HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Modalităţi de prezentare a trecutului social-democraţiei româneşti în istoriografia comunistă

 

Dr. Mircea Rusnac

 

              Mişcarea social-democrată are vechi tradiţii în România. În Vechiul Regat, o primă formaţiune având această orientare a fost creată în 1893 (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România), dar după şase ani, prin trecerea conducătorilor săi, numiţi generoşi, la Partidul Liberal, şi-a încetat activitatea. Partidul Social-Democrat propriu-zis a fost înfiinţat abia în 1910. În acelaşi timp, social-democraţii români din Transilvania şi Banat activau în cadrul Partidului Social-Democrat din Ungaria. În 1918, ei au luat parte activă la realizarea unirii cu România. În acelaşi an, Partidul Social-Democrat din Vechiul Regat s-a transformat în Partid Socialist, iar în 1919 s-a unit cu organizaţiile social-democrate din ţinuturile nou alipite. În anii 1919-1920, conducătorii Partidului Socialist au purtat discuţii şi tratative cu liderii sovietici pentru aderarea partidului la Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern), creată la Moscova de Lenin. Dar condiţiile puse  de Comintern pentru afiliere au întâmpinat opoziţia social-democraţilor români, care erau învinuiţi că luaseră parte activă la realizarea unităţii naţionale, considerată de liderii Rusiei Sovietice drept un „act imperialist”. Numai gruparea de extremă stângă a social-democraţilor a acceptat condiţiile afilierii, problema punându-se deschis la congresul Partidului Socialist din  8-12 mai 1921. Partizanii afilierii s-au constituit în Partidul Comunist din România, iar ceilalţi au format Federaţia Partidelor Socialiste din România, care din 1927 s-a intitulat Partidul Social-Democrat.

            Trebuie menţionat că, în acea perioadă, între comunişti şi social-democraţi se manifesta pe plan internaţional multă ostilitate şi rivalitate. Bolşevicii ruşi erau foarte indignaţi de faptul că conducerea social-democrată a Republicii de la Weimar a înăbuşit revolta spartakiştilor prosovietici şi i-au declarat pe socialiştii de pretutindeni drept „trădători ai intereselor clasei muncitoare”, „lachei ai capitaliştilor”, „prostituaţi ai Internaţionalei a II-a”, „social-fascişti” etc. Între congresele al II-lea şi al VII-lea ale Cominternului (1920-1935), mişcarea comunistă mondială era îndemnată să combată cel mai puternic social-democraţia, lăsând pe planul al doilea pericolul ascensiunii partidelor de extremă dreaptă. Această tactică profund nocivă a favorizat, de exemplu, accesul naziştilor la putere în Germania, unde, dacă la alegerile din 1933 s-ar fi cumulat voturile social-democrate cu cele comuniste, aceştia ar fi fost înfrânţi. Dar Hitler a refuzat ulterior toate modalităţile de înţelegere cu Uniunea Sovietică şi a declarat comunismul drept principalul duşman. Numai în aceste condiţii, Stalin a modificat, în 1935, orientarea generală a mişcării comuniste mondiale, promovându-l în fruntea Cominternului pe campionul rezistenţei antinaziste Gheorghi Dimitrov. La congresul al VII-lea atacurile Cominternului au fost îndreptate pentru prima dată împotriva pericolului fascist, lansându-se lozinca formării de Fronturi Populare în toate ţările, care să grupeze alături de comunişti toate forţele nefasciste, inclusiv social-democraţii, care erau vizaţi acum în mod special. Asemenea Fronturi Populare s-au format în 1936 în Franţa şi Spania, unde au şi câştigat alegerile, dar nu s-au putut menţine mult timp la putere, în Spania fiind declanşat chiar războiul civil. În general, partidele social-democrate, inclusiv cel român, şi-au arătat reticenţa faţă de sinceritatea acţiunii comuniştilor, şi au refuzat participarea la Fronturile Populare, care astfel nu s-au mai putut constitui. Între 1939-1941, când relaţiile sovieto-naziste au fost cordiale, colaborarea cu social-democraţii a fost din nou anulată. Abia după atacul german din 1941 s-a reactivat formula Fronturilor Populare, rebotezate acum Fronturi Patriotice Antihitleriste. Din nou social-democraţii, pe bună dreptate, nu au manifestat entuziasm. Abia din 1943, când sovieticii au întors soarta războiului şi au desfiinţat Cominternul, tratativele cu comuniştii au căpătat un caracter mai serios. Dar numai în aprilie 1944, când trupele sovietice pătrunseseră deja pe teritoriul României, social-democraţii români au consimţit să participe alături de comunişti la Frontul Unic Muncitoresc. În anii următori, în toate ţările ocupate de sovietici, partidele social-democrate au fost înghiţite de cele comuniste.

            Deşi după 23 august 1944 comuniştii reprezentau o grupare aproape fără importanţă pe scena politică românească, ei începeau deja de atunci să confişte în folosul lor şi trecutul ţării, proslăvind pe unii înaintaşi, dar în realitate întinându-le memoria, cum o făcea de pildă statutul partidului, adoptat la conferinţa naţională a Partidului Comunist Român din octombrie 1945, pe baza raportului prezentat de Ana Pauker: „De ar fi printre noi Doja, Horia, Cloşca, Crişan, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, cu ţăranii şi târgoveţii pe care ei i-au condus în bătălie contra asupritorilor, cu toţii ar recunoaşte în comunişti pe tovarăşii lor de luptă.” (1)

            Din acest moment, pe măsură ce puterea era acaparată tot mai mult de Partidul Comunist Român, acesta ajungea să-şi aroge merite şi rădăcini dintre cele mai glorioase. De exemplu, despre congresul din mai 1921 se afirma: „La 8 Mai 1921 a avut loc la Bucureşti congresul care a consfinţit transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist Român.” (2) În realitate, atunci a avut loc scindarea Partidului Socialist şi ruperea de el a Partidului Comunist Român. Dar în istoriografia ulterioară se ajunsese să se pretindă că încă din 1921, de la înfiinţare, Partidul Comunist Român avea de îndeplinit o misiune istorică: „Continuând lupta de veacuri pentru eliberare socială şi naţională, cele mai bune tradiţii ale mişcării muncitoreşti şi socialiste din România, partidul comunist în noile condiţii istorice este exponentul fidel al intereselor clasei muncitoare, ale întregului popor.” (3) De altfel, ajunsese să se deplângă chiar lipsa partidului comunist la 1848, ca în acest paragraf: „Învăţămintele istoriei ne arată că revoluţia din 1848 nu a putut triumfa şi datorită faptului că forţele revoluţionare nu au avut un partid unit, cu clarviziune, cu un program larg, un partid care să asigure conducerea şi unirea în luptă a forţelor revoluţionare. Tocmai de aceea, analizând desfăşurarea ulterioară a luptei revoluţionare, putem înţelege ce mare importanţă a avut crearea partidului clasei muncitoare (...), apoi a Partidului Comunist Român.” (4) Ca urmare, nu ne mai miră faptul că, în continuare, adevăratele începuturi ale activităţii militanţilor de extremă stângă din România, şi chiar cele ale Partidului Comunist Român, erau plasate în 1893. Despre congresul de creare a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România se afirma: „Acest eveniment a intrat în istoria noastră ca moment de excepţională însemnătate pentru destinele luptei revoluţionare a proletariatului şi a maselor muncitoare, ca moment ce marchează înfăptuirea organizării politice a clasei muncitoare pe scară naţională. Partidul clasei muncitoare din România, înfiinţat în 1893, pe baza principiilor socialismului ştiinţific, a teoriei de clasă a lui Marx şi Engels, şi-a asumat din prima clipă misiunea istorică de a conduce lupta revoluţionară pentru cucerirea puterii politice de către proletariat şi celelalte mase muncitoare de la oraşe şi sate, pentru transformarea socialistă a societăţii româneşti. Anul 1893 este anul naşterii detaşamentului revoluţionar, de avangardă, al clasei muncitoare din România. Iată de ce putem spune, cu deplin temei, că adevăratele începuturi ale Partidului Comunist Român – care continuă cele mai înalte tradiţii de luptă ale poporului şi îşi are rădăcinile implantate adânc în mişcarea muncitorească, socialistă din a doua jumătate a secolului trecut – coincid cu începutul activităţii partidului muncitoresc călăuzit de teoria revoluţionară marxistă.” (5) Ca urmare, Partidul Comunist Român era definit drept continuatorul direct al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România: „Continuatorul măreţelor bătălii ale poporului nostru pentru libertate naţională şi socială, al tradiţiilor revoluţionare ale mişcării muncitoreşti, ale primului partid al proletariatului român, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, constituit în 1893, Partidul Comunist Român a ridicat pe o treaptă nouă lupta maselor populare împotriva asupririi şi exploatării, pentru dreptate, libertate şi neatârnare, pentru socialism.” (6)

            Bineînţeles, în opinia liderilor şi istoricilor comunişti, vinovatul principal de dezbinarea din mişcarea de stânga era Partidul Social-Democrat. Ei pretindeau: „Trebuie remarcat faptul că în faţa politicii reacţionare a capitalului, clasa muncitoare se găsea dezbinată, ca urmare a faptului că după congresul din 1921 gruparea de dreapta din fostul Partid Socialist, care s-a opus creării partidului comunist, a trecut la constituirea Partidului Social-Democrat. Aceasta a dus la scindarea unităţii clasei muncitoare pentru o lungă perioadă de timp, cu repercusiuni dintre cele mai grave asupra luptelor revoluţionare şi democratice din România.” (7) În realitate, nu social-democraţii erau vinovaţi de această scindare. Totul a pornit de la cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev, numite şi cele 21 de puncte ale lui Lenin, prezentate celui de-al doilea congres al Cominternului din iulie 1920. Primele două dintre aceste 21 de puncte cereau ca, în egală măsură, să fie combătute burghezia şi „reformismul”, iar reformiştii din posturile de răspundere în mişcarea muncitorească să fie epuraţi şi înlocuiţi cu comunişti. La fel se susţinea şi în punctele 7, 10, 11, 17 şi 21. (8)

            Numai în al doilea rând, şi cu jumătate de gură, erau criticate şi atitudinile comuniştilor: „Aprecierea Partidului Social-Democrat şi a Partidului Socialist Independent – în activitatea cărora existau desigur concepţii reformiste şi multe practici greşite – ca agenturi ale claselor dominante a dăunat cauzei creării Frontului Unic Muncitoresc.” (9)

            Cu toate că în unele cazuri se recunoştea divergenţa dintre social-democraţi şi comunişti, în altele se încerca ascunderea ei şi se pretindea chiar că şi între 1921-1935 cele două grupări ar fi colaborat, desigur în ciuda împotrivirii liderilor social-democraţi „de dreapta”. În timpul crizei din 1929-1933, se afirma că „se stabilesc legături şi se duc acţiuni comune cu organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (10) Apoi, se vorbea chiar de „realizarea în această perioadă a unor acţiuni comune ale Partidului Comunist cu Partidul Socialist-Unitar şi Partidul Socialist, precum şi cu unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (11) Iar când Partidul Comunist Român şi alte grupuscule de extremă stângă au creat Frontul Democratic, la el ar fi aderat şi „unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat.” (12) Chiar şi în timpul războiului, când în 1943 aceleaşi grupări au format Frontul Patriotic Antihitlerist, la el nu ar fi aderat decât, iarăşi, „organizaţii locale ale Partidului Social-Democrat.” (13) Despre perioada 1942-1943 se afirma: „Partidul nostru a intensificat colaborarea cu Partidul Social-Democrat, cu alte forţe democratice.” (14) Şi aceasta deoarece: „Conştiente de sarcinile ce le reveneau, Partidul Comunist şi Partidul Social-Democrat au întărit colaborarea, realizând o platformă politică de luptă comună ce avea la bază salvgardarea intereselor ţării, grav ameninţată în însăşi fiinţa ei naţională.” (15) Dar, cu toate acestea, cum am mai arătat, Frontul Unic Muncitoresc între Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat nu s-a constituit decât în aprilie 1944, urmat în iunie de Blocul Naţional Democrat, format din Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român. După lovitura de stat din 23 august 1944, în octombrie s-a constituit Frontul Naţional Democrat, în care Partidul Social-Democrat a rămas aliat cu Partidul Comunist Român.

            Despre momentul creării Frontului Unic Muncitoresc se aprecia că „a sporit capacitatea de acţiune şi forţa de organizare a clasei muncitoare, deschizând perspectiva realizării unităţii sale politice-organizatorice.” (16) Era, de asemenea, considerată drept primul pas către transformarea frontului unic în partid unic: „Colaborarea timp de aproape 4 ani în cadrul Frontului Unic Muncitoresc a dus la o mai bună cunoaştere între comunişti şi social-democraţi, la izolarea liderilor de dreapta ai social-democraţiei, care se opuneau unităţii, a creat condiţiile pentru înfăptuirea deplinei unităţi politice-organizatorice a clasei muncitoare.” (17)

            Pentru realizarea acestei unităţi ar fi fost însă nevoie de consimţământul membrilor ambelor grupări interesate. Pentru aceasta, era de aşteptat ca ele să fie de forţe sensibil egale. Care era însă realitatea? După cum recunoştea însuşi Nicolae Ceauşescu, în 1945 Partidul Comunist Român avea 35.800 de membri, iar într-o cuvântare ţinută la Timişoara în acelaşi an, primul ministru Petru Groza susţinea că Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat aveau, împreună, jumătate de milion de membri. Deşi Partidul Comunist Român era întotdeauna pus pe prim-plan, rezulta de aici că Partidul Social-Democrat ar fi avut 464.200 de membri, deci de aproape 13 ori mai mulţi. În realitate, conform raportului prezentat de Theodor Iordăchescu la conferinţa generală a Partidului Social-Democrat din 1 decembrie 1945, acest partid singur avea 700.000 de membri, deci de aproape 20 de ori mai mulţi decât Partidul Comunist Român. Oficialii comunişti şi chiar primul ministru Petru Groza falsificau intenţionat cifrele, pentru a minimaliza importanţa Partidului Social-Democrat. (18) Ca urmare, se poate înţelege clar sensul acestui apel adresat Partidului Social-Democrat de minusculul, dar stalinistul partid comunist: „Conferinţa naţională a Partidului Comunist Român, în numele întregului nostru partid, cheamă în mod solemn pe tovarăşii social-democraţi la înfăptuirea unităţii politice a clasei muncitoare, printr-un mare partid unic muncitoresc.” (19)

            În schimb, conferinţa generală a Partidului Social-Democrat din 1 decembrie 1945 a aprobat propunerea preşedintelui partidului, Constantin Titel Petrescu, ca acesta să se prezinte în alegeri pe liste proprii, separat de blocul comunist. În a doua jumătate a anului 1945, pe fondul „grevei regale” şi al tot mai marii nemulţumiri a populaţiei faţă de guvernul procomunist, exprimată prin mari manifestaţii precum cele din 24 august şi 8 noiembrie, avuseseră loc adunările locale ale Partidului Social-Democrat la Galaţi, Timişoara, Reşiţa, precum şi a Asociaţiei de artă şi cultură din Bucureşti, în cadrul cărora Titel Petrescu, însoţit de partizanii săi cei mai fideli (Vlad Dimitriu, Adrian Dimitriu, Traian Novac, Eftimie Gherman etc.), anunţase această intenţie. După 23 august 1944, Partidul Social-Democrat, care nu fusese o forţă deosebit de puternică în perioada interbelică, reuşind rareori să obţină baremul de 2% din voturi şi să pătrundă în Parlament, a realizat o anumită sporire a influenţei sale politice. El era un factor moderator în raport cu comuniştii, dorind o înnoire a societăţii nu prin revoluţionarism, cum propovăduia teoria marxist-leninistă, ci prin reformism. Atracţia sa a fost mai mare printre muncitori, dar şi la intelectualitatea universitară şi mijlocie (profesori de liceu, învăţători etc.). Centre cu o veche tradiţie muncitorească, precum Reşiţa, Galaţi, Valea Jiului, considerau că nu partidul comunist le reprezintă cel mai bine interesele, ci cel social-democrat. Populaţia germană adera masiv la acest partid, existând şi secţii maghiare, dintre care cea mai puternică era cea de la Cluj. (20) Încă din primăvara anului 1945, curentul anticomunist din Partidul Social-Democrat a devenit atât de puternic, încât şi istoricii oficiali ulteriori recunoşteau întreruperea „în mai multe locuri” a colaborării. Pericolul de generalizare a situaţiei era real, pornindu-se de la atitudinea pe care o adoptau tot mai multe organizaţii locale. A fost făcut cunoscut, de pildă, un pasaj al unui proces-verbal de şedinţă a Frontului Naţional Democrat de la Timişoara. Când comitetul regional al Partidului Comunist Român a propus scoaterea în stradă, la demonstraţie, a „zeci de mii de oameni”, ca să ceară instalarea guvernului Petru Groza, delegatul Partidului Social-Democrat a declarat că „muncitorimea s-a plictisit de demonstraţii” şi că „elanul de luptă al muncitorilor a scăzut”, astfel încât demonstraţia nu a mai avut loc. (21) Conferinţa generală a adoptat Rezoluţia privitoare la prezentarea pe liste separate în alegeri. Dar agenţii comunişti infiltraţi în conducerea Partidului Social-Democrat au activat intens pentru sabotarea acestei hotărâri, care putea deveni fatală pentru prezenţa Partidului Comunist Român pe scena politică românească. Comuniştii îi foloseau pe liderii şantajabili ai Partidului Social-Democrat, care avau dosarele îngreunate de diferite păcate ideologice. Este vorba de Ştefan Voitec şi Ion Pas, care colaboraseră în timpul războiului antisovietic, ca trimişi ai Marelui Stat Major, la ziarele Santinela şi Der Soldat, Şerban Voinea, în aceeaşi perioadă director al agenţiei de ştiri Rador, şi mai ales Lothar Rădăceanu, implicat tot pe atunci într-o obscură afacere cu importuri de ceasuri din Germania (ceea ce îi adusese porecla de „Rădăceasu”, speculată copios în Dreptatea şi în alte ziare). (22) Ca urmare, plenara Partidului Social-Democrat din 10 februarie 1946 recomanda deja viitorului congres să accepte participarea pe liste comune cu comuniştii. Congresul din 10 martie 1946 a consfinţit această idee şi Partidul Social-Democrat a devenit din acel moment un supus satelit al partidului comunist. A doua zi, Titel Petrescu şi partizanii săi au înfiinţat Partidul Social-Democrat Independent, care a hotărât participarea pe liste proprii şi a colaborat în opoziţia anticomunistă cu Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalele centre social-democrate (Reşiţa, Timişoara etc.) au optat masiv în favoarea Partidului Social-Democrat Independent. Conducătorul social-democrat reşiţean Georg Hromadka consemna ulterior: „La alegerile din noiembrie 1946, «independenţii» (Partidul Social-Democrat Independent, n.n.) cuceresc în judeţul Caraş mii de voturi (...). La Reşiţa se ajunge în mod repetat la confruntări între social-democraţi şi comunişti.” (23) Partidul Social-Democrat Independent a fost virulent atacat de propagandiştii comunişti. El era caracterizat drept o „bandă” sau „clică”, care, „împinsă de reacţiune”, „a trecut la spargerea unităţii”, „la trădarea clasei muncitoare”. El s-a unit cu „vechii trădători”, „unelte ale tuturor dictaturilor fasciste”, şi a hotărât „ocuparea prin violenţă a sediilor Partidului Social-Democrat”, tentativă care, fireşte, „a eşuat complet”. „Grupuleţul titelist” se afla „în braţele doldora de bani ale reacţiunii”, iar titularul lui era un „dezertor în miez de noapte” şi un „executor al planurilor lui Maniu în Partidul Social-Democrat.” (24)

            Nici celălalt Partid Social-Democrat, cel aliat în continuare cu comuniştii, nu era cruţat. În 1947, când Partidul Social-Democrat mai exista, ideologul comunist Leonte Răutu îl compara cu menşevicii ruşi, prevestindu-i aceeaşi soartă: oricine „vede clar că în România democratică o reînviere a menşevismului este cu totul lipsită de perspectivă, că antisovietismul duce direct în braţele imperialismului străin, iar anticomunismul duce inevitabil la fascism.” (25)

            În consecinţă, în septembrie 1947, un comunicat al birourilor politice ale celor două formaţii anunţa hotărârea de a se pune în discuţia forurilor de conducere respective „mijloacele practice pentru grăbirea” a ceea ce se pretindea a fi o unificare. Adunările comune ulterioare, la care social-democraţii participau doar ca nişte figuranţi, preluaseră funcţiile organizaţiilor Partidului Social-Democrat. După ce muncitorii social-democraţi îşi aleseseră reprezentanţii care urmau să răspundă cu un Nu categoric înţelegerii intervenite peste capul lor, prin noua formulă organizatorică inventată a şedinţelor comune se anulau mandatele anterioare şi se impunea delegaţilor înlocuirea lor cu oameni care să spună Da. Acest fapt se petrecea în majoritatea centrelor industriale din ţară. Rezultă clar de aici imaginea unei împotriviri de masă la nivelul organizaţiilor locale, faţă de formarea aşa-numitului partid unic muncitoresc. Şi istoriografia comunistă făcea o enumerare a zonelor şi regiunilor unde „necesităţile au impus” răsturnarea alegerilor democratice de delegaţi: „În toate localităţile din Valea Jiului”, în „mai multe organizaţii din Oltenia”, în toată Transilvania şi în întregul Banat. (26) Congresul al XVIII-lea al Partidului Social-Democrat din octombrie 1947 împuternicea comitetul central să predea partidul în mâinile Partidului Comunist Român.

            Unificarea propriu-zisă a avut loc la congresul comun din 21-23 februarie 1948. Istoriografia comunistă scria: „Unificarea la congresul din 1948 a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, pe baza principiilor organizatorice, tactice, politice şi ideologice ale marxism-leninismului, a pus capăt sciziunii de peste 20 de ani din mişcarea muncitorească din ţara noastră, a asigurat clasei muncitoare, întregului popor statul major de luptă capabil să rezolve cu succes sarcinile operei istorice de construire a societăţii socialiste.” (27) Cu altă ocazie, se făcea astfel referire la acelaşi eveniment: „Făurirea în februarie 1948 a partidului revoluţionar al clasei muncitoare, pe temelia marxism-leninismului, a pus capăt pentru totdeauna sciziunii din mişcarea noastră muncitorească, a constituit o măreaţă victorie a forţelor revoluţionare din România. Crearea partidului unic al clasei muncitoare a reprezentat o necesitate obiectivă a dezvoltării revoluţiei în ţara noastră, asigurând condiţiile pentru înfăptuirea cu succes a misiunii istorice a proletariatului – de clasă conducătoare în revoluţia şi construcţia socialistă.” (28)

            În realitate, ţinând cont de raportul real de forţe dintre Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist Român, conducerea noului partid unic ar fi trebuit să cuprindă social-democraţi în proporţie de nouă zecimi. Istoricii oficiali falsificau însă realitatea, susţinând că „la 31 iulie 1947, Partidul Social-Democrat cuprindea 570.201 membri”, dar fără a indica vreo sursă a acestei informaţii de o suspectă exactitate. (29) Despre Partidul Comunist Român se susţinea, în schimb, că în decembrie 1947 număra 800.000 de membri. (30) Cu toate acestea, în alt moment se pretindea că „din cei 937.848 de membri aflaţi în evidenţa partidului unic până la 10 februarie 1948, un număr de aproape 150.000 proveneau din sânul Partidului Social-Democrat.” (31) Pe aceeaşi pagină, autorul respectiv revenea, precizând că „la această dată, Partidul Social-Democrat număra 285.021 membri.” (32) Jongleria cu cifre continua astfel: „La sfârşitul anului 1947, cele două partide (...) cuprindeau peste 1.300.000 de membri – din care Partidul Comunist Român 800.000, iar Partidul Social-Democrat 527.201 membri.” (33) Astfel era desfiinţată pur şi simplu cea mai mare parte din Partidul Social-Democrat. Încununarea operaţiei, care probabil că a dat totuşi bătaie de cap, o constituia modul cum arăta compoziţia conducerii noului Partid Muncitoresc Român, din punctul de vedere al provenienţei: comitetul central al Partidului Muncitoresc Român cuprindea 41 de membri plini, dintre care 31 comunişti si 10 social-democraţi, şi 16 membri supleanţi, adică 11 comunişti şi 5 social-democraţi. Biroul politic al comitetului central al Partidului Muncitoresc Român cuprindea 13 membri plini (10 comunişti şi 3 social-democraţi) şi 5 membri supleanţi (3 comunişti şi 2 social-democraţi). În sfârşit, secretariatul comitetului central al Partidului Muncitoresc Român număra, printre cei 5 membri ai săi, 4 comunişti şi un singur social-democrat. (34) La congresul al IV-lea al Partidului Muncitoresc Român sau, după noul calendar partinic, congresul al IX-lea, a fost lichidată ultima amintire a episodului unificării, revenindu-se la vechea denumire de Partidul Comunist Român. Între timp, în perioada verificărilor membrilor de partid din 1948-1951, Gheorghiu-Dej recunoştea în 1961 că fuseseră date afară din Partidul Muncitoresc Român „mai multe sute de mii de persoane”. (35) Acestea coincideau în mare cu numărul foştilor social-democraţi, ajungându-se abia acum ca proporţia stabilită la nivelul conducerii, evident inversată în februarie 1948, să corespundă noii realităţi din partid.

            Soarta cea mai tragică au împărtăşit-o, însă, după 1948, toţi conducătorii Partidului Social-Democrat Independent, care au fost azvârliţi în închisori, inclusiv liderii muncitorilor de la Reşiţa (Iosif Musteţiu, Georg Hromadka, Traian Cercega) şi Hunedoara. Unii au fost deportaţi în Bărăgan. Victor Frunză aprecia: „Întreaga Reşiţă şi întreaga Hunedoară, deci două din cele mai mari centre muncitoreşti din România, se împotriviseră ca un tot monolit la parodia unificării.” (36) De altfel, este interesant de ştiut faptul că la congresul al XVIII-lea al Partidului Social-Democrat, când s-a pus problema unificării, întreaga delegaţie din judeţul Caraş s-a abţinut de la vot. (37) Era singura modalitate prin care se mai putea protesta în acel moment.

 

   Dr.Mircea Rusnac

 

Note:

1        Ana Pauker, Raport asupra statutului Partidului Comunist Român, 1946, p. 5.

2        Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 26-27.

3        Ibidem, p. 27.

4        Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român, Bucureşti, 1983, p. 247.

5        Ibidem, p. 226-227.

6        Ibidem, p. 488.

7        Ibidem, p. 320.

8        Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominterului (1919-1943). Eşecul unei speranţe, Bucureşti, 1993, p. 177.

9        Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 323.

10   Ibidem, p. 326.

11   Ibidem, p. 331.

12   Ibidem, p. 332.

13   Ibidem, p. 337.

14   Ibidem, p. 459.

15   Ibidem, p. 508.

16   Ibidem, p. 373.

17   Ibidem, p. 382.

18   Victor Frunză, op. cit., p. 270.

19   Ibidem.

20   Ibidem, p. 272.

21   Ibidem, p. 277.

22   Adrian Dimitriu, Mentorul meu politic: Constantin Titel Petrescu, în Magazin istoric, nr. 9/1994, p. 23.

23   Georg Hromadka, Scurtă cronică aBanatului montan, 1995, p. 121.

24   Victor Frunză, op. cit., p. 283.

25   Ibidem, p. 338.

26   Ibidem, p. 341.

27   Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 162.

28   Ibidem, p. 382-383.

29   Victor Frunză, op. cit., p. 349.

30   Ibidem, p. 546.

31   Ibidem, p. 350.

32   Ibidem.

33   Ibidem.

34   Ibidem.

35   Ibidem, p. 358.

36   Ibidem, p. 390.

37   Georg Hromadka, op. cit., p. 121-122.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com