HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicate

 

 

 

MLĂDIŢELE ALESE ALE SFÂNTULUI MUCENIC CORNELIU SUTAŞUL

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

Chornelus, Cornelius - vechi nume thrac, folosit de ierarhia Castei militare, cu atributul de conducător, tribun, comandant, având însuşirile de încrezător, dârz, strateg, organizator, ales, cucernic, predestinat pentru o misiune nobilă. Corneliu era un tânăr bărbat, chipeş, din Cezareea thracă, comandant-sutaş, din cohorta Italica, cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa sa. Om fin, drept, rugător fervent, postitor şi milostiv cu semenii săi, aducea slavă şi mulţumiri permanent Creatorului său. Pentru credinţa şi bunătatea sa primeşte binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos, puterea Duhului Sfânt şi Sfântul Botez direct de la Apostolul Petru.

 

Corneliu sutaşul, devine astfel cel dintâi Ucenic chemat, care deschide calea Neamurilor spre încreştinare. Ulterior, râvna sa pentru Via lui Hristos şi faptele sale alese îl aduc pe înalta treaptă de Episcop al Cezareei Palestinei. Lumea creştină trebuie reaşezată degrabă, axial (crucial), pe fundamentul adevărului şi al dreptei credinţe, pe strălucirea puterii dreptăţii, printr-o Elită naţional-creştină, ce presupune o conştiinţă şi o trăire deplină în Duhul Sfânt, aşa cum au fost Eroii, Martirii, Sfinţii şi Mărturisitorii veacului XX, care s-au apropiat de Hristos până la unirea cu El. În Iisus Hristos se contemplă creaţia, sensul şi finalitatea ei. De aceea rostul Bisericii luptătoare este de a se asuma responsabil pentru tot ce se întâmplă în societate, promovându-şi puterea istorică. Pasivitatea Ierarhiei, ignoranţa, lenea, indiferenţa, ipocrizia, ori laşitatea, împlinirea şi împăcarea cu “duhul vremii”, conduc nemijlocit la criza de putere a creştinătăţii şi implicit la ascesiunea puterii antihristice (ateismul, comunismul şi sionismul). Lumea creştină trebuie gândită numai prin Mântuitorul Hristos, nu invers, pe Hristos, prin lumea care şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit (prin anarhie, ezoterism, tiranie, senzualism, ură, tiranie, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, tot felul de conflicte, depresia, degradarea şi alienarea oamenilor. Mântuirea lumii este aşadar, dependentă şi de credinţa oamenilor, a Naţiilor, care sunt conlucrarea dintre Elita spirituală şi Dumnezeu. Elita spirituală nu înseamnă şi Ierarhie. Sensul istoriei trebuie să fie Hristic, altfel devine un sens apocaliptic, instituţionalizat, prin false ideologii, prin orânduiri rele (tiranii locale şi universale), prin nedrepte legiuiri, prin crimele politice, prin abuzuri criminale, prin, prin decăderea morală şi viaţa degradantă a oamenilor, prin cultul satanic, prin continua prigonire şi ucidere a creştinilor. Sunt nesfârşite mijloace cu care se organizează răul în lume pentru a se instaura apocaliptic. De aceea se cere imperios şi responsabil rolul Elitei Naţional-Creştine, care să instituie sensul istoric al creştinismului în lume, înnoindu-l şi desăvârşindu-l, atât sub aspect spiritual cât şi material, vizând opera de mântuire, care este o problemă integrală a lumii. Dacă Biserica este luptătoare şi creştinătatea trebuie să fie luptătoare, care antrenează şi lucrează prin toţi factorii de cultură, prin om, familie, popor, neam, omenire. Ordinea moral-creştină va crea o ordine naturală a lumii, spiritualizând-o. Poporul, Neamul, Omenirea, prin Elita spiritual conducătoare, trebuie să concretizeze rolul istoric al creştinismului. Elita nu slujeşte sieşi ci creştinismului, lumii, prin factorul politico-social şi fenomenul cultural-ştiinţific. Slujirea Ei se concretizează în faptă, lucrare, trăire, viaţă, istorie, biserică. Prin absenţa istorică, creştinătatea se destramă religios, prin destrămarea politică. Astăzi omenirea aflată între supravieţuire şi dezastru, trăieşte apogeul crizei mondiale, sub toate aspectele: religios, spiritual, politic, economic, moral, social, militar, etc. Creştinătatea, lumea, aşadar, trece de sub influenţa religioasă sub influenţa ocultei antihristice. De aceea se cere imperios o reîncreştinare a creştinătăţii! Acest nou început de creştinătate la Naţiunea daco-română s-a asumat responsabil imediat după reînfăptuirea României Mari prin Elita Naţional-Creştină, care a polarizat Generaţia de aur de la `22. Ţelul permanent şi final al Elitei Naţional-Creştine constă în înfăptuirea unei revoluţii moral-creştine, pentru a transforma insul, individul (indiferent la soarta sa sau a altora) într-o persoană responsabilă, care îşi asumă întreit dragostea sa faţă de Dumnezu, faţă de Naţiunea sa, faţă de comunitatea prezentă, creştină şi universală,  dându-şi prinosul de Jertfă al Eroilor, Martirilor, Sfinţilor şi Mărturisitorilor întru Hristos.    

 

Corneliu Zelea Codreanu

Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea. Învierea Neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc pentru a obţine această înviere.” (Corneliu Zelea Codreanu).  Pornind de la evocările unor personalităţi contemporane, străine şi româneşti vom alcătui aproape fidel chipul lui Corneliu Zelea Codreanu, iniţiatorul Măşcării de reîncreştinare a românilor.

 

Nicholas Nagy-Talavera, istoric evreu-american: „…Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

 

Walter Hagen, istoric evreu-austriac: „Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt”. (Die geheime Front. Nibelungem Verlag, Linz und Wien, 1940).

 

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german: „Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism authentic”. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

 

Zigu Ornea, istoric evreu: „Toate aceste elogii (şi celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe şi mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţia Culturală Română, 1995, p.386).

 

David Şafran, Rabin, dr.: „Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan … la Casa Verde… Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio… Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:

  - Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Eu cred în Sfânta Cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile! Îl vedeam că suferă…

- În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!

- Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e o minciună. Acestea sunt realităţi…În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic sau mai mare. (Deci, nici “ales”, nici antisemitism.)

Între credinţă şi antisemitism este un non sens. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20 (11 Ianuarie 1937). Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii… Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune:

- Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat… Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om. Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937.” (David Şafran, „Karl Marx, antisemit”, Ierusalim, 1979, p. 106-115, cap. Casa Verde).

 

Richard Wurmbrandt, pastor evreu, misionar şi scriitor : „Ştii că «Jurnalul» de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Jurnalul conţinea elemente curente, impresii, amintiri, dar mai ales o profundă cugetare creştină, prilejuită de recitirea, în temniţă a celor patru Evanghelii şi a Epistolelor Sf. Apostol Pavel. (Mărturie Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 161).

 

Francisco Veiga, istoric şi scriitor spaniol: „La 21 de ani, trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale (ale lui CZC) erau deja definite. Aspectul său fizic extrem de atrăgător era o bună scrisoare de recomandare: de statură înaltă, atletic şi cu o figură de o rară frumuseţe clasică, străină de timp. Un om tenace, bun organizator, planuri simple, flexibile şi idei clare.” (Istoria Gărzii de Fier, (1919-1941), Mistica ultranaţionalismului, Madrid, 1989, p. 51).

 

Tudor V. Cucu, prof. ing: „Înfăţişarea sa harică, un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul ondulat, cu ochii verzi, pătrunzători, din care radiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească. Un Făt Frumos cu adevărat…Natural, supranaturalul se oglindea în întreaga lui fiinţă-om şi împărat.” (Tudor V. Cucu, Totul pentru ţară, nimic pentru noi, Ed. Transilvania Expres, 1999, p. 53).

 

Ilie Tudor, scriitor şi poet oltean (distin cu Crucea patriarhală de către patriarhul Teoctist): „Ochii Căpitanului nu erau nici verzi, nici albaştri, ci aşa cum îi ştiam; cu reflexe de oţel când se încrunta, calzi şi blânzi când vorbea cu noi…Luciditatea Căpitanului n-a fost un dat primordial, un privilegiu, n-a fost nevoie s-o găsească pentru a aspira la ea. I-a fost predestinată. Era în el acea fulgerare de clarviziune ce l-a definit total. El nu s-a împleticit printre păreri”, printre semi-adevăruri, asfixiante, printre jumătăţi de măsură. La Căpitan ce era da era da, şi ce era nu era nu. Loviturile de afară le-a aşteptat, le cunoştea sursa. Căpitanul a fost gata de jertfă din clipa în care a ridicat steagul redeşteptării naţionale. Convingerea sa izvora din credinţa nezdruncinată că fără cruce nu se concepe mântuirea, fără Golgota nu este Înviere” A ales senin calea cea strâmtă” care l-a dus la jertfa supremă şi prin ea la Hristos şi la învierea neamului.” (Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan, Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 95).

 

Iuliu Maniu, om politic ţărănist: “Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid”. (Declaraţie făcută la Snagov, în vara lui 1943).

 

Traian Trifan, Dr. în Drept internaţional: „Căpitanul Corneliu Codreanu a deschis drumul bătăliei spre Învierea Neamului, implantând în conştiinţe, prin exemplul vieţii sale, responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru actele săvârşite pe pământ şi pecetluind cu sângele său acest crez pentru neamul nostru”. (Traian Trifan, Mărturisesc… Robul 1036, Ed. Scara, 1998, p. 119).

 

Valeriu Negulescu, avocat: „Era 6 Octombrie 1937 şi în  faţa Consumului legionary- Obor îl aşteptam pe Căpitan. Lumea era veselă, cu tot felul de glume. Era o zi frumoasă cu multă lumină şi cer senin. Deodată porni un val de linişte dinspre capătul străzii şi se propaga cuprinzând toată adunarea noastră. Ca electrizaţi, toţi întorsesem capetele în aceeaşi direcţie, tăcând. Venea Căpitanul cu pasul lui mare şi rar, cu fruntea încărcată de gânduri şi ochii lui luminoşi, care ne fascinau ca privirea unui fachir. Prezenţa lui radia atâta forţă, declanşând un tumult nemăsurat sufletesc, de parcă ar fi fost o îmbrăţişare colectivă a celui apărut. Erau efluvii de dragoste, care se revărsau peste mulţime şi reverberau apoi asupra lui, o scenă statică, în care toţi împietriserăm în nemişcare, numai el se mişca apropiindu-se fără să spună niciun cuvânt, dar tăcerea lui era parcă mai grăitoare decât orice discurs. “ (Gh. Jijie, Vică Negulescu, monografie, 2009, p. 39).

 

Nicolae Roşca, scriitor: „Sufletul poetic al Căpitanului, care se deschidea ca o floare în faţa tinerilor şi îi îmbărbăta cu o aromă pură, a aprins în propriile lor suflete un foc sacru care nu s-a mai stins niciodată în ei”. (Nicolae Roşca, Ce este Frăţia de Cruce, Ed. Gordian Timişoara,1996, p. 27).

 

Ion Negură, journalist (scena se petrecea într-un tren, unde un grup de copii de şcoală, evrei şi români, plecau în vacanţa de Crăciun şi un grup de legionari):  „În mijlocul lor era un bărbat înalt şi drept ca un brad din codrii Ceahlăului…M-am apropiat de el (era unul din elevi), atras parcă de un magnet. Era un bărbat atât de impunător şi frumos, cum nu văzusem niciodată…Din ochii albaştri un fluid magnetic, încărcat de o forţă extraordinară şi o bunătate adâncă…Unul din colegii ovrei m-a tras deoparte şi mi-a spus speriat cine sunt aceştia şi cine-i bărbatul ce-I conduce. Trenul se oprise în câmpie înzăpezit. Era noapte şi a început să ne cuprindă frica…Ne-am uitat la grupul de legionari, căutându-l din ochi pe Corneliu Codreanu. L-am văzut ridicându-se şi spunând: împărţirea pe echipe, una va căuta să răzbească crângul din vale…să aducă lemne pentru locomotivă, să nu îngheţe lumea în tren, alta spre satul… să cumpere alimente: pâine şi slănină pentru creştini, pâine şi brânză pentru evrei…Am văzut atunci bucuria cuprinzând pe toată lumea, creştină şi evrei. Şi aşa au făcut legionarii la porunca lui Corneliu Codreanu.” (Amintire plăcută de Crăciun, în ziarul “Carpaţii”, 1983).

 

Filon Verca, profesor, scriitor, jurnalist: „Corneliu Codreanu era profund uman, profund creştin. El nu era anti: omul corect, omul cinstit, omul loial. El se găsea în faţa unei forţe dominatoare, după cum a definit-o cu atâta luciditate generalul Charles de Gaulle- care a Declanşat războiul subteran, contra ţării româneşti, cu scopul de a o supune, a o aservi. Reflexul de autoapărare a justificat această rezistenţă, până la moarte, împotriva primejdiei de dispariţie ca neam.” (Filon Verca, Pe meleaguri străine, Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 250).

 

Dimitrie Bejan, preot, istoric: „Corneliu Codreanu, de loc de la Huşi, era un bărbat frumos, evlavios, cu ochi albaştri”. (Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriiile Suferinţei, Hârlău-Iaşi, 2002, p. 16).

 

Victor Corbuţ : „Cred că Dumnezeu l-a înzestrat cu harul bunătăţii, al înţelegerii, al dragostei şi bunului simţ.” (Victor Corbuţ, Civitas Diaboli, Editura “Elisavaros”, Bucureşti, 2005, p.563),

 

Şerban Milcoveanu, medic: „Incoruptibilitatea generală şi cinstea unanimă în România n-aveau şansă decât cu continuarea în viaţă şi cu prezenţa la conducere a omului providenţial Corneliu Z. Codreanu.” (Dr. Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 sept.1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, Bucureşti 2004, p. 274).

 

Nicolae Grebenea, preot: „Corneliu Zelea Codreanu era un erou, robul unei cause: salvarea României, salvarea sufletului românesc. Forţa lui morală uimea. Un aer mistic împresura actele lui. Bărbat frumos ca un prinţ de legendă, bine legat, îmbrăca costumul naţional, cu suman, avea o privire pătrunzătoare care te sfredelea până în adâncul sufletului. Era un om uimitor! Eroismul lui în atitudini, demnitatea lui înaltă, toate actele lui stârneau interes şi entuziasm. Vorbea puţin. Geniul lui a fost organizarea. “ (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 2000, p. 40).

 

Mircea Nicolau, filosof, scriitor macedonean: „Socotesc că era o îmbinare a unei acţiuni de teren concrete, cu o viziune de ordin religios şi filosofic. În Corneliu Codreanu nu a existat această disociere între gând şi faptă. Între gândul lui şi faptă era o relaţie directă. Niciodată nu şi-a trădat gândul, sau nu şi l-a falsificat în fapta lui. Socotesc că dintre toţi oamenii care au militat pentru valorile româneşti, pentru interesele societăţii şi neamului românesc, nici unul nu a găsit cea mai fericită cale de aşi realiza obiectivele, aşa cum a găsit Corneliu Codreanu. “ (Gabriel Stănescu, Convorbiri cu Mircea Nicolau, Ed. Criterion, Bucureşti, 2007, p.32).

 

Gheorghe Racoveanu, teolog, jurnalist: “Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în haină de nuntă. A aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, iar din austeritatea moravurilor-blazonul luptătorilor lui. Iată cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos. Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup. Iată de ce Neamul Românilor vede în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul său…, pricinitorul celei mai adânci revoluţii morale pe care a cunoascut-o poporul daco-român, de la creştinarea lui încoace. Între Mişcarea lui Corneliu Codreanu şi Biserica lui Hristos nu există cale deschisă conflictelor. Nu numai în ţara românească, ci nicăieri pe tot pământul străjuit de umbra Crucii, sămânţa Evangheliei n-a rodit atât de drept, atât de curat şi de falnic, precum în Casa la a cărui temelie s-a îngropat însuşi Căpitanul, creatorul ei. Mişcarea Legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu este cea mai profoundă revoluţie spirituală de la încreştinare încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitate şi perenitatea ei, revoluţia lui Corneliu Codreanu este valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe calea încreştinării efective. Cinstind ziua în care acest mare “pedagog spre Hristos” s-a născut, cinstim Naţia care l-a dat”. (Mişcarea Legionară şi Biserica, Pe cine au omorât, Ed. Armatoli,  Roma, 1973, p. 21, 40).

 

Emil Cioran, scriitor şi filosof: “În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blandă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndreaptă spre putere. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era “deştept”, Căpitanul era profund. Cuvintele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe…Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respirau natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane…El a pus problema în termini ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţi…Acel ce a dat ţării altă direcţie şi altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt…Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scăpa fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclin uneori a crede că el a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui…În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării…Credinţa unui om a dat naştere unei lumi…Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii…Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi-a readus cerul deasupra României.” (“Glasul strămoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10/25 Decembrie 1940).

     

Constantin Papanace, scriitor, istoric, om politic aromân: „Corneliu Zelea Codreanu a afirmat cu tărie credinţa în Dumnezeu şi în primatul spiritului asupra materiei, într-un moment când egocentrismul cel mai feroce, ateismul cel mai destrăbălat şi materialismul cel mai grosolan, pustiau straturile noastre conducătoare. A propăvăduit ca forţă propulsoare a societăţii, principiul dragostei creştine. A preconizat toleranţa cea mai desăvârşită faţă de credinţa altora. A făcut şcoala omului de caracter, omului de onoare, omului care nu minte niciodată, omului demn, corect, drept, voios, muncitor şi cu curajul răspunderii. A luptat pentru înfrăţirea între toţi fiii neamului, a tuturor claselor sociale. A indicat linia loialităţii desăvârşite. A crezut cu tărie în neegalata armă a jertfei. A creat “omul nou”, tot ce rasa noastră poate să dea mai mândru, mai înalt, mai drept, mai înţelept, mai curat, mai eroic. (Constantin Papanace, Evocări, Ed. Fund. “Buna Vestire”, 1997, p. 54-56).

 

Petru C. Baciu, poet şi scriitor creştin: Corneliu Codreanu era un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul castaniu şi ondulat care-i cădea câteodată pe frunte. Avea ochii albaştrii-verzui, pătrunzători, din care iradiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească. Fără îndoială că era un om bun, corect, cinstit, uman şi plin de dragoste pentru toţi din jurul său. Era de o credinţă şi convingere nestrămutată în misiunea pe care o avea de îndeplinit. Corectitudinea lui mergea atât de departe că se împletea cu virtutea onoarei pe care o aplica cu atâta severitate faţă de el şi de ai lui, dar şi faţă de duşmani: “mai bine să cazi pe drumul onoarei decât să învingi prin mişelie”

Era de o mare şi înaltă judecată. Împreuna judecata cu strategia unui mare conducător de armată pe câmpul de bătălie şi cu mare abilitate de execuţie. Era frumos şi atrăgător. Pasul îi era greoi, gesturile stăpânite şi vorba cumpătată. Avea în el un magnetism din orbita căruia nu te puteai elibera. Judeca cu o repeziciune uimitoare. Analiza orice situaţie până în cele mai mici amănunte. Voia să ştie tot ce se petrece. Îi plăcea să fie bine informat. Era pe pământ şi parcă nu era. Întreaga lui fiinţă ardea ca o flacără ce mistuie din interior probleme şi gânduri greu de descifrat, dar aşa de naturale pentru cel ce înţelegea misiunea lui pe pământ. Naturalul şi supranaturalul se oglindeau în întreaga lui fiinţă. Era om şi împărat. Flăcările mistice din privirea lui se înălţau până la devotement şi sacrificiu. Era un realist. Ştia că drumul regenerării morale a unei generaţii nu se poate parcurge peste noapte. O biruinţă nu se poate câştiga din victorii ieftine, ci numai din răbdare, educaţie şi sacrificii de indivizi, de neam şi de durată. Postea miercurea şi vinerea, câteodată post negru. Era sărac şi trăia în lipsuri franciscane. Costumul naţional l-a purtat ani de-a rândul. În biserică ţinuta lui dădea maiestate şi umplea de slavă serviciul divin.” (Petru C Baciu, Răstigniri ascunse vol. II, Ed. Fund. Culturale “Buna Vestire”, Bucureşti, 2004, P. 288).

 

 Puiu Victor Gârniceanu, avocat, scriitor, publicist: „Acest om, Căpitanul este un cerebral şi sentimental totodată. Este raţional şi mistic, e bun şi dur, blând şi implacabil, voluntar şi suav, orgolios şi modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al potenţelor latente ale poporului daco-român. De înaltă energie spirituală şi de extraordinară forţă fizică, pedagog şi conducător, răbdător şi prudent. Era un organizator obsedant de imperative spirituale, în marea lui putere de dragoste pentru ceilalţi oameni, pentru toate făpturile lui Dumnezeu, pentru animale şi insecte, pentru culorile câmpului, pentru florile şi păsările lui Dumnezeu. Nesfârşita lui bunătate faţă de copii şi umili, cum credem că nimic mare nu s-a făcut în lume fără dragoste, fără îndoială că el era cel chemat la redeşteptarea neamului daco-român.” (Din lumea legionară, Salzburg, 1951, Col. “Omul nou”, I).

 

Iordache Nicoară, asistent universitar, scriitor: Şi şi-a realizat omul acela coborât din munte, viaţa lui românească adânc, cu o frumuseţe şi cu o autenticitate care a pus pecetea pe veacul lui. Şi a izbutit, zugrăvind pe Sfântul Arhanghel, după îngenuncheri prelungi pe lespezile bisericilor şi ale temniţelor, după jertfe şi schingiuiri. A reuşit să strângă, cu braţele şi ochii lui, durerea tânără a neamului, să-I sape albie adâncă şi s-o lase să curgă clocotind prin veacuri până astăzi.”(“Gazeta de Vest”), p. 31).

 

Vasile Posteucă: „N-a revenit Căpitanul, aşa cum îl doreau toţi, cu chipeşa lui înfăţişare, dar nici n-a zăbovit la Jilava. S-a ridicat din mormânt şi a străbătut capitala, plâns de toată ţara. A fost tot o înviere. Nu învierea trupească, pe care n-a cunoscut-o decât un singur om, Fiul lui Dumnezeu, ca o garanţie a învierii noastre a tuturora, ci Învierea Adevărului contra puterilor întunericului…Cine ar fi  cutezat să spună în 1938-1939, şi chiar în 1940, că va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va da într-o bună zi, lespedea de două vagoane de ciment la o parte şi că va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului, regăsit şi cutremurat de aşa măreţie, prin faţa duşmanilor, a călăilor înnebuniţi de groază şi aruncaţi la pământ, călcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? Şi totuşi minunea s-a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toată îndrăzneala. Căci ridicarea lor din morminte n-are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, întâmplată acum aproape 2000 de ani. A fost adevărat : Înviere.” (Desgroparea Căpitanului, Ed. Mişcării Legionare, Madrid, 1977).  

 

Corneliu Niţă s-a născut la 31 Mai 1927, în Bacău, într-o familie de gospodari înstăriţi, buni creştini şi luptători răzeşi de la Ştefan cel Mare încoace. După absolvirea şcolii şi a liceului în Bacau s-a înscris la Facultatea de Politehnică din Iaşi. Corneliu era un tânăr blând, plin de viaţă, cu o credinţă curată împlinită în virtuţi. Crezul său era dăruirea totală Neamului, respectiv Bisericii lui Hristos, o nădejde în lupta pentru biruinţă. Cum nu putea trece neobservat regimului ateo-comunist, studentul Corneliu este încorporat marilor arestări din 1948, de către securitatea din Bacău. După anchetele continue şi torturile permanente este transferat la închisoarea Suceava. Aici rămâne până în Ianuarie 1950, când este trimis la Piteşti. Procesul diabolic de reeducare de la Piteşti a fost incontestabil cel mai satanizat experiment din câte au avut loc în istoria detenţiei politice universale, atât prin ferocitatea torturii, prin teribilele faze ale demascărilor, menite să mutileze psihic şi fizic pe deţinuţi, cât şi prin numărul mare de morţi (cca 400), şi de victime (peste 1 000 de studenţi). Exemple cutremurătoare apar în mărturiile supravieţuitorilor cu episoadele tragice ale uciderii colegilor lor: Momentul culminant al acestui calvar l-a constituit însă pedepsirea bietului Niţă Cornel în seara zilei de 28 Februarie 1950.Ţurcanu (călăul-torţionar) avea de smuls nişte declaraţii de la tânărul băcăoan, care nu se lăsase convins până acum tot ce ştia sau ce bănuia că se ştie. După câteva întrebări însoţite de ameninţările de rigoare, văzând că răspunsul este nesatisfăcător, a asmuţit haita contra lui. Repezindu-i câţiva pumni, l-au zvârlit într-un cerc format din şase-şapte torţionari, care l-au luat în primire cu pumnii şi picioarele, zvârlindu-l de la unul la altul ca pe o minge, până când a căzut jos ameţit.L-au udat cu apă să se trezească, şi i-au dat un mic răgaz ca să se hotărască să vorbească. Dar bietul băiat, fie că nu ştia, fie că-i era frică să declare, rezista cu dârzenie, şi nu spunea decât nu ştiu nimic”.Văzând că nu vroia să vorbească au început să-l bată la tălpi, fără să-l descalţe. Loviturile primite prin încălţăminte sunt mult mai violente încât durerile se localizează în special în cap. Apoi l-au pus să facă menaj, lovindu-l din nou cu pumnii până a căzut iarăşi în nesimţire.Ţurcanu turba de furie. Nu mai întâlnise până atunci atâta putere de rezistenţă la nici unul dintre torturaţi. Iar acum un copil de 19-20 de ani primea loviturile cele mai crâncene doar cu un uşor geamăt de durere. Dar bestialitatea ucigaşilor călăi a putut întrece orice imaginaţie în supliciul pe care I l-au aplicat sărmanului copil. Urcându-se cu picioarele pe marginea priciului, Puşcaşu îl prinde cu mâinile legate la spate şi răsucindu-le îl suspendă în aer într-o poziţie care sugera imaginea crucificării. Bietul copil, cu capul complet vârât în piept, a mai avut puterea să scoată un strigăt sfâşietor în momentul când i s-au luxat braţele, apoi făcea eforturi disperate să tragă aer în piept. I se opera respireţia. În jurul lui vreo patru sau cinci torţionari, cu ciomegele, îl loveau cu un îngrozitor sadism peste piept, peste cap, peste picioare, într-o infernală poftă de distrugere a vieţii. După câteva zeci de lovituri, dintre care unele cu vârful ciomagului în stomac şi în piept, i-au dat drumul să cadă de la înălţime. S-a prăbuşit inert, cu faţa la pământ, fără să se mai poată mişca din loc. După un timp a început să delireze. Probabil că făcuse o hemoragie internă. La scurt timp a decedat.” (A.I.O.C.I.M.S., interviu cu Gh. Gheorghiu, realizator Lavinia Dinu, 7 Mai 1996). Altă mărturisire a lui Petru Baciu ne relatează: „Tortura şi lovirile au început de la ora 19 şi au durat până la ora 22-fără întrerupere. La acel moment, ora 22, Corneliu Niţă era mort. Măruntaiele erau zdrobite. Când l-au dezlegat şi l-au coborât pe duşumea, nu mai semăna a om, era o masă de carne care nu mai avea nici sânge deoarece se scursese în timpul schingiuirilor. La acea oribilă scenă de uciderea unui om au fost aduşi circa 80 de studenţi spre a se vedea ce li se întâmplă dacă nu vor ceda presiunilor exercitate asupra lor şi nu-şi vor face demascarea.” (Petru C. Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, Ed. Fund. Culturale „Buna Vestire”, Bucureşti, 2004, p.141). Corneliu Niţă şi-a purtat crucea cu vrednicie, şi-a ispăşit povara pământească şi şi-a împlinit râvnita misiune creştinească. A iubit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Neamul preaales, jertfiindu-se în duhul Moşilor şi Strămoşilor daco-români, nepervertit, pur, ca un martir biruitor.

Cinste, slavă şi preţuire sfinte Mucenic Corneliu!

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu   

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com