Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

 

La început fost-au „sâga“, „sîgetul“ şi „siginii“, apoi Sarmisegetuza –

„Monografia“ unui cuvânt pelasg - valah:

 sâgă [sîgă] / sigă...(II)

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU  

4) Sfera semantică a termenului sâgă (sîgă) / sigă relevată prin anchetă lingvistică. În completarea celor din sfera semantică a cuvântului sâgă (sîgă) / sigă, imperioasă doveditu-s-a şi ancheta lingvistică ale cărei roade se înfăţişează mai jos.

În aria lingvistică a graiului oltean – îndeosebi, în zona subcarpatică – şi în cea a graiului nord-moldovean – mai precis, în Bucovina-Suceava – este frecvent întâlnit apelativul sâgă (sîgă), pronunţat cu -i- în loc de -î- / -â- – rarisim (doar în mediul urban) şi sigă.

Sfera semantică a vocabulei sâgă ni s-a relevat şi prin chestionarea unui număr de 1017 subiecţi din 93 de localităţi (cătune, sate, oraşe) situate în Oltenia (perimetrul Vânju-Mare / Orşova – Călimăneşti / Slatina), în Banat, în Ardeal, în Crişana, în Maramureş, în Moldova, pe Valea Dunării de Jos (zona Giurgeni – Balta Mare a Brăilei) etc., atât în ancheta lingvistică dintre 15 octombrie 1978 şi 10 iunie 1979 (îndeosebi, în Oltenia, în Muntenia, în Dobrogea şi în Moldova), cât cât şi în cea întreprinsă peste patru ani, în perioada 15 octombrie 1983 şi 31 mai 1984 (îndeosebi, în Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Ardeal); vârstele „subiecţilor“ / „informatorilor“ trebuie raportate, desigur, la cele două segmente temporale (perioade): (a) 15 octombrie 1978 – 10 iunie 1979; (b) 15 octombrie 1983 – 31 mai 1984. În cadrul anchetei lingvistice privitoare la sâgă / sigă, „subiecţii“, în majoritatea lor, agricultori, liceeni, studenţi, învăţători, profesori, scriitori, (sub)ingineri, maiştri ş. a., au fost interogaţi direct; dar – mai puţini, e drept, cei „din depărtări“ maramureşene şi bucovinene / nord-moldovene – au răspuns la chestionar şi „indirect“, adică au fost chestionaţi, graţie unor profesori inimoşi de limba / literatura română din nenumărate şcoli generale, ce au completat formularele, dactilografiate / xeroxate – şi mi le-au înapoiat (mai de fiecare dată, pentru că în plicul ce le ducea chestionarul puneam şi un plic francat, cu adresa-mi caligrafiată, pentru răspuns), apelându-se la serviciile prompte ale Poştei Române din acele anotimpuri (evident, excepţie făcând moldovenii, maramureşenii – din România, din Cehoslovacia / Slovacia, din Ungaria şi din Ucraina / U. R. S. S. –, crişenii – din România şi din Ungaria –, bănăţenii – din România şi din Iugoslavia / Serbia –, timocenii – din Serbia şi din Bulgaria – şi alţii, cunoscuţi în diverse călătorii prin „ţările de râuri / munţi“ ale Daciei, „subiecţi“ cu care am discutat tot direct, ei fiind călători ca şi mine, ori angajaţi şi „navetişti“ în diverse întreprinderi, instituţii, ferme etc., din oraşe mari / mici prin care am trecut – dincoace de anii anchetei lingvistice; dacă am aflat ceva „nou“, din 1985 şi până în martie 2012, anul versiunii finale a studiului nostru, de fiecare dată sunt făcute precizările „de rigoare“ ştiinţifică).

Fig. 13. Pe temelii de murus dacicus (cu grosimea de trei metri), din sâgi şi cărămizi arse, s-a ridicat Siggidun-Dacia, în antichitate, devenind, prin vremurile evmezice, Belgrad, („cetatea-oraş de pe alb-găbuiul mal drept de sâgă al Dunării“), azi capitala Serbiei – unde-i bine conservat permanent-incendiatul zid restructurat „ultima oară“ în orizontul anului 1450 (foto: Floriana Pachia, 9 octombrie 2010).

 

Pentru stabilirea sferei semantic-sincretice a cuvântului sâgă am folosit următorul chestionar (chestionar ce a devenit, după „caz“ – localităţi / zone –, „chestionar tetralingv“ / „poliglot“: în localităţi cu vorbitori dialectali, deopotrivă – valahi / dacoromâni şi sârbi, sau germani / şvabi, maghiari / unguri, ucraineeni, bulgari, ruşi, turci, cum, de pildă, la Diniaş, Sovata, Aiud, Diosig, Sighetu-Marmaţiei etc.):  I). Ce înţelegeţi prin cuvântul sâgă (sigă)? Cum arată o sâgă (sâgile)? Precizaţi: forma, dimensiunea, culoarea, duritatea etc. (s-a acordat atenţie şi accentului);  Šta podrazumevate pod reč sâgă (sigă)? Kako izgleda jedna sâgă (sâgile)? Navedite: oblik, veličinu, boju, čvrestinu itd. (traducător-consultant în dialect sârb: Mircea Stoiadin, 27 de ani, Facultatea de Filologie, profesor la Liceul Industrial nr. 10 din Timişoara);  Mit értenek a sâgă (sigă) szo alatt?  Milyen egy sâgă (sâgile)? Határczzák meg: alakját, méreteit, szinét, kem’ enységét stb. (traducător-consultant în dialect maghiar: Margareta Kovacs, 47 de ani, Facultatea de Filologie, profesoară la Liceul Industrial nr. 10 din Timişoara);  Was verstehen Sie unter dem Wort sâgă (sigă)? Wie sicht die Sache oder das Ding, welches im Rumänischen unter dem Ausdruck sâgă (sâgile) bekannt ist, aus? Führen Sie: Form, Grösse, Farbe, Härte usw., an (traducător-consultant în dialect german: Günter Neurohr, 34 de ani, Facultatea de Filologie, profesor la Liceul Industrial nr. 10 din Timişoara);  II). Unde poate fi văzută o sâgă (Unde pot fi văzute sâgile)? Cum se numeşte locul unde se află sâgi multe?  Gde se može videti jedna sâgă (Gde se mogu videti više Sâge)? Kako se zove mesto na kojem se nalaze mnoštvo sâgă?  Hol látható egy sâgă? Hogy nevezik azt a helyet ahol sok sâgi található?  Wo kann man das Ding, welches unter dem Ausdruck sâgă bekannt ist, sehen? (Wo kann man mehrere solcher Dinge – sâgile – sehen?) Wie heisst dar Platz an welchem wiele solcher DingeSâgi – vorkommen?  III). La ce se foloseşte (la ce se întrebuinţează) sâga (la ce se folosesc sâgile) ?  Čemu služi (kako se koristi) sâga ili više sâge ?  Mire használják a sâga-t (Mire kasználják a sâgile-ket) ?  Wozu braucht man und wozu benützt man das Ding – Sâga (Wozu braucht man – Sâgile?)  În caz să că subiectul spunea că „nu cunoaşte cuvântul“ sâgă, era invitat să răspundă la întrebarea suplimentară: În limba Dvs. maternă, ştiţi de existenţa vreunui cuvânt cu sunete apropiate de cele din cuvântul sâgă (Sâg, sigă, sâgét, sighét, Sâgís, Sâghís), care să însemne: «mineral alb sau roşu, care se găseşte în natură sub formă de bolovani sau de nisip şi care se foloseşte la zugărveli şi în tăbăcărie», sau cu alte sensuri, cum, de pildă: piatră, pietroi, lespede, piatră mare adusă de pâraie, pietriş, rocă dură ca betonul ?  Navedite dali u vašem maternjem jeziku postoji neka reč slična ili približna reči sâgă (sig, siga, sidjet, siget, sidjiš, sigiš) sa značenjem: bela i crvena ruda, što se može nači u prirodi u obliku kamena ili peska i koristi se u milovanju i učinku kože ili sa drugim, značenjima, na primer: kamen, kamanac, stena, veliki kamen izbačen iz reke, šljunak, čvrst kamen kao beton ?  Ismernek as önök anyanyelvén olyan szót melynek hangjai hasonlóak a sâgă szó hangjáihoz (sig, siga, sidjet, siget, sidjiš, sigiš), amelynek jelentése: fehér, vagy, vörös ásvány, amely a természetben talalható, kö, vagy homok alakjában és szobafestéshez vagy cserzéshez használnak, vagy más ěrtelme van mint példäul: és pietri, ködarab, palakö, kavics, beton ?  Ist Ihnen in Ihrer Muttersprache ein Wort bekannt, welchen dieselben oder Ähnliche Laute enthält wie das Wort Sâgă (Sig, Siga, Sidjet, Siget, Sidjiš, Sigiš) und dessen Bedeutung wie folgt ausgelegt wird: «ein weisses oder rotes Mineral, welches in der Natur als Stein oder Sand workommt und in der Wandmalerei oder beim Gerben benützt wird» oder auch mit anderer Bedeutung wie z. B: Stein, Kopfstein, von Wildbächen angeschwemmter Stein, Gestain, harter (beton, granit- ähnlicher) Stein ?  În localităţile din Oltenia şi din Moldova de Nord / Bucovina, în care termenul are o bună „circulaţie“ regională şi o „corolă“ semantică bogată, subiecţii – de regulă, din vârsta a doua şi din a treia – au fost invitaţi să răspundă şi la întrebarea: cunoaşteţi vreo expresie, vreo poveste, o vorbă de duh, în care să fie şi cuvântul sâgă (sîgă) / sigă ?

Am simţit necesitatea anchetei lingvistice de teren pe bază de chestionar („clasic“ / „modern-poliglot“) imediat după apariţia, sub egida Academiei Române şi a Institutului de Lingvistică din Bucureşti, a Dicţionarului explicativ al limbii române, prin noiembrie – decembrie, 1975, dicţionar unde am găsit că termenul arhaic-valah, sâgă / sigă, a fost aruncat – prin „etimologia urechistică“ – în imperiul limbilor slave, fiind lipsit şi de sensul său primordial, cel de „bolovan / bloc de gresie“ (sens ce mi-era cunoscut din vremea copilăriei petrecute în localitatea Tatomireştii de Jos, din Dolj, cum, de altfel, şi din alte sate din Oltenia < Alutuania, sate prin care am „drumeţit“; mai întâi, în orizontul anului 1950, la Tatomireştii de Jos, Jiul a fost „îndiguit“ spre a nu mai ameninţa – cu surparea – terasamentul căii ferate Filiaşi – Craiova; adeseori, auzeam muncitorii spunând cu obidă prin sat: „ne grăbim, că iar vine o garnitură [de tren] încărcată cu sâgi pentru dig şi trebuie s-o descărcăm rapid, ca să nu încurcăm traficul [feroviar]...“; auzisem de „misteriosul“ cuvânt valah, sâgă, şi pe când mergeam – în mai fiecare an, după ce trecea o săptămână de la Sfintele Paşti – „La Govie“, în satul învecinat, Meteu, unde, vizavi de biserică şi de ţarina pentru horă, din mijlocul unei râpe argilos-nisipoase de vreo 30 de metri, dacă „nu stăteai la distanţă“, erai „ameninţat de moarte“ cu surparea malului în care „sta înfiptă pe jumătate“ o sâgă mare, de câteva tone; sâgi parcă sculptate se aflau şi în Brădeştii Bătrâni; în acest sat am ajuns graţie unei „drumeţii“ organizate de un inimos profesor de istorie – pe când eram „în clasa a V-a“ la Şcoala Brădeştilor din Faţă; în Brădeştii Bătrâni intrai – ca şi în satul Meteu aflat cu vreo trei kilometri mai către vest – tot pe un drum şerpuit – ce tăia culmea dealurilor cu păduri de tufan / stejar dintre Craiova şi Filiaşi –, dar ale cărui serpentine coborâtoare ocoleau surpăturile cu sâgi – „bolovani de sâgi“ imitând lupi, urşi, câini şi alte animale etc. –, sâgi despre care profesorul meu, Marin Constantinescu, a spus cu multă convingere că aparţin culturii de prund).

Majoritatea răspunsurilor – din Oltenia, din Vrancea, din Bucovina etc. – impune pronunţarea sâgă (cu -î- / -â-, nu cu -i-), accentul căzând pe prima silabă.

Prin derivare progresivă  sâg(ă)- + sufixele -et, -iş prin analogie cu brădet, brădiş etc. (cf. REtn, 268) –, cu alternanţele fonetice: c / g > � [gi] > ? [ghi]), în localităţile unde vorbitorii realizează sinonimia: sâgă / sigă – gresie / piatră / pietroi / lespede / bolovan („bolovan de argilă / humă întărit ca pietroiul, în năsip“), ori (pe formele de plural): sâgi / sigi – pietre / pietroaie / lespezi, înregistrăm şi termenii: sâgét / sigét, sâgíş sâgíş cu năsip amestecat, dacă se usucă însă nu poţi să-l fărmi» – inf. Andrei Constantin, 61 de ani, Străoane de Sus – Vrancea) / sigíş, sâghíş / sighíş, sâghét / sighét (Ohaba, Bodăieştii de Sus, Tatomireşti, Bâlta – judeţul Dolj, Vrancea, Suceava, Maramureş etc.): «locul unde se găsesc sâgi multe să numeşte sâgét, da’ ăi bătrâni zâceau şi sâghet...» (inf. Constantin Smeu, 36 de ani, satul Cleanov, com. Carpen, jud. Dolj).

Fig. 14. Mal de sâgă „de la potoape“.

Sâga este o rocă sedimentară, terţiar-neogenică, de colorit galben-deschis, sau – datorită unor compuşi minerali din nisipul cimentat, „oxidat“, mai recent, la suprafaţa sâgilor – de alte culori: „roşiatică“, „albicioasă“, „vineţie“ etc., ilustrând, îndeosebi, un stadiu intermediar de pietrificare, dar ajungând uneori până la duritatea gresiei / cremenii, formată din aceeşi materie ca şi „pietrele“ din „cultura de prund“, prin amestecul nisipului şi argilei (humei) în condiţii speciale de presiune şi umiditate, cu grad de porozitate variabil – în funcţie de „fineţea“ granulelor de nisip intrate în „compoziţie“ («ca la capetele de oase de cai, cu găurele» – inf. Constantin Odor / Mihai Băltăţeanu, 36 / 35 de ani, Vraţa, Gîrla Mare, jud. Mehedinţi). În acest sens grăieşte seria răspunsurilor la prima întrebare (I): «Sâga este un fel de bolovan de piatră ca betonu’, de culoare galbenă şi de dimensiuni diferite şi duritate mijlocie» (inf. Constantin Smeu, supra); «bolovan mare de piatră galbină cu năsâp, de la potoape» (inf. Smaranda Florea, 83 de ani, satul Tatomireşti, com. Brădeşti, jud. Dolj); «sâgile de munte sunt mai dure, poroase, ca o bucată de beton; datorită fenomenului milenar de eroziune, sunt rotunjite, lunguieţe, ovale; malurile de sâgă sunt roci sedimentare care, de cele mai multe ori, clivează...» (inf. ing. minier Gheoghe Mogoşan, 38 de ani, Floreşti, jud. Gorj); «sâga este un strat de piatră albicioasă bătând spre gălbui; când ari, dai cu fieru’ plugului şi-l strică; ogorul cu sâgă este sărac, nu dă recoltă bună; pământu’ nu-i bun nici pentru pomi, că-i piatră sacă şi nu trec rădăcinile...» (inf. Ion Coroamă, 65 de ani, Voitinel, Suceava); «piatră cu densitate rară, întâlnită în albia izvoarelor reci de munte» (inf. prof. Floarea Chihăiţă, Gura Humorului, Suceava); «piatră ca betonu’ de care dai cu plugu’ când ari ogoru’; aruncă plugul afară; iasă droburi mari...» (inf. Andrei Constantin, supra, Vrancea); «sâga e o piatră din nisip întărit ca betonu’; are culoare gălbuie-cenuşie; lespedea e tot un fel de sâgă, da’ mai tare...» (inf. Mihai Băltăţeanu, Vraţa, supra) etc. Interesantă convergenţă semantic-sincretică în seria sinonimică: sâgă / sigă / sâgi / sigi – gresie – piatră / pietre / pietroi / pietroaie / stâncă / stânci / lespede / lespezi / bolovan / bolovani se relevă şi din celelalte răspunsuri la chestionar: «pietre pe care creşte muşchi» (inf. Maria Drăghici, 34 de ani, Balta, jud. Mehedinţi); «pietroaie de pe hududoaie – pietrele mari de la digu’ Jiului» (inf. Ioana Nichifor, poreclă: Meleanca, 76 de ani, Tatomireşti, jud. Dolj); «pietroaie de care dai cu burghiu’ când scobeşti să faci fântână» (inf. Constantin Tomoiu, 22 de ani, Bodăieştii de Sus, com. Melineşti, jud. Dolj); «sâgile sunt gogoloaie albe, de piatră, de să pun în brădoaica de murături ca să nu să fleşcăie» (inf. Ştefan Brătuianu, 26 de ani, Bâlta, jud. Dolj); «pietrele roşii de le scoate fântânaru’ din buricu’ pământului» (inf. Ion Dumitrescu, 54 de ani, Tatomireşti, jud. Dolj); «pietre aspre la pipăit..., cele fine-s de ascuţit coasa» (inf. Costel Oae, 21 de ani, Perişor, jud. Dolj); «pietre de coloare gălbuie, dar şi vânătă, de la tapla căşii» (inf. Constantin Stîrcu, 66 de ani, Răcarii de Jos, jud. Dolj); «lespezi de pe vâlcele» (inf. Ilie Staicu, 45 de ani, Tatomireşti, jud. Dolj); «pietri de să-ncheagă năsâpu’ pă iele» (inf. Ilie Badea, 56, Almăjel, jud. Dolj); «pietri lătăreţe ’coperite cu muşchi du pă pârâu, d-aluneci pe iele ş-îţi spargi tiuga» (inf. Mariţa Vodiţă, 71 de ani, Bâlta, jud. Dolj) etc. Omonimie la sâgă nu se constată, în Oltenia.

Însă doi informatori (de fapt, o învăţătoare şi o profesoară – „informatorul informatorului“) din Moldova de Nord (Gura Humorului) ştiu că prin sâgă se mai desemnează: a) corpuri străine (pietricele, „zgură“ etc.); b) buruieni: «Prin sâgă se mai înţeleg corpurile străine din cerealele netreierate bine, sau plantele dăunătoare (buruienile) care cresc în lanuri. Acest cuvânt se foloseşte des în zonele oraşelor Rădăuţi şi Fălticeni.» (inf. Maranda Munteanu, 53 de ani, învăţătoare, Gura Humorului, Suceava; chestionarul a fost completat de profesoara Floare Chihăiţă, de la Şcoala Generală nr. 1 din Gura Humorului, jud. Suceava). Lucreţia Lupaşcu, de 50 de ani, din Sasca-Suceava, ne încredinţează că «un lucru plin de osâgă înseamnă că e necurăţat, murdar»; profesorul pensionar, Chira Liviu, de 74 de ani, din Voitinel-Suceava precizează: «printre boabe de secară găseam o sămânţă numită osâgă – subţire, lunguiaţă şi otrăvicioasă».

Sâgile pot fi zărite pe văile râurilor: „pe Valea Cernei“, „pe Sohodol“, „pe Valea Jiului / Tismanei, / Amaradiei / Gilortului“; mai pot fi văzute „pe [h]ogaş“, „pe hududoi“, „la surupături“, „la cariera de piatră“, „în coastă“, „lângă calea ferată“, „la Fântânile Mari“, „la Malu’ ăl Mare“ (Tatomireşti-Dj), «într-un ogaş din pădurea Arpadiei» (Floreşti-Gorj), „pe dealu’ Floeranului“ (Bâlta-Dj), «pe drumu’ ce duce la Racoviţa» (inf. Constantin Şişu, 81 de ani, Picu, jud. Gorj); «la Petroşani, gardurile şi temeliile căşilor sunt făcute din sâgi» (inf. Tina Gapie, 80 de ani, Floreşti-Gorj); «ăi bătrâni zâceau – când aveau nevoie de sâgă – „bă, hai să scoatem sâgă din Faţa Caprii...!» (inf. Smeu Constantin – supra); «sâga poate fi văzută în pământ sărac de categoria a IV-a şi-a V-a, la adâncime de-un lat de palmă» (inf. prof. Liviu Chira, Voitinel, supra); «sâga poate fi văzută pe sub dealuri, pe terenuri nisipoase, acoperite cu un strat de pământ la o adâncime de 30 – 40 centimetri» (inf. Constantin Smeu, supra).

 

Fig. 16. Sicăiţa regelui-erou al Daciei, Decebal, cu care-şi curmă zilele, în 11 august 106.

 Sâga (sâgile) îşi află utilitatea „la îndiguiri“, „la făcutul scărilor de la casă“, „la taluzarea drumurilor“, „la casa fântânii“, „la pavaj“, „în pivniţe, ca podvale“; «din sâgă se face ciment, or’ var, dac-o arzi în cuptoare» (inf. Ion Ureche, 57 de ani, Fratoştiţa, judeţul Dolj); «casele bătrâneşti, din bârne, erau puse pe temelii de sâgă, pentru că respinge igrasia» (inf. prof. Grigore Roth, 42 de ani, Filiaşi, Dolj); «când a făcut tata casa – a veche, nu a nouă –, am scos trei-patru remorci de sâgi şi am băgat su’ talpa căşii ca să nu putrezească talpa căşii» (inf. Constantin Smeu, supra); la sătenii din Bucovina, unde se găseşte – pentru temelia casei – piatră din abundenţă, «sâga nu foloseşte absolut la nimic» (inf. Liviu Chira, supra); totuşi, bucovinenii întrebuinţează sâga la «vindecarea unor boli intestinale, la oameni şi animale» (inf. Vasile Piticar, 60 de ani, Bucşoaia-Frasin, Suceava); în Oltenia, există şi oameni – ce «s-au vindecat de dureri de stomac, bând apă cu praf de sâgă» – dinspre care se iveşte expresia a bea sâgile / pietrele roşii (inf. Ion Dumitrescu, supra); «...pietrele roşii sunt tot un fel de sâgi, le frecau cu o pilă şi praful îl beau, vindecându-se – se zice – de dureri de stomac, de diaree» (inf. prof. Ion Voicilă, 44 de ani, Fratoştiţa-Dolj); «sâgile sunt bune de leac; primăvara, dacă-ţ’ curge sânge din nas, să laşi să-ţ’ pice trei picuri pe-o sâgă albă, că ţî s-opreşte sângele imediat» (inf. Marin Moţatu, 69 de ani, Tatomireşti-Dolj); «sâgile sunt pietre curate...; ălea de la săpatu’ fântânii...; mulţi oameni se vindecă de boale cu iele; să iau trei sâgi de trei colori feliurite şi să bagă-n vipie pănă să varsă para de foc în iele; în mijlocul căşii, pui o căldare cu apă curată, loată de la ţuţur, înainte de cântatul cocoşilor; torni în iea aghiazmă, pui busuioc, iarbă-mare, păru-porcului şi flori de romăniţă; arunci-'n căldare pietrile-nroşite-n foc, iei un macat, or’ o cergă-n cap şi tragi cât poţ-în tine aburii; dup-aia, te culci şi dormi ca un prunc; ş-a doua zi te scoli teafăr...» (inf. Ioana Nechifor, poreclită Meleanca); «boieru’ de la Bodăieştii de Jos a avut un parc mare – spun ăi bătrâni – şi-n mijlocul parcului era un fel de grădină zoologică, unde ţinea urşi, în vizuini făcute din sâgi; mai sunt şi-acum sâgile...» (inf. Aurel Celoiu, 24 de ani, Ohaba-Melineşti, jud. Dolj).

Fig. 17. Grota Autoflagelării săpată-n sâga muntelui de lângă Mânăstirea Turnu Roşu (jud. Vâlcea) de un pustnic, ce pare a fi fiind cel cu barba până-n glezne, eternizat / pictat în pronaosul Mănăstirii Cozia, din îndemnul domnitorului-ctitor, Mircea cel Bătrân (foto: Fl. Chirtoacă, 8 ianuarie 1994).

 

Într-una dintre lucrările-i geografic-etnografice privind Carpaţii de Curbură (cu localitatea Soveja-Bacău, unde s-a născut şi a copilărit), Simion Mehedinţi (1869 – 1962) certifică utilizarea sâgilor („gresiilor“) – cam până pe la jumătatea secolului al XX-lea – în gospodăriile carpatine ale sătenilor, încredinţându-ne că astfel de roci sunt variate, de la cea „mălăiaţă“, folosită de ţărănci – când spală / freacă şiştarele (în care au muls vacile / oile / caprele), ori putineiele (în care au bătut laptele din care au scos untul când au făcut zară), sau cofele de brad, încât arată „ca [fiind] noi“ –, până la cele foarte tari – cu care ţăranii îşi ascut securile (> sâgurile), topoarele, cuţitele, coasele etc.

 Sâgile – sedimentare roci terţiar-neogenice (supra) – „se datează“ în orizontul „potoapelor“ („noianelor“ / „orcanelor“): «Să zîce că sâgile sunt de la Potopu’ lu’ Noie şi pe iele joacă flăcările comorilor...» (inf. Voica Tudor, 47 de ani, Răcarii de Jos, jud. Dolj); despre omul isteţ «se spune că-i scapără mintea ca sâga-n coasă» (inf. Smeu Constantin, supra).

Deşi este radical în multe toponime din aria bănăţeano-crişeano-ardeleano-maramureşeană a Daciei Nord-Dunărene – Sighetul Marmaţiei, Sighetul Silvaniei, Sighişoara, Diosâg, Seghedin etc. –, sâgă (sîgă) / sigă – ca apelativ – nu prea are mare circuit: «...nu avem cunoştinţă despre sensul cuvântului acesta» – inf. prof. Dochiţa Silvestru (Cîmpulung-la-Tisa, jud. Maramureş): «...în tot bazinul nostru, al Şimleului, nu circulă cuvântul sâgă / sigă» – inf. prof. Jula Nicolae (Sighetu Silvaniei, jud. Sălaj); «un cuvânt cu sunete apropiate de cele din cuvântul sâgă / sigă ar fi maghiarul sziget, dar n-are vreo legătură cu pietroaiele, deoarece-nseamnă „insulă“» – inf. Holircă Eva (49 de ani, Reghin, jud. Mureş); «...n-am auzit vreodată cuvântul sâgă / sigă, deşi am trăit la ţară; nici la locuitorii din Diosâg-Bihor –, într-adevăr, importantă zonă viticolă, unde am funcţionat ca profesor patru ani, nu am auzit acest cuvânt; ...vorbe vechi sunt şi la mine, la Globu-Rău, la Plugova, neauzite în altă parte: „a se gurí de ziuă“, adică „a se înziora“» –  inf. Nicolae Urădreanu (34 de ani, Globu-Rău / Plugova, jud. Caraş Severin); «...nu cunosc cuvântul sâgă / sigă şi nu l-am auzit în graiul locuitorilor din zona Margina-Timiş» – inf. Laurenţiu Irimie (maistru-auto, 41 ani, Făget, jud. Timiş); «...nu cred să fi auzit vreodată de cuvântul sâgă, ori sigă, nici la românii şi nici la sârbii din zona Reşiţei» – inf. Pasici Ileana (44 de ani, Reşiţa); «...nu ştiu de cuvântul sigă / sâgă nimic; nici nu l-am auzit până acum; deşi la Diniaş sunt aproape 50 la sută sârbi, n-am auzit pe careva rostindu-l; presupun că-i înrudit cu cuvântul valah, sigă / sâgă, cuvântul sârbesc sighisnadla, care înseamnă bold, dar acest cuvânt nu l-am auzit la Diniaş, ci în satul Soca, de lângă Banloc; de la noi, de la Diniaş, un cuvânt pe care nu l-am auzit pe altunde’, deşi am umblat şi eu mult prin lume, este maşâne / maşine, şi înseamnă „chibrituri“; când n-ai s-aprinzi ţigara zici: „dă-mi nişte maşâne...!“» – inf. subinginer Miloş Iovanov (35 de ani, Diniaş, jud. Timiş); «...prin cuvântul sâgă, ori sâgi / sigi, nu-nţeleg nimic; n-am auzit cuvântul la vreun locuitor pe unde am umblat prin Banat; ca şofer, eu umblu mult cu camionul şi nu-mi amintesc să-l fi auzit la sârbi, or’ la români; nici la şvabi» – inf. Miodrag Dumitrescu (26 ani, Timişoara); «...n-am auzit pe la ungurii mei şi nu ştiu ce-ar însemna sâgă, ori sigă...» – inf. Berény Csaba (24 de ani, Timişoara); tot maghiarul timişorean Berény Csaba mai subliniază: «cuvintele maghiare sziget„insulă“ – şi szeg – „cui, ţintă“ – sunt ele apropiate ca sunete de cuvântul românesc sâgă sau sigă, dar, după cum spuneam, numai prin sunete, nu şi prin înţelesuri».

Dacă în Oltenia poate fi vorba de o uşoară, firească influenţă sârbă, deşi există o puternică influenţă valahic-oltenească în sudul Dunării, în Balcani / Dinarici, o astfel de influenţă sârbă încetează să se mai exercite în zona Suceava – Bucovina – Basarabia. Dacă în Crişana (<Crissiana), Maramureş (<Maramarisia), Ardeal (<Arudela / Arutela), poate fi vorba de o uşoară, firească influenţă maghiaro-germano-ucraineană, deşi o mare, străveche influenţă valahă (dacoromână) s-a exercitat asupra limbilor germană, maghiară, ucraineană / rusă, încă de pe când strămoşii vizigoţi / ostrogoţi (germanici), unguri-arpadieni, cazaco-slavi (ucraineeni / ruşi), ai popoarelor ce vorbesc limbile respective, au cunoscut – ca migratori – „filtrul“ cultural-civilizatoriu al Daciei Dunărene, al Daciei de Nord, al Daciei de Vest etc., oricum, o influenţă  maghiară, o influenţă ucraineană, o influenţă germană încetează să se mai exercite în zona Olteniei.

 

Fig. 18. Dacia – harta localităţilor din orizontul anului 150 d. H., întocmită conform coordonatelor precizate de Ptolemeu în „Geografia“  – în dreptunghiuri: toponimele ce provin din perechea pelasgo > valaho-dacă de cuvinte sâg (sîg) / sâgă (sîgă), sau din derivate: Saggidava, Sic[um], Siggidava, Siggidun, Sucidava, Zarmizegethusa (Sarmisegetusa / Sarmizegetusa).

 

„Pleonasmul“ pietri de sâgi – întâlnit la subiecţii din Oltenia – trimite, din perspectivă diacronică, la o epocă foarte veche, mai exact spus, la imperiala epocă „daco-romană“, de când se datează în serie şi pleonasmele: moş bătrân, oiţă bâră etc. (astfel de „pleonasmită“ e „admisă“ / „tolerată“ de cristalul multimilenar al limbii pelasge („thraco-macedoneano-thrace“), adică al limbii valahe arhaice, pentru că – „pleonasmita“ de factură arhaică, nu generată de vreo „invazie de neologisme“ – îşi are obârşii în dorinţa vorbitorilor de a fi cât mai bine înţeleşi într-o vreme de „bilingvism dunăreano-italic“; în cazul de faţă, „pleonasmita“ de factură arhaică se datorează „revenirii“ – în „aria de centru“ carpato-dunăreano-balcanic – a unor elemente lexicale „tot pelasgice“, dar de „arie laterală“ peninsular-italică, percepute ca elemente „romane“ – graţie Imperiului Roman ce deja „instituţionalizase“ / „oficializase“ o limbă latină, devenită – nu peste multe veacuri –„limbă moartă“). 

 

5) „Triunghiul“ celor şapte vocale din limba pelasgo(>valaho)-dacă şi „roirea radicalului-matcă“, sag- (sac-), în familia cuvântelor din perechea pelasgo(>valaho)-zalmoxiană, sâg – sâgă (sîgă) / sigă (sică). „Roirea“ radicalului – vocalică, ori consonantică (infra, fig 19) – sag- / sac-, în sig- / sic-, în „triunghiul“ celor şapte vocale din limba pelasgo(>valaho)-dacă, se „fixează“ / „datează“ în orizontul anului 450 î. H., dacă ne referim la informaţiile din Istoriile  lui Herodot. Avându-se în vedere că alfabetul helladic / grec, în care ni s-a transmis prin transliteraţie derivatul sigini / sigine, nu are – ca pelasgo-daca, adică valaha arhaică – literă pentru vocala â / î, este tot atât de valabilă şi „roirea“ în sâg- / sâc-, sau sîg- / sîc- (şi această precizare a noastră – privind -â- / -î- – e absolut necesară cercetătorului străin ce abordează lexicologia din România ultimului secol, -â- / -î- tot ivindu-se dinspre nenumărat-haotizatoare reforme politic-ortografice ale Academiei Române). „Roirile“ radicalului în săg- / săc-, în seg- / sec-, ori în sog- / soc- etc. sunt anterioare anului 450 î. H.

Radicalul pelasgo-dac (> valah-arhaic) sig- / sic- (sîg- / sîc-; sâg- / sâc-) deja „roise“ în orizontul anului 450 î. H., după cum dovedesc derivatele de la perechea (masculin-feminină) de cuvinte sig / sîg (sâg) – sigă / sîgă (sâgă), adică sigin (m. s. < sig- / sîg- + suf. -in „locuitor / miner al sâgilor, producător de lănci-sigine“; m. pl. sigini > sighini) şi sigină (f. s. „lance specifică siginilor / sighinilor“; a devenit în valaha contemporană sighină cu derivat-diminutivalul sighincă; f. pl. sigine > sighine şi, respectiv, sighinci); totodată se certifică faptul că „roirea“ radicalului ce conţine vocala „de maximă apertură“, în seg- / sec-, ori în săg- / săc-, sau în sog- / soc- etc., este anterioară anului 450 î. H. cu cel puţin patru-cinci secole de „lucrare“ a legilor lingvistice / fonetice – şi, când „radicalul“ intră, fireşte, în vreun toponim, astfel de radical / cuvânt poate rămâne „fixat“ chiar şi peste două milenii. Ilustrăm aserţiunea noastră nu cu toponime din centrul carpato-dunărean al Daciei (ca, de pildă, Sarmisegetusa / Sarmizegetusa, numele capitalei vestitului stat antic al Pelasgimii > Valahimii, divizată religios – după Reforma Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H. – în Dax / Daci, „monoteiştii“, şi Thrax / Thraci, „închinătorii la vechii zei din Cogaion“, Sarmisegetusa nume rămas – absolut-neschimbat – şi la localitatea / comuna de pe ruinele bimilenare, din România de azi), ci cu toponime din arii „extreme“ ale Daciei, ca, de exemplu, Sic[um], dinspre Veneţia (sau, cum zice Herodot, «din apropierea Eneţilor / Veneţienilor» – HIst, II, 31). În Îndreptarul geografic / Geografia din orizontul anului 150 d. H., Ptolemeu înregistrează (din Dacia de Sud-Vest – provincia Sigynia, provincie rebotezată greceşte Illiria şi latineşte Liburnia-Dalmatia, o dată cu extinderea Imperiului Roman peste Marea Adriatică), între nenumărate altele, şi numele cetăţii-oraş  Sic[um] (< pelasgo-dac. Sig / Sîg s. m. „sîg“ + -um, desineţă latină de nominativ-acuzativ, singular), de lângă anticele Salonae şi Epetium (cf. MIMS, 8 / supra, fig. 18, «Dacia – harta întocmită conform coordonatelor precizate de Ptolemeu în „Geografia“»).

„Înmuguririle“ / „înrămurările“ perecheii „zalmoxiene“ de cuvinte sâg (sig) – sâgă (sîgă) / sigă (sică) aparţin, fireşte, unui limpid „binom“ semantic al „bazei“ („tulpinii“):  

SÂG (< din pelasgo-dac. săgua < sagua) s. m. (pl. sâgi) „Bolovan mare de gresie, cântărind de la câteva chintale până la o tonă ori mai multe“ (din sâgă, prin apocopa vocalei ; s-a format astfel perechea masculin-feminină de cuvinte, sâg – sâgă, dinspre monoteismul tetraontic / tetradic al Zalmoxianismului, având în panoul central „primele patru conducătoare“ ce se constituie în Perechea Primordială [Dumnezeu / Samoş „Soarele Moş“ – Dacia > Dochia / Muma-Pământ] şi în Sacra Pereche Secundă [Soarele „fiul lui Dumnezeu“ – Luna, „sora Soarelui, spuma laptelui“; model de urmat în planul teluric: Făt-Frumos – Ileana Cosânzeana]; pelasgo>valaho-dacii şi-au ordonat totul în sacre perechi [vir / „Yang“ – femina / „Yin“, mare – mic, alb – negru, bun – rău etc.], de la femeie şi bărbat – aşa cum sunt „fixaţi“ în sâga / piatra Columnei Decebalo-Traiane, din Roma anului 113 d. H. –, la plantele medicinal-cogaionice [coadama – codela, diesema – diessathela etc. – cf. PTZpl, I, II], la localităţi, râuri etc.);

SÂGĂ (SÎGĂ), SIGĂ (< din pelasgo-dac. săga < saga) s. f. (pl. sâgi) 1. Rocă de sedimentare terţiar-neogenică, în diverse stadii de pietrificare, poroasă şi „moale“, ori de duritatea arcerului, clastică, sau detritică, de culoare variind de la nuanţe de galben (cel mai des), la cele de albastru / vineţiu, ori roşu (mai rar) – în funcţie de compoziţia chimică a mineralelor conţinute, specifice zonei de formare; „lespede“, „stâncă“, „piatră“; 2. „bolovani / blocuri de piatră“, „lespezi“ – nu numai de sâgă, ci şi – prin extensie – de cremene, de granit etc.; 3. piatră de tocilă, cute, arcer; 4. vas ceramic din humă şi nisip foarte fin; 5. „soi de nisip – alb ori roşu (v. supra, obţinut, fireşte, din „sâgă roşie“ – supra, fig. 10) – folosit în zidărie şi în tăbăcărie“ (supra).

Pe temeiul ştiinţific al legii economiei de semnificant (cf. PTDelrc, 239 sqq.) şi al legii „roirii“ radicalului sa[g/c]- în „triunghiul“ celor şapte vocale din limba pelasgo(>valaho)-dacă, se relevă o impresionantă familie de cuvinte (derivate şi compuse – în circuitul pelasgofon > valahofon de azi –, destul de bine conservate de toponimia din întregul ariei lingvistic-geografice a Daciei).

 

 

 

Fig. 19. „Triunghiul celor şapte vocale ale limbii pelasge > valahe“ şi „roirea“ radicalului sa[g/c]-.

 

6) O pereche „zalmoxiană“ de apelative din limba pelasgă > valahă SÂG (SÎG) / SIG – SÂGĂ (SÎGĂ) / SIGĂ (SICĂ) şi o familie de peste 200 de cuvinte compuse / derivate, în circuit multimilenar, sau „conservat“ până astăzi în toponimie, onomastică etc. „Matca“ în care se relevă „perechea zalmoxiană“ de apelative din limba pelasgă > valahă, sâg / sig – sâgă (sîgă) / sigă (> sică),a roit“ în chip „miraculos“ prin milenii şi rodul acestei „roiri“ s-a păstrat până astăzi, în peste două sute de cuvinte (aşadar, numai prin această „singură familie“ este întrecut straniul inventar, din anul 1971, al lui I. I. Russu, de numai 161 de vocabule-de-material-autohton, adică de elemente lexicale pelasgo[>valaho]-dace / thrace, inventar dictat de Moscova şi de alte capitale din Lagărul Socialist, în funcţie de interesele politice „ale vechilor / noilor imperii din secol“ – cf. REtn, 242 – 426 / RLtr, 89 – 130; infra, în ordine alfabetică).

Istoria lumii dovedeşte mereu că popoarele (fie „mari“, fie „mai mici“) au apărut cam în acelaşi timp pe această planetă şi mereu cunosc zigzagul din priveliştea fiinţei, abis – creastă – abis, înregistrează flux-refluxuri cultural / civilizatorii, au metamorfoze, înfloriri, vestejiri, reînfloriri, făcându-şi dispariţia cam tot în acelaşi timp de pe Terra. Acest lucru – după cum dovedeşte şi studiul de faţă – este valabil şi pentru cel mai mare popor al Europei, multimilenar-vitregitul popor al Europei de către imperiile acestei părţi de lume, Poporul Pelasg > Valah.

Înainte de-a trece la impresionanta bogăţie datorată compunerii, ori derivării, îndeosebi, cu sufixe (infra), este bine a fi reamintit faptul că în limba pelasgă > valahă, „toponimele-binom“ (adică rezultate din două elemente formante), de regulă, sunt structurate „puţin-altfel“ decât cele de azi: elementul formant ce indică „posesorul“ (de regulă un arhaic genitiv în -o, permiţând antepunerea pentru esenţialul comunicării, dar nu cum cum se-ntâmplă după orizontul temporal al inscripţiei de pe vasul de botez al lui Decebal: per Scorilo „pruncul lui Scorilo“) ocupă locul prim din „binom“ şi elementul formant ce indică „obiectul posesiei“ (în nominativ) ocupă locul al doilea (toponimia conservă multimilenar, mai ales dacă intră în sfera sacrului). Îngăduie-ni-se a ilustra aserţiunea noastră şi cu două exemple de toponime din „gama arhaic-pelasgă, adică valahă: 1) Diosâg – localitate din judeţul Bihor – „posesor“: Deo > Dio „al lui Dumnezeu“; „obiect posedat“: Sîg (Sâg / Sig) „sâgul“ („sâgul Dumnezeului“; într-o alcătuire ca dinspre secolul nostru: Sâgul Domnului); 2) Ciorogârla – localitate din judeţul Ilfov – „posesor“: Cioara / Cioro „a ciorii“; „obiect posedat“: Gârla „gârla“ („gârla ciorii“; într-o alcătuire ca dinspre secolul nostru: Gârla Ciorii, evident după aceeaşi regulă ca şi în alte compuse din valaha circuitului contemporan: Poiana Ţapului, din jud. Prahova; Ocna Sibiului, Câmpul Cerbului – platou din satul Floreşti-Gorj, rămas în memoria autohtonilor de la Eminescu încoace“, adică de prin aprilie 1879, când această constelaţie a Valah-Pegasului a poposit pentru câteva luni la conacul boierului junimist Nicolae Mandrea; etc.; ori ca în compuse-nume-de-plante: coada-calului, floarea-soarelui etc.).

Pe radicalii / temele apelativelor din această pereche „zalmoxian-logosabilă“, sâg (sîg) / sig – sâgă (sîgă) / sigă (> sică) – ori cu alternanţă oclusiv-postpalatală în perechea „sonoră – surdă“, -g- / -c- (> sică) s-au altoit nenumărate sufixe lexicale (formându-se cuvinte noi prin „revectorizări semantice“, ori prin schimbare de clasă lexico-gramaticală a vocabulei de bază), multe dintre acestea conservate bine în toponimia Daciei, în întreaga arie pelasgofonă > valahofonă: -ac / -ace (săgac / săgace), -an / -ancă (sâgan / sigan, sâgancă / sigancă), -ar (sâgar / săgar, săcar > secar > sicar), -aş (sighinaş), -ăraie (sigăraie), -ărie (sâgărie), -ău (săcău > săgău / sâgău, pl. săcăi > săgăi / sâgăi), -cior, -cioară / -şor, -şoară (sâgcior / sâgcioară, sâgşor / sâgşoară), -el (sâgel), -esc / -escu (sâgesc, săghiesc > săbiesc; în onomastica valahă de azi: Săgescu, Sâgescu, Săghescu, Săbiescu etc.), -eşti (sâgeşti, săghieşti > săbieşti, sâgeşti / sigeşti), -et (săget / săghet > seget / seghet > siget /  sighet > sîget / sîghet), -ică / -ice (sâgică / sâgărică), -ilă (sâgilă), -ime (sâgime), -in / -ină (sigin, sigină, sîgin > sîghin, sicin), -iş (sâgiş), -işce / -işte (sâgişce > sâgişte, sâgărişce > sâgărişte, secărişte), -iţă (sâgiţă, sicăiţă), -oi / -oaie (sâgoi, sâgoaie), -on / -oane (sâgon / sâgoane), -os (sâgos), -ucă (sâgucă), -ui (sâgui, segui, secui, sicui), -uică (sâguică, sicuică), -uş (sâguş ) etc.

 

1.                 BOCSIG / Bocsîg (< pelasgo[>valaho]-dac. *Deossig,  format prin compunere, din Boc < Bog „Atoatecreatorul“ + sig < sîg, „sâg“, „lespede“, „stâncă“; elementul prim-formant, Bog < Bog, este tâlmăcirea de cancelarie evmezică, făcută de preoţii ortodocşi, în limba slavonă, a pelasgo[>valaho]-dacului Domine-Deu[s] / Dumnezeu, din care a rezultat în prima fază *Bogosig > Bocsig; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgul / sâga, sau lespedea lui Dumnezeu“)comună din judeţul Arad (cf. CPLR, 13).

 

Fig. 20. Babe de Sâgă din Bucegii Daciei (României)  – „megalitic monument“ (Carte poştală – foto: F. Dobrescu –, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1973).

 

2.                 CIGARISCE (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgărişte < sigă + suf.-I -ărie + suf.-II -işte şi cu constrictiva dentală surdă, S-, secundată de vocala nerotunjită, anterior-închisă, -i-, transformându-se în africata prepalatală surdă, Č- / Ci-, ceea ce a determinat, în mediu sârbofon / croatofon, şi alternanţa constrictiv-prepalatal-surdă / constrictiv-dentala-surdă: -ş- / -s-; toponimul pelasg > valah conservat-a două etape de derivare: [I] sâgă + sufixul topo-colectiv -ărie > Sâgărie, desemnând „locul cu mulţime de sâgi“, „cariera cu sâgi mărunţite de sigini / sâgari pentru extragerea / prelucrarea minereurilor, pentru construcţii, pentru obţinerea pietrei de var şi a prafurilor folosite la zugrăvit, ori în tăbăcărie“; după milenii, după fârâmiţarea Daciei de Vest, prin programele imperial-romane, apoi prin cele de după migraţiile vizigote / ostrogote, avaro-slave etc., dar mai ales în ultimul secol de administraţie habsburgico-ungaro-slavă / sârbă din Peninsula Istria, pe când cuvântul valah-arhaic, sâgărie, nu mai era perceput în nucleul său topo-semantic colectiv, acesta a înregistrat – pleonastic – o secundă derivare; altfel, toponimul ar fi fost Sâgişte – Sîgişte – / Sigişte, căci apelativele sâgărie şi sâgişte sunt sinonime; [II]  sâgărie / sîgărie  + suf. topo-colectiv -işte > Sâgărişte / Sigărişte > Cigarisce  – potrivit cercetărilor etnolingvistice istriene efectuate de acad. Sextil Puşcariu, când topinimul a fost înregistrat şi pe harta întocmită în orizontul anului 1925, supra, fig. 3) – localitate pelasgo(>valaho)-dacă, din Dacia Sud-Vestică, amintind vremea siginilor / sighinelor, din Istria-Peninsulă, azi, în Croaţia.

 

3.                 COLONIA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA – numele „amplificat-imperial-roman“ dat Sarmizegetusei „Mari“ în cinstea cuceritorului celor trei provincii faimoase în bogăţiile subsolului, îndeosebi, în cupru, fier, aur, argint, sare etc., din Dacia Nord-Dunăreană, împăratul Traian (v. infra, Sarmisegetusa Mare, Sarmisegethusa Regală, Zαρμιζεγέθουσα βασίλειον).

 

4.                 DIOSIG (< pelasgo[>valaho]-dac. *Deossig,  format prin compunere, din Deo „Atoatecreatorul“ + sig < sîg, „sâg“, „lespede“, „stâncă“; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgul / sâga, sau lespedea lui Dumnezeu“); mai mult ca sigur, această localitate viticolă din judeţul Bihor (CPLR, 35), vestită prin vinurile ei, înainte de Reforma Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H., s-a numit ca şi azi, Diosig (< pelasgo-dac. Dio[nis] „zeul pelasgo-thrac al orgiilor / vinului“, bineînţeles, prin apocopa silabei -nis, + sîg „sâg“ / „sâgă“; un astfel de toponim nu se putea forma în nici un caz, după apariţia Legii pentru scoaterea viilor, dată de regele Burebista, 82 – 44 î. H., şi pusă în aplicare, sub controlul atent al acestuia, în toată Dacia; dacă aşa stau lucrurile, atunci vectorizarea semantică prezalmoxiană / precreştină a toponimului Diosâg / Diosig este aceasta: „sâgul [înfăţişării] lui Dio[nis]“).

 

5.                 RĂPSIG (< pelasgo[>valaho]-dac. *Rapsâg / Răpsîg,  format prin compunere, din Râp[ă] „râpă“ + sig < sîg „sig“ / „sigă“; vectorizarea semantică a toponimului: „sâgul râpei“) – „sat de pe Crişul Alb, component al comunei Bocsig, din judeţul Arad, care are, într-adevăr, o vale cu lespezi mari, cu pietroaie, aduse de puhoaie“ (informaţie obţinută în 17 februarie 2012, de la Nicolae Zopotă, profesor de matematică din Timişoara, născut la 6 aprilie 1949, în Răpsig-Arad).

 

6.                 ROŞIA DE SECAŞ ( Roşia + de + Secaş  < pelasgo[>valaho]-dac. Sec- < Seg- „sâg[ă]“ + -aş „secaş[i]“ / „sâgaş[i]“; vectorizarea semantică a întregului toponim compus pelasgo[>valaho]-dac: „roşia [humă pentru zugrăvit] de [la] sâgaş / sâgaşi“, sau „localitatea Roşia de la râul Secaş > Sâgaş“) – localitate din judeţul Alba (cf. CPLR, 84).

 

7.                 SACA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săga / Sâga „sâgă“, cu alternanţa vocalică â > -ă- / > -a-, sub influenţa articolului hotărât-feminin, singular, -a, şi cu alternanţa oclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-]; vectorizare semantică: „la sâgă“; toponimul nu poate proveni de la vreo „Vale Seacă“ / „Seaca“ pentru că întemeietorii de sate, cetăţi / dave etc., nu-şi aşezau neamul / clanul, tribul etc., decât dacă locul respectiv le asigura sursa vitală de apă: izvoare, lac, baltă, pârâu, râu, fluviu, mare etc.) – localitate din judeţul Bihor (cf. CPLR, 86).

 

8.                 SACALASĂU (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgălăţău/ Sâgălătsău „droaie / mulţime de sici / sâgi late“, cu alternanţa vocalică a nerotunjitelor mediale, â > -ă- / > -a-, şi cu transformarea constrictivei dental-surde, -s-, sub înrâurirea poziţiei intervocalice – între cea de maximă apertură, -a-, şi cea de deschidere mijlocie -ă-, în semioclusivă, tot dental-surdă, -ţ-, dar şi sub „presiunea“ administraţiilor imperiale în Dacia bihoreană: vectorizarea semantică a toponimului: „locul sâgilor lătăreţe / clivate“, „sâgălăţău“) – localitate din judeţul Bihor (cf. CPLR, 86).

 

9.                 SACALASĂU[L] NOU (< pelasgo[>valaho]-dac. compus: Săgălăţău/ Sâgălătsău „droaie / mulţime de sici / sâgi late“ + Nou – acest determinativ adjectival se iveşte dinspre „alcătuirea perechii“ cu Sacalasăul / Sâgălăţăul Vechi – localitate din judeţul Bihor (cf. CPLR, 86).

 

10.             SACIDAVA (< pelasgo[>valaho]-dac. Saci- < Sagi / Sâgi-  „sâgi“ + -dava „cetate-oraş“, cu alternanţă vocalică, -a- / -ă- < -â-, şi cu alternanţa oclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-]; vectorizarea semantică a toponimului pelasgo[>valaho]-dac: „dava sâgilor / lespezilor“, sau „dava de gresii / andezituri“) – azi, pe ruinele acestei dave de pe malul drept al sacrului fluviu din Dacia Dunăreano-Pontică – provincia Dunogaetia / Dynogeţia (toponim pelasgo-dac tâlmăcit dincoace de secolul al X-lea d. H., de preoţii slavonizanţi-creştini, în Dobrogea < dobro- < dobrâi „bun“ + -gea / Gea „pământ“, nu „gae“, ori „gaeti / geţi“), se află localitatea Dunăreni (de coordonate: 44°12′16″N 27°47′26″E / 44.20444, 27.79056 / 44.20444, 27.79056), din judeţul Constanţa-Dacia / România (CPLR, 39). Pe vremea cercetărilor / descoperirilor făcute de arheologul / istoricul Vasile Pârvan (în punctul Muzait), localitatea avea numele Mârleanu. Cu privire la important-strategicul port / fort dunărean, V. Pârvan certifică: «Şi vorbind de Sacidava moesică, din părţile Durostorului [...] , am accentuat prezenţa până pe timpul chiar al lui Decebal, în nordul Mării Negre, a acelor Sacae nationes de care e vorba la Aurelius Victor, Caes. 13, şi care n-au încetat, încă de pe vremea agathyrsilor, a trece şi pe la Oituz în văile Ardealului Meridional [...]. Mai mult: chiar din vremea mai târzie, de după a. 200, saci[i] apar [...] activi în Imperiu, dând armatei de auxiliari soldaţi cum cei din cohors II Aurelia nova Sacorum, constatată în Moesia Superior...» (PGet, 159); „...nova Sacorum“ angajează logic / semantic şi „o nouă Sacidavă“, cea „tânără“ / „recentă“, faţă de „străvechea“ Sacidava, raportată la Sacidava „bătrână“, ceea ce ar trimite, după atâtea misterioase confuzii, chiar şi la Sucidava de Celei-Corabia, conectată în pereche pelasg(>valah)-zalmoxiană, la Sucidava de Bucovina / Moldova de Nord (după cum documentat susţine istoricul J. F. Neigebaur, într-o lucrare din 1854 – cf. MIMS, 73), adică la Suceava de astăzi.

În celebra Hartă Peutingeriană – care prezintă situaţia davelor / oraşelor-cetăţi din Dacia anilor 261 – 271 (cf. Fontes, I, 737) –, pe drumul fluvial-dunărean şi maritim-vest-pontic, de la Siggidun (Belgrad) şi până la Constantinusa („fortul lui Constantin“ > Constantinopol – toponim grecizat / Istambul – toponim turcizat), de la numele ctitorului-împărat-pelasgo[>valaho]-dac, Constantin cel Mare, aşadar, până la Constantinusa dacilor buzaţi (Dacibyza / „Buza Dacică“ / Buzantină > Bizantină, „Buza Bosforului“ – cf. PGet, harta «II») –, scrie, în vectorizarea precizată, că Sagadava şi Sucidava (nu Sacidava) se află pe malul Dunării, între Durostor (adică Silistra de azi) şi Carsium (adică Hârşova de azi): «Transmarisca XII... / Nigrinianis XIII... / Tegulicio XI... / Durostero XVIII... / Sagadava XII... / Sucidava XVII... / Axiopolis XVIII... / Calidava XVIII... / Carsio XXV...» (Fontes, I, 739 / MIMS, 8 – v. «Dacia [harta întocmită conform coordonatelor precizate de Ptolemeu în „Geografia“]», supra, fig. 18). Arheologul / istoricul Constantin Daicoviciu consideră că «originalul-model al „Hărţii lui Peutinger“ nu poate fi decât o hartă sau un itinerar al Imperiului Roman întocmit între anii 251 – 271, deoarece numai în acest răstimp Dacia romană a fost lipsită de partea ei orientală prin cedarea ei goţilor de împăratul Treb. Gallus» (Revue de Transylvanie, VI, 1940, p. 54 sq.); învăţatul italian, Eug. Manni, susţine – «pe baza unor detalii din regiunea renană» – că „modelul“ Hărţii-Peutinger «nu poate fi anterior anului 260»; «astfel, exemplarul folosit de desenatorul „Hărţii lui Peutinger“ prezintă situaţia dintre 261 şi 271/2, când Dacia, părăsită de Aurelian, nu mai putea figura pe nici o hartă a Imperiului Roman» (Fontes, I, 737).

 

Fig. 21. Dacia – a) Sacidava (Dunăreni, jud. Constanţa)– epitaf din secolul al IV-lea d. H. b) Zid de sâgi din Sacidava / Dava Sâgilor.

 

În Itineriul lui Antoninus, din vremea împăratului Diocleţian (284 – 305), dar întocmit după un model din vremea împăratului Caracalla (212 – 218 d. H.), nu mai apare Sagadava: «Transmariscam / m. p. XVI... / Candidiana / m. p. XIII... / Teclicio / m. p. XII... / Dorostoro leg. XI Cl. m. p. XII... / Sucidava m. p. XVIII... / Axiupoli m. p. XII... / Capidava m. p. XVIII... / Carso m. p. XVIII...» (Fontes, I, 746).

În Notitia dignitatum..., mai exact, în Lista tuturor funcţiilor, atât a celor civile cât şi a celor militare în părţile răsăritene ale Imperiului, din orizontul anului 425 d. H., se consideră că-i prezentată situaţia de după ultimul an de împărăţire a lui Constantin cel Mare (306 – 337); în acest document, privitor la Sacidava, aflăm: «Or. XXXIX. [...] 12 Cuneus equitum scutariorum, Sacidava.» / «Or. XXXIX. [...] 12 Escadronul de cavalerie al scutierilor la Sacidava.» (Fontes, II, 208 sq.).

Dacă se are în vedere că locuitorii din Dunăreni (sau Mârleanu – unde s-au descoperit în perioada interbelică zidurile anticei cetăţi-oraş din Dacia, Sacidava) îşi mai amintesc că peste Dunăre, adică pe malul stâng al sacrului fluviu dacic, până nu demult, exact în dreptul localităţii lor,  exista o „localitate geamănă“ (un „dublet“ cum zic alţii), dacă se are în vedere tradiţia „aşezărilor perechi“, de-o parte şi de alta a Dunării, de cele mai multe ori în perfectă simetrie faţă de coloana vertebrală a Pelasgimii > Valahimii constituită de Dunărea Daciei, recurgându-se strategic la „omonimie“, mai mult ca sigur, şi binomul toponimic pelasgo-dac, Sacidava – Sagadava, trimite la o zalmoxiană pereche „toponimic-paronimică“. Analiza atentă a documentelor istorice elimină confuziile semantice între Sacidava şi Sagadava, pe de o parte, şi, pe de altă parte, între Sacidava / Sagadava şi Sucidava / Sukidava. Şi din această perspectivă – încă neconfirmată de arheologi până în prezent – în ariile desemnate de anticul binom toponimic-dacic-dunărean, Sacidava – Sagadava, se relevă astăzi comuna Dunăreni-Constanţa (avându-şi în temelie antica Sacidavă) şi, în dreptul acesteia, peste cele două braţe ale zalmoxianului fluviu, fireşte, satul Pietroiu (adică „sâgul“, avându-şi în temelie antica Sagadavă / Sâgadavă) din comuna Borcea-Călăraşi (de coordonate: 44ş25' N – 25ş26' E, comună ce, în prezent, are şi un primar ce poartă un dacic nume: Marcel Zăgărin < Sâgărin).

 

 

Fig. 22. a) Saciova („sâgiova“, infra) – pe harta judeţului Covasna; b) Biserica din Saciova cu temelie de sâgi şi cu stâlpi trunchiuri-de-piramidă lipite-n baze aidoma Coloanei credinţei fără sfârşit de C. Brâncuşi.

 

11.             SACIOVA (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgi / Sâgi „sâgi“ + sufix. -[d]ova [< dava, cu -a- închis în -o-, ca în antic-evmezicul Moldadava > Moldova], cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a-, sub influenţa articolului hotărât-feminin, singular, -a, şi cu alternanţa oclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-]; vectorizarea semantică a toponimului pelasgo[>valaho]-dac: „dava sâgilor“, „Sâgiova“) – sat din comuna Reci, judeţul Covasna (supra, fig. 22 a), situat la o altitudine de 565 m, în poalele nordice ale munţilor Întorsura Buzăului (cf. CPLR, 86), având coordonatele: 45°47′3″N – 25°57′27″E. În raza satului s-au descoperit urme ale culturilor Coţofeni şi Cucuteni; pe dealul Saciovei, de la Izvorul Sâgos / Pietros, se află zidurile unei dave care şi-a menţinut funcţiile strategice şi în evul mediu.

 

12.             SACOŞU MARE (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgosu[l] / Sâgosu[l]  > Săcoşu[l]„sâgos“ [cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a şi cu constrictiv-dentala-surdă, -s-, prepalatalizată în -ş-; adjectivul s-a substantivizat prin articol hotărât, masculin-singular -l, apocopat în secolul al XX-lea] + adj. pelasgo[>valaho]-dac, Mare „care întrece măsura obişnuită ca înălţime şi întindere“ [cf. REtn, 344 sq.]; vectorizarea semantică a toponimului pelasgo[>valaho]-dac: „Sâgosul-sâgoşilor > Sacoşul Mare“) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 86).

Istoricii / arheologii au găsit la Sacoşu Mare urme de locuire ce ţin de cultura Turdaş-Vincea; în anul 1772, satul avea 521 de familii, numai de valahi-rtodocşi. În 18 martie 2002, Sacoşul Mare are „1093 locuitori – 1074 valahi şi 19 de alte etnii“ – ce se disting în domeniile agriculturii, viticulturii, creşterii animalelor, industriei casnice etc.

Dar Sacoşul Mare se mai distinge (după cum grăieşte şi numele-i) şi printr-o carieră de sâgă / piatră, Văruina, şi prin Izvorul Sfântul Petru / Izvoru-Ăl-Mare etc.

Ţâşnind dintre sâgi, „fără de moarte“, puternicul, marele Izvor al Sfântului Petru din Sacoşul Mare permite şi conectări verosimile – pe anumite segmente temporale din istoria evmezică a localităţii – ca, de pildă, cea privitoare la transportul apei cu săcaşul / „burduful“, ori cu săcaşele – din piele, pe când Imperiul Otoman / Turc a ocupat din Imperiul Habsburgic, Banatul – inclusiv Sacoşu-Mare –, Voivodina, Ungaria etc., transformându-le în paşalâc mai mult de un secol şi jumătate (1526 – 1683). Armatele de ocupaţie au suprasolicitat atât transportul de cereale cât şi pe cel de apă, cu sacul / săcaşul adesori confundat cu burduful de apă. În limba turcă, termenul saka, cu sensul de „sac“ / „săcaş“, „burduf“, „butoi“ „cu / pentru apă“, a pătruns fie din fondul pelasgo-/valaho-frigian, la stabilirea turcimii în Anatolia, fie din spaţiul valahofon de la Dunăre, pentru că radicalul sak-, constelaţia de familii de cuvinte nu arată vreo înrudire cu saka, dimpotrivă, angajează „disjuncţii semantice“: sak = treaz, lucid, vigilent; sakal = barbă; sakamet, -ti = defect, cusur; sakat, -ti = invalid, mutilat, deteriorat; saksi = glastră etc.; deşi sunt limbi înrudite, maghiara nu înregistrează decât sakk = şah şi familia acestui termen (cf. BGDic, 284 sq.).

După retragerea armatelor imperial-otomane / turceşti, a revenit Imperiul Habsburgic şi peste bogatul Banat – cu Sac, Sacaş / Saca etc. –, trimiţându-şi administrativii scribi / notari unguri / şvabi, şcoliţi, ori foarte puţin şcoliţi, necunoscători ai limbii autohtonilor, scribi / notari ce au înregistrat – pentru impozite / biruri – şi numele satului pelasgo(>valaho)-dac, Sacoşu-Mare, rareori aşa cum se pronumţă în limba valahă, de cele mai multe ori tradus în maghiară / germană, total sau parţial: Magior Sagosch, Magir Sagosch, Nogzekes – < Nagy- = Mare + -Zekes = Sacaş –, Sagos, Sakos, Zakos etc. (LunS, 107 sq.).

Cu toate că autorul monografiei Sacoşu-Mare (2008) este de profesie „filolog“ / „lingvist“, pentru „etimologia numelui Sacoşu-Mare“ a apelat, din păcate, la doi lexicologi universitari formaţi în perioada stalinismului politic / cultural, ce „n-au mai citit nimic, în specialitate, de la terminarea facultăţii“, stalinişti, ori mai exact spus, neostalinişti, că-s autori de recent «dicţionar geografic-istoric şi toponimic…», chiar din anul 2007, dar mai cumpliţi decât părintele lor stalinist din studenţie, fostul prim-ambasador al României la Moscova, în 1948, lingvistul universitar Iorgu Iordan; mai cumpliţi, zic, pentru că ei au trăit bine-n comunism, nu formând, ci „deformând“, nenorocind, cu „lexicologia“ / „etimologia“ lor falsă, generaţii, aşa cum fac şi în prezent, chiar şi indirect, pentru următorii 300 de ani, cât „trăi-va monografia de faţă“, prin autorul nostru ce, cu bună credinţă îi citează: «Sufixul „-oş“, de origine maghiară, contribuie şi la formarea altor toponime bănăţene: Bârcoş, Dogoş, Torloş. După părerea celor doi autori, etimologia oiconimului Sacoş ar fi următoarea: „Acest nume provine din Isac – cu afereza lui I – cf. oicon. Sacu, jud. Caraş-Severin – + sufixul -oş + determ. adj. mare…» (LunS, 107). Este imperios a combate aserţiunile celor doi pseudolexicologi în ordine: 1) limba pelasgo(> valaho)-dacă (dacoromână) nu a aşteptat cu cuvântul sâg / săgă (supra) câteva milenii, până au venit maghiarii / ungurii, în orizontul anului 896 d. H., ca să aducă pe cai, din Altai, toponimicul sufix -oş; acest sufix era activ în pelasga > valaha antichităţii (Sagarios / Saggarios „sâgăros“, Samos, Scios, Tearos, Timagetos etc.), de unde a fost împrumutat şi de limba elină / greacă; elementul prim-formant, pelasgo(>valaho)-dacul Sacoşu < Săgosu < Sâgosu, nu poate proveni din latinescul sacc[us], + suf. -as >  -aş, chiar dacă sacul era, la începuturi, în urmă cu nouă milenii, confecţionat din piele de animale vânate, apoi, în ultimele milenii, şi din pânză de cânepă, chiar dacă sacul mai mic, săcaşul, şi, „perechea“ lui „de genul feminin“, de azi, sacoşa, confecţionate din piele, „burdufuri din piele de caprine / bovine“, serveau atât la transportatul cerealelor cât şi la transportatul apei la distanţă, neputându-se eterniza decât „printr-o industrie latinească“, inexistentă pe aceste meleaguri din Dacia; 3) Sacu, toponimul din jud. Caraş-Severin, la care s-a făcut referire (supra), nu are vreo legătură cu Isac-ul biblic / ebraic, ci cu sâg-ul pelasgo-dac (infra).

 

13.             SACOŞU MIC (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgosu[l] / Sâgosu[l]  > Săcoşu[l]„sâgos“ [cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a, cu constrictiv-dentala-surdă, -s-, prepalatalizată în -ş-; adjectivul s-a substantivizat prin articol hotărât, masculin-singular -l, apocopat în secolul al XX-lea] + adj. Mic „mărunt“, realizându-se astfel o pereche zalmoxian-toponimică de mare – mic) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 86).

 

14.             SACOŞUL TURCESC (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgosu[l] / Sâgosu[l]  > Săcoşu[l]„sâgos“ [cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a şi cu constrictiv-dentala-surdă, -s-, prepalatalizată în -ş-; adjectivul s-a substantivizat prin articol hotărât, masculin-singular -l, apocopat în secolul al XX-lea] + adj. Turcesc „adică format din turcii din vremea paşalâcizării nord-dunărenilor Europei Centrale, mai exact, din Banat, Voivodina, Ungaria etc.“) – localitate din judeţul Timiş (cf. CPLR, 86).

 

15.             SACU[L] (< pelasgo[>valaho]-dac. Săg[ul] / Sâg[ul] „sâg“, cu alternanţă vocalică â > -ă- / > -a, cu alternanţa oclusivelor velare din perchea sonoră [-g-] – surdă [-c-] şi cu apocopa lui -l) – localitate din judeţul Caraş-Severin (cf. CPLR, 86).

 

16.             SAGADAVA  (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâga „sâgă“ + dava „cetate-oraş“; privitor la grafia cu -a- / -â-, precizăm: latina prin care ni s-a transmis toponimul nu avea litere pentru sunetele ă şi â specifice numai limbii pelasge [>valahe], centrului / nucleului ariei sale lingvistice, constituit din bazinul Dunării; aşadar, toponimul, în pronunţia imperial-romanilor era Sagadava şi în pronunţia autohton-valahilor: Săgădava, ori Sâgadava; vectorizarea semantică a toponimului: „Dava Sâgăi“) – se relevă în localitatea Pietroiu (adică „satul de la sâg / pietroi“, din comuna Borcea, de coordonate: 44ş 25' / 44ş 12' N – 25ş 26' / 25ş 21' E, din judeţul Călăraşi), de pe malul stâng al Dunării, simetric, în pereche toponimic-zalmoxiană cu Sacidava (Mărleanu / Dunăreni, judeţul Constanţa, de pe malul drept, supra). Săpături arheologice de la Sagadava / Pietroiu-Borcea – poate sub patronajul / grija primarului cu nume pelasgo > valaho-dac, Marcel Zăgărin (< sâgar + suf. -in „sâgărin“), primar al acestui anotimp sâgodavist – rămân să confirme ipoteza noastră, de vreme ce folclorul zonei grăieşte şi peste milenii despre un „toponimic binom“, despre „gemeni toponimici“, despre „dublet toponimic“ (atunci când vine vorba despre prezentele şi străvechile denumiri ale localităţilor Sacidava / Dunăreni – Sagadava / Borcea).

17.             SAG[G]ARIS (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgar / Sâgar „dintre sâgi“ + -, cu -â- / -ă- readuse, în mediu lingvistic latinofon, la vocala maximei aperturi, şi cu constrictiva prepalatală surdă, , readusă la „statutul pelasg-arhaic“ al constrictivei dental-surde, -s; vectorizarea semantică a toponimului: „râu cu mulţime de sâgi sparte“, „râu cu sâgăriş“) – hidronim pelasgo(>valaho)-dac / thrac, desemnând un râu ce izvorăşte din pelasgo-thracica Frigie, trece prin Capadochia („extremitatea / capul Daciei“), prin Bithinia, şi se varsă în Marea Getică / Neagră («numit [de latinii / romanii imperiali] şi Sagaris / Sangarius» – GDlr, 1083), azi în Turcia.

 

18.             SAG[G]ARITI (< pelasgo[>valaho]-dac. Săgar / Sâgar „dintre sâgi“ + -it / -iţi, „sâgăriţi“ / „de la râul Sagaris“, cu -â- / -ă- readuse, în mediu lingvistic latinofon, la vocala maximei aperturi, şi cu constrictiva prepalatală surdă, , readusă la „statutul pelasg-arhaic“ al constrictivei dental-surde, -s, ce, intervocalică fiind, se africatizează apoi tot în consoană dental-surdă, -ţ-; vectorizarea semantică a toponimului: „locuitori din Valea râului Sâgăriş“ – cf. GDlr, 1083).

Fig. 23. Dacia de Est – provincia Moldadava / Masagaetia, ţărmul Mării Getice / Negre: Saggariu, golful „sâgăriu“ şi insula ce-a impresionat marinarii ultimelor două mii de ani prin droaia de sâgi, cunoscut azi sub numele de  Berezan, din Ucraina.

 

19.             SAGGARIU (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâggăriu[l] cu -â- / -ă- readuse, în mediu lingvistic slavofon, la vocala maximei aperturi, şi cu apocopa articolului hotărât, -l, prin care adjectivul a fost substantivizat; vectorizarea semantică a toponimului: „loc plin de sâgi“, „golful sâgăriu“) – azi, Berezan-Ucraina.

Despre pelasgo(> valaho)-dacicul, anticul, „sâgăriul“ golf , Saggariu, de la Marea Getică / Neagră, din Dacia de Est – provincia Moldadava / Tyragaetia („Gaetia / Geţia de Tyras / Nistru“) –, ne grăieşte peste milenii Pliniu cel Bătrân (n. 23 d. H. – m. 79, „la erupţia Vezuviului“), în celebra sa lucrare, Naturalis historia / Istoria naturală («în 37 de cărţi, dedicată în anul 77 viitorului împărat Titus»): «(26), 82. Verum ab Histro oppida Cremniscoe, Aepolium, montes Macrocremi, clarus amnis Tyra, oppido nomen imponens ubi antea Ophiusa dicebatur. In codem insulam spatiosam incolunt Tyragetae; abest a Pseudostomo Histri ostio CXXX. Mox Axicae cognomines flumini, ultra quos Crobyzi, flumen Rhode, sinus Saggarius, portus Ordesos et Tyra CXX flumen Borysthenes lacusque et gens eodem nomine et oppidum ab mari recedens XV passum, Olbiopolis...» / «Iar de la Dunăre înainte se află oraşele Cremniscoe, Aepolium, munţii Macrocremni, vestitul fluviu Tyras, care dă numele şi oraşului, numit odinioară Ophiusa. Tot acolo este o insulă întinsă, locuită de tirageţi [supra, fig 22], la o depărtare de o sută treizeci de mii de paşi de braţul Falsei Guri (Pseudostom) a Dunării. Urmează apoi cei numiţi după râul Axice şi, dincolo de aceştia, crobizii, fluviul Rhode, golful Saggariu, portul Ordesos şi – la o sută douăzeci de mii de paşi de Tyras –, fluviul Boristene, lacul şi neamul cu acelaşi nume...» (Fontes, I, 404 sq.).

 

20.             SAGGIDAVA (< Saggi / Săghi „sâgi“ + dava „zalmoxiană cetate-oraş“; vectorizarea semantică a anticului toponim: „Dava / Cetatea Sâgilor“; Σαγγίδαυα – „geminarea“ -γγ- ptolemeică a lui γ / g, în toponimele Daciei, încearcă să redea palatalizarea africatei prepalatale sonore, -ğ-, în oclusivă palatală sonoră, -g’-: Saghidava).

 

Compusul toponim pelasgo(>valaho)-dac, Saggidava / Saghidava, „renunţă“ la elementul formant-secund pe măsură ce funcţiile zalmoxian-administrativ-militare ale davei „se înceţoşează“ datorită treptatei treceri de la monoteismul tetradic al Zalmoxianismului la monoteismul triadic al Creştinismului, datorită schimbării epocilor istorice, „se frânge“, râmânând „în circuit“ doar primul element formant, Saggi- „sâgi“ > Saghi- > Seghi- / Seghe-, pe care, în ultimă instanţă, „se altoieşte“ sufixul colectiv -et, rezultând Seghet > Sighet, spre a exprima astfel starea de ruină a davelor, mulţimea / droaia de sâgi sparte din dave / temple, cu târnăcoapele, de armatele imperial-romane, ori de hoardele de migratori euroasiatici la Dunăre, în Dacia, sau mulţimea de maluri de sâgă sparte de puhoaie, din vâile muntoase / deluroase ale râurilor.

 

Comunităţile de pelasgo(>valaho)-daci reînfloresc în fostele antice dave, ori în evmezice sighete, fac schimburi economice şi, într-un intens circuit de valori, simt nevoia de distincţie toponimică, davele / sighetele Daciei adăugăndu-şi (acolo unde era cazul) determinative toponimice respectând cultul sacrei perechi din Zalmoxianism. Si în zalmoxienele perechi de mare – mic, de sus – jos, de faţă – dos (aşa cum se vede în tradiţia specific-valahă şi azi), cum, de pildă, în perechea Saggidava / Sighetul Mare – Saggidava / Sighetul (Mic[ă] / Mărunt[ă]), se arată imperioasă apariţia unor determinative „exacte“, „fixând“ şi mai bine zona / regiunea; astfel, Sighet[ul] Maramarisiei > Marmaţiei nu mai poate fi confundat în vreun chip, fie el şi „strategic-antic“, desigur, cu Sighetul Silvaniei. Reamintim că marele râu al Daciei, Maramaris, adică Mureşul Mare, încă de pe vremea lui Burebista, s-a numit Patissia (latinizat: Pathissus), unde lucrarea legilor lingvistice (inclusiv legea economiei de semnificant) a făcut să se ivească spre anotimpurile noastre, mai întâi Tissia, apoi (prin sincopă) Tisa. „Istoriile“ / informaţiile lui Herodot despre hidronimica pereche zalmoxiană de mare – mic, Maramaris (Mureşul Mare) / Tisa – Maris[ela] / Mureş[el] au considerat imensul râu al Daciei drept fluviu. De la râul ce-l străbate („Mureşul Mare“ / Tisa) vine şi numele vestitului ţinut nord-dacic, Maramureş, iniţial, Maramarisia – toponim pelasgo[>valaho]-dac ce, prin sincoparea penultimei silabe, a devenit Maramasěa, formă în care constrictiv-dentala surdă, -s-, secundată de -i- anterior-închis, devenit-a semioclusiva dental-surdă, -ţ-, rezultând Marmaţia, element formant secund făcând să se distingă Sighetul „mare“, din Maramureş / Tisa, adică Sighetul Marmaţiei, din judeţul Maramureş,  de celălalt depresionar Sighet, Sighetul „mic“ (deşi arheologia-l atestă ca şi pe celălalt, tot din neoliticul de sâgă), adică de Sighetul Silvaniei, din Sălaj. 

Saggidava (Σαγγίδαυα – a nu se pierde din vedere faptul că scribii / copiştii Îndreptarului geografic, de Ptolemeu, au confundat primul -γ- [-g-] din Σαγγίδαυα, cu -ν-, de unde s-a tot ivit prin documente Σανγίδαυα – v. fig. 15-I,18), zalmoxiana cetate-oraş din Dacia, are coordonatele ptolemeice: 51030’47030’, coordonate ce se ivesc lângă exactitatea celor ultramoderne, ale arhaicei perechi de localităţi: Sighet / Sighetul Marmaţiei, având coordonatele: 47°55′N / 23°53′E / 47.917, 23.883 / 47°55′N / 23°53′E / 47.917, 23.883, şi Sighetul Silvaniei, având coordonatele: 47°20′58″N / 22°52′34″E / 47.34944, 22.87611 / 47°20′58″N / 22°52′34″E / 47.34944, 22.87611.  

 

Fig. 26. a) Sagna < Sâgoana şi împrejurimile-i din judeţul Neamţ; b) Biserica Ortodoxă Sfântul Nicolae din Sagna, monument istoric din 1512; c) Cetatea cu ziduri de sâgă de la Sagna-Gădinţi, ctitorită de domnitorul / regele statului valah-medieval al Moldovei, Ştefan cel Mare, în anul 1466, la confluenţa râurilor Moldova şi Siret.  

 

21.             SAGNA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sâgoana „sâgă mare peste măsură“; când pelasgo[>valaho)-dacul binom sâg – sâgă pierde competiţia cu binomul pietroi – piatră, reîntors după anul 106 d. H., la „centru“, pe via Roma – Sarmisegetusa, vorbitorii „s-au îndepărtat de sfera semantic-originar-augmentativă“, fapt ce a permis în prima etapă monoftongarea lui -oa- în -o-, după care cares-a petrecut sincopa vocalei mijlocii, bilabial-posterioare, spre a se ajunge – sub influenţa articolului hotărât, feminin, singular, de la Sâgna la Sagna) – localitate din judeţul Neamţ (cf. CPLR, 86; supra, fig. 26, a, b, c).

 

22.             SANGARI[US] (< pelasgo[>valaho]-dac. Sagaris „râul cu sâgăriş“, cu „epenteza“ lui -n- după prima silabă, adăugându-i-se totodată „spre deplină latinizare“, desinenţa -us), desemnând, după cum s-a mai spus (supra) râul de sâgăriş ce izvorăşte din Frigia, trece prin Capadochia („extremitatea / capul Daciei“), prin Bithinia, şi se varsă în Marea Getică / Neagră.

23.             SANGIDAVA (< pelasgo[>valaho]-dac. Saggidava – Sighetul [Maramarisiei > ] Marmaţiei / Sighetul Silvaniei, supra; -n- ce apare ca „epentezat“ de latinofoni, aici este o greşeală de transliterare a copiştilor antici, confundând – în manuscrisele greceşti – „prima“ din grupul consonantic-geminat pelasgo>valaho-dac, -γγ-, cu -ν-).*

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­______________________

* Prima variantă a acestui studiu, însă cu titlul „Sâga“ şi practicile magic-homeopatice, a apărut în revista Convergenţe Româneşti / Romanian Convergences / Convergences Roumaines / Rumänische Konvergenzen (revistă de cultură şi civilizaţie românească) – Londra –, nr. 7, februarie, 1986, pp. 44 sq. – cu o erată în nr. 8 / 1986, p. 30).**

** Bibliografia de sub sigle comunica-se-va – Distinsului Nostru Receptor – o dată cu publicarea ultimei părţi / secţiuni a amplului studiu.

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)