Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Mitul  « Lerui, Ler »

Dr. Titus Filipas

Impresii si pareri personale in FORUM

 

În treizeci de ani de lupte, Charlemagne frîngea cerbicia saxonilor continentali. Dar ei formaseră pînă atunci un fel de  zid  protector împotriva „oamenilor nordului”. Zidul fiind  căzut, vikingii atacă Europa spre miazăzi cel puţin atât de timpuriu precum  anul 793. Unul din documentele doveditoare   este o stelă  de piatră  grosolan sculptată  de un artizan saxon de pe coasta răsăriteană a Angliei, în zona comitatului Northumberland. Sculptorul naiv şi  sincer din Northumbria a reuşit să ne transmită  ce a văzut  la sfârşitul secolului VIII chiar cu ochii lui :  şapte războinici vikingi agitând ameninţător securile de război. Bărcile lungi ale vikingilor acostau la ţărmurile mărilor sau ale rîurilor, războinicii debarcau pentru jaf şi oroare, după care se retrageau. Treptat,  raidurile s-au transformat în aşezări  permanente locuite de ‚oamenii  nordului’. Înainte de sosirea vikingilor, Northumbria (este un termen latinesc artificial, macaronic, inventat de englezi în epoca victoriană, eu sînt tentat să zic Humbrensia)  fusese o provincie engleza de subtilă  cultură  monastică. Călugări şcoliţi din provincia engleză Northumbria: ‚gente nostra que dicitur Humbrensium’,  ne explică de ce s-a păstrat,   ca o relicvă sfântă la Roma,  Columna păgână a lui Traian. Alcuin (732 ?- 804) însuşi,  "ministru al educaţiei şi culturii" pe vremea lui Charlemagne,  provenea din această provincie. L-a însoţit Alcuin  pe Lerui în Câmpia  Panoniei? Dar iată că in  Northumbria lui Alcuin, vikingii danezi îşi stabiliseră deja propriul lor regat către  anul 867 AD.

 

Peste Canalul Mânecii, adică  în Franţa, de asemenea  vikingii exploatează   mai întâi logistica rîurilor. La anul  843, vikingii  norvegieni jefuiesc  oraşul Nantes, apoi urcă  pe fluviul  Loire, ajung la  prosperul oraş Tours, debarcă, incendiază,  şi însângereaza centrul  Franţei. Vikingii  danezi vor urca pe  Sena ajungând la Paris, pe atunci nu mai  mare decât « l'île de la Cité », cetate medievală  asediată timp de doi ani.  Vikingii încetează asediul Parisului numai  la intervenţia împăratului Charles le Gros,  (anul naşterii 839 - anul morţii 888), strănepotul lui Charlemagne, şi unchiul lui Arnulf de Carinthia. Carol cel Gras a fost încoronat de papa Ioan al VIII-lea la anul  881. Deşi a salvat Parisul de vikingi, şi practic la acel moment stăpânea aproape tot imperiul lăsat moştenire de Charlemagne, el nu este înregistrat de istoria oficială  a Franţei drept unul dintre regii ei. Charles le Gros a devenit regele Svabiei la moartea tatălui său, în  876 AD. Apoi, fratele său Carloman renunţă la conducerea regatului Italiei în anul 879, din motive de boală. Deci în 879 Charles le Gros primeşte Italia, cu toate că  imperiul fusese divizat de Charlemagne. Saxonia  reintră  în imperiul care a fost  clădit mai mult aleatoriu de soartă  pentru Charles le Gros la anul 882,  când moare fratele său Ludovic cel Tînăr. La anul 885, ajutat nu de geniu ori de carismă, ci de o succesiune neobişnuit de lungă a unor evenimente norocoase pentru steaua lui, el reunifică  imperiul lui  Charlemagne,  excepţie făcând  regiunea  Provence. Datorita plăţii unei răscumpărări valorând  câteva tone de argint pur, Charles le Gros, care nu era din principiu şi prin constituţia lui fizică  un luptător,  reuşeşte totuşi să despresoare  Parisul de sângeroşii vikingi la  886 AD.

 

De unde provenea acel argint, pentru că nu existau mine de argint de mare productivitate pe teritoriul imperiului carolingian? Din comerţul cu toate zonele aflate la răsărit de imperiu. Argintul care permitea fluiditatea comercială în imperiul lui Charlemagne provenea însă   majoritar din dirhamii arabi, retopiţi şi transformaţi în bani francici noi: denarii, la monetăria imperială carolingiană de la  Dorestad. În principiu,  tocmai pentru obţinerea acestui argint monetar era atât de interesat Charlemagne de controlul căilor comerciale. Prosperitatea imperiului său creştea printr-un proces de  integrare a teritoriului cu ajutorul unor drumuri comerciale tot mai sigure. Prioritatea strategică  a politicii proactive duse de  Carol cel Mare  consta in augmentarea condiţiilor de  securitate ale  vechilor  drumuri  comerciale, precum şi în trasarea unor căi comerciale noi.  Charlemagne  iniţiază  construirea unui canal Rin-Dunăre,  dorind să  edifice, prin canale şi ecluze traversând tot continentul  european.de la nord la sud,   o cale continuă  de apa între Marea Nordului şi Marea Neagră.

 

Chiar înainte de vikingi, Charlemagne gândea Europa în termeni de mari bazine hidrografice: „pământ şi apă". Înţelegând corect istoria, şi Mihai Eminescu declama în versuri  ideologice :  "Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă". Atunci când invadează, împăraţii lumii de azi declară în mod  expres:"We want no land, no water". Nu vor „pământ şi apă". Vor doar să instaureze  "democraţia"  în Fertila Semilună, pământ fertil din Orientul Mijlociu tocmai pentru că are apă.

 

Charlemagne atacă  şi distruge, la  anul 796, chiar inima imperiului avar din Câmpia Panoniei, tocmai pentru  câştigarea   controlului asupra  drumului comercial pe uscat între Marea Adriatică  şi Marea Baltică, un control deţinut până  atunci de avari. Mai tîrziu, papa Urban al II -lea va socoti că aceasta a fost cruciadă. Charlemagne mai dobândeşte, tot prin  „luptă dreaptă”,  şi uriaşul tezaur al avarilor, una dintre cele mai mari averi strânse vreodată  pe pământ, provenind mai ales din estorcarea lumii Bizanţului,  a nordului Oikumenei bizantine. Dupa ce îi lichidează  – acesta este cuvântul potrivit--, la  modul cel mai direct, rapid şi eficient pe avarii specializaţi în uciderea ‚romanilor novaci’ sau ‚hoinari’,  Charlemagne se îndreaptă  spre Roma. Unde este încoronat la anul 800 ca imperator de către  papa Leon al III-lea. Atunci şi regatul italic, fostul regat al longobarzilor din nord, păstrând capitala în  Pavia, devine  parte integrantă a Imperiului roman reconstituit în Occident de către Charlemagne.

 

Se ştie că Montesquieu continuă cugetările despre romani ale moraliştilor francezi din secolul XVII. Probabil că inventând conotaţia negativă a termenului  ‚bizantin’, francezul Montesquieu vroia  să dea  şi o anumită legitimitate istorică tardivă titlului de „împărat roman” al francicului Charlemagne. Pentru noi, românii, importanţa majoră a operei lui Montesquieu constă în faptul că prin ‚ideologia bizantină” ce o pune pe piaţa culturală a Europei intelectualilor, el face disponibil numele Romania (cum se numea în realitate ‚imperiul bizantin’), care va fi apropriat de principatele dunărene unite în secolul XIX. Citind cu atenţie opera  lui Montesquieu,  găsim în aceasta şi germenele pentru justificarea conceptului ulterior  de 'Romania neoacquistica'. De altminteri faimoasele ‚Scrisori persane’, ‚Lettres persanes’ din 1721, sunt inspirate din „Six Voyages en Turquie, en Perse et aux Indes”,  jurnalul de călătorie al lui Jean Baptiste Tavernier (1605–1389)  care trecea şi prin Ţările Române, purtând cu el un mare diamant albastru, ‚ochiul lui Shiva’ care va deveni ‚diamantul Hope.  'Romania neoacquistica' este o ‚imagine de marcă’ pe care am dobândit-o poate cu tot cu denotaţia  negativă pusă acolo de Montesquieu. Dar încoronarea lui Carol cel Mare căpăta aură, glorie, tocmai din conotaţia negativă dată lumii Bizanţului. Prin acea încoronare a lui Charlemagne, biserica de la Roma intra în rolul unui  partener major în politica europeana continentală. Această situaţie va dura o mie de ani, papalitatea fiind decăzută din rolul politic abia de către Napoleon Bonaparte.  În fine, aşa cum remarca istoricul britanic James Bryce (1838-1922): “Încoronarea lui Charlemagne este […] unul dintre acele rare evenimente care dacă  nu s-ar fi întâmplat, istoria lumii ar fi arătat  altfel ”

 

Crearea colindului « Lerui, Ler »,  ce consemnează  prezenţa lui Charlemagne lângă noi, ori chiar în spaţiul nostru  de atunci,   într-un timp când el era doar « Le Roy », este pentru romanticii români la fel de importantă ca şi « Încoronarea lui Charlemagne » pentru romanticii occidentali. Prezenţa fulgurantă  şi organizatoare a lui  Charlemagne în Câmpia Panoniei unde se vorbea pe atunci o vernaculară neolatină s-a păstrat la noi în  mitul « Lerui, Ler »,  un mit care asigura legătura culturală naturală între răsăritul Europei şi partea apuseană  a continentului. Deşi în Constituţia Uniunii Europene nu există vreun  articol care să  statueze  inserţia tradiţiei creştine în construirea Europei, românii vor insera   totdeauna şi mitul  « Lerui, Ler », adică amintirea despre Charlemagne prezentă în conştiinţa românească, în tratatul constituţional  european ideal.

 

Dar să revenim şi la sursa dirhamilor islamici. Charlemagne profită  de relaţiile sale diplomatice excelente  cu şeful arab  Harun (Aaron) al-Rashid, cel de al cincelea calif abbasid din Bagdad, făcând parte din ‚dinastia  binecuvântată’,   solicitând şi obţinând ameliorarea considerabilă a statutului  bisericilor creştine de la  Ierusalim. Astfel constatăm că spiritul european   « Lerui, Ler » este total opus atmosferei războinice, duhului  cruciadelor fără cruţare ce au distrus şi marele centru de civilizaţie, --Constantinopol--, la anul 1204. Ar trebui să credem şi acum în « Lerui, Ler » ca într-o valoare majoră, românească şi europeană.

 

Dr. Titus Filipas

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)