Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

La început fost-au „sâga“, „sîgetul“ şi „siginii“, apoi Sarmisegetuza –

Monografia“ unui cuvânt pelasg - valah:

sâgă [sîgă] / sigă...(I)

 

 

 Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

1) Statut de cuvânt multimilenar în limba pelasgă > valahă la apelativul sâgă (sîgă) / sigă; carianul Herodot (aprox. 484 – 425 î. H.) şi grecul Apollonios din Rodos (295 – 215 î. H.) despre sigini / sigine (> sighine). Cu o notabilă familie lexicală păstrată până azi în toată aria lingvistică a fostei Dacii din vremea lui Burebista (82 – 44 î. H.) / Regalian (258 – 268 / 270 d. H.), se relevă şi apelativul  sâgă (sîgă) / sigă, cuvânt cu statut multimilenar în limba pelasgă > valahă (thraco-dacă / dacoromână). Cea mai veche atestare scrisă a radicalului acestui apelativ pelasg > valah, sâgă (sîgă) / sigă, o dată cu derivatul său, sâgin (sîgin) / sigin – din radicalul sâg- (sîg-) / sig- şi sufixul străvechi-pelasg (> valah) de „vectorizare apartenenţială“, -in –, derivat desemnând „neamul / seminţia, locuitorii ariei sâgilor“ din Carpaţii Meridionali şi din Munţii Dinarici – până în vecinătatea ţărmului Veneţiei, mai exact spus, „pelasgi-locuitori-extractori-prelucrători de metale din / dintre sâgi şi, totodată, producători ai unor lănci speciale ce le purtau numele“ (adică sigine / sighine), este înregistrată de Herodot (484 – 425 î. H), în Istorii (V, 9): «Despre ţinutul care se află la miazănoapte de această ţară nimeni nu poate să spună desluşit ce oameni îl locuiesc, căci dincolo de Dunăre pare să fie un pustiu fără sfârşit. Eu am izbutit să aflu ştiri numai despre locuitorii de pe malul celălalt [stâng] al Dunării, numiţi sigini, care poartă haine medice [moesice]. Caii lor au coamă pe tot trupul, părul fiind de cinci degete lungime; sunt mici de statură, cu nările largi şi nu sunt în stare să poarte un om în spinare; în schimb, înhămaţi la căruţe, sunt foarte iuţi; de aceea, cei din partea locului umblă în căruţe. Hotarele lor se întind până în apropierea eneţilor [veneţienilor] de la Adriatică. Ei susţin că sunt colonişti de-ai mezilor [moesilor]. Cum au fost aceştia colonizaţi de mezi [moesi], nu pot să-mi dau seama, dar, în scurgerea nesfârşită a vremii, orice s-ar putea întâmpla. Ligurii, care locuiesc în părţile de sus, deasupra Massaliei [Marsiliei], dau numele de sigini negustorilor cu bucata, iar ciprioţii numesc aşa lăncile.» (traducere: Adelina Piatkowski – HIst, II, 31 / Fontes, I, 66 sq.). Mai mult ca sigur, Herodot (ori, mai degrabă, copiştii ce au facilitat transmiterea manuscrisului / „cărţilor“ de la Istorii, până spre veacurile lumii moderne) confundă mezii / moesii Daciei Sud-Dunărene cu mezii Persiei (cf. ŞDU-ed-2, 920). Fraza lui Herodot: «Ei susţin că sunt colonişti de-ai mezilor [moesilor]» pare-se că trebuie corijată astfel: «Ei susţin că sunt strămutaţi de-ai moesilor» – multimilenară fiind „practica“ strămutărilor de populaţii din ordinul regilor / împăraţilor, de la sudul Dunării, la nordul sacrului fluviu dacic, şi invers. Ori, poate că informatorul lui Herodot avea ştire – pusă la îndoială de istoricul carian ca şi în atâtea alte cazuri ale „istoriilor“ sale –, ştire potrivit căreia pelasgii de la Dunăre şi din stepele nord-pontice au migrat în vremea cataclismelor geoclimaterice şi tectonice anterioare anului 5300 î. H., ajungând şi „fixându-se“ în spaţiul ce-a ivit Mesopotamia („Moeso-Potamia“) de mai târziu, din zorii istoriilor (a se vedea harta cu direcţiile migraţiei, în PTMem, 12 sqq.). Reaminitim şi aici că în orizontul anului 5300 î. H.  (din Dacia Antică / Neolitică) se datează scrierea de pe Tăbliţa-Soare şi de pe Tăbliţele Rectangulare de la Tărtăria-Dacia / Dacia (România), scriere dusă de euro-pelasgi (aşadar, anterior mileniului al VI-lea î. H.) între Tigru şi Eufrat (din Moesopotamia > Mesopotamia, după cum grăieşte – peste milenii – asemănătoarea Tăbliţă Rectangulară de la Djemdet-Nasr  – cf. PTMem, 11). 

 

 

Fig. 1. Herodot, Istorii, V, 9, textul grecesc; în „ramă“ dreptunghiulară, derivatul din limba pelasgo-dacă (adică valahă arhaică) din orizontul anului 450 î. H.: Sig- (din sigă / sâgă) + suf. -in (m. sg. sigin / m. pl. sigini), pe care s-a „altoit“ desinenţa greacă de nominativ-acuzativ -as : Siginn-as (Fontes, I, 66).

 

Mai târziu cu două secole decât Herodot, siginii sunt menţionaţi de Apollonios din Rodos, în Argonauticele: («320 ...[după cum] nu văzuseră nici sciţii cei amestecaţi cu thracii, nici siginii, / nici grâucenii, nici sindii / care locuiesc în jurul vastei câmpii pustii Laurion. / Deci, după ce trecură de muntele Anguron şi pe lângă stânca înaltă / Cauliac – aflată departe de muntele Anguron – / (325) În jurul căruia Dunărea îşi desparte apele în două braţe / şi se varsă în mare, pe o parte şi pe cealaltă, şi pe lângă câmpia Laurion; / atunci colhidienii ieşiră în marea Cronos şi ocupară / pretutindeni trecerile, ca nu cumva să le scape [cei urmăriţi]» (Fontes I, 140 sq.).

 

 

Fig. 2. Apollonios din Rodos (295 – 215 î. H.), Argonauticele, IV, 320, textul grecesc; în „ramă“ dreptunghiulară: derivatul pelasgo-dac / valah-arhaic sigin, din orizontul anului 230 î. H., aşadar, constant şi după mai bine de două secole de la Herodot, pe care s-a aplicat desinenţa greacă de masculin plural -oi (siginn- + -oi).

 

În legătură cu neamul dacic al siginilor (> sighinilor), menţionat mai întâi la Herodot (Istorii, V, 9), nu mai insistăm asupra lăncilor de tip special, siginele (ori sighinele – „lănci mari, de atac / apărare“, lungi de la un metru şi jumătate până la doi metri), sau („diminutivat“) sigincile / sighincile (un fel de baston-lance, „cam de-un metru şi zece-douăzeci de centimetri, din fier forjat, cu un ochi în lamă“), apelative în circuit valahofon şi în zilele noastre, sigine / sighinci care aveau – ca arme / unelte – multiple întrebuinţări în Dacia Dunăreană (cum şi astăzi, în localităţile de pe malurile Dunării din România contemporană – arealul „bălţilor“, începând cu satele Giurgeni-Ilfov şi Vadul Oii, din judeţul Constanţa: 1. armă de apărare / atac; 2. unealtă folosită: la „legarea-n solzi de peşte“ a snopilor de stuf din acoperişul caselor – de până pe la mijlocul secolului al XX-lea –, ori al şoproanelor şi al colibelor; „când ieşi să pescuieşti la copcă“, dacă Dunărea are „poduri de gheaţă“, nu numai „la trăznitul peştilor de sub gheaţă“, ci şi „ca să te propteşti şi să-ţi împingi patinele [din os de viţel / bou] pe podul de gheaţă“); nu mai insistăm nici asupra cailor „lăţoşi“ / „bărboşi“ (cai europeni, dintre orizonturile anilor 30000 – 4400, atestaţi de „picturile rupestre“ de la Altamira / Spania până la Cuciulat / Dacia), ori asupra întinderii Siginiei / Sighiniei (Sigyniei) din Carpaţii Meridionali Olteano-Bănăţeni, peste Munţii Dinarici (cf. sigyno-illyrii / REtn, 71 sqq.), până în Peninsula Istria, ci subliniem doar că siginii (sâginii / sîgynii) erau pelasgo-dacii munţilor („Daci montibus inhaerent.“ / „Dacii trăesc nedeslipiţi de munţi.“ – L. Annaeus Florus, aprox. 85 – 145 d. H.: „De bellum dacicum“ – cf. Fontes, I, 524 sq.), locuitori ai platourilor sâgoase, pietroase, dar bogate în aramă / cupru, fier etc., „specialitatea“ lor constând în extragerea şi prelucrarea minereurilor şi în fabricarea armelor etc.

 

 

Fig. 3. Trei localităţi ale pelasgo > valaho-dacilor sigini dinspre „malul Veneţiei“ (despre care grăitu-ne-a Herodot pe la anul 450 î. H., „active“, aflate, „fixate pe hartă“ şi cercetate, între anii 1906 – 1929, de acad. Sextil Puşcariu), din Istria-peninsulă (încadrate de noi pe hartă – supra  în dreptunghiuri): Cigarisce (< Sîgărişte < sâgă- + suf. -ar- + suf. -işte), Sicul (< Sîgul < sâg[u] + art. hot. -l), Sugari (< Sâgari < sâg + suf. -ar).

 

Vestiţii „mineri“ şi producători / negustori de arme, siginii (la Herodot, 484 – 425 î. H.) de dincolo de „pustiul nord-dunăreano-pontic“ (despre care se dusese – la urechea atentă a istoricului antic – vestea că „este nesfârşit“, pustiul care cuprindea bărăganele Dunării de Jos şi stepele de la nord-vestul Mării Negre, adică „Arabia bessilor“ < Bessarabia / Basarabia dintre Drobeta Turnu Severin / România, peste sudul Moldadavei > Moldovei şi către Borysthene / Nipru), adică din centrele metalurgice ale Carpaţilor (Ardeal, Oltenia, Banat) şi ale Dinaricilor, aşadar, de la izvoarele râurilor Alutua > Olt şi Maris > Mureş, adică din Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal, pe direcţia cea mai puternică a lor, marcată de „cetăţile-oraşe“ Saggidava (pe Mureşul Superior) – Siggidava (pe Mureşul de Mijloc – cf. PGet, 153 / Fontes, I, 544 sq.) – Segge[t]dun (Seghedinul „mic“, la confluenţa râurilor Daciei Centrale, Maris > Mureş cu Pathissu > Tisa, în pereche dunărean-zalmoxiană cu „dunărean-marele“ oraş-cetate-de sâgă de pe malul drept al sacrului fluviu al Cavalerilor Zalmoxianismului) – Siggidun (adică „marele oraş-cetate de pe alb-găbuiul mal drept de sâgă al Dunării“ – infra : fig. 4 – azi, Belgrad), până în Istria-Peninsulă (Slovenia / Croaţia de azi); sigino-dacii dunăreano-adriatici au fost cunoscuţi mai târziu – prin „rebotezare greacă“ – mai ales ca neam al illyrilor; mai mult, dar amintind (prin nume) obârşia (izvoarele Oltului / Mureşului), Arutela > Arudela > Ardeal, istoricul Appian a consemnat chiar „illyricul“ Regat al Ardiaeilor, condus de „Agron şi Teuta“.

 

 

 

Fig. 4. Mal de sâgă de la Dunărea Daciei de Vest, temelie a anticului oraş-cetate, Siggidun („oraşul sâgilor albe-ale Dunării“) / Belgrad, moderna capitală a Serbiei.    

 

2) Cuvântul sâgă (sîgă) / sigă în literatura valahă. Alexandru Vlahuţă a reţinut pentru capacitatea expresivă, în cele «cincisprezece caiete pline de însemnări» privind redactarea României pitoreşti, şi un apreciabil număr de regionalisme, printre care şi cuvântul sâgă (sîgă) / sigă: «Falnic şi luminos se ridică-n fund blândul rege al atâtor înălţimi, vestitul Penteleu, cu cele mai grase păşuni, cu cele mai încântătoare şi mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaţilor noştri. Din podişuri moi, trăgănate, pare că-l vezi cum creşte, cum se desface-n sus, puternic şi singur, lămurindu-şi fruntea boltită pe albastrul cerului, împingându-şi spinarea rotundă, gigantică, spre munţii Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, răşchirate, ca degetele unei mâini, cele cinci ramuri mari, descoperite: Cernatul, Miclăuşul, Piciorul Caprii, Vâforâtul şi Zănoaga. Pete de umbră se poartă pe codri şi pe luminişuri. Întunecat, în manta-i de brazi, se-nalţă-n faţa noastră muntele Cireşu. Cărarea intră-n desiş. Răsună sub picior pământul uscat şi vânăt ca cenuşa. Tufe mărunte de afine se întind pe lângă arborii doborâţi de bătrâneţă. [...] Urcăm din greu tihăraiele umbrite ale Cireşului, maluri de sigă sparte de puhoaie [...]; jos, în vale, s-aruncă vâjâind undele zbuciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece-n goană pe dinaintea noastră, cu botul înainte, cu coarnele lăsate pe spate, ca o săgeată spintecă desişul, lung freamătă pădurea în lungul lui. O luăm pe hăţaşe la stânga şi coborâm în Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută, tristă, a mânăstirii.» (VRomP, III, 229). Textul lasă a se înţelege că pârâul „Jgheabul“ şi-a croit albia la muntele Cireşul printre maluri de sâgă / sîgă (sigă), adică de gresie, de lespezi / stânci sparte de puhoaie / viituri.

 

 

Fig. 5. Râuleţul Jgheabul şi albia-i cu maluri de-uluci de sâgă din Muntele Cireşul (stânga, jos), Bisoca, depresiunea Între Râmnice (în centru) etc.

 

Nu numai în pitorescul din Dacia descrierilor vlahuţiene din orizontul anului 1901 şi-a făcut intrare distinsă străvechiul cuvânt pelasg > valah (thraco-dac / dacoromânesc), sâgă (sîgă) / sigă, ci, de-o bună vreme (mai exact spus, în orizontul anului 1981), şi în sublimul poematic: «Domnule Cantemir, Poemul Planetar / îl simţi numai când raza-nsetată / cade-n bobul de rouă / şi cortexul ţi se-mbracă-n cămaşă de mire-curcubeu; / când bubuie ozonul în craterul vulcanului aruncând / sâgile incendiare-n tot spaţiul de-aramă; / când plăcile tectonice dansează satanic / la sărutul marii sfere de flacără; / când Omul-de-Aur prinde ramura-nflorită a zarzărului, / ori a veşnic-verdelui brad, în pletele / ne-mblânzite-ale Sorei Soarelui, spuma laptelui...!» (Despre condiţia poemului planetar – PTBomb, 66 / PTComp, 221). Textul poemului lasă a se lămuri sâgile „aruncate-n tot spaţiul de-aramă“ sunt lespezi / stânci încenuşat-piroclastice, provocatoare de incendii.

 

Fig. 6. Malul sâgilor clivante („ulucul de sâgi“) de la Cascada Muntioru (detaliu de lângă sâga roşie – supra).

În Povestea lui Perseu,  fratele Persidei, se face vorbire întru limpezime semantică în patru rânduri: (1) «Povestea lui Perseu, fratele Persidei este simplă, deoarece despre sora lui, lumea a cam uitat să mai spună câte ceva. Perseu a trăit, e adevărat, demult, dar cu mult mai târziu decât ultimul Făt-Frumos. Şi s-a născut în acelaşi timp cu sora lui, Persida, într-o grădină a unui cârciumar dintr-un sat de pe malul dinspre inimă al Mureşului, numit Sâgile Seci, ori, pre limba mai veche, Secusâgiu, ceea ce înseamnă sâgile, pietrele seci, sterpe, neroditoare. Fireşte, Marisia, cum îi ziceau strămoşii daci, sau Mureşul, cum îi spunem noi, urmaşii valahilor-daci, azi, are vale fertilă, bogată, ca mai toate râurile de aur ale pământului; dar numele vrea să grăiască despre faptul că vatra satului, constituită din sâgi, din acele pietre poroase, este amplasatâ în zona ferită, neinundabilă a vestitului râu.» (PTPov, 78).

 

Fig. 7. Mal / „uluc“ de sâgă şi de sare din depresiunea Între Râmnice – Munţii Vrancei.

 

(2) «Şi aburii florilor – că parcă-s nişte aburi albăstrii prin flori – se înfuiorează spre Ursa Mare, legând-o de creştetul mărului. Şi nu durează mult până se aude un huruit de roţi de caretă pe sâgi – deşi, nicăieri, prin vecinătăţi, nu este vreun drum cu lespezi...» (PTPov, 81). (3) «Dar nici urmă de Muma-Pădurii-cu-Pletele-Şerpi. Dă de un pustnic cu barbă până la genunchi, ninsă, la coliba dintre sâgi, unde numai ursul poate să ajungă, chiar deasupra izvoarelor...» (PTPov, 83). (4) Sâga Mumei-Păduri-cu-Pletele-Şerpi se vede şi azi în Munţii Maramureşului.» (Povestea lui Perseu, fratele Persidei – PTPov, 84).  

 

 

 

Fig. 8. Maluri cu sâg, sâgă, sâgi, sâgiş / sighiş, sâget / siget / sighet,  cu „ulucuri de sâgi“ (S. Mehedinţi), sau lespezi / stânci, cum pot fi văzute pe toate văile râurilor / fluviilor din spaţiul Daciei antice până azi, şi, poate, până mâine.

 

3) Dicţionare explicative (explicativ-etimologice) despre sfera semantică a apelativului sâgă (sîgă) / sigă. Cea mai veche lucrare lexicografică valahă în care se relevă sinonimia „perfectă“, sâgă (sîgă) / sigă – gresie, este un Vocabular franţezo-romănesc, de Petrache Poenaru, Florian Aaron şi G. Hill, tipărit în Bucureştii anului 1840; cei trei autori certifică aici, lămuritor la sfera semantică a termenului franţuzesc, grčs : 1) «sigă, piatră de nisip, compusă din grăunţe de nisip»; 2) «vase de pământ, făcute dintr-un fel de humă care este fireşte amestecată cu nisip subţire.» (PAHV, I, 774). În orizontul anului 1840, pe când era elaborat dicţionarul de către cei trei autori, semanticieni de profunzime ai spaţiilor valahofon şi francofon, se deduce uşor că exista o multimilenară sinonimie sigă – gresie, în limba valahă (dacoromână), însă, pentru echivalarea semantică a franţuzescului grčs, n-a fost preferat cuvântul autohton-valah de mai restrâns circuit în 1840, grčsie (< pelasg. gerčsie < gărŕsiă [„gărăsiă“] < *garāsia / *carāssia > Carssia [Carssium], Caraşul etc.), cuvânt moştenit de francezi în grčs (din limba pelasgă, adică din valaha arhaică, de unde-a fost împrumutat şi în limba albaneză – că de o influenţă albaneză asupra limbii franceze, cum nici invers, nu poate fi vorba), ci cuvântul autohton cu cel mai mare circuit pe-atunci, sigă (poate şi pentru a nu se crede cumva despre autohton-pelasgul / daco-thracul gresie că-i vreun neologism ivit pe filieră franceză, în epoca paşoptistă a Principatelor Valahe, deşi realitatea istoric-lingvistică ne relevă apelativul valah-modern / contemporan, gresie, sinonim cu sâgă / sigă, cât şi apelativul francez, grčs, înrăzărindu-se semantic-sincretic din fondul lexical euro-pelasg – pe ramura nordică, adică ramura atlantico-dunăreano-boristeniană / uralică, nu pe ramura sudică, sau arhicunoscuta ramură latin- / romanic-imperială. Cf. PTIR, I, 31 sqq. / 122 sq.; şi infra, „Harta migraţiei neamurilor european-germanice – ostrogoţi, vizigoţi, franci, longobarzi etc.).

 

 

Fig. 9. Vocabular franţezo-romănesc, de P. Poenar, Fl. Aaron şi G. Hill (din anul 1840) – pagina de titlu şi rândurile explicative la grčs – sigă, gresie etc.

 

Dicţionare francezo-române (valahe) / valaho-franceze, mai vechi, ori mai recente, privitor la apelativul grčs („sigă“ / „gresie“), certifică, fireşte, cam acelaşi lucru: în anul 1967 – «grčs s. m. (geol[ogie]) gresie» (GMSDic, 362); în 1994 – «sigă s. f. sorte de sable (blanc ou rouge) utilisé dans la maçonnerie et le tannage» („soi de nisip – alb ori roşu [supra] – folosit în zidărie şi în tăbăcărie“ – ChKBDic, 545; iar la termenul gresie ibid., pag. 247 – «s. f. 1. grčs m.; gresie ceramică grčs cérame. 2. queux – queue – f.», adică II / „piatră de tocilă, cute, gresie“ – GMSDic, 629); în anul 2000 / 2007 – «grčs s. m. 1. (geol.) gresie. 2. argilă amestecată cu nisip folosită în olărie» (GDic, 652) etc.

 

Fig. 10. Maluri de sâgă tare şi de sâgă roşie (pentru zugrăvit) la cascada Muntioru din Munţii Vrancei. Se constată o reîntoarcere la esenţele semantic-poenăreşti din orizontul anului 1840 (când nu exista în spaţiul anticei Dacii vreo urmă de „stalinism cultural“ ca astăzi).

 

 

Fig. 11. Dictionnaire historique de la langue française / Dicţionar istoric al limbii franceze – coperta şi articolul Grčs.

 

Lexicologia franceză privitoare la termenul grčs (indirect-referitoare şi la sfera semantică a apelativelor valahe sinonime sigă şi gresie), prin Dictionnaire Historique de la Langue Française, Tome 2, F-Pr (ediţia din anul 2007), vine în întâmpinarea istoric-evmezică a problemei noastre, (desigur, la distanţă astronomică faţă de lingvistica stalinistă din România de dinainte de anul 1965, dar şi faţă de conul de umbră persistent al lingvisticii staliniste române de după 1966, ori 1989), cu temeinice aserţiuni: «● Grčs s. m. s-a ivit (între anii 1176 – 1181) prin limba francilor [stabiliţi în Gallia], dintr-un presupus / dedus *greot „nisip“, „pietriş“ / „rocă detritică“, [*greot] realcătuit pornindu-se de la un evmezic neerlandez griet „nisip mare, pietriş“ şi din străvechiul germanic griez „nisip“. • Grčs  pare a fi desemnat mai întâi „lespede“ / „bloc de piatră“ şi îşi capătă prin secolul al XIII-lea (pe la 1223) valoarea semantic-modernă: „rocă formată din mărunte elemente [re]unite printr-un ciment natural“. Termenul desemnează în mod special ([în orizontul anului] 1330) humă / argilă amestecată cu nisip fin, utilizată în fabricarea vaselor ceramice şi, prin metonimie ([de prin]1837), o olărie de gresie. • Din grčs derivă termenii tehnici ca: gréser v. tr. (1676) „a lustrui / şlefui“[...]; gréseux, euse adj. (1774) „de natura gresiei“; grésičre s. f. „carieră de gresie“; gréseuse s. f. (1962) „maşină de şlefuit / polizat“» (ReyDic-II, 1642).

Semanticienii francezi n-au mers mai departe de secolul al XII-lea cu cercetarea, lăsându-ne nouă prilejul de a observa: 1) apelativul grčs din limba franceză nu provine nici din latină, nici din albaneză, nici din limbile triburilor germanice, ci dintr-un fond lexical arhaic-valah, adică euro-pelasg, dintr-un mai mult ca sigur apelativ, *grčsia (din care se iveşte termenul gresie în valaha / dacoromâna contemporană); 2) nu este exclus ca respectivul cuvânt arhaic-valah, gresie, să fi pătruns în limba neamului germanic al francilor de pe când au cunoscut, alături de vizigoţi, ostrogoţi, vandali ş. a. (v. infra, „Harta migraţiei“, 250 – 550), filtrul cultural-civilizatoriu pelasg > valah de la sacra Dunăre a Daciei lui Burebista (82 î. H. – 44 î. H.) / Regalian (258 – 268 / 270), între orizonturile anilor marcate de împărăţirile valaho-dacilor Constantin cel Mare (306 – 337) şi Valens (364 – 368), cam în orizonturile anilor în care se relevă invadarea Galiei – pe care au transformat-o, dincoace de eopca marilor migraţii, în Ţara Francilor (apoi în Franţa din geografia evmezică şi contemporană a Europei).

 

 

Fig. 12. Harta migraţiei neamurilor european-germanice (ostrogoţi, vizigoţi, franci, longobarzi etc.) şi a neamului asiatic al hunilor, în Dacia şi în Imperiul Roman de Răsărit / Apus, între orizonturile anilor 250 şi 550 d. H., orizonturi temporale între care cel puţin cuvintele din pelasgo-dacă, adică valaho-dacă, desemnând arme importate din centrele metalurgice ale Daciei Nord-Dunărene ca: sigină / sighină, sighincă, sică, sicăiţă etc., ori obiecte de păstrare în bună stare a acestor arme ca, de pildă, sigă, gresie („cute“, „arcer“) etc., au căpătat „statutul“ de cuvinte călătoare în Eurasia.

 

Dar să-i lăsăm pe francezi cu grčs-ul şi pe albanezi cu gărăsa, cu gresia lor împrumutată de la pelasgo>valaho-dacii-sigini, reîntorcându-ne la sâga / siga noastră sinonimă (fără a scăpa din ochi pelasgo-dacicele / thracicele arme, sica, sicăiţa – cu care a fost „fixat în piatra Columnei“ şi Decebal, regele-erou al Daciei, pe când şi-a luat zilele, spre a deveni nemuritor al Cogaionului / Sarmizegetusei, nu spre a deveni sclav al Romei), după ce i-am reţinut sensurile / „familia“...

Cuvântul sigă (sígă) este inserat de Lazăr Şăineanu, în Dicţionar universal al limbei române, din anul 1896, în sinonimie „perfectă“ cu gresie: «sigă f. – gresie» (ŞDU-ed-1, 744), ca şi în Vocabular franţezo-romănesc, de Petrache Poenaru, Florian Aaron şi G. Hill (1840, supra); puţin mai jos de sigă – tot pe pagina 744 –, Lazăr Şăineanu înregistrează şi două derivate: primu-i conservat, graţie străvechii toponimii valahe, în Siget (< rad. sig- + suf. -et, desemnând „locul cu sâgi / gresii / lespezi multe“ – Siget > Sighet): «n[eutru], oraş în Maramureş, pe malul stâng al Tisei» (pe-atunci, cu 9000 de locuitori); al doilea este sigini (despre care s-a mai vorbit, supra): «Sigini, m. pl. populaţiune primitivă a Banatului şi a câmpiilor din s[udul] Ardealului, cari fură mai târziu suplantaţi de Daci» (suplanta „a asimila“ / „asimilaţi de daci“ – ŞDU-ed-1, 744). În ediţia a II-a, din 1908, în care s-a adăugat şi «etimologia vorbelor populare» (ŞDU-ed-2, p. XI), termenul sâgă (sîgă) / sigă este omis, însă îi reţine sensurile pelasge > valahe la termenul din perechea-i sinonimică: «gresie f. 1. piatră formată din grăunţi de nisip; 2. un fel de argilă amestecată cu nisip fin; 3. varietate de gresie cu care se ascut coasele: şi-a găsit coasa gresia PANN [pentru spaţiul aliterativ / sinestezic, spre a evidenţia arhaicul fâşâit de la cosit, -si-sa-si-, poet-valahul poate c-ar fi preferat expresia şi-a găsit coasa siga]; 4. lemn de pe osia carului, numit şi scaunul dinainte iar în Mold[ova] perinoc [cf. albanezul gărăsă]» (ŞDU-ed-2, 323). Aşadar, de data asta, la apelativul pelasg > valah, gresie, se face şi trimitere etimologică la albanezul gărăsă, preluată în mai toate dicţionarele explicativ-etimologice tipărite în România (inclusiv cele din epoca stalinistă – cf. DLRM, 346: «Comp. alb. gërëse»). Dar pelasgul, valah-arhaicul (dacoromânescul) sigă este reluat de Lazăr Şăineanu peste aproape patru decenii, în ediţia a VII-a, fără sensul primordial de „gresie“, din ediţia primă, apărută în anul 1896, grăbindu-se a face trimitere şi la o etimologie falsă, cu toate că apelativul sâgă / sigă îşi relevase „statutul de cuvânt autohton“, adică statutul de cuvânt pelasgo-dac (>valaho-dac): «sigă, f[eminin], substanţă roşiatică de se întrebuinţează spre a trage brâie la ferestrele bordeielor, [spre] a vărui pereţii cuptoarelor ţărăneşti etc. [Serb(escul) siga, stalactită]» (ŞDU-ed-7, 591). Nu se poate crede că, în România, încă din perioada interbelică, începuse – şi prin lexicologi / semanticieni de talia lui Lazăr Şăineanu – campania stalinist-lingvistică antivalahă, încercându-se (ca, sistematic, după al II-lea război mondial) să se demonstreze că limba pelasgă > valahă (dacoromână – română / moldovenească etc.) ar fi „de origine slavă“.

 

Dicţionarul limbii române moderne, dat la cules în 4 iunie 1957 şi apărut – sub egida Academiei Republicii Populare Române şi a Institutului de Lingvistică din Bucureşti, de sub direcţia lui D. Macrea – în ianuarie 1958, adică în plină epocă stalinist-culturală / proletcultistă, preia explicaţia / etimologia termenului sigă, din ediţia a VII-a a dicţionarului lui L. Şăineanu (cea care înregistrează numai sensul cuvântului împrumutat din limba valahă în limba sârbă / „sârbocroată“): «Sigă, s[ubstantiv] f[eminin], mineral alb sau roşu, folosit la zugrăveli şi în tăbăcărie – [din] s[âr]b[escul] siga» (DLRM, 768). La fel (aproape la fel) este dată explicaţia / etimologia („imbecilizant-academică“) şi în celelalte dicţionare publicate dincoace de epoca proletcultistă: Dicţionarul explicativ al limbii române, din 1975 (DEX-75, 859), Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, din anul 1998 (DEX-98, 984) etc. Dirijatele „erori academic-staliniste“ continuă – „năucitor-ereditar“, ori „indirect“ – şi „în mileniul al treilea“: deoarece („intenţionat“ / „neintenţionat“), într-un voluminos Dicţionar româno-sârb, de Mile Tomici, publicat de Editura Academiei Române din Bucureşti, în anul 2005, sfera semantic-vestejită a apelativului de sub lupa noastră este „cultivată“ astfel: «siga ž [feminin] (min[eral]) siga» (DRs, 1104); dacă un tâlmaci din limba valahă (dacoromână) în limba sârbă – fie el academician, ori doctor în lingvistică / filologie, geografie, geologie etc. – ar fi pus a traduce un text / capitol din cartea lui Al. Vlahuţă în care este fraza cu sintagma «maluri de sigă sparte de puhoaie» (supra, VRomP, III, 229), ori un text / capitol dintr-un studiu etno-geografic de S. Mehedinţi unde ar da peste sintagma uluc de sâgi, nu ar avea bucuria „redării exacte“, apelând la vreun dicţionar academic din România şi nici la dicţionarul sârb-român al lui M. Tomici; mai mult, M. Tomici, „imediat sub sigă“, vine cu o amendabilă aberaţie: «sighét (sighéte) s. oznaka...» (DRs, 1104), ceea ce înseamnă (sub „tomiciana egidă“ a Academiei Române şi a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“) că derivatul pelasgo(> valaho)-dac, sighet („droaie de sâgi“, „sâget“ < sigă + suf. -et), este echivalat semantic prin sârbescul  „oznaka...“, adică „semn de carte“ (am cercetat cazul tomician „sighet – oznaka“ printre experţii / doctorii în limba sârbă, concluziile toate indicând: „eroare...“); derivatul / apelativul valah siget > sighet nu figurează în Dicţionarul explicativ al limbii române, din 1975 (DEX-75, 859), nici în suplimentul acestuia, apărut peste un deceniu şi ceva, în 1988 (DEX – S, 170), care – era firesc – i-au stat în faţă la alcătuirea lucrării sale lexicografice, Dictionar româno-sârb, din anul 2005; totuşi, „greşeala“ lui M. Tomici (care e „foarte gravă“ pentru generaţiile de tâlmăcitori din următoarele trei sute de ani, cam cât se aproximează „viaţa unui astfel de cărţi academice“) ţine de o neatenţie elementară (nu de vreun „atentat la statutul limbii pelasge > valahe, e drept, „mărunt-amendabilă“, de evitat la ediţia secundă), „care se poate întâmpla oricui“: când şi-a completat Dicţionarul româno-sârb, când şi-a sporit „fişele“ din Dicţionarul explicativ al limbii române – supliment, de unde a luat termenii sighişorean, sighişoreancă etc., privirea „i s-a împleticit“ peste „frazeme“ (ca să folosim şi un cuvânt multiubit de M. Tomici) – peste un rând – intrând în sfera semantică a neologismului signet (signete «s. n. Panglică subţire ataşată la cotorul unei cărţi pentru a servi ca semn de carte. – Din fr. signet»); „şi fişele i s-au încurcat“, şi aşa s-a ajuns la un „fals lexical-academic“ (adică la un „prostem“ de tipul): «sighét (sighéte) s. oznaka...» (DRs, 1104).     

După dicţionarele limbii valahe dintre anii 1840 şi 1998, se evidenţiază o sferă semantică „de impresionant-arhaică bogăţie“ a apelativului sâgă (sîgă) / sigă – ce desemnează o rocă sedimentară, terţiar-neogenică, de colorit variat, în stadii intermediare de pietrificare, ori de duritatea şi fineţea arcerului (cf. DLRM, 40): 1. „gresie“, „clastică / detritică rocă“; 2. „bolovani / blocuri de piatră“, „lespezi“ – nu numai de sâgă, ci şi – prin extensie – de cremene, de granit etc.; 3. „piatră de tocilă“, „cute“, „arcer“; 4. „vas ceramic din humă şi nisip foarte fin“; 5.soi de nisip – alb ori roşu (v. supra, obţinut, fireşte, din „sâgă roşie“) – folosit în zidărie şi în tăbăcărie“.*

 

a) b)

 

Fig. 12’. Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences..., Londra, nr 7 / 1985: a) – copertă (f-1) şi b) pagina 44.

 

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­_______________________

* Prima variantă a acestui studiu, însă cu titlul „Sâga“ şi practicile magic-homeopatice, a apărut în revista Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences / Convergences Roumaines / Rumänische Konvergenzen (revistă de cultură şi civilizaţie românească) – Londra –, nr. 7, februarie, 1986, pp. 44 sq. – cu o erată în nr. 8 / 1986, p. 30).**

** Bibliografia de sub sigle comunica-se-va – Distinsului Nostru Receptor – o dată cu publicarea ultimei părţi / secţiuni a amplului studiu.

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)