HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ISTORIA TIMIŞOAREI PREZENTATĂ ÎN MONOGRAFIA LUI NICOLAE ILIEŞIU(1890-1963)

 

prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

S-a născut la Ţebea, în 26 septembrie 1890. A urmat studiile gimnaziale şi liceul la Brad şi Braşov. A continuat învăţătura făcându-şi studii teologice la Arad şi pe cele universitare la Cluj, unde şi-a luat doctoratul în drept. A activat ca preot şi – o lungă perioadă – ca profesor secundar definitiv de istorie şi geografie la Liceul ,,C. D. Loga’’ din Timişoara. În 1948-1949, ca profesor pensionar, a fost angajat la Biblioteca din Timişoara, aici efectuând muncă de triere, catalogare şi înregistrare de cărţi.

Fiind membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc, a fost ales deputat în prima guvernare P.N.Ţ. (1928-1931) şi senator (1932-1933). În anii 1928-1929, a fost membru al Comisiei de conducere a Societăţii de Istorie şi Arheologie din Timişoara. A avut o bogată activitate jurnalistică: 1919-1921, redactor la ziarul „Banatul” din Timişoara; 1934, redactor la ziarul „Voinţa Banatului” din Timişoara (proprietar Sever Bocu); aprilie 1935-1938, director al săptămânalului politic „Banatul” din Timişoara; 1934-1935, redactor responsabil al „Drapelului Banatului” (Timişoara), editat de P.N.Ţ.; 1939-1941, director al cotidianului „Dacia”, apărut sub egida Regionalei „Astrei Bănăţene”; a editat „Calendarul Bunului Român” din 1932, Calendarul „Viaţa Banatului”, în perioada 1932-1940 şi „Calendarul pentru toată lumea”, între 1932-1940.

A difuzat un chestionar istoric în localităţile Banatului, acesta fiind axat în principal pe aspecte legate de Primul Război Mondial şi de Marea Unire. Răspunsurile la acest chestionar au constituit un fond documentar extrem de bogat, în bună parte prelucrat de Nicolae Ilieşiu. Acesta a ajuns în fondurile documentare ale Muzeului Banatului, ale Arhivelor Statului din Timişoara şi – după unele informaţii – la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa. L-au folosit cu mult folos (uneori nefiind citat) toţi cercetătorii care au scris despre Banat şi Marea Unire. Nimeni, însă, n-a avut iniţiativa unei rânduiri a valorosului material, pentru a fi publicat.

Nicolae Ilieşiu a intenţionat să scrie o istorie a Banatului, aşa cum aflăm din Cuvânt către cetitori al lucrării Timişoara. Monografie istorică, Timişoara, 1943: „Monografia de faţă face parte din cadrul lucrării Istoria Banatului, lucrarea aproape terminată. Timpuri bune – pe care le văd foarte apropiate pentru Neamul nostru (vane speranţe! – n.n. T.C.) – vor face posibilă publicarea acestei istorii, în care fiecare comună din întreg Banatul îşi are monografia sa”.

A decedat în Timişoara, la 5 mai 1963.

 

Opera:

Ř  Timişoara. Monografie istorică, I, Timişoara, 1943.

Referinţe:

Ř  N[icolae] Ţ[irioi], Istoria Timişorii, în „Vestul” (Timişoara) din 27 septembrie 1943;

Ř  Fără autor, Monografia istorică a Timişoarei, în „Universul”, din 8 noiembrie 1943;

Ř  Fără autor, Dr. Nicolae Ilieşiu: Monografia istorică a Timişoarei, în „Ţara”, Sibiu, 14 noiembrie 1943;

Ř  Cornelia Albu, Bănăţenii la lucru, în „Timpul” (Bucureşti) nr. 2303, noiembrie 1943;

Ř  Gr. B. [Grigore Bugarin], Dr. Nicolae Ilieşiu: Timişoara. Monografie istorică, vol. I, în „Îndreptarea”, nr. 1 din 25 decembrie 1943;

Ř  Fără autor, Monografia Timişoarei, în „Curentul”, 2 februarie 1944;

Ř  Const. Jaleş, Monografia istorică a Timişoarei. O realizare de largi proporţii a dlui prof. dr. N. Ilieşiu. Un material documentar care înfăţişează nu numai cifre sterpe, ci înseşi concepţiile largi, civilizate ale poporului român, în „Ecoul” (Bucureşti), nr. 60 din 2 februarie 1944;

Ř  Gh. Iv., Timişoara. Monografie istorică de prof. N. Ilieşiu, în „Dacia”, (Timişoara), din 15 octombrie 1943;

Ř  dr. Victor Neumann, Prefaţă la Timişoara. Monografie istorică, ediţia a II-a revăzută. Cuvânt înainte  şi îngrijirea ediţiei de Petru Ilieşu, Addenda şi Notă asupra ediţiei de Florin Medeleţ, Editura Planetarium, Timişoara, 2003;

Ř  Tiberiu Ciobanu, Timişoara. Monografie istorică de dr. Nicolae Ilieşiu, în Monografism bănăţean. (Istoria medievală a Banatului reflectată în monografii alcătuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea), Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 77-92.

 

ISTORIA TIMIŞOAREI PREZENTATĂ ÎN MONOGRAFIA LUI NICOLAE ILIEŞIU

 

În anul 1943 a apărut lucrarea Timişoara. Monografie istorică de dr. Nicolae Ilieşiu, autor care, ca şi Ioan Lotreanu, nu s-a afirmat în perioada interbelică prin publicarea unor studii istorice[1]. În succintul Cuvânt către cititori, dr. Nicolae Ilieşiu arată că „monografia de faţă face parte din cadrul lucrării Istoria Banatului, lucrare aproape terminată (...). Dacă volumul I al lucrării are unele lipsuri, lacune, rog cititorul să nu mi se atribuie numai mie ci şi vremurilor. Aceste lipsuri şi lacune le voi îndrepta în volumul II, care se va ocupa în primul rând de viaţa economică, financiară, viaţa socială, comercială, etnografie, statistică, comunicaţii”. Nu au mai apărut nici istoria Banatului, nici volumul II al acestei lucrări. Aceste neîmpliniri le punem şi noi pe seama vremurilor care au urmat după Al Doilea Război Mondial.

            În 2003, la împlinirea a 60 de ani de la apariţia ediţiei princeps a monografiei istorice a Timişoarei de dr. Nicolae Ilieşiu, a fost publicată ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. S-ar putea înţelege că a fost  „revăzută şi adăugită” de autor, ceea ce nu este adevărat. S-a găsit un exemplar al monografiei, care a aparţinut lui Ilieşiu, acesta având adnotări făcute de autor în anul 1961. Într-o Addenda au fost relevate aceste adnotări, la care se fac trimiteri, în textul lucrării.

            Partea de istorie medie a lucrării este structurată astfel: I. Timişoara până la anul 1552.

1. Timişoara din cele mai vechi timpuri până în secolul XIV. 2. Epoca de înflorire. Timişoara capitala Ungariei. 3. Timişoara centru de operaţiune contra turcilor. 4. Timişoara asediată de către Gheorghe Doja. 5. Turcii sub zidurile Timişoarei. II Cetatea Timişoarei. 1. Vechea cetate. 2. Cetatea sub Anjouvini. 3. În timpul Huniadeştilor. 4. În timpul turcilor. 5. Sub Carol VI. III. Timişoara sub ocupaţie turcească. 1. Organizarea Paşalâcului. 2. Încercări de recucerire. 3. Condiţiile capitulării. 4. Şirul Paşalelor din Timişoara.

            Menţionăm o parte dintre cele mai importante lucrări cuprinse în bibliografia acestei monografii, spre a circumscrie, pe cât se poate, cadrul documentar al lui Ilieşiu: Fr. Griselini, Istoria Banatului Timişan (traducere de N. Bolocan, Timişoara, 1926); L. Bölm, Geschichte des Temeser Banats, Leipzig, 1861; Czimer Károly, Temesvár megvétele, Budapest, 1893; dr. S. Márki, Dózsa György és forradalma, Budapest, 1883; Pesty Frigyes, Krassómegye története, Budapest, 1884; Barat Ármin, Die Königliche Freistadt Temesvár, Temesvár, 1902; Johann, Preyer, Monographie der königlichen Freistadt Temesvár, Temesvár, 1853; Ortvay Tivadar, Oklevelek Temesvár város történetéhez, Pozsony, 1896; dr. George Popoviciu, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904; B. Millek, Délmagyarország régiségleletei, Temesvár, 1897; Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, vol. I-II-III, Caransebeş, 1899, 1900, 1902; Emil Grădinaru şi Ion Stoia-Udrea, Ghidul Banatului, Timişoara, 1936.

            La aceste lucrări se adaugă documente din Arhivele Primăriei Timişoara, arhivele parohiilor din Timişoara, articole din revistele şi ziarele apărute în Timişoara.

Şi Ilieşiu consideră că „pe locul unde e azi Timişoara, sau în nemijlocita ei apropiere, a fost, în epoca romană, castrul militar Zambara, Zurobara. Pe tabula Peutingeriană, localitatea e ceva mai spre nord de Timişoara de azi, cam pe unde e comuna Iarmota”[2]. La cele menţionate mai sus, într-o altă împrejurare, despre localizarea castrului roman Zambara sau Zurobara la Timişoara, adaug că unii istorici nu leagă toponimul respectiv de pe Tabula Pentingeriana de Timişoara[3]. În adnotarea lui Nicolae Ilieşiu din Addenda, se precizează că „T. Ortvay susţine că Zambara, indicată în Tabula Peutingeriana, nu e Timişoara şi că pe locul unde e azi Timişoara ar fi existat un alt Tibiscum, iar Zambara e Zenta (...). Că aici (pe locul Timişoarei – n.n. T.C.) a fost castru roman, se poate constata din diferite inscripţii (...). Că aici a fost o staţiune romană se mai poate dovedi şi din diferitele monede, obiecte aflate cu ocazia diferitelor săpături. În 1901-1902, când au fost dărâmaţi o parte din murii cetăţii, au ieşit la iveală diferite obiecte, monede, urme, bucăţi de vase, din epoca romană”. Asupra acestor argumente ale lui N. Ilieşiu nu se pronunţă autorul Notei asupra ediţiei, arheologul Florin Medeleţ.

În anul 1203 este atestat documentar comitatul Timiş, fiind amintit comitele Poth. Întrucât comitatul Timiş a avut centrul la Timişoara, Ilieşiu deduce că anul 1203 e valabil şi pentru atestarea documentară a Timişoarei. Castrul Timişoara este pomenit în diploma regelui Andrei al II-lea, din anul 1212. În timpul năvălirii tătarilor a fost distrusă şi cetatea de atunci a Timişoarei. Aceasta a fost refăcută de regele Bela al IV-lea. În anul 1278, a fost la Timişoara regele Ladislau al IV-lea Cumanul, însoţit de Grigore, episcopul de Cenad. Aici a adunat o armată pentru expediţia pe care magister Georgius a condus-o împotriva voievodului român Litovoi.

Datele din mai vechile monografii sunt reiterate şi aici. Sub dinastia de Anjou, Timişoara a cunoscut o dezvoltare deosebită, începând cu marile lucrări edilitare care sunt aici din iniţiativa regelui Carol Robert. După refacerea cetăţii şi construirea palatului regal, Carol Robert şi-a mutat reşedinţa la Timişoara, în anul 1315. Odată cu stabilirea la Timişoara a familiei regale şi a diferiţilor nobili feudali, aici se închegă o viaţă culturală bisericească, aceasta cu atât mai mult cu cât regii Ungariei erau regi apostolici, având în primul rând, misiunea de a-i converti la catolicism pe „valahii necredincioşi”. Preoţii catolici misionari au sosit împreună marii feudali şi în alte localităţi ale Banatului. De aceea, în secolul al XIV-lea, în Banat – unde populaţia majoritară era cea românească – au existat preoţi catolici, dar n-ar fi existat parohii catolice[4]. În acest sens, sunt concludente listele de zeciuială papală (decima ecclesiastica) din anii 1332-1337, în care sunt consemnate mai multe comune care aveau preoţi catolici, dar populaţia localităţilor nu era catolică. Sunt dovezi că şi preoţimea şi populaţia ortodoxă au fost supuse la plata texelor de zeciuală papală.

Timişoara a fost reşedinţă regală până în anul 1325. Atunci, între notabilităţile care au stat în preajma curţii regale a fost – ni se spune – şi nobilul român Nicolae Teutul, comite de Timiş. După mutarea capitalei Ungariei la Vişegrad, apoi la Buda, regele Carol Robert a mai fost la Timişoara, în două rânduri, odată în anul 1330, când a pornit de aici expediţia împotriva voievodului Basarab din Ţara Românească; a doua oară, regele Carol Robert a fost la Timişoara  în anul 1332, la sărbătorile Crăciunului. După moartea regelui Carol Robert, suntem asiguraţi că palatul regal din Timişoara a devenit bun al coroanei, regii viitori şi anturajul lor locuind aici în peregrinările lor pe la cetate. Se mai arată că, în anul 1358, regele Ludovic cel Mare a fost la Timişoara, de aici pornind o expediţie împotriva despotului sârb Uroş. A doua oară ar fi fost aici, după zece ani, în anul 1368, când a plecat la război cu armata sa împotriva lui Vlaicu Vodă, domnul Ţării Româneşti. Văduva lui Ludovic cel Mare, regina Elisabeta, împreună cu fiica sa Maria, au  stat în anul 1385, mai mult timp, în Timişoara[5].

În anul 1389, regele Sigismund de Luxemburg, împreună cu soţia sa Maria au venit la Timişoara şi au rămas aici aproape doi ani. Regele conducea, de aici, operaţiunile militare împotriva voievodului sârb Ştefan. În anii 1396, 1397, 1409, 1426, 1428, regele Sigismund de Luxemburg a stat mult timp în Timişoara care, atunci, se constituise într-un centru eficient pentru îndrumarea operaţiunilor militare împotriva otomanilor. Ilieşiu consideră că „şederea lui Sigismund timp mai îndelungat în Timişoara se explică nu numai prin faptul că de aici conduce operaţiunile contra turcilor, ci şi pentru teama de o răscoală a nobilimii maghiare, nemulţumită de actele domniei lui. Între nemulţumiţi erau mulţi nobili din Banat. Pe aceştia voia regele în primul rând să-i atragă de partea sa”[6]. Alte evenimente sunt redate succint: în 24 septembrie 1397, regele Sigismund de Luxemburg a convocat la Timişoara dieta Ungariei, având scopul de a se găsi cele mai adecvate măsuri pentru apărarea împotriva incursiunilor turceşti; la această dietă, pentru prima dată în istoria Ungariei, au fost chemaţi şi reprezentanţii oraşelor, faptul acesta învederând importanţa pe care o avea dezbaterea respectivă. Se subliniază hotărârile luate de dieta din Timişoara: în timpul incursiunilor turceşti, dacă nobilimea de la hotarul atacat nu este în stare să facă faţă, întreaga nobilime a Regatului Ungar este obligată să plece la acel hotar periclitat, armata respectivă fiind sub conducerea regelui sau a palatinului; de asemenea, nobilimea este datoare ca, pentru fiecare grup de 20 de porţi iobageşti, să trimită la luptă un soldat complet echipat; pe timp de război, jumătate din veniturile bisericeşti erau destinate necesităţilor militare[7]. Se mai dau detalii şi despre o altă adunare generală a nobilimii convocată de Sigismund de Luxemburg la Timişoara, în anul 1399, având în dezbatere rezolvarea unor disensiuni ivite între unii nobili.

Se subliniază cum Timişoara devine adevărat centru al organizării expediţiilor împotriva turcilor în timpul lui Iancu de Hunedoara, ban al Severinului, comite de Timiş, voievod al Transilvaniei şi, între 1446 şi 1453, guvernator al Ungariei. Ilieşiu prezintă amănunţit activitatea militară şi edilitară a lui Iancu de Hunedoara. Regele Ladislau al V-lea Postumul, având nevoie de bani din cauza multelor războaie în care se angajase, a amanetat în anul 1455 lui Iancu de Hunedoara cetatea Timişoarei cu apartenenţele ei. Intrarea în posesiune s-a făcut, după obicei, prin mijlocirea capitlului de Cenad, în 8 august 1455. Printr-un nou act, din 7 aprilie 1456, s-a confirmat încă o dată dăruirea cetăţii Timişoara lui Ioan de Hunedoara pentru suma de 20.000 florini, cu care îl împrumutase pe regele Ladislau al V-lea Postumul. Se dau apoi detalii despre Matia Corvinul, fiul lui Iancu de Hunedoara, ales rege al Ungariei în 24 ianuarie 1458. Aflăm că în acelaşi an, în luna noiembrie, tânărul rege a fost în Timişoara –oraşul copilăriei sale – unde a stat două săptămâni. Pe vremea aceea – aşa cum arată istoriograful Bonfinius, care a trăit la curtea regelui Matia Corvin – Timişoara era un oraş plăcut, frumos, cu o cetate putenică, edificii alese şi palate pompoase[8]. Era vremea în care turcii şi-au intensificat tot mai mult prădalnicele incursiuni în Banat. În anul 1463, Ali beg, comandantul cetăţilor otomane din Serbia, a pătruns cu oastea sa până sub zidurile cetăţii Timişoara. Aici a fost înfrânt de o armată formată din români şi secui, condusă de I. Pongrácz, voievodul Transilvaniei. După trei ani, în 1476, acelaşi Ali beg a fost bătut din nou, sub zidurile cetăţii Timişoara.

Între anii 1478-1494, demnitatea de comite de Timiş a avut-o Pavel Chinezul. În anul 1482, el şi-a construit în Timişoara o oaste de 3.000 soldaţi, în „majoritate români”[9] – subliniază Ilieşiu – cu care a pornit să elibereze cetatea Horon. Pentru a putea rezista deselor atacuri din partea turcilor, regele Vladislau al II-lea a dat dispoziţie să se facă întăriri la cetatea Timişoara. Consolidarea fortificaţiilor s-a realizat sub conducerea lui Pavel Chinezul care, pentru efectuarea lucrărilor necesare, şi-a cheltuit o mare parte de avere. Atât de mare importanţă i s-a acordat acestei fortificaţii, încât, în anul 1492, regele Vladislau al II-lea a sosit la Timişoara, să verifice modul cum s-au realizat lucrările de aici. În această împrejurare, a stat la Timişoara o lună. Ultima dată a fost regele Vladislau al II-lea la Timişoara, în anul 1495, atunci luând parte la procese grave, precum acela în care Bartolomeu Berislo a fost condamnat la moarte pentru colaborare cu otomanii, furt şi falsificare de bani. Vladislav al II-lea i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă în temniţa din Timişoara. Un alt proces, în prezenţa regelui, a fost acela al episcopului Sigismund Ernust de la Pecs (Cinci Biserici), care a fost condamnat la închisoare pentru delapidarea sumei de 400.000 galbeni. El a fost pedepsit cu întemniţarea în cetatea Timişoarei, până când urma să achite suma delapidată.

Un capitol special îl consacră Ilieşiu, în monografie, tragicului moment timişorean al lui Gheorghe Doja, conducătorul războiului ţărănesc din 1514. Manifestă simpatie faţă de Doja şi de ţărănimea transilvăneană, împinsă la răscoală de cumplitele greutăţi ale vieţii, fiind exploatată peste măsură de magnaţii Regatului Ungar. Pentru prima dată în istoriografia bănăţeană este publicată descrierea zguduitoare a  supliciului lui Doja, la Timişoara, apărută în lucrarea Pannoni Historiarum de rebus Hungaricis de Nicolae Isthvanfi[10].

Se fac şi afirmaţii simplificatoare sau inexacte: în urma luptei de la Mohács, din anul 1526, Ungaria cade sub stăpânirea turcească, iar Imperiul Otoman dă Banatul lui Ioan Zápolya (voievod al Transilvaniei între 1510-1526 şi rege al Ungariei Răsăritene între 1526-1540). De fapt, dominaţia otomană directă s-a instaurat, cum se ştie, mai târziu. După moartea lui Ioan Zápolya, văduva acestuia, Isabela, a încheiat o înţelegere cu Ferdinand I de Habsburg (rege al Ungariei Apusene între 1526-1563 şi împărat al Germaniei între 1556-1564), prin care imperialii primeau Transilvania, Banatul şi coroana Ungariei, iar Isabela a obţinut o despăgubire de 240.000 florini şi, pentru fiul său Ioan Sigismund, mai multe moşii în Silesia. Actul prin care Isabela renunţă la Transilvania a fost aprobat la Dieta din Cluj, în data de 26  iulie 1551. În legătură cu Banatul este important faptul că, în data de 30 iulie 1551, în dieta din Cluj, delegaţii lui Petru Petrovici, comitele de Timiş, au declarat în numele acestuia că cedează imperialilor cetăţile din ţinutul Timiş, în schimbul cetăţii Muncaci (Munkács, Mukačevo)[11].

Însă toate aceste tratative s-au dovedit a fi deşarte, din perspectiva politicii europene a Imperiului Otoman, care hotărâse să intre în stăpânirea Banatului şi să-i alunge pe Habsburgi din Transilvania. Se detaliază apoi evenimentele legate de ocuparea unei mari părţi a Banatului de către otomani. În anul 1551, Lugojul şi Caransebeşul erau în mâna împăratului Ferdinand I (din 7 februarie), cam în 10-12 mai ajunseră sub stăpânirea imperialilor cetăţile Mănăştiur şi Margina, iar la Timişoara, în 3 august ajunge Aldana cu 400 de soldaţi spanioli şi o sută de mercenari germani, care s-au apucat să întărească fortificaţiile[12]. În 7 septembrie 1551 a intrat în vestul Banatului armata otomană şi, continuând operaţiunile militare, la 11 septembrie a asediat cetatea Bečej. Acolo ajunge, în 11 septembrie, şi vizirul Mehmed Sokollu (Socolovoci) cu trupele sale. Cetatea a fost cucerită în 14 septembrie. În 24-25 septembrie, otomanii au asediat şi au cucerit Becicherecu Mare (Zrenjanin). Aici, turcii înfiinţează primul sangeac de pe teritoriul Banatului, în componenţa acestuia intrând zonele Bečej, Becicherecu Mare, Ciacova, Şemlacu Mic şi Ilidia[13]. Tot în luna septembrie, otomanii au cucerit cetăţile Cenad, Igriş, Felnac, Nădlac, Chemac, Păuliş, Mândruloc, apoi, la începutul lunii octombrie, Lipova. Cu mult dramatism este prezentată atacarea Timişoarei, care devenise iminentă. Înaintarea trupelor otomane spre Timişoara începe în 13-14 octombrie. „Prima ciocnire între cele două armate se dă în 16 oct. 1551”[14] – scrie Ilieşiu. Dar, după unele surse documentare (Czimer Károly, Temesvár megvetele 1551-1552, în „Hadtörténelmi Közleményet”, VI, Budapesta, 1893, fasc. I, p. 15-71[15]), primele confruntări au avut loc în 15 octombrie. În continuare, Ilieşiu descrie astfel desfăşurarea luptelor dintre asediatori şi asediaţi: „În 17 oct. 1551, turcii îşi fac tranşee în faţa porţii de nord a cetăţii şi instalează tunuri grele pentru bombardament. Garnizoane e somată să se predea, asigurâdu-i-se libera ieşire din cetate. Comandantul Losoncius (Losonczy) respinge oferta. Turcii împresură Timişoara din toate părţile. Insula (Palaca Mică) e îndeosebi puternic asediată, ceea ce face ca asediaţii să dea foc caselor şi să se pregătească de retragere. Generalul Aldana cu 100 spanioli transportă alimentele şi armamentul din Insulă în cetate, aprinde casele şi distruge podul care lega Insula cu oraşul”[16]. Însă, spre fericirea asediaţilor, armata otomană s-a retras, pe neaşteptate, de sub zidurile cetăţii Timişoara şi s-a îndreptat spre cetatea Bečej. Ilieşiu spune că evenimentul s-a întâmplat în 27 octombrie; după alte surse documentare, otomanii şi-au dezafectat poziţiile şi au început retragerea spre Bečej în data de 25 octombrie[17].

Timişoara va fi  cucerită de turci în vara lui 1552, capitularea imperialilor având loc în 25 iulie. Ilieşiu a descris detaliat modul cum s-a desfăşurat confruntarea dintre otomani şi imperiali, folosind cel mai bun izvor documentar de atunci privind acel eveniment, anume lucrarea lui Czimer Károly, Temesvár megvetéle, Budapest, 1883. Deosebit de important este capitolul al II-lea al lucrării lui Ilieşiu, care este consacrat cetăţii Timişoarei. Este prima abordare a acestei teme în istoriografia românească dedicată Evului Mediu din Banat. Ilieşiu consideră că cetatea Timişoarei datează apoximativ din secolul al X-lea şi că aceasta era construită după sistemul fortificaţiilor avare, din pământ amestecat cu pietre. „În jurul cetăţii – scrie el – în imediata apropiere erau ridicături de pământ, acoperite cu iarbă, după care veneau şanţurile umplute cu apă.”[18] Adrian Andrei Rusu susţine că, până în prezent, n-au fost aduse dovezi privind existenţa, la Timişoara, a unei cetăţi de pământ[19]. Cea dintâi menţiune documentară – găsită de Ilieşiu – despre cetatea Timişoarei este din anul 1212, când, într-o diplomă a lui Andrei al II-lea, este amintit castrum regius Temesvar[20]. Aceasta confirmă ceea ce scrie Adrian Andrei Rusu, anume că „logica îndeamnă la prezumţia potrivit căreia alegerea [Timişoarei] de către Carol Robert a fost determinată de existenţa unei baze militare mai vechi (arpadiene?)”[21]. Ilieşiu arată că nu avea posibilitatea să identifice precis locul în care se găsea fortificaţia Timişoarei, dar „e foarte probabil ca cetatea primitivă (zidită din pământ – n.n. T.C.) a fost pe locul unde e azi Teatrul Naţional şi Piaţa Libertăţii”[22]. Şi astăzi există aceleaşi repere în Timişoara. Utile sunt prezentările cetăţii „sub Anjouvini” şi „în timpul Huniadeştilor”, evidenţiindu-se în primul rând construirea fortificaţiilor şi castelului de către Carol Robert şi Iancu de Hunedoara. La fel de valoroase sunt datele despre cetate din timpul ocupaţiei otomane, apoi din timpul împăratului Carol al VI-lea.

Încă nu a fost subliniată îndeajuns această contribuţie a lui Ilieşiu la lămurirea unor aspecte legate de dăinuirea, în Evul Mediu, a fortificaţiei Timişoara şi a castelului de aici. Chiar şi bunul specialist în istoria arhitecturii Timişoarei, anume M. Opriş[23], nu-l aşează pe Ilieşiu pe locul ce i se cuvine în istoriografia referitoare la vechiile construcţii ale acestui oraş.

Bazându-se îndeosebi pe informaţii din lucrarea Magyarországi Torac kincstári defterek (Budapest, 1886), de dr. Lászlófalvi Velics Antal, N. Ilieşiu prezintă organizarea vilayetului Timişoara. Arată că acesta „avea mai multe sangeacuri (districte), anume Timişoara, Cenad, Becicherec, Ciacova, Panciova, Lipova, Moldova Nouă, Orşova şi Ineu. Sangeacurile  aveau, la rândul lor, mai multe kaza (cercuri), iar acestea mai multe nahije (...). Paşalâcul (vilayetul) avea garnizoane militare în Timişoara, Hudoc pe lângă Iarmata, Arad, Butin, Ineu, Vârşet, Vărădia , Bocşa, Cenad, Giula, Făget şi Lipova”[24]. În Timişoara era un funcţionar superior numit «defterdar», care era ajutat de un «chiatib» şi de funcţionari (sagirdi). În continuare, Ilieşiu se referă la aparatul juridic, la situaţia şcolară şi la cea religioasă, reuşind să creeze o imagine destul de grăitoare a Timişoarei din acea vreme.

Ilieşiu face o descriere pe larg a cuceririi Timişoarei de către imperiali, în toamna lui 1716 şi a condiţiilor capitulării turcilor în 12 octombrie a aceluiaşi an. Înainte de a prezenta prima perioadă a conducerii militare imperiale a Timişoarei, autorul dă o listă completă a paşilor din Timişoara, din anii 1552-1716[25], un asemenea document apărând acum pentru întâia oară în istoriografia românească referitoare la epoca otomană din Banat.

De altminteri, contribuţiile acestui istoric reprezintă un pas înainte important în descifrarea trecutului medieval al Banatului. Apecierile pertinente şi valorificarea corectă a izvoarelor îl recomandă pe Nicolae Ilieşiu ca pe un istoric serios, alert, plăcut, capabil să transmită publicului larg mesajul trecutului. 

 

prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

[1] În septembrie-decembrie 1939, a avut un serial în ziarul „Dacia”, în care a prezentat date istorice despre Banat, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dintr-o lucrare a lui Fenyes. Se cunoştea interesul lui N. Ilieşiu pentru istorie, atât din activitatea sa publicistică, de mai înainte de la ziarele „Banatul” (1919-1921), „Voinţa Banatului” (1934), de la săptămânalul politic „Banatul” (1934-1938), şi de la „Drapelul Banatului” (1934-1935). Apoi se mai ştie că, în anul 1934, a difuzat un chestionar istoric în întreg Banatul; primind răspunsuri din numeroase localităţi, a desfăşurat o neobosită muncă de ordonare a datelor primite şi de corelarea acestora cu o bogată bibliografie de profil. Din fericire, mare parte din „caietele” lui Ilieşiu, cu fructificarea rezultatelor acelui chestionar se găsesc la Muzeul Banatului şi la Direcţia Timiş a Arhivelor Naţionale din Timişoara.

[2] Dr. Nicolae Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Ediţia a II-a (Cuvânt înainte şi îngrijirea ediţiei – Petru Ilieşu; Prefaţă – Victor Neumann; Addenda şi Notă asupra ediţiei – Florin Medeleţ), Editura Planetarium, Timişoara, 2003, p. 25.

[3] Florin Medeleţ, Notă asupra ediţiei, în Nicolae Ilieşiu, op.cit., p. 402.

[4] Nicolae Ilieşiu, op.cit., p. 28.

[5] Ibidem, p. 30.

[6] Ibidem, p. 31.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p.34.

[9] Ibidem, p.35.

[10] Ibidem, p. 37.

[11] Ibidem, p.40.

[12] Ioan Haţegan, op.cit., p. 152.

[13] Ibidem, p. 154.

[14] Dr. Nicolae Ilieşiu, op.cit., p.40.

[15] Ioan Haţegan, op.cit., p. 157.

[16] Dr. Nicolae Ilieşiu, op.cit, p. 41. Ilieşiu citează un pasaj despre bătălia de atunci, din Expugnatio arcis Temesvari, descripta per Ioannem Sambucum, p. 815: „Dar turcul îşi aşează tabăra sa la miazăzi şi, alegând pentru cursă locurile potrivite, şi-a împrăştiat armata. A început a opune prin aşezare şi prin ocupare o greutate nu de dispreţuit, fiindcă închidea Timişoara cu râul Timiş care curge (...) făcând trei insule, dar despărţite, cetatea cu oraşul de garnizoana de apă, ca nu cumva apa să fie abătută prin gropi sau prin alt meşteşug; se părea că prin şanţurile comode dintre cele trei porţi care se ridicau prin cele două ridicături imense ridicate din pământ, că va da un azil-refugiu sigur şi linişte. Astefel, potolindu-se furia şi înlăturându-se pofta de ambiţie, izbeşte zidurile cu maşinile şi cu lovituri conţinute, aşa că a luat toată putinţa de a reface arma prin ploaia care curgea timp de 4 zile, încât, din acea regiune a deschis un mare spaţiu şi a adus zidurile la ruină. În urma necontenitei forţe a acestuia ai noştri părăsesc Insula, aprind căscioarele din cetate, iau cu sine o mulţime de lucruri pentru a se apăra şi ascunde...”.  N. Ilieşiu, după ce reproduce citatul scrie: „Nu putem preciza că Sambucus, în această descriere, arată retragerea din Insulă în primul asediu al Timişoarei 1551, ori în al doilea 1552” (op.cit., p.41). Dar dacă coroborăm informaţia despre cele patru zile de ploi abundente, dată de Sambucus, cu precizarea din cronica turcească (Mihail Guboglu, op.cit.) că în 1551, „schimbându-se vremea şi sosind frigul, iar ploile necontenind”, armata otomană s-a retras din asediu, este clară datarea în discuţie. Mai mult chiar, în vara anului 1552, când a avut loc asediul Timişoarei de către armata otomană, era secetă. Însuşi Ilişiu scrie că atunci, în luna iulie, apele Timişului şi ale Begheiului încep să scadă, mlaştinile să se usuce, ceea ce uşurează asediul cetăţii” (op.cit., p.45).

[17] Ioan Haţegan, op.cit. p, 158.

[18] Dr. Nicolae Ilieşiu, op.cit, p. 51.

[19] Adrian Andrei Rusu, Castelarea Carpatica, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2005, p. 538.

[20] Dr. Nicolae Ilieşiu, op.cit, p. 51.

[21] Adrian Andrei Rusu, op.cit.,  p. 538.

[22] Dr. Nicolae Ilieşiu, op.cit, p. 51.

[23] M. Opriş, Timişoara, evoluţia structurii urbane medievale, în „Arhitectura”, nr. 3, 1985, p. 45-54; Idem, Timişoara. Mică monografie urbanistică, Bucureşti, 1987, p. 18-24.

[24] Dr. Nicolae Ilieşiu, op.cit, p. 61; Aspectele acestea sunt prezentate pe larg în lucrarea Cristinei Feneşan, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Editura de Vest, Timişoara, 2004.

[25] Ibidem, p. 75.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com