Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Nicolae TINCU -VELIA

 Istoriografia românească referitoare la Banatul medieval

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

            Principala operă a lui Nicolae Tincu-Velia este Istorioară Bisericească politico-naţională a Românilor peste tot mai ales a celor ortodocşi orientali din Austria şi cu distinţiunea Bănăţenilor faţă de pretenţiunile ierarhice şi politice ale colonilor sârbeşti din Austria (Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1865). După cum sugerează şi titlul, această lucrare are un caracter polemic, militant, politic. Aşa o aprecizează şi istoricul I.D. Suciu, care a elaborat o teză de doctorat[1] referitoare la viaţa şi opera lui Nicolae Tincu Velia, susţinută în anul 1943. Aceasta va fi publicată în anul 1945, la Bucureşti, având titlul: Nicolae Tincu Velia (1816-1867). Viaţa şi opera lui.

Concepţia de sorginte romantică despre istorie a lui N. T. Velia reiese din propria lui formulare: „Un popor viază numai... până când îşi cunoaşte trecutul şi este însufleţit pentru al său viitor; îndată ce aceste două scântele se şterseră din inima lui, el a murit, deşi se pare că mai viază sau a căzut foarte adânc şi apoi cu cât un popor a căzut mai adânc, cu atât mai greu şi mai încet se poate renaşte”[2]. De aceea e nevoie – ni se spune – ca „aceste cuvinte să nu le pierdem niciodată din vedere dacă dorim a figura odată între popoarele cultivate”[3].

Biograful lui N.T. Velia arată că „în această operă, care va avea o mare influenţă asupra urmaşilor, [autorul] stabileşte raporturile româno-sârbeşti, concretizează concepţia politică a istoriei bănăţene, din care va ieşi apoi Bănăţenismul şi dă o largă atenţie tuturor Românilor începând cu cei din Basarabia până la cei din Bulgaria şi Serbia”[4]. În privinţa afirmaţiei că această lucrare ar fi avut o mare înrăurire asupra contemporanilor lui Velia şi cu atât mai mult asupra urmaşilor săi, ne diferenţiem de opinia lui I.D. Suciu. Într-adevăr, prin conţinutul ei, lucrarea era pilduitoare pentru cei care se interesau de trecutul bănăţean. E de neînţeles, totuşi, de ce Istorioara Bisericească nu este pomenită de Vasile Maniu, cel care a fost atât de preocupat, după 1870, să scrie o istorie a Banatului. Ni se pare că I.D. Suciu exagerează, afirmând că „opera lui [Velia] va face epocă şi se va impune tot mai mult, devenind modelul acelora care se interesau de trecutul bănăţean”[5]. Din capitolul Cum e cunoscut Velia, parte a monografiei menţionate, nu reiese nici pe departe că s-a întmplat aşa ceva. Motivul l-ar fi putut sesiza chiar I.D. Suciu dacă ar fi ţinut seama de părerea poetului şi publicistului Iulian Grozescu, referitoare la înfăţişarea tipografică a cărţii lui Velia, care nu era deloc îmbietoare pentru lectură. Suciu dă citate lungi din recenzia lui Grozescu, apărută în anul 1866, în ziarul „Albina” din Viena. Recenzentul preţuieşte conţinutul lucrării lui Velia şi condamnă lipsa de interes a presei româneşti pentru Istorioara Bisericească... Grozescu spune: „Cam de mult a ieşit de sub tipar acest op lucrat cu diligenţă şi talent de binemeritatul autor, în prezent protopop în dieceza de Caransebeş şi fost profesor de teologie înVârşeţ ... şi totuşi abia în una sau două foi am văzut-o anunţată pe scurt că a ieşit de sub tiparul arhidiecezan şi că preţul e de 1f. 10 cr., fără ca să arate publicului că merită preţuirea cea mai călduroasă”[6]. Recenzentul apreciază bogatul „material” al lucrării, „adunat cu talentul de specialitate”, care „va fi de mare folos bărbatului chemat şi rezolvat (sic) de a scrie istoria naţiunii”[7].

Pe vremea aceea se acorda o atenţie specială şi limbii lucrărilor referitoare la Banat şi Transilvania, indiferent de categoria acestora, beletristică sau ştiinţifică. Grozescu apreciază că „limba e corectă, ici colea numai aflăm câteva provincialisme care însă sunt explicate; dar nu-mi place – marturiseşte el – acea purificaţiune prea forţată prin care în loc să ne înfrumuseţăm limba, mai mult o sclintim. Supremaţiune, întrebaţiune, dreptate, minciună şi alte ca aceste cel puţin pe mine mă vatămă la ureche”[8]. Sănătoasa reacţie a poetului Grozescu împotriva curentului latinist în limba literară susţinut de o seamă de învăţaţi transilvăneni, urmaşi ai Şcolii Ardelene, precum era Timotei Cipariu, marchează un moment important în lungul proces al cultivării limbii române. Unii autori, fideli principiilor fonetismului etimologic, scriau lucrări greoaie din punct de vedere lingvistic, ceea ce contribuia în mare măsură ca acestea să devină anacronice încă din momentul apariţiei lor. Din fericire, acea „purificaţiune” prea forţată în Istorioara Bisericească nu este dominantă. Altceva aşternea peste ea un văl de desuetudine, anume, cum  aminteam mai sus, „haina tipografică” chirilică, pe care Grozescu o critică, pe bună dreptate. „Daună mare – izbucneşte el, cu mâhnire – şi nicidecum nu-mi pot explica că, după ce literatura noastră aşa zicând în genere, a primit literele străbune, de ce s-a tipărit acest op frumos cu ruginitele slove şi încă ce slove, să te sperii de ele; nu cred ca să mai fie alte slove mai totonate în toată tipografia metropolitană”[9]. Velia îşi justificase opţiunea pentru slovele chirilice, prin faptul că s-a gândit ca aceasta să fie citită de „cărturarii ţărani şi cea mai mare parte din preoţi cari nu ar putea ceti cu litere”[10], motiv pe care Grozescu îl combate, folosind argumente judicioase. „Însă, aceasta nu e motivare – scrie el – căci domnii cărturari, fie chiar ţărani, dar mai ales partea cea mai mare din preoţi, sunt îndatoraţi ca ei să se acomode după literatură şi să urmeze cu diligenţă pasiunilor de înaintare iar nu literatura să se acomode lor şi să se lege de neştiinţa unuia şi altuia”[11]. Iniţial, Velia se gândea să îşi tipărească lucrarea cu litere latine româneşti, dorinţa aceasta exprimându-şi-o într-o scrisoare din 12 aprilie 1862, către G. Bariţiu, pe care îl roagă să-i caute o tipografie „care ar tipări mai ieftin”[12].

Atunci începuse să îşi caute „prenumeranţi” (cititori, cumpărători, abonaţi), găsirea acestora fiind de lungă durată, ceea ce a dus la întârzierea tipăririi lucrării. Desigur că mulţi dintre prenumeranţi vor fi fost cărturarii ţărani şi cea mai mare parte „dintre preoţi care nu ar putea citi cu litere”, astfel el fiind determinat de obligaţia faţă de aceştia ca să-şi tipărească lucrarea cu slove chirilice, ceea ce nu-l satisfăcea, de altfel, pe autor. Grozescu menţionează că „domnul autor ne spune că după trecerea acestei ediţiuni are de cuget s-o tipărească cu litere”[13]. N-a mai apucat însă să-şi vadă înfăptuit acest deziderat, pentru că, în 4/16 mai 1867, a decedat subit, din motive încă neelucidate, în plină putere de muncă, la vârsta de 51 de ani. Opera sa, adică Istorioara Bisericească…, n-a făcut aşadar epocă (ca să reiterez dezacordul faţă de opinia entuziastului monografist, foarte tânăr[14] pe atunci, I.D. Suciu), dar fără îndoială că a însemnat un moment important în istoriografia românească despre Banat în general şi – aşa cum vom vedea în continuare – despre Evul Mediu al acestuia, în special.

I.D. Suciu consideră că în această lucrare, „pe lângă cele trei concepţii politico-istorice noui ce le aduce (în istoriografia românească din Banat – n.n. T.C.): stabilirea raporturilor româno-sârbeşti; Bănăţenismul şi Dacoromanismul, Velia are interesante observaţii din punct de vedere istoric”[15]. La o seamă din informaţiile istorice privind Banatul din Evul Mediu ne vom referi în continuare. Velia era conştient de individualitatea Banatului, ca provincie – el îl consideră „ţară” – care se diferenţiază de Ardeal, printr-un teritoriu separat, bine delimitat, fizico-geografic, o istorie proprie şi o organizaţie bisericească autonomă, deosebită de cea a Transilvaniei. Teritoriul cuprins de la marginile Transilvaniei până la Dunăre şi de la Mureş şi Criş până la Severin şi Vidin este numit de N.T. Velia „Ţara Românilor Bănăţeni” sau „Ţara Banatică”[16]. Vasile Maniu, în a sa Dizertaţiune istorico-critică şi literară tractând despre originea românilor din Dacia Traiană (Timişoara, 1857) – folosită de Velia –, a intitulat un capitol Istoria Românilor Banatici, formulare care l-a influenţat pe Velia. Maniu, în acel capitol, s-a ocupat în mod special de situaţia celor opt districte româneşti privilegiate, până la căderea acestora sub turci, ceea ce l-a convins pe Velia de însemnătatea lor pentru definirea specificului bănăţean. „Iar în cealaltă parte a ţării [Banatului] – scrie N.T. Velia – toată împărţindu-se în cunoscutele opt districte, s-a dat cu privilegii locuitorilor de acolo români, cari şi de aci înainte cu cosângenii şi compatrioţii săi din mărginaşele districte ce se întindeau până la Mureş, Tisa şi Dunăre, se considerau între sine de fraţi şi de fii ai acestei patrii, numindu-se comitele acestor din urmă nu numai «Comite al Temişului» ci şi «Comite al Românilor Bănăţeni» (...), după ce neci nu era între toţi Românii Banatului Temişan decât numai acea unică desclinire că Românii din priviligiatele districte erau oameni liberi în puterea privilegiilor, iară fraţii lor din vecinele districte erau oameni de soarta celorlalţi locuitori ai Ungariei”[17]. La fel ca Andrei Mocioni, în memoriul[18] său din 1860, referitor la autonomia Banatului, şi Velia susţinea că acest ţinut a fost considerat de regii Ungariei ca provincie autonomă. Astfel că „demnitatea comiţilor Ţării Banatului se socotea în aceeaşi categorie cu a ducilor Transilvaniei, iară ţara lor, deşi supusă de a doua oară prin regele Ştefan I, totuşi se consideră mult timp ca o provincie specială sub comiţii săi proprii, pe care istoria de la Cianad (Sunad – n.n. T.C.) încolo nu ni-i înseamnă într-o serie neîntreruptă”[19]. Autorul nostru susţine că districtele privilegiate aveau o situaţie autonomă faţă de Ungaria, iar până la anul 1537 nu erau formal încorporate nici Transilvaniei. Erau organizate, din punct de vedere administrativ, în judeţe comunale şi cercuale, conduse de chinezi şi obărchinezi, care erau subordonaţi comiţilor sau prefecţilor districtuali. „Comiţii sau prefecţii Timişului – scrie Velia – erau totodată supremi comandanţi ostăşeşti, fără altă influenţă asupra privilegiatelor districte româneşti decât numai cea de conducător a armatei acestora în operaţiuni răzbelnice”[20]. Supraevaluând continuu gradul de „autonomie” al celor opt districte privilegiate (Lugoj, Caransebeş, Mehadia, Almăj, Caraşova, Bârzava, Comiat şi Ilidia), Velia scrie – cam confuz – că acestea, „de când au devenit îmbinate cu Transilvania şi de când  s-au împreunat ele între sine sub numele de Banat al Lugojului şi al Caransebeşului, aveau în Lugoj universitatea lor, vasăzică un guvern central, în persoana supremului prefect, prin care ele împreună cu prefecţii săi au stat dar numai cu numele sub scutul Turcilor şi sub puterea Principilor Transilvaniei”[21].

După eliberarea de sub ocupaţia turcescă, autorităţile austriece au ţinut seama, în organizarea politico-teritorială a Banatului, de vechea împărţire a lui, în timpul regatului maghiar, astfel că au reluat formal, districtele bineînţeles, în viziunea administrativă a Curţii de la Viena. Noua organizare politico-teritorială a Banatului din timpul trecerii lui la perioada modernă, este prezentată, astfel, de Velia: „După mântuirea Banatului de Turci, districtele româneşti, acum desbinate de Transilvania, împreună cu celelalte părţi ale ţării, Timiş-Torontal şi confiniile, prin supremul prefect ostăşesc provincial de atunci, generalul Claudiu Merţi, sub influenţa principelui Francisc Eugen de Savoia, se împreunară toate sub vechiul nume de «Banatul Temişan» (...). Ţara toată s-o împărţit în 12 districte bănăţene: Temişoara, Ceanad, Lugoj, Făget, Lipova, Panciova, Noua Palanca, Orşova-Mehadia, Almaş şi Caransebeş şi în trei districte servinane: Cluici, Craina şi Grivina; fiecare district a căpătat câte un prefect şi subprefect care erau subordonaţi supremului prefect reşezător în Temişoara, capitala Provinciei, iară supremul prefect a fost supus în cele milităreşti împărătescului Consiliu de Războiu şi în cele camerale, Camerei Aulice Superioare”[22].

Mare parte din Istorioară Bisericească… se constituie într-o polemică argumentată, directă sau în subtext, cu istoricii sârbi care susţineau, nefondat, întâietatea sârbilor (faţă de români) în stabilirea lor în Banat. Înainte de prezentarea realităţilor istorice din Evul Mediu când ei au emigrat în Banat, Velia se revoltă – şi ca adept întârziat al şcolii latiniste – împotriva acelor „domni” care „vor a susţine cum că Românii de astăzi nu sunt descendenţii acelor coloni (romani) fără numai un fel de alte soiuri veniţi mai târziu în ţările unde ei se află astăzi: vasăzică acei domni deneagă Românilor originea latino-romană”[23]. Aceştia, neţinând seama de adevărul istoric, negau creştinarea românilor în primele patru veacuri ale creştinismului, existenţa populaţiei autohtone în Banat, în timpul venirii ungurilor aici, faptul că românii aveau atunci o viaţă economică de luat în seamă, fiind – scrie Velia – „moşneni, proprietari şi militari potenţi”[24]. Ca replică la pretenţiile unor istorici şi oameni politici sârbi de a face din Banat un teritoriu sârbesc, N.T. Velia arată că sârbii au venit aici în calitate de colonişti, emigrarea lor fiind provocată de ocuparea de către turci a teritoriilor sud-dunărene, iar despoţii lor din Austria, în perioada cuprinsă între anii 1460-1688, aveau putere numai asupra Sirmiului şi a Bacicăi, nu şi asupra Banatului. Referindu-se la istoricii sârbi care susţineau că românii au emigrat în Banat, de groaza turcilor şi a tătarilor, abia după căderea Imperiului de Răsărit, Velia izbucneşte vituperant: „Mai vreţi istorie? Aşadară românii au venit în Banat din Împărăţia grecească au de unde? După anul 1453. Aceasta e mai mult decât o ironie de cele mai grosolane. Sau poate autorul acestui manuscript a fost vreun om preocupat ştie Dumnezeu cum, ori vreun idiot, însă, altmintrelea om bun şi drept, fără intenţiune rea”[25], subliniază el maliţios. În istoriografia sârbească exista o contradicţie de fond, în sensul că în lucrările de istorie mai vechi era relatată relativ obiectiv venirea sârbilor în sudul Dunării, pe când în scrierile mai noi despre Banat, aceste aspecte erau prezentate tendenţios. „Pentru timpurile mai vechi avem date chiar sârbeşti – susţine N.T. Velia – după cari se vede apriat că Banatul Temişan nu a fost sub domnire sârbească, nici în veacul al VI-lea când au venit Sârbii mai întâiu în Europa, căci ei au cuprins atuncia vechiul Iliric (provinciile de astăzi: Serbia, Bosnia, Herţegovina, Muntele Negru, Boco di Cataro, Dalmaţia, Croaţia şi Slavonia); nici cât au stat sârbii împărţiţi în jupanate sau comitate sau sub domnirea împărăţiei romano-greceşti de la veacul VII-XII; nici de aci încolo sub regii, împăraţii, chinezii sau principii şi sub despoţii lor până la căderea Serbiei în anul 1389”[26]. Dată fiind o asemenea realitate istorică, Velia le solicita istoricilor în cauză să „arate privilegiul care ar da Sârbilor dreptul de pretenţiune asupra cutăruia teritoriu din Banatul Temişan”[27]. Mai mult chiar, şi dincolo de delimitarea geografică, naturală, a Banatului, anume în sudul Dunării, în zona Negotinului, „viază (dinaintea venirii sârbilor) şi până astăzi Românii în cele trei districte mai mult româneşti: Cluici, Craina şi Grivina, cari pre un timp până la 1739 s-au ţinut de dieceza Română a Caransebeşului şi cari poate că în timpurile vechi vor fi fost în oarecare mai strânsă legătură de comuniune bisericească poate şi politică cu fraţii săi consângeni şi vecini din ambele Banate”[28].

Velia are o largă viziune a românismului, atât a celui din Evul Mediu, cât şi a celui din vremea sa. Urmele unor comunităţi româneşti din Evul Mediu în teritorii ale popoarelor slave, din spaţiul central sud-est-european în care s-au aşezat acestea, se găsesc în denumirile toponimice şi Nicolae Tincu-Velia exemplifică menţionând Muntele „Romania” localizat între Bosnia şi Herţegovina, munţii „Vlasici (Românuţ)” şi „Durmitor” din Bosnia, ruinele „Troian” de pe culmea „Terului”, tot din Bosnia, apoi lângă Morava răsăriteană, în districtul Cruşevaţ, semnalează existenţa ruinelor „Corvingrad” (cetatea lui Corvin). Între râurile Ibru şi Lim, din ţinutul Sieniţei dăinuia un chinezat care se numea Stara-Valahia (România Veche), în Slavonia era „România Mică” sau „Morlachia”, având centrul administrativ Posega, care înainte avea numele „Reatina” sau „Rovenata” şi mai târziu “Romana Valeriană “ori Blasiana. E convins că şi sârbii pot prezenta numeroase „numiri slavice ale unor ape, munţi şi văi din Temişiana, prin care vor să adeverească” faptul că ei sunt „în această ţară mai bătrâni ca românii”[29]. Într-o asemenea situaţie, Velia zice că „le spunem că atari numiri se trag din comunitatea ce o aveam odată românii cu bulgarii”[30]. Apoi, convins că dispune de argumente puternice, prin dovezile toponimice care invedereau vechea prezenţă a românilor în locurile sârbeşti, el se lasă în voia unei întrebări retorice: „Dar, apoi, întrebăm şi noi pe sârbi: de unde sunt rămăşiţele romane în Serbia, cele aci mai sus atinse care se ţân de ţeară, munţi şi de ruine, de fortăreţe, apoi şi locurile acestea, oraşele Valeva, într-o vale şi Negotin; satele: Bucur, Batuşa, Ţarina, Şerbani, Suceni, Lucite, June, oraşele Ursuli, Vlaşca, Vlaski, Cumani, Mariam, La-Ole, Giurgiu şi altele multe. Aceste sate – specifică Velia – le aflăm la dr. Vuk Ştefanovici Caragici în «Daniţa», tipărită la Viena‚ în 1827, p. 4, 51, 56, 57, 18, 73, 91, 92 şi «Serbski rocinic» s.h.v. 4”[31].

Acea masivă românitate din sudul Dunării („românii din Serbia fac astăzi la 100.000 de suflete” – precizează N.T. Velia) îl determină pe autorul Istorioarei Bisericeşti să considere că din rândurile acesteia provenea Ahtum: „Dintr-acolo, de către Vidin (în Bulgaria), ne spune istoria, a venit domnitorul Banatului Temişan, Optum, adecă dintre români, căci se ştie că Bulgaria, în acea parte de către Dunăre a fost şi este şi până astăzi împovărată mai numai cu români”[32]. Acolo, în sudul Dunării – atrage atenţia Velia – există „o altă Românie”. Ştia el bine că, în afară de Principatele române, pe atunci unite, „o altă Românie” era fiecare ţinut „împovărat de români”: Banatul Temişan, Transilvania, Bucovina şi Basarabia. De aceea, în Istorioara Bisericească, el se apleacă stăruitor cu mult interes şi asupra diecezii din Bucovina şi ierarhiei româneşti greco-răsăritene în „Principatelor Româneşti Unite şi în Basarabia”[33].

I.D. Suciu afirmă că „din punct de vedere a metodei de lucru, Velia face trecerea de la cronicari la istoricii critici de mai târziu; el dă o importanţă deosebită tradiţiei şi argumentelor minţii sănătoase”[34]. Aserţiunea aceasta nu rezistă, pentru că, pe de o parte monografistul lui Velia confundă „metoda de lucru” (care, oricum nu este similară cu aceea a cronicarilor) cu gândirea istorică[35]. Ca gândire istorică – deci ca viziune istoriografică – Velia nu poate fi legat deloc de cronistica românească (nici atât cât Nicolae Stoica de Haţeg), ci de mişcarea culturală de tranziţie de la luminism la romantism. Ca adept întârziat al Şcolii Ardelene, el era un susţinător al romanităţii românilor, al continuităţii lor neîntrerupte în Dacia Traiană şi al unităţii neamului românesc de pretutindeni[36]. Dar, spre deosebire de Şcoala Ardeleană, care era interesată doar de documentul istoric, Velia, asemeni romanticilor, influenţaţi de opera lui Herder, acorda atenţie şi tradiţiei populare, ca sursă documentară pentru istoric. El mărturiseşte că „istoria bisericii românilor, încât o avem până acum tipărită şi peste tot luând-o, e încă mancă, nedeplinită, iar căutând la Banatul Timişan mai că putem zice mută. De aci ne simţim nevoiţi din lipsă de documnete autentice[37] a ne folosi şi cu ceea ce ne dă tradiţiunea. E adevărat că prima autoritate sunt operele istorice, că după acestea locul cel mai însemnat îl ocupă monumentele şi documentele singuratice; iar după acestea toate, neîndoit urmează tradiţiunea, care şi ea merită a fi considerată verbală, păstrată prin străplântare din veac în veac”. Este cert că interesul pentru tradiţia populară ca izvor istoric i-a fost stârnit de cele scrise de Nicolae Bălcescu în „Magazin istoric pentru Dacia”, publicaţie la care autorul Istorioarei Bisericeşti... era abonat[38]. În acest periodic, Bălcescu susţine că „poeziile şi tradiţiunile populare” trebuie să fie socotite printre izvoarele istoriografice: „Oamenii întâiu cântă pe urmă scriu. Cei dintâi istorici au fost poeţii. Poeziile populare sunt un mare izvor istoric. Într-însele aflăm nu numai fapte generale, dar ele intră şi în viaţa privată, ne zugrăvesc obiceiurile şi ne arată ideile şi simţămintele veacului”[39]. Cât de mult preţuia Velia creaţia populară reiese din cuvintele laudative pe care le-a scris despre eruditul folclorist Vuk Karagici, marele romantic sârb, admirator al creaţiei populare româneşti[40]. „Dânsul şi-a pus însuşi problema vieţii a se coborî în puţurile inimei poporului spre a scoate de acolo la lumină odoare cari sunt mai preţioase ca aurul şi piatra nestemată”[41] – scrie Velia, într-o formulare specifică spiritului romantic.

Cam pe tot parcursul secolului al XIX-lea a persistat această opinie de sorginte romantică a însemnătăţii istorice a creaţiei orale, îndeosebi a eposului popular. Mai mult chiar, o seamă de culegători de folclor „coregeau” din plin baladele, colindele laice şi legendele,     „mitologizându-le” şi „istoricizându-le” după bunul lor plac, spre a ne aminti de trecutul nostru daco-roman sau de cel eroic medieval. Unii dintre folcloriştii respectivi, sub vaga şi încăpătoarea sintagmă „texte coresé”, publicau creaţii contrafăcute în întregime. În acest context folclorizant, era foarte binevenită luarea-aminte din prezentarea Istorioarei bisericeşti în „Albina”, din partea lui Iulian Grozescu. El arată că Velia, „vorbind despre cetatea Cheva şi acolo e la locul său acea descriere către care se mai adaugă şi un cântec frumos, făcut de popor, despre acea întâmplare memorabilă. Despre care cântec însă fie-mi iertat a mă îndoi că l-ar fi făcut poporul, ci eu cuget că d-l autor îl va fi primit de la cutare cărturar prea binevoitor”[42]. Grozescu a intuit bine că „balada” din Istorioara bisericească... nu era autentică. Aceasta pentru că în memoria colectivă faptele istorice nu-şi păstrează veridicitatea mai mult de două sute de ani, ba ele sunt integrate în naraţiuni imaginare chiar şi mai devreme de două secole, printr-o transfigurare a conţinutului şi, astfel, ele se „dezistoricizează”[43]. În folcloristica românească, abia în a doua jumătate a secolului XX, s-a pus în lumină acest adevăr, de către Ovidiu Bîrlea[44], acesta pornind de la aserţiunile etnologice ale lui A. Van Gennep.[45] Istoricul folcloristicii româneşti – în studiul despre legendă – scrie: „A. Van Gennep a arătat că durata memoriei populare e relativ scurtă, de 5-6 generaţii, deci de aproximativ 150-250 de ani. După această dată, abia în chip excepţional şi de obicei prin ajutorul anumitor factori mai dăinuie amintirea faptului întâmplat, păstrând miezul după care mai poate fi recunoscut”[46], cum e cazul persistenţei în memoria colectivă a unor „trimiteri” la împăratul Traian (sub forma Troian)[47].

Dar preponderent este apelul lui Velia la sursele scrise documentare, nu la tradiţia populară. Fiind cunoscător al limbii sârbe el foloseşte Istoria poporului sârbesc de Daniil Medacovici, tipărită în anul 1852, şi Viaţa din trecut a poporului sârb a lui Alexandru Stoiacicovici, precum altele mai puţin importante, Velia reţinându-le adevărurile istorice, dar şi luând o drastică atitudine polemică împotriva revoltătoarelor aserţiuni privind drepturile reclamate de istoricii şi politicienii sârbi asupra Banatului şi a vieţii bisericeşti a românilor de aici. Sunt citate lucrări din istoriografia maghiară: Cronica Notarului Anonim, Acta Sancti Gerhardi, apoi Chronica Hungarorum de Thuroczy, Annales Hunnorum, Aavarorum et Hungarorum de Pray, Imago antiquae Hungariae de Timon etc. Din autori germani citează Geschichte der Moldau und Valachey de J. Ch. Engel, Scriptores rerum Hungaricarum de Schwandtner, Das alte und neue Deutsche Dacia de Tröster, Initia religionis Christianis inter Hungaros ecclesiae orientalis. Adserta, eademque a dubiis et fabulosis narrationibus repurgata de Swartz, Osterreichische Monarchie de V.H. Ungewiter ş.a. Din istoriografia românească sunt folosite lucrările lui Gheorghe Şincai (Hronica românilor şi a mai multor neamuri, Iaşi, 1854), Samuil Micu (Istoria bisericească a episcopiei româneşti din Ardeal, publicată parţial în „Calendarul de la Buda”, 1806; fragmente din Historia Daco-Romanorum sive Valachorum, apărute în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 1862, nr. 11-12 şi 29-30), Petru Maior (Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812 şi Istoria besericii românilor atât a celor dincoace precum şi a celor dincolo de Dunăre, Buda,1813), cei trei istoriografi ai Banatului – F. Griselini, A.T. Laurian şi Vasile Maniu, apoi T. Cipariu (Crestomaţia), Alexandru Geanoglu Lesviodox (Istorie bisericească pe scurt cuprinzătoare de cele mai vrednice de ştiut întâmplări a Sfintei Biserici răsăritene, Bucureşti, 1845) şi A. Şaguna (Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeierea ei, până în zilele noastre, Sibiu, 1860).

Nicolae Tincu Velia era convins că Istorioara... sa „cu unele înfăţişări nouă aruncă ceva lumină asupra trecutului şi prezentului bisericei româneşti şi mai cu distincţiune [asupra] aceluia din Banatul Timişian”[48]. S-a străduit să-şi împlinescă acest deziderat, prezentând creştinarea românilor „în timpul romanilor şi goţilor”[49], susţinând că suntem cel mai vechi popor creştin faţă de popoarele învecinate şi că am avut o mitropolie încă de la începutul secolului al IV-lea[50]. Apoi prezintă în mod cronologic o istorie a neamului românesc între 800 şi 1494[51] (care nu mai rezistă astăzi din punct de vedere ştiinţific). Dedică două capitole originii patriarhatului la sârbi („Schiţe din viaţa patriarhatului Ipechian”) şi „emigrărilor coloniilor sârbeşti în Austria” (aici oprindu-se, mai pe larg, asupra teritoriului patriarhatului sârbesc şi a privilegiilor primite de la austrieci). Doreşte să fie cât mai elocvent, înfăţişând trecutul diecezelor greco-ortodoxe din Austro-Ungaria, al vechii mitropolii greco-ortodoxe din Alba-Iulia – care, după Velia, a existat înainte de 1600 – şi modul în care au reuşit sârbii să acapareze aceste dieceze[52]. În completarea istoriei religioase a Banatului, urmează prezentarea mănăstirilor româneşti din Banat, ceea ce înseamnă o noutate absolută în istoriografia românească[53]. După cum aminteam mai sus, în partea a doua a Istorioarei Bisericeşti..., Velia se ocupă de „drepturile românilor din Banatul Temişan asupra districtelor Lugoj, Căvăran-Sebeş, Meadia (Mehadia – n.n. T.C.), Almaş (Almaj – n.n. T.C.), Bersava (Bârzava – n.n. T.C.) şi Iladia (Ilidia – n.n. T.C.), în opoziţie cu pretenţiile coloniştilor sârbi „din această ţară”[54]. În această secvenţă, demonstraţia autorului depăşeşte suportul documentar ştiinţific, devenind tendenţioasă şi pregătind astfel cadrul mohorât al ultimei părţi a lucrării, consacrată perioadei contemporane, în care sunt evidenţiate pătimirile românilor sub ierarhia sârbească şi lupta lor pentru ca aceasta să fie înlăturată[55].

Concepţia iluministă-romantică despre rolul istoriei în societate este destinată să contribuie la mobilizarea românilor „spre conlucrarea la un viitor mai ferice”. În acest sens, naiva mărturisire (pe care o redăm mai jos) a autorului este de-a dreptul tulburătoare, dezvăluind un suflet sensibil, împovărat de o lungă experienţă politică, soldată cu câştigarea libertăţii ierarhice a românilor bănăţeni, şi deschis în continuare scopului emancipării naţionale: „Noi sperăm că această Istorioară – ori mai drept tragedie bisericescă rapsodică –, care e o icoană vie a suferinţelor noastre şi ale cărei pagini sunt înmuiate de lacrimi, va folosi cetitorilor noştri atât români cât şi străini. Românii desmorţiţi se vor căi de nepăsarea care o au arătat în decursul veacurilor, se vor sătura de lungile suferinţe şi binecuvântând mâna care a şters apăsarea lor, binecuvântând pe conducătorii şi luminătorii lor, se vor deştepta şi îndemna spre conlucrarea la un viitor mai ferice. Străinii cari defaimă pe poporul român şi biserica lui şi se scăndălesc de cultura lui, văzând trecutul cel vitreg al românului, unde acesta era mărginit la o viaţă asemenea animalelor: a purta jugul, a trage, a lucra numai pentru interesele streine; văzând că pentru român statul era ţarc, o îngrăditură ca să nu fugă, iar nu o societate românească în care şi el să se cultive şi să se fericească, văzând cu o vorbă că românul mai până ieri, alaltăieri şi politiceşte şi bisericeşte era apăsat şi împilat îşi vor îndrepta opiniile lor cele strâmbe şi ne vor compătimi. Iar cei cari au fost cauza apăsării şi nefericirii românilor se vor ruşina de barbaria lor şi dacă nu s-a stins în pieptul lor tot simţământul de umanitate vor căuta să îndrepte faptele sale neomeneşti chiar spre interesul lor propriu”[56]. Aşa cum se vede în acest citat, autorul îşi exprimă „sufletul cald şi plin de patriotism”, care se manifestă constant în fiecare pagină a Istorioarei..., astfel că „vibraţia dragostei de neam ce pulsează-n lucrare” rămâne „neegalată de nici unul dintre istoriografii bănăţeni de mai târziu”, iar aceasta, împreună cu „concepţia lui politică nouă” i-a dat forţa de a putea fi până în 1918, „un îndreptar al ideilor conducătoare ale românilor bănăţeni”. Este ceea ce susţine, patetic, la rându-i, I.D. Suciu, în monografia dedicată lui Velia. Este discutabilă, cum spuneam, părerea că lucrarea aceasta s-a putut impune ca un „îndreptar” pentru ştiutorii de carte, îndeosebi după introducerea literelor latine în învăţământul din Banat, dat fiind faptul semnalat de Iulian Grozescu, încă de la apariţia Istorioarei, anume că aceasta a fost tipărită cu „ruginitele” slove chirilice, „şi încă ce slove, să te sperii de ele!”[57]. Într-adevăr, învingerea acestui impediment pentru lectură abia dacă va fi fost săvârşită doar de istoricii bănăţeni din secolul al XIX-lea şi de la începutul veacului următor, cum au fost Vincenţiu Babeş, Patriciu Drăgălina, George Popoviciu, Andrei Ghidiu şi Iosif Bălan, buni cunoscători ai slovei chirilice.

Însă o datorie care a rămas neîndeplinită până în ziua de azi faţă de Istorioara... lui Velia este aceea de a fi supusă unei analize critice. Această analiză n-a fost făcută nici măcar în teza de doctorat a lui I.D. Suciu care, sub puternica impresie lăsată asupra lui de personalitatea lui Nicolae Tincu-Velia, şi-a axat lucrarea pe relevarea vastei activităţi politice, culturale, teologice şi pedagogice a acestuia. Istorioarei... i-a dedicat doar câteva pagini admirative[58], în care voia să dovedească faptul că, „pe lângă cele trei concepţii politico-istorice noi ce le aduce: stabilirea raporturilor româno-sârbeşti, bănăţenismul şi daco-românismul, Velia are interesante observaţii din punct de vedere istoric”[59]. I.D. Suciu a deschis doar calea pentru o înţelegere realistă a „observaţiilor istorice” făcute de Velia, din perspectiva formaţiei sale intelectuale, a gândirii sale istorice şi a frământatei ideologii a epocii sale. Teza lui de doctorat ar fi avut desigur mult de câştigat dacă, între altele, ar fi evidenţiat acele consecinţe din Istorioara... lui Nicolae Tincu Velia datorate retro-proiecţiei unei gândiri istorice a vremii sale, aplicate adeseori inadecvat Evului Mediu din Banat.


 

 


 

[1]  Pe spatele copertei interioare a lucrării Nicolae Tincu Velia (1816-1867). Viaţa şi  opera lui de I. D. Suciu, Şef de lucrări la Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti, este menţiunea: „Teză de doctorat la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, specialitatea Istoria Românilor, susţinută în 16 Iunie 1943 în faţa următoarei comisiuni:

        1. D-l  George Brătianu, decan, preşedinte

        2. D-l  Constantin C. Giurescu, prim-referent

        3. D-l  Victor  Papacostea, al doilea referent

        4. D-l  P. Cancel, membru

        5. D-l  I.D. Ştefănescu, membru  

[2] Nicolae Tincu Velia, Istorioară bisericească, p.313.

[3] Ibidem.

[4] I. D. Suciu, op.cit., p. 133.

[5] Ibidem, p. 55.

[6] „Albina”, nr. 26, din 1866, apud I.D. Suciu, op.cit., p. 53.

[7] I. D. Suciu, op.cit., p. 54.

[8] Ibidem.

 

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 137.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p. 54.

[14] Istoricul I.D. Suciu, în 1943, când şi-a susţinut teza de doctorat, avea vârsta de 26 de ani.

[15] I.D. Suciu, op. cit., p. 137.

[16] Nicolae Tincu-Velia, Istorioară Bisericească…, p. 71, 100, 155, 197, 237, 241.

[17] Ibidem, p. 136-137.

[18] Memoriu înaintat Curţii din Viena în 21 august 1860, prin care Andrei Mocioni, Andrei Şaguna şi Petrino cereau restaurarea vechii mitropolii pentru românii din diecezele Ardealului, Aradului, Timişorii şi Vârşeţului.

[19] Nicolae Tincu-Velia, op.cit., p. 223-224.

[20] Ibidem, p. 265.

[21] Ibidem, p. 264.

[22] Ibidem, p. 264-265.

[23] Ibidem, p. 207.

[24] Ibidem, p. 232.

[25] Ibidem, p. 133.

[26] Ibidem, p. 284.

[27] Ibidem, p. 281.

[28] Ibidem, p. 239.

[29] Ibidem, p. 223.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, p. 234.

[32] Ibidem, p. 239.

[33] Ibidem, p. 2.

[34] I. D. Suciu, op.cit., p. 138.

[35] Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Cluj, 1970.

[36] Enciclopedia istoriografiei româneşti (Coordonator ştiinţific: prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu. Autori: Adolf Armbruster; Dan Berindei, Nicolae Bocşan, Ioan Chiper, Eugen Comşa, Florin Constantiniu, Vasile Curticăpeanu, Ludovic Demeny, Nicolae Edroiu, Titu Georgescu, Damaschin Mioc, Georgeta Penelea, Constantin Preda, Nicolae Stoicescu, Ştefan Ştefănescu, Pompiliu Teodor, Traian Udrea), Bucureşti, 1978, p. 326.

[37] Prima lucrare de istorie bisericească a fost scrisă de  Samuil Micu, aceasta fiind intitulată Istoria bisericească  a Episcopiei româneşti din Ardeal, publicată, doar o mică parte, în „Calendarul de la Buda”, în 1806 (supliment). La Bucureşti, în 1845, a fost publicată Istorie bisericească pe scurt cuprinzătoare de cele mai vrednice de ştiut întâmplări a Sfintei Biserici răsăritene de Alexandru Geanoglu-Lesviodox; era volumul IV din întinsa lucrare Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor. Cea dintâi istorie bisericească tipărită la noi este ampla lucrare de 392 pagini, a lui Petru Maior, apărută la Buda, în 1813, cu titlul: Istoria bisericii românilor atât a celor dincoace precum şi a celor dincolo de Dunăre. În anul 1850, apăruse la Viena scrierea lui August Treboniu Laurian, Documente istorice despre starea politică şi religioasă a românilor din Transilvania şi în fine, în anul 1860 a apărut la Sibiu manualul lui Andrei Şaguna, în două volume, intitulat Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeierea ei, până în zilele noastre.

[38] I. D. Suciu, op.cit., p. 123.

[39] Nicolae Bălcescu, Cuvânt preliminar despre izvoarele istoriei Românilor, în „Magazinul istoric pentru Dacia” tom I, Bucureşti, 1845, p. 3.

[40] Radu Flora, Vuk şi românii, Novi Sad, 1988.

[41] Nicolae Tincu-Velia, Istorioară bisericească, p. 284.

[42] Iulian Grozescu, Istorioară Bisericească Politico-Naţională, de Nicolae Tincu-Velia, în „Albina”, nr. 23, Viena, 1866, apud I.D. Suciu, op.cit., p. 54.

[43] Alexandru Madgearu, Românii în opera notarului anonim, Cluj-Napoca, 2001, p. 29.

[44] În diferite studii precum şi în lucrarea de sinteză Folclorul românesc, vol I, Editura Minerva, 1981.

[45] La formation des légendes, Paris, 1917, p. 161-162, 166-169. Alexandru Madgearu consideră că „lucrarea de referinţă asupra tradiţiei orale este cea a lui Jan Vansina, Oral Tradition A Study in Historical Methodology, London, 1965”, în op.cit., p.29.

[46] Ovidiu Bîrlea, op.cit., p. 130.

[47] Ibidem, p.131.

[48] Nicolae Tincu-Velia, op.cit., p. XIX.

[49] Ibidem, p. 5.

[50] Ibidem, p.11-35.

[51] Ibidem, p. 36-62.

[52] Ibidem, p. 63-95.

[53] Ibidem, p. 178-213.

[54]Ibidem, p. 214-278.

[55] Ibidem, p. 279-323.

[56] Ibidem, p. XIX.

[57] Iulian Grozescu, op. cit., p. 142.

[58] Ibidem, p.133-142; la conţinutul lucrării şi la câteva caracteristici ale acesteia se referă în paginile 137-142, din care una cuprinde o extinsă notă la subsol, cu cuprinsul  Temişianei ... de A.T. Laurian, după care urmează o pagină cu fotografia copertei Istorioarei....

[59] Ibidem, p. 137.

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com