Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Monumentul discordiei naţionale

Julia Maria Cristea - Viena, Austria

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

       La 1 august 2005 a fost inaugurat la Bucureşti un monument de prestigiu -  Memorialul renaşterii – Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989care, ar trebui să amintească cu pietate de sfârşitul lui decembrie 1989, unul dintre „momentele de răscruce” – cunoscute de-a lungul istoriei omenirii, sub forme violente şi sângeroase, când un sistem social depăşit trebuia să fie înlocuit.

 

Ideea cinstirii memoriei acelora care şi-au dat viaţa pentru un crez este plină de umanitarism. Pretutindeni în lumea aceasta, eroilor li se dă în schimbul vieţii pierdute, o mică compensaţie, materializată printr-un monument ce nu le asigură gloria eternă, dar totuşi, cel puţin simbolic, contribuie ca numele lor să nu rămână anonim. Pentru cei ce şi-au pierdut copiii, părinţi, fraţii sau prietenii, un gest de pioasă aducere aminte, iar pentru generaţiile viitoare o adevărată pagină de istorie, sau o atenţionare în genul ”să nu uiţi Darie”...

Pentru lămurirea acelor care nu cunosc configuraţia nouă a capitalei, sau nu ştiu semnificaţia monumentului, s-au editat fluturaşi volanţi, pe care este scris ce reprezintă ansambul monumental, hârtie explicativă pe care o primeşti de la paznicul plasat într-o gheretă în imediata apropiere. Se pare că paza monumentului este necesară...

Citeşti astfel lângă fiecare poză ilustrativă o explicaţie. Citez:

Memorialul Renaşterii se află amplasat pe un loc simbolic, acolo unde, în faţa fostului sediu central al puterii unice, în Decembrie 1989, a izbucnit flacăra revoluţiei, făcând posibilă schimbarea regimului totalitar.”

 Apoi „Piaţa reculegerii – defineşte spaţiul de pietate al întregului ansamblu monumental”. ( stânga)

Urmează la rând „Zidul Amintirii – cuprinde încrustate în alamă numele celor 1058 de Eroi ai Revoluţiei din 1989”. ( dreapta)

Într-o succesiune alambicată vine rândul explicaţiei monumentului central (ce figurează pe prima poză) – „Piramida Izbânzii, coloana verticală în jurul căreia gravitează ansamblul, are la bază un grup statuar care semnifică puterea prin solidaritate, curajul schimbării şi dorinţa de libertate. La nivel superior, Piramida este însoţită de Coroana care omagiază jertfa şi adună spiritul celor care au murit şi a căror amintire nu trebuie să ne părăsească niciodată”. 

Cea de a patra poză – „Calea Biruinţei,  realizată din buşteni de stejar, sugerează drumurile încrucişate, pornite din cele patru puncte cardinale, parcurse de revoluţionari”.

Şi ultima rubricuţă: „Parcul, mobilierul şi iluminatul contribuie la unitatea şi la adâncirea semnificaţiei întregului Memorial”.

Ceea ce mi s-a părut nu ciudat, de-a dreptul inexplicabil a fost omiterea numelui creatorului acestui complex monumental. Lucru absolut impardonabil. Aşa cum ai lăsa un copil fără nume. Greşeală inadmisibilă sau lipsă de respect?

Curiozitatea m-a îndemnat să caut în internet pentru a găsi răspunsul la întrebarea firească, cine este inspiratul creator al acestui monument, omul de cultură care a ştiut să aleagă cele mai reprezentative simboluri pentru a lăsa posterităţii, un mesaj, căci astfel poate fi considerat obeliscul încununat, ridicat în cinstea eroilor revoluţiei.

Dar ceea ce am citit pe numeroasele site-uri, întrece orice închipuire.

Paradoxal, inaugurarea monumentului a determinat un fenomen de-a dreptul ieşit din comun – întreaga presă română a fost unită într-un front unitar  (lucru absolut nemaiîntâlnit), dar nu la bine ci doar ca să conteste, să batjocorească, să desfinţeze, să distrugă, să blameze, să arunce cu pietre...

Aş vrea să citez doar câteva dintre consideraţiile care au umplut paginile ziarelor, rămânând ca un stigmat ruşinos în site-urile din internet, pentru ca să fie cunoscut de românii din lumea întreagă. Ce? În primul rând ignoranţa, lipsa de cultură, agresivitatea primitivismului. Felul în care ne autodesfinţăm, cum luptăm pentru a prezenta ţara în cea mai urâtă lumină posibilă, deoarece ziarele sunt un mijloc de răspândire a culturii în mase, iar dacă cei ce au menirea aceasta se coboară la nivelul străzii, sau mai bine zis al pieţii... din cartierele periferice, atunci efectul este asigurat. Am să citez doar câteva secvenţa din zecile de articole scrise cu 2-3 excepţii „la unison”:

 

Vector cu coroniţă“, „cartof tras in ţeapă“, „ghilduşa piramidă“, „circumcizia ratată“, „monumentul cu penetrare“, „un creier pe băţ“, „măslina-n scobitoare“, „nuca-n ţeapă“, „fleică-n frigăruie“, „cartoful revoluţiei“, „ţeava şi testiculul“, „ţeapa de 56 de miliarde“, „kitsch cu patalama“ sunt numai câteva dintre „drăgălăşeniile“ cu care critica, opinia publică şi presa au intâmpinat inaugurarea complexului sculptural-arhitectural „Memorialul Renaşterii” - Poate că este indreptăţită, poate nu, această avalanşă de apelative“ …Articolul: Memorialul Renaşterii – Ce oribilitate! Săptămâna financiară- Miron Manega

 

Alte porecle  relatate de un cotidian :"Ridichea uriasa", "Tepusa cu cartof", "Duda infipta-n pix", "Marul coflesit", "Dovleacul de Halloween", "Pruna de Scornicesti".( România liberă)

 

În Adevărul, criticul de artă George Radu Bogdan spunea: "Ca şi valoare artistică, acest cartof străpuns nu face doi bani. Este o treabă necurată aici, din moment ce toţi arhitecţii au spus "nu" şi totuşi monumentul s-a inălţat. In ţara asta oricine poate să construiasca orice, in nasul tuturor, pentru că nu exista un cadru legislativ care să impună anumite sancţiuni".

 

Nicu Enea, sculptor „Eu consider astfel de monumente, cum este cel al lui Ghildus, mizerii spatiale".( România liberă)

 

Vlad Nanca "Monumentul ăsta e o mizerie şi trebuie să  dispară. Trebuie făcut orice pentru ca cei care pot sa facă chestia asta să ajungă să o şi facă. Nu e din fericire vorba de o nouă casă a poporului. E mişto ideea cu imagini proiectate pe el deşi mi s-ar părea mai potrivit să se deseneze pe el sau chiar să se sculpteze pe el. Până cade. Trebuie dat jos. E o mizerie. Pe băţ."( Alternativ)

 

Irina Bako:Sunt curioasă când o să apară o copie guliverică a pescarului cu peştişorul agăţat de sforicică in rondul de la Piaţa Romană. Şi in caz că aglomerările spontane nu sunt eficiente de data asta, vă rugăm frumos, domnilor conducători si eminamente cultivaţi, data viitoare când vă mai amintiţi de Cântările Republicii Socialiste România... măcar alegeţi un sculptor adevărat…” ( Alternativ)

 

D-l Pavel Susara, n-a avut critici prea aspre la adresa ansamblului monumental. Analiza sa, pur plastică, a conţinut doar obiecţia faptului că marmura nu dă prea bine in contextul asocierii ei cu bronzul” ( Jurnalul Naţional)

 

Cristian Patrasconiu:Să nu se inteleagă că „Memorialul Renaşterii” ar fi o operă de artă. El e, desigur, o ţeapă artistică. Ţeapa renaşterii naţionale  “.(Cotidianul)

 

“E incompatibil cu peisajul urban. Daca a visat cineva vreodata sa dea de un cimitir in mijlocul orasului, acum visul i s-a implinit. Ansamblul monumental "Memorialul Renasterii" este ca un cimitir, cu alei si bancute din marmura alba, cu mausoleu (tot din marmura alba), cu statui funerare, cu verdeata si pomi printre care, eventual, sa sopteasca vantul”. Elena Vladareanu ( Averea – cotidian de informaţii) 

Criticul de artă Tudor Octavian este ceva mai rezervat in declaraţii, dat fiind faptul că nu a fost prezent la dezvelirea statuii: "Nu am fost acolo, tocmai pentru a nu avea opinii. In orice caz, ceea ce s-a intâmplat cu monumentul nu e o treabă artistică, ci una politică” ( Gardianul)

 

Mihai Oroveanu-director al Muzeului National de Arta Contemporana  „Alexandru Ghildus este un autor de bibelouri amabile. Nu are pregătirea pentru a executa o astfel de lucrare, nefiind sculptor, ci designer. Tot ceea ce propune este un vector cu coroniţă, la dimensiuni grandomane”…( Suplimentul de cultură)

 

Memorialul renaşterii între sublim şi grotesc: Daca s-ar fi pastrat proportile si decenţa fata de victimele inutile, o singura placa comemorativa ar fi fost de ajuns............( Forum raportal)

 

Oare această „fraternitate” destructivă nu ar trebui să dea de gândit?

Istoria culturii cunoaşte sute de cazuri asemănătoare, unde opinia celor rău intenţionaţi, sau celor depăşiţi de timpurile noi, sau celor închistaţi în idei conservatoare, sau celor invidioşi, sau celor inculţi, au determinat adevărate tragedii.

Aş da doar câteva exemple:

- Istoria Operei din Viena, una dintre cele mai frumoase din lume, este umbrită de  imensul scandal public, iscat de presa care a încurajat „gura mahalalei”. Rezultatul  a fost că cei doi vestiţi arhitecţi, după planurile cărora s-a făcut construcţia, nu au mai apucat strălucitoarea deschidere festivă  ce a avut loc pe 15 mai 1869. Eduard van de Nüll a făcut o puternică depresie şi pe 3 aprilie 1868 s-a spânzurat, iar August Siccard von Siccardsburg două luni după moartea prietenului său a suferit un infarct cardiac şi a murit.

- Pictorul vienez Gustav Klimt (1862-1918), strălucitul reprezentant al curentului Jugendstill (Art Nouveau), printre lucrările sale magistrale (amintesc şi decorarea integrală a castelului Peleş), au fost şi 3 tablouri - Filozofia, Jurisprudenţa  şi Medicina, ce trebuiau să împodobească tavanul sălii festive a Universităţii vieneze. Tabloul Filozofia, care a primit la Expo-1900 de la Paris medalia de aur, „ nu a plăcut unor profesori smochiniţi”, deoarece l-au considerat hidos şi indecent, chiar pornografic, ceea ce a stârnit un adevărat scandal public. Klimt şi-a retras lucrările, înapoind banii primiţi de la stat şi datorită dimensiunilor, le-a lăsat în păstrare la castelul unui prieten. În timpul războiului, sub bombardament, ele au fost distruse. Astăzi valoarea unui tablou semnat Klimt,  porneşte  de la nişte zeci de milioane euro...

- Monumentala lucrare Guernica, a lui Pablo Picasso – reacţie a masacrului din Coreea, a fost întâmpinată tot aşa de prietenos de către „inocenţii culturii”, care pur şi simplu au vrut s-o distrugă. Povestea este lungă. Ea ilustrează cât de periculoasă este ignoranţa,  în simbioză cu agresivitatea primitivismului.

Vestitul arhitect catalan Antonio Gaudi ( 1852-1926) nu a fost acceptat la universitatea de arte plastice, deoarece examinatorii – conservatori în îngustimea lor, l-au considerat lipsit de talent. Astăzi, operele sale ( cea mai remarcabilă - Sagrada Familia) sunt o imensă zestre culturală - mândria Barcelonei.

Astfel de exemplele sunt inimaginabil de multe. În toate ramurile artei, în toate profesiile. Aş aminti pe prof. dr. Ignaz Semmelweis (1818 - 1865) – medicul austriac care a descoperit că febra puerperală, care făcea ravagii în acele timpuri provocând moartea a sute de femei, se datora lipsei de igienă a medicilor care asistau naşterea. Comunicarea lui ştiinţifică, a stârnit indignarea confraţilor, care, uniţi în integritatea lor profesională, l-au exclus, făcând să i se retragă dreptul de a profesa. Pentru a-şi confirma descoperirea, dr. Semmelweis a făcut experienţe pe propriul său corp, ceea ce i-a determinat moartea timpurie. Dar, în istoria medicinii va rămâne pentru totdeauna „părintele asepsiei”.

Vestita soprană Ileana Cotrubaş, la absolvirea conservatorului nu a primit „repartiţie” la Opera din Bucureşti. Argumentul? Cel virtual – vocea este mai indicată pentru Operetă. Cel real – sforile culiselor, existente peste tot. Din anii 60, strălucita solistă a cântat pe aproape toate marile scene ale lumii, fiind una dintre cele mai apreciate „Violete” ( Traviata). Românii nu au ştiut s-o aprecieze. La fel şi în cazurile violonistei Silvia Marcovici şi pianistului Radu Lupu, care, la vremea respectivă nu au fost admişi la Conservatorul de muzică bucureştean. În foarte scurt timp au devenit  valori internaţionale.

 

Să revenim la Memorialul Renaşterii – magistrala lucrare total ostracizată de cei care mânuiesc paloşul de foc, sau mai bine zis, kalaşnikovul condeiului. Motivele reale ? Pe primul, al doilea, al treilea...al treizeci şi treilea loc - costul ridicat  - după cum reiese din Of-ul articolelor. Motivul invocat – revoluţia furată. Şi de aici speculaţii cu duiumul...

Puţini sunt cei care înţeleg şi apreciază, cum ar fi Gheorghe Achiţei (arhitect, profesor de estetica) care, înfruntă opinia colectivă (aliată după principiu spiritului de turmă). Citez: „Lucrarea nu are nimic respingător. Dimpotrivă, este un monument remarcabil, care respectă toate principiile estetice. Are eleganţă, supleţe si armonie şi este pusă acolo unde trebuie”.

Să vedem acum vocea “pseudo-specialiştilor”:

În primul rând i s-a contestat „părintelui său”- Alexandru Ghilduş calitatea de sculptor.Citez: „Alexandru Ghilduş nu este insă sculptor. Este designer şi decan al Facultăţii de Arte Decorative şi Design din Bucureşti. A avut până acum numai expoziţii cu obiecte de arta de dimensiuni mici şi medii. Prestigiul şi puterea de influenţă au facut din el unul dintre cei mai solicitaţi designeri.” ( M.M)

Seria afirmaţiilor generate de cea mai crasă “inocenţă” continuă: Memorialul Renaşterii“ seamănă cu una dintre lucrările sale de mici dimensiuni, dar mărită de câteva zeci de ori. Acelaşi stil, aceeaşi obsesie a construcţiilor verticale, aceeaşi imperechere a unor materiale contradictorii. In cazul de faţă, marmura albă şi alama. In plus, transpare, in sugestia de inălţare la cer prin sacrificiu uman, şi trufia autorului, care se proiectează pe sine in acest demers, printr-un expozeu plastic uşor exhibţionist”. (Miron Manega)

Să vedem la ce se referă acest  exhibiţionism.

Inspiratul creator a folosit pentru lucrarea sa două simboluri universale de mare prestigiu, dând dovadă de o cultură temeinică, bine asimilată: Obeliscul şi Coroana, ce le-a stârnit imaginaţia clevetitorilor ignoranţi.

 

Ce reprezintă obeliscul?

 

Egiptenii au numit acest monolit cu aspect de coloană ascuţită, sau pilastru din piatră, cu vârful în formă de piramidă – Techen,  Tejen – în limba sacrală cuvântul fiind sinonim cu protecţie sau apărareVârful ascuţit al pietrei era menit să străpungă norii şi să împrăştie forţele negative care ameninţau să se adune şi să se reverse asupra oamenilor sub formă de furtuni ce puteau fi observate sau să se transforme în forţe malefice ce nu puteau fi observate şi combătute.Tejen era simbolul lui Re – Zeul Soarelui din Heliopolis.   Obeliscul lui Ramses II-Luxor  >>

e luat de greci şi romani, denumirea a devenit obeliskos – obelos (greacă) – adică coloană ascuţită, semnificaţie luată şi de latinescul obeliscus.  

 

Monumentul în formă

de obelisc din Washington                                                                                                   

Ei considerau că obeliscul, asemenea piramidei, captează razele soarelui, fiind o legătură între zei şi oameni. Pentru aceasta vârful obeliscului era acoperit cu aur, considerat de egipteni “carnea zeilor” ( aşa cum a fost iniţial şi piramida lui Cheops – apropos la materiale incompatibile folosite de omul de artă, maestru Alexandru Ghilduş, care, probabil din lipsa aurului – a folosit alama…)

 Cel mai mare obelisc a fost ridicat din ordinul faraoanei Hatschepsut şi se găseşte  şi acum în templul Amun din Karnak – Luxor. El are 32 m. şi vârful era complet aurit.

Obeliscul lui Hatschepsut  >>

Obeliscul din Assuan ( poza stg. jos) care ar fi trebuit să aibă peste 40 m.a rămas în faza de lucru deoarece s-a descoperit o fisură în piatră. Romanii şi-au însuşit din Egipt 13 obeliscuri, pe care le-au transportat la Roma. În afară de acestea, cele patru din Luxor, două din Heliopolis şi unul din Cairo, mai există în lume obeliscuri originale egiptene în Paris, Arles, Londra, Istambul, Urbino,Florenţa, Catania, Caesarea Marina, Wimborne şi New York.              

Edilii acestor oraşe au fost mândrii să aibe aceste monumente simbolice, pe care le-au aşezat la loc de cinste, în piaţe de largă deschidere, pentru a le pune în valoare. Un exemplu edificator - obeliscul din Paris a fost plasat în ampla Place de la Concorde – chiar lângă Louvre. El a fost dăruit oraşului de către guvernul egiptean, ca mulţumire pentru faptul că Jean Francois Champollion, studiind ani de zile piatra Rosetta (denumită după oraşul egiptean unde a fost găsită) a descoperit şi descifrat în 1822 misterul heroglifelor punând bazele egiptologiei, fundamentate ulterior de către cercetătorul german Richard Lepsius.

Vocile revoltate ale „specialiştilor” români, consideră că spaţiul alocat grupului monumental este mult prea mare…

Monumente în formă de obelisc se puneau frecvent pe mormintele regilor sau eroilor, cum este acesta din  poza alăturată pus pe mormântul regelui Ezana din Aksum ( Etiopia)

Oare nu era firesc ca cei care şi-au pierdut viaţa crezând într-o cauză nobilă şi deschizând o eră nouă, să fie consideraţi eroi şi memoria să le fie la fel cinstită?

 

Ce reprezintă coroana?

 

Simbolurile ei sunt multiple. Astfel „în simbolismul cabalistic (Kether), coroana exprimă Absolutul, Ne-Fiinţa (Ayn Soph), se află în vârful pomului Cunoştinţei Binelui şi Răului (Sephiroth)”.

În iconografia alchimistă, spiritele planetelor îşi primesc lumina sub formă de coroană, de la regele lor - Soarele.

Coroana se pune pe cap – partea cea mai superioară a corpului, deci marchează caracterul transecendent al unei împliniri.

Ea este o făgăduinţă de viaţă nemuritoare precum a zeilor. ( Jean Chevalier , Alain Gheerbrant - Dictionnaire des Symboles)

În Grecia şi în Roma antică era simbolul consacrării faţă de zei. Se credea că zeii îşi întorc faţa de la cei care se înfăţişau înaintea lor fără coroană, pentru aceasta morţii erau împodobiţi cu o coroană. Obiceiul s-a păstrat parţial, în toate religiile - florile care se aduc ca ofrandă la înmormântări sunt înmănunchiate în formă de coroană.

În unele religii, printre care şi în creştinism, coroana înseamnă gloria divină. Obiceiul de a se aşeza coroane pe capetele morţilor ( acum păstrat în lumea satului românesc doar la fetele care au murit nemăritate), este un semn al unirii lor cu Dumnezeu.

Coroana reprezintă simbolismul cercului – deci infinitul şi perfecţiunea.

Ea simbolizează şi biruinţa. Cele pe care le primeau învingătorii la jocurile olimpice din Grecia antică, sau cele pe care le primeau eroii – ce se întorceau victorioşi,  erau închinate unui anumit zeu în funcţie de frunzele din care erau alcătuite: stejarul şi măslinul lui Zeus, dafinul lui Apollo, mirtul Afroditei, viţa de vie lui Dionysos, spicele de grâu lui Ceres, pinul lui Poseidon.

Coroana simbolizează puterea. Faraonii purtau o coroană dublă, compusă din mitra albă a Egiptului de Sus, încorporată în coroana roşie a Deltei, deci o unire cu Egiptul de Jos. Tiara purtată de Papi, este alcătuită dintr-o triplă coroană. Rangul, autoritatea, puterea celor care o poartă sunt ilustrate prin bogăţia coroanei care este făcută din „metalul soarelui” – adică aur.

Coroana şi aura cu care este reprezentată Fecioara Maria şi Pruncul Iisus, reprezintă nu numai „Maiestas Domini” ci mai ales cea mai înaltă treaptă a existenţei.

Vestitul psiholog şi filozof elveţian C.G. Jung (1875-1961), consideră coroana iradiantă, „simbolul prin excelenţă al gradului cel mai ridicat al evoluţiei spirituale”.

 

Iată aşadar simbolurile folosite de omul de artă şi mai ales omul de cultură, maestrul Alexandru Ghilduş, pentru a cinsti memoria eroilor revoluţiei.

Evident, dacă n-ai habar, având imense lacune în cultura generală, sau dacă vrei cu orice preţ să discreditezi, să loveşti, poţi să asemui un obelisc cu foarte multe...în definitiv Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuşi, la vremea respectivă, a fost poreclită de „intelectualii elitari” ai presei, aşa, neaoş...lui Tătărăscu...

            Multe oraşe ale lumii şi-au înălţat propriul obelisc pentru simbolismul lui complex – cum este Washington, Viena, Linkenheim, Karlsruhe, Wiesbaden.

Acum şi Bucureştiul se află printre ele, având astfel ceva comun cu acest simbolism universal. Nu numai părţile umbrite ale existenţei care sunt permanent difuzate în eter, ca şi când ar fi adevărata carte de vizită a unei ţări.

Se pare însă că semnificaţia egipteană a obeliscului, căruia i se atribuia rolul de protecţie şi apărare şi care cu vârful ascuţit al pietrei trebuie să străpungă norii şi să împrăştie forţele negative care se adună şi se revarsă asupra oamenilor, forţe malefice ce nu pot fi observate şi combătute - în cazul obeliscului bucureştean  nu a fost valabilă. Din contră.

            Ce este într-adevăr trist, este masa tuturor acelora care s-au ridicat făcând corp comun, hulind, jignind, denigrând, cerând distrugerea unui monument a cărui imagine a fost împroşcată cu trivialităţi – după modul de a gândi şi după sensibilitatea fiecăruia.

            Toţi aceştia, care şi-au ridicat glasul în numele culturii, în numele revoluţiei furate şi victimelor ei, în numele viziunii artistice, în numele economiei naţionale, în numele „adevăraţilor” sculptori care au fost ignoraţi şi alte motive de revoltă personală şi colectivă, nu reacţionează în niciun fel la un fapt care într-adevăr unui om de bună credinţă ar trebui să-i dea de gândit şi anume: înălţarea unei statui umilitoare care configurează imaginea României pe continentul american. Este vorba despre statuia din „Piaţa România” din Montreal, a „Luceafărului poeziei româneşti – Mihail Eminescu” – reprezentat deplorabil, desculţ, într-o lungă cămăşoaie, probabil în ultimii săi ani de boală, la Socola...

Cine a aprobat această blasfemie?

Nu e de mirare că la inaugurarea ei, autorităţile române – preşedintele şi ministrul culturii, au fost întâmpinaţi cu huidueli.

Pentru ce toţi „iubitorii de cultură” n-au reacţionat şi nu reacţionează de atâta vreme, ca să dispară această imagine odioasă, jignitoare pentru poporul român, dar în schimb sunt indignaţi de moarte că s-a înălţat şi în Bucureşti – şi aşa mult prea sărac în monumente de artă, un obelisc înalt de 25 m?

            Iată opinia unui român – canadian, spilcuită din internet:          

„Suntem indignati văzindu-l pe Eminescu asa cum arata el in viziunea artistului Gorduz, care fie intre noi spus, putea sa-l prezinte oriunde in lume dar nu in inima Americii, cu pretentia de reprezentare europeana intr-un mozaic de etnii cum este Montrealul. Un Eminescu  descult, in zapada si gerul de la Montreal –nu poate sa exprime decit umilinta si agonie – asa cum au vrut cei carora Eminescu le-a stat ca un os in gat. Probabil ca unele din versurile lui au deranjat, dar cum il putem cobori din inaltimea siderala si sihastra a Universului si infige cu picioarele desculte in zapada si frigul Americii? cu o infatisare care nu reprezinta decit un aspect temporar al existentei marelui poet – asta sa-i reprezinte viata si opera?

All people have the right to stupidity but only some of them abuse  the privilege"…

   Julia Maria Cristea - Viena

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.