HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

NAE IONESCU, PROFESORUL UNEI NOI ELITE

(70 de ani de la moarte)

Prof. George BACIU

 

Moto:  „În istoria culturii româneşti moderne, o singura mare personalitate a avut o influenta asemănătoare asupra contemporanilor săi mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însa, Eminescu a creat un curent de simţire si gândire eminesciana prin opera sa scrisa, Nae Ionescu exercita o influenta socratica, de la om la om, de la suflet la suflet".  ( MIRCEA ELIADE)

 

Figura,  aparent contradictorie, a lui Nae Ionescu scindează încă, dramatic, conştiinţa critică românească. Pe de o parte, se vorbeşte despre „escrocul de catedră”, „cabotinul”, „vândutul” Nae Ionescu, aşadar despre un ins profund nociv, un soi de Rasputin al inteligenţei noastre. O umoare neagră precum smoala îi acoperă orice merit. Pe de alta, stăruie imaginea carismatică a personajului „transfigurat în mit", cum spunea Mircea Eliade, a singurului contemporan ce i-a dat lui Noica „sentimentul legendarului”, admirat de Mircea Vulcănescu, Cioran, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian, Octav Onicescu, Mihai Şora etc. Între cele două accepţii pare a se căsca un abis. Abis care are şi o factură istorică, în înţelesul că multă vreme nu s-a putut vorbi despre autorul „Rozei vânturilor”decât vehement negativ, într-o unilateralitate politic pecetluită de cele trei dictaturi: a lui Carol al II-lea, a lui Ion Antonescu, a comuniştilor. Prin urmare „patronul totalitarismelor” s-a văzut dezavuat tocmai de cei ce ar fi trebuit să aibă cultul său! Nae Ionescu a fost un om complex (de tip renascentist, nota cineva): „Rând pe rând: filosof de catedră, soţ şi tată, cap de şcoală, director de bancă, negustor, ziarist, căpitan de industrie, om politic, curtean, filosof de casă, îndrumător spiritual, amant, eminenţă cenuşie, victimă politică, martir, totdeauna curios, totdeauna în curs de aşezare” (Mircea Vulcănescu). Cum am putea descrie sintetic personalitatea ionesciană, atât de frământată, de diversificată (id est vulnerabilă!), însă cu atât mai fecundă în pedalarea sa, cum zice Nae Ionescu însuşi, într-un comentariu închinat lui Faust, între „polul propriu-zis metafizic şi anexa sa, contrapunctul lumesc”? Cât de actual ar mai putea fi "paseistul", "anacronicul", "reacţionarul" Nae Ionescu, integrat, orice s-ar spune, unei viziuni ce-i cuprinde în bună măsură pe Eminescu, N. Iorga, Lucian Blaga, ca şi pe tradiţionalişti şi pe ortodoxişti?

 

La aceste interogaţii încearcă a da un răspuns Dan Ciachir, în paginile întrunite sub titlul Gânduri despre Nae Ionescu. Autorul porneşte de la raportarea celebrului profesor la „generaţia interbelică” sau „criterionistă”, care a reprezentat rodul său cel mai de seamă. E o generaţie a aspiraţiei spirituale prin excelenţă, deoarece, prin înfăptuirea idealului întregirii naţionale, simţea „a nu mai avea datorii politice faţă de neam", precum cele precedente, socotindu-se „liberă să descopere noi orizonturi, noi culturi, să se avânte spre zările deschise”. E drept că „lichidarea conturilor istorice” a constituit doar un intermezzo, căci, în scurt timp, dictatura regelui Carol al II-lea va însemna o „readucere în istorie”, mai puţin brutală iniţial, pentru a fi urmată de câteva decenii catastrofale. Dar, în răgazul îngăduit, „fruntaşii acestei generaţii deveniseră una cu gustul libertăţii depline”. Ei îşi permiteau a nu mai adopta ad litteram modelul tradiţional al culturii europene, cel raţionalist. De unde raporturile de reciprocă antipatie cu E. Lovinescu, un clasicist şi un fervent al culturii franceze, un sorbonard, ca şi cu G. Călinescu, un italienizant, ambii legaţi de cultura perimetrului neolatin în care s-au format.

 

Dar cine este Nae Ionescu?

Nae Ionescu s-a născut la Brăila pe data de 16 iunie 1890 într-o familie modestă cu puternice rădăcini ţărăneşti. Mai avea trei surori si un frate, Ionescu-Ghibericon, actor de profesie, care a jucat pe scena Teatrului National din Bucureşti pana la sfârşitul anilor '50 şi care apare şi în distribuţiile teatrului radiofonic. E un detaliu care se cuvine reţinut, întrucât s-a susţinut că fascinaţia pe care o stârnea Nae Ionescu la cursuri se datora darurilor sale de „actor”.  Adversarii lui Nae Ionescu au spus despre el că ar fi ţigan la origine, alţii ca ar fi grec. Era roman din Bărăganul Brăilei, fapt consemnat de Constantin Argetoianu în jurnalul sau. Nae Ionescu însuşi îşi evoca bunicul, pe Stroe Ivaşcu, într-un articol din „Cuvântul" reprodus de Mircea Eliade în antologia „Roza vânturilor” (culegere de articole gazetăreşti strânse la iniţiativa lui Mircea Eliade care a şi prefaţat-o; este singura carte publicată în timpul vieţii), text în care spune că atunci când ai un asemenea ascendent nu poţi fi idealist, nici măcar în filosofie, ci doar realist. Urmează studiile primare, gimnaziale şi liceale în oraşul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist şi îl cunoaşte pe Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism naţional. Termină studiile liceale la alt liceu. Îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, ale cărei cursuri le încheie în 1912, fiind numit profesor la Liceul Matei Basarab din Bucureşti. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, pleacă în Germania, la Gottingen, în vederea desăvârşirii studiilor. Aici îl prinde primul război mondial.

 

Revine în România şi îşi satisface stagiul militar la Brăila. Pe 25 noiembrie 1915 se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino. „Mi-aduc aminte din filozofia chineză: «A iubi fără a stima e a considera fiinţa iubită ca pe un animal domestic ». Şi asta e, de fapt, şi situaţia mea faţă de bărbatul meu. Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înţelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Şi, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta şi situaţia mea, care în alte împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare, nu mă înspăimântă deloc” (München, 25 noiembrie / 8 dec. 1918. Mütterheim, din jurnalul Elenei-Margareta Ionescu, publicat în 1999 la Editura Crater)  În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soţia, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul fiu, Radu-Mircea, se naşte în lagăr, la începutul anului 1917 (studiază la Viena şi Berlin, unde îşi susţine doctoratul în economie politică, în primăvara lui 1941, cu teza "Evreii în economia naţională românească"; moare pe front la Dalnik, în 1943), iar al doilea, Răzvan, în iunie 1918 (îşi ia doctoratul în medicină, participă şi el la război, ca medic militar, tot pe frontul de răsărit, apoi devine medic la diverse spitale bucureştene; Corpul B al spitalului Victor Babeş îi poartă numele după moarte, în 1974).  În anul 1919 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Munchen, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Revine în ţară, va fi mai întâi director de studii la Liceul "Nicolae Filipescu" de la Mănăstirea Dealu din apropiere de Târgovişte. În toamna aceluiaşi an este numit asistent al profesorului C. Rădulescu-Motru, începându-şi cariera universitară cu o prelegere intitulată "Funcţionarea epistemologica a iubirii". Tot atunci devine redactor la revista "Ideea europeană", unde scrie până în 1925 sub diferite pseudonime. În 1924 Nae Ionescu înfiinţează, împreună cu preotul Victor Popescu, publicaţia "Logos", redactată în limba franceză, subintitulată  „revista internaţională de sinteză creştin-ortodoxă", cu colaborarea teologilor ruşi din exil, între care Ghiorghi Florovski şi Lev Kartasev.

 

Sub egida lui Nae Ionescu, actul cultural  „criterionist” (Asociaţia Criterion sau Grupul Criterion a fost o asociaţie a intelectualilor români înfiinţată în 1932 la Bucureşti  care în principal organiza conferinţe pe diverse teme, urmate de dezbateri. Din asociaţie au făcut parte: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Alexandru Cristian-Tell, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Dan Botta, Emil Botta, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Constantin Noica, Alexandru Vianu , Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Haig Acterian.  Conferinţele organizate de Asociaţia Criterion au avut un mare impact asupra publicului vremii. Datorită subiectelor sensibile abordate, ele au atras criticile puterii politice şi de stat) devine în speţă experienţă, autenticitate, iniţiere, surclasând construcţia migăloasă, sistemul rigid, limitativ. Exponenţii „noii generaţii" "preferă tencuielii raţionaliste flacăra lirică. Formularea spontană şi neînflorată ia locul potrivelii de cuvinte". Ei vor să ia cunoştinţă de viaţă "nu prin mediere livrescă, ci, conform principiului năist, la sursă". Discipolii săi au ilustrat modul înalt al libertăţii de gândire propus de magistru, într-o frenezie a disocierilor şi asocierilor, într-un joc superior ce tinde a se desprinde de ordinea practică, luată drept pretext, fapt ce constituie în esenţă un antidot al discursului totalitar, irecuperabil în univocitatea sa despotică, al limbii de lemn, precum o expresie a facultăţii creatoare... Cuvântul lor de ordine este libertatea. Din care pricină şi îndepărtarea de Nichifor Crainic, resimţit de Nae Ionescu şi de învăţăceii săi, după cum remarcă Dan Ciachir, drept "un post-eminescian şi un neo-sămănătorist" . Învinuirea, adusă, între alţii, de Alexandru George, cum că Nae Ionescu şi generaţia criterionistă ar fi "demolat" pur şi simplu democraţia liberală, i se pare eseistului injustă: "e ca şi cum ai atribui unei şcoli literare înfăptuirea unei lovituri de stat". Într-o epocă în care erau în vogă discursurile populiste ale unor Goga sau A.C.Cuza, exponenţi ai unei drepte joase (vulgata dreptei), Nae Ionescu, Cioran, Eliade, Eugen Ionescu, în pofida faptului că pe ultimii trei îi percepem azi prin prisma faimei dobândite peste hotare, "constituiau un fenomen de elită şi poate chiar de laborator; iniţial, Nae Ionescu mergea la palat - până în 1934 - sau în mediile aristocratice ori ale puterii economice (Malaxa), dar renumele său, până în 1938, n-a depăşit universitatea, ziaristica, high-life-ul şi serele snobilor; el însuşi prefera culisele agorei şi arenei” (Dan Ciachir).

 

Convingerile sale politice de dreapta vor face să fie de mai multe ori arestat şi închis. Bolnav de inimă, moare la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezenţa Cellei Delavrancea. Este cunoscut şi pentru legăturile sale romantice cu câteva dintre femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu (soţia lui George Enescu),  Elena Popovici-Lupa şi pianista Cella Delavrancea. Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni înainte să împlinească 50 de ani, a fost considerată, atunci şi mai târziu, efectul unui asasinat. Unul care nu putea porni decât din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea.  Iată cum se reflectă vestea morţii lui Nae Ionescu în jurnalul Regelui Carol al II-lea: „Fapt important, azi dimineaţă a murit Nae Ionescu. Ca om îmi pare rău, căci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesantă şi în zilele când ţinea la mine mi-a fost de mare folos. Însă pe zi ce trecea s-a stricat şi defectele caracterului său au ieşit tot mai mult la iveală. Logician strâns, dar cu o logică ce-l ducea la ilogică, în loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea în toată firea lui ceva machiavelic. Devenise foarte interesat, iar în ultimii ani de când se legase de Garda de Fier, cu gândul tăcut de a fi singurul ei conducător, devenise din ce în ce mai rău şi mai duşmănos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu ţării, căci era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui a fost subită, căci inima nu l-a mai ţinut, suferea de multa vreme, având leziuni de cord, încât pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriză."În 1930, anul în care urcase pe tron, Carol al II-lea îi oferise lui Nae Ionescu postul de director al Siguranţei Statului, prilej cu care acesta ar fi exclamat de faţă cu câţiva apropiaţi: "Siguranţa!... Ca şi cum ar exista ceva sigur pe lumea asta!". Oferta regelui arată însă încrederea sa în Nae Ionescu. După  constituirea unei noi camarile, seria a doua, regelui i s-a cerut să renunţe la Nae Ionescu, la Puiu Dumitrescu, secretarul particular din vremea exilului şi la Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei. Regele l-a păstrat numai pe ultimul. Unul dintre vajnicii inamici ai lui Nae Ionescu era Nicolae Titulescu. Grigore Gafencu spune in jurnalul său că cei selectaţi de Elena Lupescu au rămas în anturajul regelui, decartaţii îndreptându-se îndeosebi spre legionari.

 

Anul 1933, când,  I.G. Duca este asasinat de către o echipa de legionari, a fost un an de cumpănă. S-a considerat atunci că şi ziarul „Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, a incitat la asasinat. Prin urmare, a fost arestat pe 2 ianuarie 1934 la Sinaia, dat în judecată şi ţinut închis până la 7 februarie, când e pus în libertate şi rearestat în seara aceleiaşi zile, ţinut apoi la Consiliul de Război până pe 15 martie, când este eliberat datorită intervenţiei lui N. Iorga la rege. Spre sfârşitul anului 1939 se încheie tribulaţiile carcerale ale lui Nae Ionescu, internat o vreme şi în Spitalul Militar din Braşov. Profesorul locuieşte de-acum în casa de la Băneasa, vizitat aproape zilnic de Cella Delavrancea (Nae Ionescu trăia de aproape un deceniu despărţit de soţia legitimă, fără să fie divorţat).  Moartea lui Nae Ionescu a surprins şi chiar a consternat atunci când s-a produs, după cum reiese atât din medalionul lui Vasile Băncila, devenit ulterior prefaţă la prima ediţie din „Istoria logicei”, cât şi din jurnalul lui Arsavir Acterian: „Nu-mi piere din ochi figura aceea vânată, aproape neagra a lui Nae Ionescu în sicriu. Unii care-l văzuseră de aproape, în casa de la Băneasa, vorbesc de expresia de dezgust ce se putea citi pe buzele celui mort, de mâna lui dreaptă, albă, cu arătătorul îndreptat în jos, parcă indicând sensul dispreţului spre mizeria fără seamăn a vieţii terestre”.

 

Mircea Vulcănescu nu a putut afla nimic de la una dintre surorile defunctului: era suspectă sau nu moartea profesorului? Înmormântarea, unde sicriul cu trupul lui Nae Ionescu a fost dus pe umeri de ucenicii săi cei mai fideli, între care Mircea Eliade, a avut loc la cimitirul Bellu într-o atmosfera poliţienească. Sunt elocvente în acest sens amintirile scriitorului Pericle Martinescu: „Când a ajuns la groapă, sicriul a fost aşezat pe margine pentru a fi sigilat. Unul din băieţii defunctului, care se pierduse de familie, încerca să-şi facă loc mai aproape şi striga, chiar lângă mine, cu un accent de revoltă şi deznădejde, către poliţistul care-i tăia calea: «Da-mi voie, domnule, ce, nici aici nu mă laşi sa-l vad pe tata! ». Acest strigat al fiului rezuma întreaga semnificaţie a evenimentului morţii lui Nae Ionescu, însoţit până la groapă de poliţie şi supravegheat cu severitate din teama de a nu se întâmpla ceva. Acest om a murit într-un moment foarte nepotrivit, creând chiar şi prin moartea lui dificultăţi celor din capul ţării, aşa cum a făcut şi în viaţă. Ce stranie mi s-a părut existenta omeneasca în clipa când am zărit prin geamul de sticlă al sicriului faţa palidă, pentru totdeauna tăcută, a lui Nae Ionescu şi grija celor din jurul trupului său neînsufleţit care erau atenţi la fiecare mişcare, ca şi cum mortul ar fi fost viu şi ar mai fi putut influenţa în vreun fel mulţimea”.

 

După ce îi confiscase casa de la Băneasa, Antonescu i-a trimis matematicianului Octav Onicescu, preşedinte al comitetului de editare a operei lui Nae Ionescu, un mesaj oral, printr-un intermediar, cerându-i să întrerupă tipărirea cursurilor de filosofie ale defunctului profesor, din care apăruseră deja patru volume, imprimate de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi C. Floru, până în primăvara anului 1944. Petre Pandrea era convins şi el ca Nae Ionescu nu murise de moarte bună. Relatându-i propria versiune lui Arsavir Acterian, acesta a consemnat-o: „Se zice că având gripă, Nae Ionescu a chemat pe doctorul său curant. În schimb s-a pomenit cu alt doctor, chipurile trimis de doctorul care fusese chemat. Doctorul în cauză l-a pipăit, l-a cercetat pe bolnav cu mare atenţie şi i-a făcut o injecţie care i-a fost fatală marelui filosof. Din ordinul cui? Nu e greu de presupus”.

__________________________

BIBLIOGRAFIE

   1  Arşavir Acterian, Arşavir, Noica, Cioran şi Nae Ionescu între filozofie şi religie, în Privilegiaţi şi năpăstuiţi, Editura Institutul European, Iaşi, 1992;

2.      2. Ciachir, Dan,  Ganduri despre Nae Ionescu, editia a 3-a revazuta, Ed. Constiinta Cartii, Ploiesti, 2010;

   3. Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 1998, sub îngrijirea lui Gabriel Stănescu;

   4. Vulcănescu, Mircea, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, Humanitas, 1992

 

Prof. George BACIU

 

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com