HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

MLĂDIŢELE  ALESE ALE SFÂNTULUI PROOROC ILIE

Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

„Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu Doamne eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci  inima la Tine!” (ILIE Tesviteanul)  

 

ILIE-vine de la termenul proto-dac Eliahul”, care înseamnă: Iahven este Dumnezeu. Ales de Dumnezeu ca mare Profet, din marea Naţie a Pelasgilor, primeşte puterea nemuririi şi  misiunea Celui ce are să vină, ca Înaintemergător al Apocalipsei. Venea de undeva din ţinutul Tesbei Galaadului şi la voinţa lui Dumnezeu s-a retras în pustia muntelui Carmel, fiind hrănit de corbi şi de îngeri până la porunca Domnului, când a ieşit să-i înfrunte pe stăpânitorii vremelnici, ce au adus nenorocire poporului, slujind lor şi idolilor, nesocotind puterea şi iubirea lui Dumnezeu.  Confruntarea a pus în scenă două tabere: Dumnezeu şi profetul Ilie de partea adevărului şi de partea cealaltă regele Ahab al Israelului cu 450 de falşi prooroci şi regina Izabela cu alţi 400 de prooroci mincinoşi, forţa răului. Pentru darul şi jertfa vieţii  sale întru Domnul, Ilie a primit putere şi foc din cer cu care a mistuit vrăjmaşii Creatorului, după ce mai întâi i-a ucis cu propria sa mână, înjunghiindu-i la pârâul Chişonului, slobozind ploaia pe care tot el a închis-o cerului trei ani şi jumătate. Profetul Ilie n-a suferit moartea fizică, ci s-a “strămutat la cer”. S-a arătat apoi pe muntele Tabor împreună cu Moise, lui Iisus, pentru a da mărturie testamentară că Hristos este Mesia, fiul lui Dumnezeu, Cel promis proorocilor. Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt. Şi s-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El”. (Matei, 17, 1-3). Ilie şi Enoh sunt cei doi mărturisitori ai Domnului, care vor apărea înainte de Parusie (a doua venire a Domnului Hristos, de data aceasta ca Împărat şi Judecător Suprem) şi după 1260 de zile vor fi ucişi de fiara Antihrist, apoi după ce Mântuitorul va ucide Fiara, cei doi profeţi vor învia alături de toţi aleşii şi mărturisitorii Domului întru Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

 

Ilie Imbrescu, preot, poet, jurnalist, martir

 

„Preotul este dator să se plaseze pe linia Neamului românesc, care chiar de la începutul existenţei sale trăieşte pe linia evangheliei Domnului Iisus Hsristos.” (Preot Ilie Imbrescu). lie Imbrescu s-a născut în Valea Almăjului, la Dalboşeţ, judeţul Caraş, la 26 Aprilie 1909, în familie de preot ortodox. După ce termină liceul la Caransebeş, urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Cernăuţi. Devine pentru scurt timp preşedintele Centrului Studenţesc Cernăuţi. Se înscrie apoi la Doctorat la Bucureşti, devenind membru de bază în Comitetul Executiv al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România (UNSCR). Ajunge preot la staţiunea balneară maritimă Balcic, lângă “inima” reginei Maria, care şi-a aşezat-o ca piatră de temelie a României Mari veşnice. Personalitatea de prestigiu a tânărului luptător, prezent pe toate baricadele creştin-naţionaliste, i-a fost transmisă genetic de vitejia şi folclorul ţărănesc, dar şi de Doinele tumultoase ale Banatului. „M-a păscut şi m-a însoţit pretutindeni şi totdeauna nebunia cântecului, pentru că iubesc România oacheşă, Ţara mireasă şi Biserica mamă!” (Revista Rost”, an III, nr. 27, mai 2005, p. 39). Întreaga chemare a unui creştin este o permanentă trăire a istoriei sale naţionale, a istoriei sale creştine, care e o creaţie continuă, o spontaneitate genială, o marcare permanent înregimentată într-un curaj deplin şi o credinţă temerară. Istoria ce se naşte în sânul Naţiei, dă mărturie de Elita princiară a aristocraţiei spiritului, care decide cursul evenimentelor majore. Astfel, destinul Naţiunii depinde de Bunul Dumnezeu, iar soarta poporului depinde de fiii pe care îi naşte şi ştie să şi-i crească în tradiţia străbună creştină. Un astfel de fiu ales a fost şi părintele Imbrescu. Ca membru marcant al UNSCR, a luat iniţiativa cu prilejul cinstirii Unirii Principatelor, în 24 Ianuarie 1933, alături de marele duhovnic al studenţilor, Părintele Nicolae Georghescu-Edineţ, să ridice o cruce de marmură la Mormântul Eroului Necunoscut, deşi fuseseră refuzaţi şi avertizaţi de ministrul Apărării românul “curat” N. Samsonovici. “Am fost învrednicit de bunătatea lui Dumnezeu ca să port şi eu crucea Eroului Neamului, dar după cum se ştie, am fost opriţi la poarta Parcului Carol şi bătuţi groaznic de poliţie şi armată, din ordinul guvernului de atunci. Eu am fost călcat în picioare şi apoi tot de la armă, m-am ales cu o coastă ruptă. Capul mi-a scăpat fără rană, întrucât m-au favorizat numai nişte cauciucuri poliţieneşti.” (Ilie Imbrescu- Biserica şi Mişcarea Legionară, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1940, p. 43). Dârzul Teolog Imbrescu, pleacă la Cernăuţi, ca reprezentant al Forumului Studenţesc bucureştean la manifestările iniţiate de studenţii basarabeni şi bucovineni solidari cu cei din Bucureşti pentru susţinerea aşezării crucii. În raportul poliţiei din 30 Ianuarie 1933, se precizează că Imbrescu, „a apelat la o solidarizare a tuturor studenţilor şi poporului nostru român din Bucovina pentru combaterea religiilor străine de neam şi sectanţilor năpăstuiţi în ţară.”(ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 1/1933, f. 39). Doctorul şi poetul armân Ionel Zeană, ni-l descrie pe tânărul Ilie, ca fiind “un bărbat înalt, frumos, cu părul castaniu, cu dantura albă şi strălucitoare ca de smalţ când surâdea şi cu ochii albaştri, senini şi limpezi, care îi luminau faţa ovală şi palidă încadrată de o barbă îngrijită, nu pre mare.” (Preot Ilie Imbrescu, Poezii din Închisoare, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2000, p.5). Cu o vocaţie înăscută de predicator, de poet şi de jurnalist tânărul Imbrescu a dat toată căldura şi lumina sa sufletului generaţiei studenţeşti-legionare. În Noiembrie 1933, pătrunde în Mişcarea Legionară, iar în 1934 s-a căsătorit cu frumoasa Elena Avram, an în care este hirotonit preot de Preasfinţitul Gherontie Nicolau al Constanţei  pentru parohia Echişcea, judeţul Caliacra (Cadrilater). După moartea avocatului Cola Ciumetti, primul şef al organizaţiei judeţene din Caliacra al partidului Totul Pentru Ţară”, i-a urmat părintele Imbrescu, înaintat de Corneliu Zelea Codreanu la rangul de Comandant legionar. Odată instaurată dictatura regală (oficială), s-a început crâncena prigoană carlistă împotriva Mişcării Legionare, vizaţi în primul rând fiind liderii fruntaşi, între ei la loc de cinste situându-se preotul Ilie Imbrescu. Este cercetat în noaptea de Florii, 17 Aprilie 1938, din ordinul expres al lui Armand Călinescu. Două zile mai târziu în Săptămâna Patimilor, a fost arestat şi dus sub escortă la Bazargic, trimis apoi la Râmnicu Vâlcea, iar de aici închis în lagărul de la Miercurea Ciuc. Toţi preoţii arestaţi în Săptămâna Patimilor au fost internaţi în Schitul Sadaclia, judeţul Tighina. „Am fost asediaţi tâlhăreşte în casele noastre şi perchiziţionaţi şi arestaţi, toţi fruntaşii legionari în noaptea spre Duminica Floriilor în 1938. Am intrat cu adevărat în Săptămâna sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Miercuri, în acea săptămână, ne-am întâlnit o parte dintre noi la legiunea de jandarmi din Râmnicu Vâlcea, iar alte două grupuri erau la mănăstirile Tismana şi Dragomirna…” (ANIC, idem, dosar 47, 48/1938, f. 1). La Schitul Sadachia, ctitorie a mitropolitului Gurie Grosu, transformat de Carol al II-lea în „lagăr de preoţi ortodocşi” au fost internaţi 34 de clerici. Li s-au confiscat cărţile de cult şi li s-a închis biserica, la care s-a adăugat scurtarea raţiei de mâncare. A fost eliberat condiţionat la 20 Decembrie 1938, neslăbindu-i-se siguranţa şi cenzurându-i predicile. După căderea Cadrilaterului în 1940, s-a refugiat în Bucureşti slujind la biserica Boteanu. După victoria revoluţiei legionare de la 6 Septembrie 1940 şi înfiinţarea Statului Naţional Legionar, părintele Imbrescu ajunge inspector general al Secretariatului de Stat pentru Culte, mutându-se cu slujirea la biserica Icoanei. În această calitate propune un program de reforme în Biserică: problema numirii preoţilor şi a episcopilor, uniformizarea cultului, a învăţământului teologic la toate nivelele. A publicat cartea Apostrofa unui teolog. Biserica şi Mişcarea Legionară”, în care înfiera moravurile decadente din sânul Bisericii străbune, trasând un şir de lupte, atitudini, caractere, dogme şi teologhisiri, planul mistic ortodox al vieţii legionare, mesianismul” şi misionarismul”, chemarea” şi “destinele viitoare ale neamurilor”, etc. După rebeliunea din 21-23 Ianuarie 1941, părintele Ilie este anchetat şi arestat. Este eliberat la 26 Martie `41, dar intră în colimatorul Bisericii, prin episcopul Gherontie al Tomisului, care sesizase la 11 Martie acel an Sinodul Bisericii, cu privire la cartea părintelui, „Apostrofa…, precum şi revista „Însemnări sociologice” a profesorului Traian Brăileanu, an IV, nr. 7, din 1 Decembrie 1941, unde la paginile 17-21 avea articolul intitulat „Descifrarea unui sens” semnat de Preot Ilie Imbrescu, cu menţiunea că, atât în carte, cât şi în articol, acest preot atacă întreg Sfântul Sinod, prin apostrofa sa, declareându-l eretic, ateu, căzut din har, antichrist etc.” (Arhiva Arhiepiscopiei Bucureşti, AAB, dosar 22/ 1941, f. 441-442). Este evident că autorităţile chiriarhale au interpretat cu rea intenţie lucrările preotului Imbrescu. Iată relevanţa adevărului său: „Tot ce a înfăptuit mai măreţ şi mai valabil acest Neam al nostru, în curgerea mileniilor, a înfăptuit, susţinut şi inspirat de credinţa  şi speranţele creştine. Biserica i-a fost ocrotitoare şi sprijinitoare în suferinţe şi în biruinţe. Cultura noastră naţională este lumină bogată dăruită de vatra credinţei.Şi vitejia poporului nostru, văpaie din jarul tainic al iubirii de Dumnezeu. Şi duhul şi slova românească din râvna milostivă şi nepregetată a mănăstirilor şi călugărilor smeriţi, a înflorit şi rodit. Atunci, vă întrebăm nedumeriţi, cum se explică ciudata atitudine a domniilor voastre, faţă de dărnicia duhovnicească, fără seamăn, a Bisericii noastre strămoşeşti?” (Preot Ilie Imbrescu Apostrofa…,op. cit. p.110). Ce era de aşteptat, s-a întîmplat. I s-a ridicat dreptul de slujire şi pendulând între Eparhiile Bucureşti şi Constanţa, protejat” de Siguranţă, este arestat la 26 Decembrie 1942 şi închis la mănăstirea Tismana, până la 8 Aprilie 1943, când a fost eliberat. După un scurt răgaz, părintele este din nou arestat şi închis în lagărul de deţinuţi politici de la Slobozia în perioada Iulie 1945- August 1946. Cu harul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului îşi reia slujirea la biserica Boteanu. Dar epopeea arestărilor şi lupta sa nu se termină. Intră în Mişcarea de Rezistenţă Anticomunistă în Ianuarie 1948, alături de grupul Salvarea Neamului” . În 27 Martie 1948, marea parte a grupului în frunte cu părintele Ilie sunt arestaţi. Sunt judecaţi, condamnaţi şi împovăraţi cu ani grei de închisoare. Anchetele prelungite, mizeria, foamea, frigul, bătăile, injuriile, umilinţa, tortura, suplimentul de Zarcă” oferit cu multă generozitate deţinuţilor fruntaşi”, sau preoţilor care săvârşeau Sfânta Liturghie, sau acordau pe ascuns asistenţă religioasă, neacordarea de asistenţă medicală, interzicerea corespondenţei, a primirii de pachete de acasă, sau neacceptarea dreptului la vorbitor”, l-au îmbolnăvit foarte grav pe părintele Imbrescu, curmându-i astfel suferinţa la 19 Noiembrie 1949, murind în celula penitenciarului de la Aiud. Ipostaza lui de adevărat slujitor al lui Dumnezeu, a strălucit şi în harul publicistic şi poetic. De esenţă religioasă, poezia sa izvorăşte dintr-o conştiinţă morală extrem de severă cu sinele său, străbătută fiind de o puternică flacără mistică, cu reflexe metafizice. Părintele Ilie Imbrescu s-a născut ca poet original în închisoare şi deşi s-a împărtăşit din divinii Radu Gyr, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Virgil Mateiaş, Ionel Zeană ş.a., creaţia sa l-a aşezat cu onoare în Pridvorul Creaţiei Literare Române (cunoscute sau necunoscute).Eram ucis de bombele mâhnirii, /Stau în cavoul temniţii şi-ascult/ Cum bate-n timp ecoul Devenirii. Zarafii cruzi, din pândă nu mă lasă/ De multe ori!...la temniţă m-au dus…/Şi tot mereu mă surghiunesc de-acasă. Din răsărit şi până în apus, Tot globu-i arsenal de nebunie.,/Ştiam, dar din păcate nu am spus.// Ierarhii lumii `nclină să măsoare/ chemarea vecinicilor profeţii,/ Cu stocul bombelor ucigătoare. Iisuse, războieşte-Te să iei/ Cu Pacea Ta războiul dintre noi/ Şi fă-i, iertând, pe oameni…dumnezei!  (Războiul păcii, Aiud, 4 Decembrie 1948). Din Cronica menirii noastre strigă/ Răscoala Neamului făcut milog/ de lanţul care nu ne vrea verigă. Tot sângele străbun din noi îmi cere/ în numele Strămoşilor  să strig/ scularea tuturora din cădere! Trecând peste balauri şi aspide/ ne răstignim cu Tine-n Sfântul Post,/ Că prea spurcată moarte ne ucide. Iisuse, plâng ogoarele sărace/ şi toate visurile Ţării plâng, / de când în lanţuri Neamul nostru zace. (Căinţă pentru Neamul meu,  Aiud, 6 Martie 1949, Preot Ilie Imbrescu, Poezii din Închisoare, , Op. cit. p. 38). Stăbătută de har duhovnicesc, poezia Părintelui Ilie este o rugă şi o spovedanie; o spovedanie cutremurătoare a unui suflet cinstit, curat şi o rugă fierbinte adresată Poetului Iubirii, pentru izbăvirea sa şi a Neamului. «Eram bogat şi-n casa mea stăpân/ Acuma, iată, sunt… biet cerşetor! /Cu umbra mea durerea o măsor, /Cu mila voastră moartea o amân. Eram bogat,…dar, iată, mâna rea/ Spre viitor a`ntins trecutul meu,/ Cerşindu-i darul şi în dar să-I dea. Acelaş chip de a iubi mereu/ Că `n om şi cine dă şi cine ia… Dă de la Dumnezeu lui Dumnezeu. (Pogorământ teologal , idem, p. 46)». «Nu cere nimeni câlţilor să poată/ A ‘ntoarce’n ei savantele puzderii-/ Nici erudiţilor să scoată-n serii/ Din golul inimii…Iubirea… toată. Când Existenţa naşte`n om viaţă, / Îi face Dar un strop de Veşnicie…/ Să ştie că`n a da… a fi învaţă. Când ştie ca un Dumnezeu să fie, / Îl schimbă Însuşi Dumnezeu la faţă…/ Vorbindu-i ca lui Moise şi Ilie.»  ( Suiş teologal,idem, p. 47). Părintele Ilie Imbrescu a trăit moraliceşte, a luptat creştineşte, a murit muceniceşte şi a înviat dumnezeeşte. Slavă şi cinstire!

 

Ilie Vlad Sturdza, prinţ

 

Ilie Vlad Sturdza, s-a născut la Berna-Elveţia la 8 Iunie 1916, ca descendent  pe linie maternă al lui Dumitru Ghika Comăneşti (1838-1923), care era căsătorit cu Zoe Lahovary (1851-1902), iar pe linie paternă vine din marea familie a boierilor, prinţilor şi domnitorilor Sturdzeşti, despre care Joseph de Maistre spunea: “La famille Sturdza est a` elle seule toute una Academie.” Stăbunicul său, Vasile Sturdza a fost Caimacan al Moldovei şi unul din artizanii Unirii Principatelor. Bunicul prinţului, Radu Sturdza a fost un diplomat de carieră, căsătorit cu Maria Jora, cu care a avut şase copii, între care Mihail, tatăl lui Ilie, rafinat, diplomat, ministru de externe, om de cultură. Bunica Maria a fost căsătorită cu generalul Leon Mavrocordat. Prinţul, deşi născut în străinătate s-a legat inimos de casa de la Tescani, între plăcerile pescuitului, ale vânătorii şi ale vieţii de moşie. Gena princiară l-a crescut într-o atmosferă boierească de înalt patriotism şi tradiţie creştină sacră. Aristocraţia şi mediul diplomatic i-au permis să aleagă cu uşurinţă adeziunea la Mişcarea Legionară, unde a cunoscut şi perioada de extaz şi pe cea a agoniei. Prinţul Ilie Vlad a beneficiat împreună cu părinţii, de închisorile de la Jilava şi Aiud, după care instruit în batalioanele speciale de la Sărata-Basarabia a fost trimis pe frontul de Răsărit, la „cruciada  anticomunistă”.  În Decembrie 1942, s-a căsătorit cu frumoasa Felicia, fiica marelui general Gheorghe Avramescu, care avea să fie omorât împreună cu fiica sa, în 1945 de către sovietici. După înfrângere, durere şi suferinţă, fuge prin Europa din calea celor ce au adus tăvălugul bolşevic, şi se înrolează în Legiunea Străină Franceză. În 1952 s-a căsătorit la Paris cu Lucia Yvonne Băleanu, fiica lui Gheorghe Băleanu şi a Mariei-Lucia Cantacuzino-Paşcanu, stabilindu-se ulterior la Madrid. Generos ca un voievod, cu aceeaşi ţinută dreaptă, majestuoasă a ajuns Preşedintele Comunităţii Româneşti din Spania, deşi permanent  a rămas cu sufletul în România. Cunoscând direct ororurile celui de-al doilea război mondial, care s-a clasat pe locul întâi ca cel mai sângeros şi cel mai imfam conflict din istoria lumii, unde au excelat pe rând: trădarea, minciuna, înşelarea, falsele acorduri, ipocritele făgăduieli, ambiţiile hegemonice, fariseismul rasei superioare, expansiunea comunismului, pacturi încălcate şi batjocorite, toate se constituite într-o motivaţie mojico-politico-ideologică, prinţul Ilie Vlad Sturdza, ne face o radiografie corectă şi completă a acestei agresivităţi generale: Acest război începe la 30 Noiembrie 1938 cu asasinarea lui Corneliu Codreanu de către Carol al Ii-lea şi Armand Călinescu. Căpitanul reprezintă prima victimă a acestui război… Codreanu comisese imprudenţa prin exces de sinceritate, să anunţe, încă din anul 1937, că la 48 de ore după venirea la putere a Mişcării Legionare vom semna un act de alianţă cu Axa Roma-Berlin, ca bază de apărare împotriva agresivităţii imperialismului sovietic. Această afirmaţie a fost sentinţa lui la  moarte şi anume din două motive. În primul rând, Rusia Sovietică şi Franţa semnaseră în 1935, împreună cu Cehoslovacia, un tratat de cooperare militară în cazul unui conflict cu Germania. Acest tratat nu avea nici un sens dacă ţările vecine cu Sovietele nu erau de acord cu trecerea trupelor sovietice pe teritoriul lor, căci Rusia nu avea nici cea mai mică graniţă cu Germania. Or, toate ţările vecine-Finlanda, Estonia, Letonia şi Polonia-refuzaseră deja să accepte o trecere a armatei sovietice pe teritoriul lor. Numai România lui Titulescu şi Carol al II-lea nu se declarase împotriva acestei eventualităţi. Venirea la putere-sau fie şi numai o influenţă crescândă a Mişcării Legionare pe scena politică ar fi putut să aducă România să ia aceeaşi atitudine ca şi ceilalţi vecini ai Rusiei Sovietice. În al doilea rând, venirea la putere a Mişcării Legionare, sau a unui parlament şi a unui guvern cu hotărâtă influenţă legionară, nu era deloc o posibilitate care putea fi exclusă. Mulţimile care în toată ţara se manifestaseră în favoarea Mişcării, cu ocazia trecerii sicrielor lui Moţa şi Marin, din nordul Bucovinei până la Bucureşti, recentele succese electorale, alianţa cu naţional-ţărăniştii-toate acestea erau dovezi ale influenţei şi popularităţii crescânde a Legiunii… În faţa acestei atitudini hotărâte a Mişcării, prietenii politicii franco-sovietice, atât la Bucureşti, cât mai ales la Paris, şi-au dat seama că pactul lor putea fi zădărnicit printr-o victorie electorală a Mişcării Legionare. Or, pentru a evita o astfel de posibilitate nu exista decât un singur mijloc: distrugerea Mişcării. Această distrugere trebuia să înceapă, fără îndoială, cu înlăturare definitivă a şefului ei, Corneliu Codreanu.”(Ilie Vlad Sturdza, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelului Mihail, la Legiunea Străină. Ed. Vremea, Bucureşti,  2002, p. 17).  În timpul guvernării legionare, prinţul Ilie a fost numit Şeful Judeţului Iaşi, acolo unde trei voievozi din Dinastia Sturdza, domniseră peste Moldova. Drept, activ şi foarte capabil, prinţul a rezolvat din răsputeri toate problemele grele, chiar şi cu comunitatea evreiască, cu care s-a înţeles dealtfel amiabil, deşi grupuri de tineri evrei cu simpatii comuniste îşi puseseră nădejdea în Rusia. După vizitarea celei mai renumite loje masonice din ţară, de pe strada Câmpineanu, înainte de ieşirea din Lojă, împreună cu cei 20 de legionari şi legionare, au cântat imnul Gărzii de Fier : „Sfântă Tinereţe Legionară”, provocând o întâmplare unică în istoria lumii şi a masoneriei. Să ne oprim puţin asupra atât de controversatului eveniment de la 21-23 Ianuarie 1941, la care Prinţul Ilie a luat parte activ şi pe care l-a cunoscut deplin în toată amploarea lui. Fricţiunile dintre Mişcare şi Antonescu începuseră încă din Noiembrie 1940, în timpul vizitei la Berlin, când Generalul şi-a aranjat să stea de mai multe ori de vorbă cu Hitler şi Ribbentrop fără prezenţa ministrului de externe Mihail Sturdza. Antonescu era conştient că deşi verbal era Şeful Statului, Ţara era faptic, în mâinile legionarilor: Comandantul Mişcării Horia Sima, era teoretic al doilea om în Stat, veneau apoi cei mai importanţi miniştri, cel de interne, prinţul Alexandru Ghica, externele conduse de prinţul Mihail Sturdza, Plasele, Judeţele, Prefecturile, de cei mai capabili profesionişti legionari, mare parte din comandanţii militari care simpatizau cu Legiunea şi apoi grosul ţării care era alături de Mişcare. Lui Antonescu nu-i mai rămăsese decât liderii naţionalişti” ai partidelor, care i-au dat girul lui Carol al II-lea pentru dictatură şi acum se reorientaseră, sprijinindu-l tacit, o parte din scursoarea camarilei carliste, amfitrioana şi multipla trădătoare Veturia Goga, slugarnicul neputinţei Mihai Antonescu, calomnia, mândria sa feroce şi sprijinul armatei germane.  Calomnia este este o tactică cu rezultate foarte folositoare pentru cei ce o practică. Cei ce nu o practică sunt întotdeauna pe o poziţie de inferioritate şi pentru a-l combate pe calomniator este de multe ori pus în imposibilitate atît prin lipsa de mijloace (mass media, banii pentru judecată, chiar sănătatea), cât şi prin precedentul creat de calomnie, întrucât oamenii sunt mai binevoitori la aflarea celor rele decât a celor bune. „Încolţirea noastră (a Legiunii) de către Antonescu prin calomniile pe care le răspândea, inclusiv prin cele pe care le povestea guvernanţilor nemţi (ca de pildă că din cauza anarhiei pe care o creasem în ţară, el nu-şi putea lua răspunderea de a intra în război împotriva Rusiei Sovietice!), i-a permis să realizeze Putsch-ul din 21 Ianuarie 1941, cu toate suferinţele succesive pentru atâtea mii de legionari: exil, front pe linia întâi, ani de puşcărie, moarte…După un timp, aflăm că s-au primit ordine ca în toate judeţele să li se deschidă legionarilor procese pentru rebeliune. Până şi la Iaşi, unde nu se întâmplase nimic şi exista o perfectă colaborare între Legiune şi Armată, Tibunalul Militar fixase data procesului şi legionarii care vor fi chemaţi, printre care în primul rând eu. Între 20 şi 23 Ianuarie nu a existat o rebeliune a Legiunii, ci un Putsch, cum spun nemţii, împotriva organizaţiei care-l sprijinise în toată ascensiunea şi politica lui.” (idem, p. 57). Destul de revelatoare este concluzia diplomatului-prinţ cu privire la enorma greşeală pe care au făcut-o nemţii în războiul cu sovieticii: „În loc să facă război numai stăpânilor sovietici, au făcut război împotriva întregului popor rus, care, dacă politicienii de la Berlin ar fi fost inteligenţi, ar fi primit armatele germane ca pe nişte eliberatori, ceea ce după spusele multori martori, era, la începutul războiului, iluzia ţărănimii ruseşti. Dar a intervenit stupidul dispreţ pentru slavi pe care îl aveau anumiţi dirigenţi naţional-socialişti…Dacă germanii ar fi intrat în inima Rusiei ca eliberatori, ar fi dat pământul înapoi ţăranilor, ar fi ajutat la o modestă dezvoltare economică locală, ei ar fi câştigat războiul în câteva luni şi ar fi avut de partea lor câteva milioane de ruşi modeşti, zdrobiţi de regimul comunist.” (idem, p.82). În egală măsură privind eliberarea poporului rus, trebuia şi eliberarea ţărilor subjugate bolşevismului ateu, care cu siguranţă ar fi înclinat balanţa în favoarea Germaniei şi a aliaţilor ei. Cinstea, onoarea, aristocraţia, curajul, credinţa şi demnitatea prinţului Ilie Vlad Sturdza îl situează în aureola celor mai mari boieri români.

 

Ilie Lăcătuşu, preot

 

Ilie Lăcătuşu a văzut lumina zilei în comuna Crăpăturile, judeţul Vâlcea la 6 Decembrie 1909, în familia cântăreţului bisericesc Marin şi Maria, care au avut 7 copii. Atmosfera părintească şi binecuvântarea bisericii i-au îndrumat paşii spre Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, ce l-a absolvit cu Premiul I de virtute, “pentru aptitudini sufleteşti care îl disting între colegii lui”.Între anii 1930-1934, studiază cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, unde se remarcă în deosebi pentru limbile franceză, germană, latină, greacă şi ebraică. Tânărul Ilie s-a detaşat de restul colegilor săi prin spiritul de comunitate desăvârşit, prin politeţe, corectitudine, eleganţă în ţinută, atitudine morală, spiritualitate profundă.

 

În anul 1931, s-a căsătorit cu învăţătoarea Ecaterina Popescu, iar după terminarea facultăţii în 1934 a fost hirotonit pe seama parohiei Osica de Jos, Olt, dovedindu-se vas ales al Duhului Sfânt. Ochiul omniprezent” al Armatei Roşii eliberatoare” l-a dibuit pe duhovnicul părinte şi în noaptea de 16 Iulie 1952, l-a smuls din cuibul familiei şi al enoriaşilor, fiind trimis la Canal în colonia de muncă M.A.I. Galeşu. A fost eliberat la 26 Aprilie 1954, revenind în sânul bisericii ca stâlp al slujirii întru adevăr şi dreptate. La 1 Iulie 1959, este din nou arestat şi trimis în Deltă, în lotul preoţilor olteni, până la data de 06. 05. 1964 când a fost eliberat. Din Decembrie acel an slujeşte cu osârdie în judeţele Teleorman şi Giurgiu. Toată viaţa sa a fost un dar oferit permanent Mântuitorului cu devotament, cu smerenie, din tot cugetul, din tot sufletul, cu toată inima.Blând, cutezător, drept, a ales cu drag calea Crucii, înţelepţind cu cuvântul său dulce şi cu inima sa milosârdă, faptele bune între semenii săi. S-a urcat” la Domnul la 22 Iulie 1983, lăsând rugămintea ca prezbitera Ecaterina, dacă se va săvârşi la 15 ani după el să fie înmormântată în acelaşi cavou al familiei. În ziua de 29 Septembrie 1998, având loc prohodirea şi înmormântarea preotesei Lăcătuşu şi procedându-se la scoaterea părintelui din cripta în care fusese depus cu 15 ani în urmă l-au găsit “întreg, neatins de nici o stricăciune, frumos mirositor, uşor, având un zâmbet întipărit pe chip, aidoma celui care i-a luminat- ca o bucurie cerească- toată viaţa”,împlinindu-se astfel profeţia părintelui. Vasile Manea Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, 152). Bunul Dumnezeu l-a răsplătit pentru darul vieţii şi slujirii sale, alegându-l în ceata sfinţilor Săi, cu sufletul, iar trupul pecetluid minunile cu Moaştele sale sfinte, pe pământul ţării dragi. Iată ce ne mărturiseşte părintele Ioan de la Mănăstire Rarău, despre Sfântul Ilie Lăcătuşu: „Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu…Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri…M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi binenţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, pe Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari…Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul-dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: “Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui-ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii, şi după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcau în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele, şi erau calde. Am văzut un mort, da` nu-i mort, un mort viu.

 

- Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

- Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.” (Revista Atitudini, nr. 3/2008, p. 28-32).

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Brusturi-Neamţ, 14 Iulie 2010

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com