruntare cu Securitatea. (80) Moartea lui Chera s-a datorat în special trădării comise de Ion Gârboni zis Buzan, care s-a ascuns apoi de frica partizanilor.

Dârloni, după ce a mai rămas un timp la Duleu, în casa lui Gheorghe Bulgăr sau în podul bisericii, s-a refugiat în toamna anului 1949 la un sălaş din pădurea Buziaşului. Proprietarul sălaşului era, însă, informator al Securităţii din Timişoara. Într-o seară, securiştii, încercuind sălaşul, i-au capturat pe cei doi colegi ai lui Dârloni, dar acesta a tras un foc de armă şi a fugit în pădure. Ion Franţ, unul dintre cei capturaţi, bătut de securişti, şi, bineînţeles, Buzan, au început să dezvăluie numele membrilor grupului Chera-Dârloni, astfel încât au fost operate primele arestări, la Duleu. Arestaţii au fost judecaţi de Tribunalul militar din Timişoara, dar, prin strădaniile avocatului Oprea, au fost încadraţi la drept comun şi nu la politici. Cu dificultate, delegatul satului, Alexandru Virag, la insistenţele lui Iosif Cireşan, consimţise să le elibereze adeverinţe de bună purtare şi că nu au făcut politică în partidele „istorice”. Au fost condamnaţi astfel: Viorel Crăciunel din Chevereşu Mare la patru ani; Ion Vancea din Valeapai, Petru Lăutaş din Soceni şi Creţu Rusu din Vermeş la câte trei ani; alţi 13 acuzaţi la câte şase luni, iar Ion Franţ din Duleu a fost omorât în bătaie la anchetă. (81) Mulţi alţii, care ajutaseră grupul cu alimente şi cu informaţii, nu au putut fi dovediţi. Cei cu pedepse de trei şi patru ani au fost duşi la Gherla. După doi ani a fost prins şi arestat şi fostul primar din Vermeş, Ion Rusu, şi, probabil, cel din Ictar, Ion Drăgan.

Dârloni şi colegul său Achim Burcă au mai rezistat circa doi ani, după care, din motive necunoscute, s-au despărţit. Dârloni s-a retras din nou spre satul său natal, Sacoşu Mare, iar Burcă – la Biniş. În pădurea din apropiere a şi fost găsit, mort, în 1952. Dârloni s-a ascuns la un văr al său, care era informator. Într-o noapte, securiştii l-au încercuit din nou, rănindu-l şi capturându-l după ce încercase să fugă în pădure. L-au dus la spitalul din Timişoara până şi-a revenit, apoi l-au anchetat. Neputând obţine nimic de la el, l-au adus înapoi în Sacoşu Mare, unde l-au executat, în 1952, cu un glonţ în ceafă. (82)

Membrii grupului Chera-Dârloni au fost: Iosif Cireşan (Duleu), Ion Boldureanu (Herendeşti), Ion Drăgan (Ictar), Iacob Rusu (Vermeş), Viorel Crăciunel (Chevereşu Mare), Ion Vancea (Valeapai), Achim Burcă (Valeapai), Petru Pau (Bărbosu), Achim Buică (Bărbosu), Ion Franţ, Achim Balcu, Iosif Laţcu, Petru Laţcu, Ion Trăilă, Petru Cireşan, Ion Vasi, Ion Laţcu, Martin Groza, Ion Smolean, Petru Pau, Gheorghe Bulgăr, Ion Bandu, Ion Gârboni, Maria Căprariu, Iuliana Bulgăr, Elisabeta Teodorescu, Traian Foale (toţi din Duleu), Ion Laţcu zis Chera (Remetea-Pogănici), Ion Dârloni (Sacoşu Mare) şi Petru Lăutaş (Soceni). (83)

Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Banat oferă cercetătorului de peste timp o imagine mai reală a modului în care populaţia regiunii a făcut cunoştinţă cu noul regim adus dinafară şi care a atins cote de teroare şi opresiune neatinse până atunci în istoria noastră. Se cuvenea demult să se spulbere impresia că Banatul ar fi asistat cu braţele încrucişate la pierderea libertăţii şi la instaurarea tiraniei. Mişcarea de partizani descrisă pe scurt în paginile de faţă arată care a fost adevărata reacţie a locuitorilor, reacţie de care nu se mai poate face abstracţie în cercetarea noastră istorică.

 

 

Dr. Mircea RUSNAC

 

Note:

1  Alexandru Popescu, Lumea rezistenţei anticomuniste româneşti, în Magazin istoric, nr. 9/1997, p. 29.

2    Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 386-387.

3    Pavel Panduru, Rezistenţa anticomunistă în Valea Almăjului, în Almăjul, an. III, nr. 2-3, aprilie-septembrie 1997, p. 24.

4    Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române,

     1951, p. 14.

5    Mircea Rusnac, Procesul partizanilor anticomunişti din Banat (1949), în Banatica, Reşiţa, nr. 14, 1996, p. 420-421.

6   Pavel Panduru, op. cit., p. 24.

7   Mircea Rusnac, op. cit., p. 421.

8   Culegere de materiale..., p. 9-10.

9   Mircea Rusnac, op. cit., p. 421.

10  Culegere de materiale..., p. 10.

11  Ibidem, p. 20.

12  Ibidem, p. 19.

13  Ibidem, p. 17.

14  Vera Hudici, Azi la Rusca, în Femeia, an. XI, nr. 11, 1958, p. 6.

15  Mircea Rusnac, op. cit., p. 421.

16  Vera Hudici, op. cit., p. 7.

17  Mircea Rusnac, op. cit., p. 426.

18  Culegere de materiale..., p. 11.

19  Ibidem, p. 12.

20  Ibidem, p. 24.

21 Ştefan Lache, Gheorghe Ţuţui, România şi Conferinţa de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, 1978, p. 327.

22  Ibidem, p. 340.

23  Alexandru Popescu, op. cit., p. 30.

24  C. Cristescu, Ianuarie 1951: Stalin decide înarmarea României, în Magazin istoric, nr. 10/1995, p. 15-23.

25  Alexandru Popescu, op. cit., p. 31.

26  Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa anticomunistă din Munţii Arinişului (1947-1949), Timişoara, 1997, p. 28.

27  Mircea Rusnac, op. cit., p. 426.

28  Ibidem, p. 430.

29  Scânteia, nr. 1.463 din 28 iunie 1949.

30  Flamura Roşie, Reşiţa, an. I, nr. 26, ediţie specială din 23 iunie 1949.

31 Ibidem, nr. 27 din 28 iunie 1949.

32  Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Bucureşti, 1991, p. 183-184.

33  Ibidem, p. 183.

34  Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, 1990, p. 59.

35  Pavel Panduru, op. cit., p. 25.

36  Ibidem; Emilian Pavel Jurma, „Am fost partizan în Munţii Banatului”, în Magazin Renaşterea bănăţeană, Timişoara, nr. 7, august 1994, p.
                  96.

37  Pavel Panduru, op. cit., p. 25.

38  Ibidem.

39  Ibidem.

40  Ibidem.

41  Alexandru Popescu, op. cit., p. 30.

42  Ibidem.

43  Alexiu Gorgan, Emoţia recunoştinţei, în Magazin istoric, nr. 8/1974, p. 97.

44  Emilian Pavel Jurma, op. cit., p. 96.

45  Ibidem.

46  Ibidem, p. 97.

47  Ibidem.

48  Ibidem.

49  Mihai Grozavu, S-a întâmplat cândva în Munţii Banatului, în Magazin istoric, nr. 5/1974, p. 61.

50  Alexiu Gorgan, op. cit., p. 97.

51  Mihai Grozavu, op. cit., p. 62.

52  Ibidem.

53  Ibidem, p. 63.

54  Ibidem.

55  Ibidem.

56  Emilian Pavel Jurma, op. cit., în loc. cit., nr. 9, octombrie 1994, p. 76.

57  Caraş-Severin. Monografie, Bucureşti, 1981, p. 132.

58  Vera Hudici, op. cit., p. 7.

59  Pavel Panduru, op. cit., p. 24.

60  Ibidem, p. 25.

61  Ibidem.

62  Ibidem, p. 28.

63  Ibidem.

64  Ibidem.

65  Ibidem.

66  Ibidem.

67  Culegere de materiale..., p. 22.

68  Ibidem, p. 15.

69  Ibidem, p. 16.

70  Ibidem.

71  Ibidem, p. 19.

72  Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timişoara, 1996, p. 20.

73  Mircea Rusnac, op. cit., p. 425.

74  Iosif Cireşan Loga, op. cit., p. 13.

75  Ibidem, p. 22.

76  Ibidem, p. 27.

77  Ibidem, p. 28.

78  Idem, Rezistenţa din Munţii Arinişului a continuat, ms.; Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului în documente, selecţia
                  documentelor şi îngrijirea ediţiei: Miodrag Milin, Bucureşti, 2000, p. 193-195.

79 Iosif Cireşan Loga, Rezistenţa anticomunistă din Munţii Arinişului, p. 194.

80  Ibidem, p. 32.

81  Ibidem, p. 35-36.

82  Ibidem, p. 37.

83  Ibidem, p. 37-38.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com