Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

NICOLAE STOICA DE HAŢEG

Istoriografia românească referitoare la Banatul medieval

 

prof. dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

Se susţine că „o primă manifestare, semnificativă pentru interesul comunităţii româneşti (bănăţene – n.n. T.C.) faţă de istorie a constituit-o copierea cronicii româneşti a lui Gh. Brancovici, la Mehadia, de către Antonie Alecsiovici, dascălul lui Nicolae Stoica”[1], viitorul cronicar al Banatului. Acesta este un manuscris necunoscut al cronicii lui Brancovici, asemănător cu cel publicat, în anul 1917, de C. Bobulescu[2] şi se păstrează într-un miscelaneu[3] copiat la Mehadia. Pe foaia 166 a acestui manuscris – una dintre cele mai vechi variante ale cronicii româneşti a lui Gh. Brancovici[4] – este însemnarea: „Aceste pilde le-am scos din Mineiuri scrise pre scurt când am fost dascăl la Mehadia la anul 1766 martie 20, Antonie Alecsiovici”. Istoricul Nicolae Bocşan consideră că manuscrisul de la Mehadia „trădează interesul comunităţii româneşti pentru destinul istoric al românilor şi sârbilor, cuprinşi în sfera de acţiune a privilegiilor ilire şi a ceea ce Curtea din Viena denumea naţiunea iliră, definită exclusiv din perspectivă religioasă. Legitimarea poziţiei românilor în cadrul acestor privilegii ilire determină în mod nemijlocit copierea cronicii lui Brancovici”[5].

Că în cadrul mentalităţii elitei românilor bănăţeni, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, interesul pentru istorie câştigă teren, o dovedeşte şi prezenţa, în acea perioadă, la Caransebeş, a unei variante a cronicii lui Radu Popescu (cu titlul Începerea Istorii Rumâneşti cu ajutorul lui Dumnezeu de la anul domnului nostru Is. Hs. 1595[6]), referitoare la perioada cuprinsă între anii 1627-1742. Cercetătorii I. Crăciun şi A. Ilieş arată că prima parte a acestui manuscris (filele 1-35) este o compilaţie nesemnificativă a Istoriei Ţării Româneşti, pe anii 1593-1602, după care urmează copia fidelă a textului cronicii lui Radu Popescu[7].

Spre deosebire de aceşti copişti, Nicolae Stoica de Haţeg[8] „întreprinde o prelucrare a unei informaţii mai vaste, apelează la o gamă variată de surse, introduce o perspectivă contemporană în reconstituirea trecutului, în care se regăsesc motive şi idei aparţinând spiritului comun al iluminismului sau reformismului austriac”[9].

Nicolae Stoica de Haţeg şi-a început activitatea istoriografică la o vârstă înaintată[10], când i s-a cerut să scrie, cum s-a văzut, o scurtă istorie a Banatului, care să devină sursă de informaţii pentru elaborarea unei istorii a Ungariei. În Cronica Mehadiei (ms., p. 7-8), Nicolae Stoica de Haţeg notează că, în scurt timp, a redactat lucrarea, în limba germană, aceasta având „câteva coale”. Menţionează că despre unele epoci şi evenimente avea „cunoştinţe, despre altele   însemnări”. Nu se mai ştie nimic de soarta acelui text.

În luna decembrie a anului 1816, episcopul Vârşeţului şi Caransebeşului, Petru Ioanovici Vidac, i-a dat dispoziţie lui Nicolae Stoica de Haţeg să scrie o lucrare istorică despre sârbii din Banat. Şi lucrarea aceasta s-a pierdut. Ştim doar, dintr-o consemnare a autorului[11], că episcopul Petru Ioanovici de Vidac dorea să afle dacă „sunt sate (în Banat – n.n. T.C.) în care străvechii locuitori să fi fost cunoscuţi ca iliri şi locuitorii să se fi transformat în valahi”[12], după cum precizează istoricul Damaschi Mioc, temeinicul cercetător al operei cronicarului bănăţean.

De la Nicolae Stoica de Haţeg au rămas în manuscris patru lucrări[13]: Scurtă cronică a războiului din 1788-1791, publicată de Nicolae Iorga, în anul 1940[14]; Cronica Banatului[15], editată integral de Damaschin Mioc[16]; Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane[17], redactată în limba germană, cu caractere gotice, în anul 1829 şi Poveşti moşăşti, şcolarilor rumâneşti[18], în limba română. Cu aceste lucrări, tipărite în a doua jumătate a secolului trecut, s-a încheiat valorificarea editorială a moştenirii culturale rămase de la Nicolae Stoica de Haţeg.

Având în vedere, în ansamblu, viaţa şi activitatea lui Nicolae Stoica de Haţeg, biobibliograful său Damaschin Mioc, în introducere la Scrieri, îl caracterizează excelent, din perspectiva luminismului european, dar ca român cărturar trăitor în Banat, având o mentalitate determinată de mediul în care îşi ducea existenţa: „Adept al luminismului de tip german, cu înclinări mai mult spre rezolvarea problemelor culturale decât a celor de ordin social, credea cu tărie în binefacerile culturii, în rosturile ei de temelie pentru ridicarea neamului său obidit, rămas în urma altora din cauza unor vicisitudini aparte. Prin întreaga lui activitate, a căutat să trezească în cei al căror îndrumător firesc era – românii din regiunea graniţei bănăţene – interesul pentru cultură, dragostea pentru şcoală şi gustul pentru lectură. Spre acestea se îndreaptă numeroase îndemnuri ale sale, ca şi aproape întreaga-i opera”[19].

Cronica Banatului, elaborată în perioada 1826-1827, este cea mai importantă lucrare a lui Nicolae Stoica de Haţeg, care, din păcate, a fost valorificată prea puţin de istoriografia românească, pentru că a apărut integral foarte târziu, abia la sfârşitul deceniului VII al veacului XX. Opera aceasta marchează o fază istoriografică bănăţeană a tranziţiei viziunii istorice, de la una tradiţională – specifică istoriografiei vechilor cronicari – la alta iluministă, pe coordonatele unor realităţi culturale locale şi ale unei dimensiuni spirituale europene. Pe bună dreptate, cel mai autorizat istoric al iluminismului din Banat – Nicolae Bocşan – observă că în această lucrare „forma de organizare şi prezentare a materialului istoric încă este cronicărească, amintind de cronicile secolului al XVI-lea”, dar că ea „transmite un mesaj iluminist dispersat în textul istoric, de nuanţă moralizatoare, în spiritul ideii de luminare-cultivare”. Fondul istoric iluminist care particularizează programul cultural românesc din Banat (în confruntarea sa cu cel oficial), întemeiat pe originea romană, latinitatea limbii, unitatea etnică şi lingvistică, unitatea civilizaţiei şi a istoriei, legăturile cu „ţara” (Ţara Românească) „este inspirat din concepţia şi programul istoriografic ardelean, pătrunse pe filiera Maior”[20]. În Istoria pentru începutul românilor în Dachia[21], Petru Maior se mărgineşte, aşa după cum se arată şi în titlu, să scrie doar o primă parte a istoriei românilor, susţinând romanitatea pură a acestora şi continuitatea lor neîntreruptă în nordul Dunării. Potrivit greşitei sale concepţii istoriografice „puriste” – adoptate cu bună ştiinţă –, dacii au fost distruşi în întregime de către romani, dispărând, astfel, din istorie şi, prin urmare, ei nu au influenţat cu nimic limba latină.

Nicolae Stoica de Haţeg a cunoscut Istoria lui Petru Maior, dar pentru scrierea Cronicii Banatului, n-a folosit-o ca sursă de informaţii. Interesant este că, în cuprinsul lucrării sale, cronicarul bănăţean include o secvenţă numită „De 15 capete a istorii rumânilor, prin domnu Petru Maior adunate”. La începutul acelei intercalări, el scrie: „Acum vă arăt scurt coprinderea capetelor Istorii domnului Petru Maior de Dicio Sân-Mărtin, protopopul şi crăieştii univerzităţi cărţilor în Pesta revizor, despre venirea şi purtarea românilor în Dachia, cu aleăse adeverinţe, ca să le citiţi a şti, adică”[22]. Damaschin Mioc precizează, în paranteză: „În continuare cronicarul reproduce pe f.29-32, titlurile capitolelor şi paragrafelor celor două importante lucrări ale lui Petru Maior: Istoria pentru începutul Românilor în Dachia şi Disertaţie pentru literatura cea veche a Românilor[23]. După reproducerea acelor titluri şi paragrafe – pe care Damaschin Mioc le-a omis în ediţiile cronicii întregite de el – Nicolae Stoica de Haţeg îşi îndeamnă cititorii: „Cu această scară a întâiei istorii a românilor în limba rumânească prin domnul Petru Maior alcătuită vă îndemn să o căutaţi, să vă învăţaţi”[24].

Pentru partea de Ev Mediu (anii 892-1716) – care ne interesează în lucrarea de faţă – autorul foloseşte, în primul rând, lucrările istoricului sârb Iovan Rajič[25] şi ale învăţatului italian Francesco Griselini[26]. Damaschin Mioc susţine că, în urma cercetărilor pe care le-a întreprins, „se poate afirma că la baza evenimentelor din această epocă – survenite în Peninsula Balcanică, în Ţara Românească şi Moldova – stau informaţiile luate din istoria lui Raici, iar la baza celor ce se referă la Europa Centrală, inclusiv evenimentele din Transilvania şi Banat, stau informaţiile lui Griselini. Astfel, marile bătălii antiotomane – a sârbilor la Kossovo Polje (1389) şi a românilor la Rovine (1394)[27], cu toate amănuntele şi datele de cronologie, dar şi cu unele greşeli – sunt traduse după istoria lui Raici (…). După acelaşi sunt şi capitolul antiotoman al luptelor lui Iancu de Hunedoara şi Paul Chinezu, precum şi o parte din domnia lui Matia Corvinul (…). Tot din Raici sunt inspirate şi părţile de istorie a Ţării Româneşti şi Moldovei în secolul al XVI-lea, precum şi căderea Belgradului sub turci şi bătălia de la Mohaci (…) Partea consacrată lui Mihai Viteazul şi urmaşilor săi stă sub influenţa ambelor istorii citate (…) Lucrurile merg aşa, cu traduceri, dar mai mult rezumări, din ambii istorici, pentru tot cursul secolului al XVII-lea şi până la 1713, când împrumuturile din Raici încetează”[28].

Foarte important este faptul că autorul nu prezintă „la rece”, detaşat sufleteşte, sursele documentare, ci, atunci când izvoarele istorice se referă la personaje istorice şi la evenimente importante din trecutul neamului românesc, el adastă cu căldură asupra acestora, dezvăluindu-şi mândria apartenenţei etnice, pe care doreşte să o transmită şi cititorilor săi, în speţă şcolarilor români bănăţeni. Cronicarul consideră că rolul fundamental al istoriei este cel educativ. În Intrare (introducere – n.n. T.C.) el îi îndeamnă pe „şcolarii rumâneşti”: „Eu vă poftesc (…) a citi, bine a învăţa şi a şti cum se cade lui Dumnezeu, cum împăratului, monarhului nostru şi subdregătorilor noştri a sluji, cum părinţilor, învăţătorilor a fi şi cum către tot omul din lume a ne arăte”[29]. Se constată, din acest îndemn, că Stoica gândeşte ca un cetăţean al Imperiului Habsburgic, fiind pătruns de „duhul” Luminilor. Însă, pe parcursul cronicii, adeseori el îşi manifestă sentimentele de român, acestea fiind puse în lumina istoriei neamului său. Tineretului trebuie să-i fie de învăţătură: „Că şi rumânii de neamuri mari şi înţălepţi din natură au fost şi sunt şi vor mai fi”[30].

Extrapolând o situaţie pe care o ştia foarte bine, din timpul vieţii sale, anume că, la vreme de primejdie, populaţia românească se retrăgea în munţi, ferindu-se, astfel, de năvălitori, autorul afirmă că: „Rumânii fugiţi munţii au lucrat şi s-au apărat, gloatele şi-au scăpat (…). În Ţara Rumunească, mari păduri pingă sate netăiate, de-a scăpa de turci au de tătari. De acestea vechii istoriografi n-au ştiut şi rumânii noştri 6 sute de ani din carte s-au şters”[31]. Îndătinatul procedeu istoric – cel al retragerii în codri – se constituie într-un veritabil argument în sprijinul ideii continuităţii românilor pe teritoriul fostei Dacii Romane. Stoica găseşte explicaţia unei părţi a toponimiei româneşti (de origine slavă) şi a adoptării alfabetului chirilic în convieţuirea îndelungată cu slavii. Aceştia – scrie el –, pe lângă alte teritorii, şi „Ţara Rumânească, Bănatu, Panonia, Ardealul au călcat, sute de ani pe aicea au domnit, mai mult decât alte limbi. Carii sate, oraşă, pământe, locuri, ape, munţi, văi în limba lor le-au botezat (…). În codrii, rumânii şi-au avut conducătorii lor, pe care i-au numit strabuni (subl. n. – T.C.); pogorând ei jos în câmpii, din strabuni şi ei voievozi ca alţii aleasără şi ş-au pus. Lăsând buchile românilor, au luat a moravilor, cu toate numirile sloveneşti a locurilor”[32]. Stoica de Haţeg, constată, cu tristeţe, că popoarele migratoare, stabilindu-se în alte zone, din apus, acolo au progresat, şi-au creat o civilizaţie înaintată, pe când poporul român, stând locului, în calea năvălitorilor, a fost vitregit de istorie: „Aşa, toate zisăle limbi, ducându-să în sus, s-au cultivat şi s-au poleit. Iar rumânii noştri în munţi şi păduri, şi făr de popi, urşilor, lupilor au sărbat şi legea lăturalnică au luat”[33].

Alături de teama originilor şi de cea a continuităţii, în istoriografia iluministă un loc de seamă îl ocupă atenţia acordată medievalismului. Originea nobilă – cea romană – a românilor se răsfrânge asupra însuşirilor alese a personalităţilor lor istorice, fapt învederat de domnitori şi comandanţi de oaste din perioada istoriei noastre medievale. Cu vădită mândrie, Stoica evidenţiază originea românească a unor străluciţi comandanţi de oaste ai Ungariei medievale, precum au fost Iancu de Hunedoara, Matia Corvinul şi Paul Chinezu. Referitor la primul, cronicarul menţionează: „După moartea craiului unguresc Vladislav, de la Varna, neavând Ungaria alt bărbat de neam, pre ardeleanu Ioan Huniadi aleasără, măcar român, luându-l, căruia toată crăirea ungurească cu o titulă: Vicariu gheneralis – guvernator, i-o deateră, fiindcă craiul Ladislau V încă mic prunc era şi împăratul la sine îl creştea”[34]. Despre sfârşitul marelui „heroi” român a scris cu compasiune, dar şi cu satisfacţie că, datorită faptelor sale de neuitat, Iancu de Hunedoara a rămas în memoria posterităţii: „Însă şi pre Ioan Huniadi, după atâtea griji mari, frice şi patimi, frigurile îl prinsără. În Zemlin îl trecură, unde de toate luptele heroieşti, vităjeşti şi de viaţă să lipsi. Şi aşa pre el din Beligradu de-aice la Ardeal, în Bălgradu românesc, îl petrecură, unde cu cinste şi mare adunare de preoţi întru a sa osebită biseărică l-au îngropat; a căruia moarte anul 1456, în 11 august fu. Carele e de unguri nezăuitat, mare viteaz, Ioan Huniad Corvinu; în ceăle veşnice se mută”[35].

Între informaţiile referitoare Paul Chinezu nu uită să amintească aceea că acesta era român: „De Paul Chinezul ardeleanu spun că au fost rumân, învăţat, măcar c-au fost din sat. Carele în Timişora şi-n Beligrad gheneral gubernator, vestit voevod oştilor, el 25 ani Timişoara, Banatu au domnit - [la moşia sa] – au murit. De moartea acestui viteaz craiul au plâns”[36]. Sau: „De acest Paul Chinezu ce-au fost în Timişoara comandant armei ungureşti şi guvernator Bănatului spun că au fost rumân”[37].

Evocând epoca de decădere a regalităţii ungare, la începutul veacului al XVI-lea, cronicarul scrie cu afecţiune: „În care vremi, unii gândea: unde-s acum Ioan Huniad Corvinu cu fiu său, crai Matiaş, unde-i Paul Chinezu, ce le-au zis rumâni, să vină să vază”[38]. Sentimentalul său fond sufletesc intră în rezonanţă şi când prezintă sfârşitul tragic al cneazului sârb Marko Kraleavič din Prilep (legendarul erou al baladelor sârbeşti), cel obligat de împrejurări să lupte cu oştenii săi, în cadrul armatei turceşti, împotriva domnitorului valah Mircea cel Bătrân, care, acum, în cronica lui Nicolae Stoica de Haţeg, apare prezentat pentru prima dată de către un cărturar român bănăţean, făcându-se referiri speciale la vestita bătălie de la Rovine: „Împăratul Baiazet (sultanul Baiazid I Ildârâm, 1389-1402 – n.n. T.C.), supuind Thraţia, Thesalia, Maţedonia, Foţia, Bugaria, Servia, vrând asupra ungurilor arma a ridica, socoti ca întâi pre Mircea Vodă al Valahii a-l supune, Baiazed avea intră turci pe Ştefan, fecioru lui Lazăr, cu serbi, Craleăvici Marco şi bugari. Şi oastea Dunărea trecu în Ţara Rumânească. Ion Mircea vodă, adunând românii, turcii i-au lovit, mare vărsare de sânge au fost. În care batalia, afară de turci muri Craleăvici Marco şi Constantin Jigligovăţ (Constantin Dejanovič-Dragaš de la Strumiţa, socrul lui Manuel al II-lea Paleologul, împăratul Bizanţului între 1391 şi 1425 – n.n. T.C.), fecioru cneazului Deian şi Dragaş (Dragaš, de fapt acelaşi Constantin Dejanovič-Dragaš, aici fiind vorba practic de o eroare, personajul respectiv fiind divizat în două persoane distincte: Constantin şi Dragaš. Greşeala aceasta se datorează unei informaţii eronate provenite dintr-o cronică sârbească târzie – n.n. T.C.), pieiră, în 10 octombrie 1395 (de fapt 1394, dacă luăm în considerare varianta că bătălia de la Rovine a avut loc în toamna acestui an – n.n. T.C.). Spun că atuncia, naintea aceii bătăi, au zis Marco către Constantin: «Eu rog pe Dumnezeu să ajute românilor şi eu să pier». Aceasta bataia au fost la Rovinele Ialomiţii. De pieirea acestor voinici lui Baiazet rău i-au părut, dar şi el peste Dunăre scăpă bătut. De unde cătră Mircea soli trimeasă şi pace pusără şi acasă să dusă. Şi fiindcă alte ţări greceşti luasă, Ţarigradu încisă, ci iară îl mai lăsă”[39]. Pentru autorul nostru, sunt absolut tulburătoare cuvintele despotului sârb Marko Kraljevič, a cărui soartă are analogii cu unii dintre eroii istoriei medievale româneşti. Nicolae Stoica de Haţeg a reţinut informaţia despre despotul Marco din istoria amintită a învăţatului sârb Iovan Rajič. Respectiva informaţie a rămas unică în istoriografia românească. (Fiind vorba de lupta de la Rovine, menţionăm că pare, oarecum, inexplicabilă absenţa acestei bătălii din Hronica românilor şi a mai multor neamuri a lui Gheorghe Şincai, contemporanul lui Nicolae Stoica de Haţeg).

Urmându-şi sursa – lucrarea lui Iovan Rajič – cronicarul bănăţean ne înfăţişează o altă bătălie dintre români şi turci, făcând confuzie în privinţa domnitorilor (Radu vodă în loc de Vlad Ţepeş). De altfel, se poate observa că pe autor îl interesează mai mult consecinţele acelei lupte în instituirea raporturilor româno-turceşti: „Atuncia, în Ţara Rumânească, Radu vodă marele cneazu, lu sultan Mahomet oaste îi arătă. El pre turci atachirui bătându-i, îi sparseră şi-i fugălui. Cu care biruinţă românii să folosiră, cât aşa pace încheiară, însuşi sultanu cu domnu, ca tributul ce era pre ţară pus cu mult jos scăzu”[40]. Pe acelaşi sultan, Mahomed II (1444-1446; 1451-1481), l-a biruit şi Iancu de Hunedoara, în lupta de la Belgrad (1456). Evocarea acestei bătălii este făcută într-un stil expresiv, simţindu-se bucuria autorului că, în centrul importantului eveniment istoric, este biruitorul Ioan de Hunedoara, a cărui vitejie o hiperbolizează, folosind gradul augmentativ al comparaţiei, specific procedeului literar întâlnit în balade: „Sultanu Mahomet II, luându Ţarigradu cu împărăţia grecească, apoi cu oastea către Beligrad pleacă, 1456, vrând Beligradu să-l ia. Însă Ioan Huniadi ce era stahalter, adică al craiului Vladislau (Vladislav I, rege al Ungariei din 1440 până în 1444 – n.n. T.C.) nameăstic, al crăirii ungureşti, el curând oastea adună şi împreună cu preotul fratăsu Ioan Capistrau, carele pre porunca lui Nicolae V, papa Romei (1447-1455 – n.n. T.C.), oaste de cruceaţi din toate ţările asupra turcilor adunasă, având zisul franţiscan la sine de la papa daruri şi cărţi, ertăciuni de păcate, adecă indulghenţii a da. Şi mulţi ostaşi adunasă, carii şi pre uscat şi pre apă la Beligrad ajunsără. Mahomet cu 150 de mii să grăbea Beligradu a-l lua, ci Huniadi cetatea întărisă. Turcii în iunie Beligradu înprejurară, încinsără, zioa, noaptea cu bombarde spărgea; caichele, şaichele, corăbiile turceşti Dunărea şi Sava acoperiseră. Văzând Ioan Huniadi ce era cu Ioan Capistranu încă afară, ei bătând şi sfărâmând corăbiile turceşti ce încongiuraseră, ca un heroi sălbatec prin mijlocul lor cale făcându-şi, în cetate au intrat. După 46 zile a belagherului şi a bătăii, Mahomet bătut, într-o noapte cu oastea, ocărât, amărât s-au dus”[41].

După ce a descris moartea sultanului Murad I (1359-1389) – vădind un real talent de prozator – Nicolae Stoica de Haţeg îl aminteşte pe Murad II (1421-1444; 1446-1451), imediat menţionând că asupra acestuia „românu Ioan Huniadi aşa vestit şi pentru unguri meritirt, nezăuitat se făcu”. În continuare, în paranteză prezintă informaţii valoroase privind anumite colonizări de români, act care ar fi fost determinat de sporul lor demografic: „El (Huniade – n.n. T.C.) multe familii din Volahia trimeasă în Dalmaţia, Croaţia, Slavonia (…) morlachii valah-negri latini; Carlobago. Pe-acolo sunt sate ce-au fost la Mehadia: Clada, Pârvovaţ, Ielenaţ, Iablonat, Balcioveţ, Strajovaţ; iar din Ardeal: Dobra, Deăva, Crasna. Fiindcă românii sute de ani se înmulţisă (subl. n. – T.C.). Întâi au făcut acolo oraşu Ţara. Şube româneşti poartă. Alţii în Gradişca, români, vlasi”[42].

Iancu de Hunedoara va fi revendicat de istoriografia românească bănăţeană – după cum vom vedea în continuare – avându-se în vedere că el a fost investit cu înalte demnităţi legate de acest ţinut, cum sunt acelea de ban al Severinului şi comite de Timişoara. De pe vremea când a avut reşedinţa la Timişoara, aici a rămas de la el o urmă însemnată: castelul pe care l-a reconstruit din temelie (în anul 1443), transformând edificiul clădit de regele Carol Robert de Anjou (1308-1342), în care acesta s-a mutat în anul 1315. Desigur că motivul principal al importanţei pe care istoriografia românească i-o acordă ilustrului conducător de oşti este acela că el are origine românească şi că, prin geniul său militar, s-a impus, în vremea sa, pe plan european. Istoricii bănăţeni – cărora le era binecunoscută Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei de Griselini – vor fi fost stimulaţi şi de acest „părinte” al istoriografiei bănăţene să continue cercetarea – pe urmele sale – evidenţiind personalitatea lui Iancu, pornind de la lămurirea originii sale (neclară pentru învăţatul italian), despre care Nicolae Stoica de Haţeg spunea răspicat că este românească.

Cronicarul a apreciat vitejia lui Paul Chinezu, repetând că este român, dar, fiind obiectiv, nu s-a abţinut să nu-i pomenească şi faptele crude, prin aceasta diminuându-i, desigur, aura personalităţii. El „pre acei răi vânzători pre toţi i-au prins, în temniţă i-au aruncat, i-au flămânzit apoi pre unul dintre ei fript mâncare le-au dat. Şi tot aşa pre unul după altul, păn la cel din urmă, pre carele aşa l-au lăsat, păn ce de foame chinui au murit. De acest Paul Chinezu, ce-au fost în Timişoara comandant armeii ungureşti şi gubernator Banatului, spun că au fost român. Ci cetindu-i aceasta (izvorul documentar – n.n. T.C.) văz că tirănia i-au întrecut vitejia, macar că craiul Matiaş (Matia Corvin, rege al Ungariei din 1458 până în 1490 – n.n. T.C.) foarte îl iubea”[43].

De-altfel, Nicolae Stoica de Haţeg simte mereu nevoia să evidenţieze starea morală a personajelor istorice, despre care scrie sugerând, uneori, că pătimirile acestora, ajungând chiar la pierderea vieţii, sunt urmări ale răutăţilor pe care le-au înfăptuit, deosebit de gravă fiind vânzarea (trădarea). Memorabilă, în acest sens, este soarta cardinalului Gheorghe Martinuzzi (frater Georgius)[44], care avusese legături tăinuite cu turcii, fiind răsplătit de aceştia: „Aci să jărtvi el, ca un vinovat vânzării, careă el s-au căutat-o. Că lovindu-l deodată, făr de veăste, negătit, mai multe lovituri, împunsuri şi puşcări, mort căzu. Aşa să sfârşi acest om, carele dintr-un călugăr sărac din Croaţia în cinste de minister, episcop, de cardinal şi de gheneral feldmareşal în sus, să rădicasă”[45].

S-ar putea da numeroase exemple din care reiese că autorul, adeseori, creionează sugestive portrete morale. Acestea, împreună cu descrierile foarte vii ale bătăliilor, îi conferă cronicii o incontestabilă valoare literară. Desigur că, dacă aceasta ar fi publicată la vremea sa, ar fi avut, în timp, o influenţă benefică, în Banat, în privinţa stimulării dragostei pentru lectura lucrărilor de istorie, (acest deziderat îl avea în vedere Stoica), precum şi în ce priveşte o mai timpurie dezvoltare a prozei scriitorilor de aici. Desigur că valoarea literară a cronicii este validată de expresivitatea involuntară a stilului aşa, cum, în general, este cazul şi în operele cronicarilor din Moldova şi Muntenia[46].

Dar, înainte de toate, această cronică ar fi avut, multă vreme, rostul de a pune la dispoziţia publicului românesc un mare bagaj de informaţii istorice, în limba română, despre Banat, îndeosebi cu începere de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi până la începutul veacului al XIX-lea. Poate că nu s-a subliniat încă îndeajuns unul din marile merite istoriografice ale lui Nicolae Stoica de Haţeg, anume că el a reuşit să organizeze o mare bogăţie de informaţii istorice, extrase din izvoarele sale documentare, creând un text coerent, în viziunea unei cronologii evenimenţiale, care, de multe ori, biruie expunerea seacă a faptelor, printr-o implicare personală – de bun şi înţelept povestitor, sensibil, cu multă experienţă de viaţă.

El s-a străduit – şi a reuşit atât cât i-au îngăduit sursele documentare – să pună în lumină o parte din întâmplările istorice ale Banatului medieval, mai ales cele privind luptele conduse de Iancu de Hunedoara, Matia Corvinul, Paul Chinezu, căderea Ungariei sub turci (insistându-se asupra cetăţilor Timişoara şi Lipovei) apoi asupra evenimentelor dintre anii 1606-1717. De asemenea este remarcabilă strădania autorului de a prezenta istoria popoarelor şi a statelor din jurul Banatului, o atenţie specială acordându-le Ţării Româneşti şi Moldovei. Desigur că această rânduire a materialului nu este realizată într-o viziune istorico-ştiinţifică, la nivelul unor cerinţe de astăzi. (Dar, tocmai asemenea pretenţii sunt, fără îndoială, „neştiinţifice”, pentru că nu în felul acesta trebuie să-l judece istoricii de la începutul secolului XXI).

În istoriografia română s-a încetăţenit ideea că Nicolae Stoica de Haţeg nu este istoric, ci doar cronicar. Bio-bibliograful său, Damaschin Mioc, motivează opţiunea aceasta astfel: „Spre deosebire de istoricii Şcolii Ardelene, Nicolae Stoica nu-şi citează sursele de informare, procedând ca majoritatea cronicarilor, fapt pentru care îl şi considerăm cronicar şi nu istoric”[47]. Dar, ne-am putea pune o legitimă întrebare: oare nu sunt momente când Nicolae Stoica îşi depăşeşte condiţia de cronicar? Deocamdată răspunsul se lasă aşteptat până când am pune în discuţie şi alte criterii privind definirea statutului istoricului şi pe cel al cronicarului. Până la o atare dezbatere lămuritoare, noi înclinăm să credem că Nicolae Stoica de Haţeg este cronicar propriu-zis numai în partea finală a lucrării sale (aceasta fiind, de fapt, o operă de memorialist), în care prezintă evenimentele istorice din perioada cuprinsă între anii 1788-1791, când el a participat la războiul austro-turc. Însă acel răstimp, neţinând de istoria medievală, nu intră în atenţia lucrării noastre.

Cât de mult ar fi fost apreciată cronica lui Nicolae Stoica de Haţeg de către contemporanii săi putem să ne dăm seama având în vedere părerea unuia dintre cei mai luminaţi contemporani ai săi, anume Damaschin Bojâncă. Acesta l-a vizitat pe Stoica, acasă, la Mehadia, împrejurare în care i-a văzut lucrarea, despre care, apoi, a scris astfel: „Şi zic că la acest bărbat se află o nespusă comoară a Istoriei Românilor (deci, nu numai a celor bănăţeni – n.n. T.C.), pentru care neamul românesc nu este în stare din destul a mulţumi preacinstitei sale. Şi, fiind preacinstia sa acum frânt de bătrâneţele cele ca la 90 de ani[48], ar trebui să alerge vreun adevărat naţionalist dăruit de la Dumnezeu cu averi şi rescumpărând pomenita comoară să o aşeză la un loc sigur, spre vecinica sa pomenire”[49]. Posteritatea ei a avut parte şi de aprecierea marelui istoric N. Iorga, care, cunoscând numai câteva fragmente din cronica sa publicate de Patriciu Dragalina, şi-a dat seama de valoarea lucrării, considerând-o „un izvor de cea mai mare însemnătate”[50].

 

prof. dr. Tiberiu Ciobanu

 

NOTE

[1] Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, p. 272.

[2] Operele lui Gh. Brancovici, publicate după manuscrisul C. Bobulescu, Iaşi, 1917.

[3] Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca, Ms. Rom. 4608, f. 210-243 (cf. Nicolae Bocşan, op.cit., p. 392).

[4] P. P. Panaitescu a făcut o elocventă prezentare a cronicii şi manuscriselor acesteia în lucrarea Istoria slavilor în româneşte în secolul al XVIII-lea, „Revista istorică română”, X, 1941. De asemenea, referinţe la cronica respectivă sunt cuprinse în Repertoriul manuscriselor de cronici interne de I. Crăciun şi A. Ilieş, Bucureşti, 1963, p. 326.

[5] Nicolae Bocşan, op. cit., p. 273.

[6] Biblioteca Academiei, Ms. Rom. 484, f. 1-203 (cf. Nicolae Bocşan, op.cit., p. 392).

[7] I. Crăciun, A.  Ilieş, op.cit., p. 169.

[8] Biografia lui, la Anexă.

[9] Nicolae Bocşan, op.cit., p. 274.

[10] S-a născut în 24 februarie 1751.

[11] Cronica Mehadiei, ms. p. 8.

[12] Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, studiu introductiv, ediţie glosar şi indice de Damaschin Mioc. Ediţia a II-a revăzută, Timişoara, 1981, p. 18.

[13] „Nicolae Stoica de Haţeg n-a dat titluri lucrărilor sale originale, cu excepţia uneia; ele au fost atribuite de noi” –  menţionează Damaschin Mioc, în op.cit., p. 44.

[14] Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940.

[15] Cea mai importantă lucrare a lui Nicolae Stoica de Haţeg.

[16] Prima ediţie a apărut în anul 1969, la Editura Academiei R.S.R.; ediţia a II-a, revizuită a fost publicată în 1981, la Editura Facla din Timişoara.

[17] Tradusă de Costin Feneşan şi publicată în volumul Scrieri, 1984. Ediţie întocmită de Damaschin Mioc şi Costin Feneşan.

[18] Lucrare inclusă în menţionatul volum Scrieri, care mai cuprinde şi o secvenţă Varia.

[19] Nicolae Stoica de Haţeg, Scrieri, p. III.

[20] Nicolae Bocşan, op.cit., p. 277.

[21] Buda, 1812.

[22] Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, p. 93-94.

[23] Ibidem, p. 94.

[24] Ibidem.

[25] Jovan Rajič, Istorija raznih slavianskih narodnov, nojpače Bolgari, Horvatova i Serbova, Viena, 1794-1795, 4 vol.

[26] Francesco Griselini, Versuch imer politischen und natürlichen Geschichte des Temeswarer Banats in Briefen an Standesgessen, Viena, 1780.

[27] În istoriografia românească s-au încetăţenit două variante cu privire la data la care a avut loc această bătălie. Prima indică data de 10 octombrie 1394, iar cea de-a doua pe cea de 17 mai 1395. Mai recent, o serie de istorici înclină spre a doua dată. 

[28] Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 36-37.

[29] Ibidem, p. 62.

[30] Ibidem, p. 63.

[31] Ibidem, p. 81.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem, p. 82.

[34] Ibidem, p. 116.

[35] Ibidem, p. 119.

[36] Ibidem, p. 126.

[37] Ibidem, p. 120.

[38] Ibidem, p. 126.

[39] Ibidem, p. 110-111.

[40] Ibidem, p. 120.

[41] Ibidem, p. 118-119.

[42] Ibidem, p. 110.

[43] Ibidem, p. 120.

[44] Gheorghe sau George Martinuzzi (1482-1551) pe numele său de familie Utesenić sau Utješenović (ce făcea parte din mica nobilime croată), a fost tezaurar (vistiernic) a lui Ioan I Zapolya (voievodul Transilvaniei între 1510 şi 1526 şi rege al Ungariei răsăritene între 1526 şi 1540), abate de Cluj-Mănăştur, episcop de Oradea şi guvernator al Transilvaniei (între 1541-1551, perioadă în care Ioan al II-lea Sigismund Zapolya – pe care l-a ajutat să ajungă rege după moartea tatălui său – a fost minor). El a dus o politică externă duplicitară, oscilând între Imperiul Otoman şi cel Romano-German. Trecând în tabăra Habsburgilor, va primi din partea papei de la Roma, la insistenţele lui Ferdinand I (rege al Ungariei apusene între 1526-1563 şi împărat al Germaniei din 1556 până în 1564), titlul de cardinal, în prealabil el fiind deja recompensat de noii săi stăpâni cu Arhiepiscopia de Strigoniu şi cu titlu de voievod al Transilvaniei. George Martinuzzi a fost asasinat la 17 decembrie 1551 (în castelul său de la Vinţul de Jos), din ordinul generalului imperial, contele Gianbattista Castaldo – care a acţionat la rându-i din porunca Curţii de la Viena – ca urmare a faptului că Martinuzzi începuse să ducă tratative în secret cu sultanul, în momentul în care oştile acestuia au pornit spre Transilvania pentru a-i alunga pe Habsburgi (care intraseră în stăpânirea principatului intracarpatic în vara anului 1551, tot cu sprijinul lui Martinuzzi).

[45] Ibidem, p. 134.

[46] Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Bucureşti, 1977.

[47] Damaschin Mioc, Prefaţă la Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane, din vol. Scrieri, Timişoara, 1984, p. 4.

[48] În anul 1830, când Damaschin Bojincă l-a vizitat pe Nicolae Stoica de Haţeg, la Mehadia, cronicarul avea 79 de ani.

[49] Damaschin Bojincă, Anticele romanilor, vol. II, Buda, 1833, p. 198.

[50] Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, p. 58.

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)