Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri


Asigurarea de sanatate in Germania, necesara si sigura!
Tratamentul nu constă numai în remedierea sechelelor ci, în combinaţie cu metode traditionale si moderne din domeniul fizioterapiei, chiropatiei,naturologiei,medicina quantică,etc. permite să se acţioneaze cu precizie, încercându-se în primul rând să se înlăture „rădăcinile răului iniţial”, care stau la baza/originea problemei, nu să se efectueze doar un tratament simptomatic. Scopul nu este doar calmarea durerilor, ci combaterea cauzei care provoacă durerea, înlăturarea ei definitivă.

 

 

Asigurare de sanatate in Germania, ghid practic pentru cetatenii romani, de la locuinta, servici, sanatate, ieftin, eficient, medic, sanatate, limba romana

 

Nicolae Titulescu a fost otrăvit!

Polidor Sommer (politolog)

 

Nu credem că amiciţia dintre Titulescu şi Litvinov a fost totală. Dacă ar fi să ne luăm după definiţia prieteniei (1), Litvinov a fost o persoană de care Titulescu se simţea ataşat printr-o afecţiune bazată pe stimă reciprocă, pe idei sau principii comune, dar, în opinia noastră, nu şi pe încredere. Atât contextul intern din ţările pe care le reprezentau cei doi, cât, mai ales, contextul european făcea aproape imposibilă încrederea totală. Între Titulescu şi Litvinov există asemănări, dar şi deosebiri din punctul de vedere al personalităţii. Amândoi au manifestat deschidere şi inovaţie în abordarea relaţiilor diplomatice internaţionale, dar numai într-o perioadă când se putea acest lucru, iar continentul european încă nu intrase în „febra” hitleristă. Deşi sunt comentatori care afirmă că Litvinov a fost un critic al politicii duse de Stalin în anii interbelici, dar şi postbelici (curios!), Marea Epurare din 1936-37 nu l-a afectat pe ministrul de externe sovietic, în condiţiile în care în 1939, anul demiterii sale, mulţi „genevişti” au primit „bilet” de Siberia din partea Tătucului. În 1936 Litvinov încă îşi mai putea desfăşura activitatea de politică externă, în timp ce Titulescu era „debarcat” de la cârma Externelor de o „coaliţie monstruoasă” de factură „balcanică”.  Care-a fost, însă, până aici, traseul celor doi? Iată un moment, credem noi, semnificativ. În 1918, la Paris, Nicolae Titulescu înfiinţează, alături de intelectuali şi oameni politici precum Traian Vuia, Octavian Goga (ulterior acesta l-a criticat dur pentru apropierea de Litvinov), Take Ionescu sau Constantin Mille, Comitetul Naţional Român, pentru a sensibiliza opinia publică din străinătate în problema dreptului românilor la unitate naţională, important fiind şi faptul că acest comitet era recunoscut de puterile occidentale ca organ de reprezentare a poporului român. În acelaşi an, 1918, pe Litvinov, numit de însuşi Lenin (poate de-aici un posibil respect pe care-l avea Stalin pentru ministrul  externelor de mai târziu) ca reprezentant al sovieticilor în Anglia, îl găsim arestat de guvernul britanic şi ţinut ostatic pentru a fi schimbat cu un diplomat englez arestat de bolşevici, Robert Lockart.

 

Peste un deceniu va începe, însă, perioada marilor avataruri în hăţişurile diplomaţiei. Cât despre realizări, timpul  ne-a   arătat   că   multe   dintre   acestea  au stat  sub  semnul  utopiei. Un exemplu  elocvent este Pactul Kellog-Briand. Litvinov iniţiază şi el o astfel de înţelegere pentru răsărit între URSS, Estonia, Lituania, România şi Polonia, prin care statele semnatare se angajau, pentru rezolvarea unor diferende, să nu folosească forţa armată. Şi, pentru că ruşii au considerat de-a lungul istoriei lor că, în parteneriate egale, ei sunt mai egali decât ceilalţi, vizavi de cele patru ţări amintite mai sus nici nu prea au folosit armele atunci când au uzat de ultimatumuri, bunele intenţii ale lui Litvinov din 1929 devenind amintiri. În 1939, la scurt timp după ce Hitler invadase teritoriul polonez, Uniunea Sovietică n-a stat pe gânduri pentru concretizarea propriei politici revizioniste: până în vara anului 1940 îşi va însuşi  partea de est a Poloniei, unele teritorii finlandeze, statele baltice şi,  nu  în ultimul rând, partea de est şi  nord-est a României, adică Basarabia şi Bucovina de nord. (2) Vremurile noi au cerut oameni noi. Din păcate, nobleţea diplomatică a fost înlocuită cu prostia şi brutalitatea („Molotov” seamănă, la diferenţă de o literă, cu cuvântul „Molotok // Ciocan”, iar Ribbentropp era renumit pentru gafele sale monumentale, mai ales în Anglia.  Oricum,  nu  îl vedem pe Litvinov spunându-le americanilor pe un ton dur să-şi vadă de treaba lor şi să nu se amestece în conflictul finlandezo-sovietic. De  fapt, Stalin a aşteptat un moment prielnic pentru a-şi înlocui ministrul de externe, care  n-a crezut niciodată în intenţiile „neagresive” ale lui Hitler, criticând un posibil pact de neagresiune germano-sovietic. Căzut în dizgraţie, apoi reabilitat în 1941, Litvinov este trimis ambasador în  S.U.A. Lui Stalin îi era, probabil, teamă şi de faptul că naziştii n-ar fi vrut să semneze un asemenea document cu un ministru evreu. Despre originile asiatice ale lui Litvinov şi Titulescu s-a vorbit destul de puţin, fiind o problemă delicată. Marele poet Lucian Blaga remarcase la diplomatul român (?...) că avea o „faţă de  asiat fără vârstă”, iar  Maxim  Litvinov  s-a născut Meir Henoch Mojszewicz Wallach-Finkelstein. Poate fi şocant ce vom spune acum, dar puţini au luat în considerare la biografia lui Ceauşescu naşterea lui în Tătărăi, un sat de tătari în Oltenia, Titulescu fiind tot oltean. Amândoi cu certe rădăcini de sânge asiatic. Ştim bine că asiaticii dispun, prin structura lor genetică, de o a doua inteligenţă, pe care noi o numim speculativă. Depinde, însă, către ce este canalizată. Observaţi cu ce uşurinţă învaţă asiaticii, în special evreii, limbi străine. Titulescu şi Litvinov, datorită educaţiei alese, au folosit limbile străine în scopuri benefice (să fie întâmplătoare trimiterea lui Litvinov în calitate de reprezentant al intereselor sovietice în două ţări având ca limbă de stat engleza ? ). Cunoscând franceza, germana, engleza şi italiana, Titulescu se adresa la şedinţele Societăţii Naţiunilor în limba celui cu care se afla „în dispută”. Un alt aspect, în acest context, este cel al unui soi de virulenţă verbală (posibilă combinaţie de viclenie oltenească şi inteligenţă speculativă asiatică), aspect ce i-a diferenţiat pe Titulescu şi Litvinov, dar care i-a „apropiat” pe Titulescu şi Ceauşescu. Deşi Ceauşescu şi-a urmărit şi interesul personal (dar care om politic nu şi-l urmăreşte, că doar de asta se face om politic: să se căpătuiască!...), să nu uităm momentul Cehoslovacia – 1968 şi, poate, cel mai important, momentul procesului său din tinereţe de la Braşov  când,  din  acuzat,  s-a transformat în acuzator. O figură de acest gen au făcut, în tinereţea lor, şi Hitler, şi Fidel Castro. Litvinov era mai ponderat şi datorită altei conjuncturi socio-politice, dar Titulescu nu ezita să schimbe, atunci când situaţia o cerea, eleganţa de diplomat cu mânia şi impetuozitatea. Aşa cum arată istoricul Ioan Scurtu, ”Titulescu devenise exponentul tuturor forţelor pacifiste şi antirevizioniste din Europa. Conştient de acest rol, el intra fără a cere audienţă în biroul ministrului de externe al Marii Britanii ori în cel al ministrului Franţei, nu ezita să ridice tonul atunci când reprezentanţii acestor mari democraţii nu ţineau seama de interesele statelor mici şi erau gata să facă tranzacţii oneroase pe seama lor, călcând în picioare tratatele şi convenţiile internaţionale.”(3) Toate aceste elemente native, combinate cu o pregătire teoretică şi diplomatică de rang înalt, au făcut ca Titulescu şi Litvinov să vină în arena diplomaţiei internaţionale cu propuneri care ar fi menţinut un echilibru politico-militar pe instabilul continent, dacă alte interese nu i-ar fi transformat în indezirabili.

 

Este de remarcat politica preventivă pe care o practica Titulescu, precum şi intenţia apropierii de Uniunea   Sovietică   printr-un  parteneriat strategico-diplomatic (dar nu mai mult, denigratorii săi acuzându-l degeaba că ar  fi fost filosovietic),  istoria ulterior dându-i dreptate diplomatului   nostru!  La conferinţa dezarmării din 1932-1934 Titulescu a susţinut propunerea lui Litvinov privind definirea agresorului prin precizări de luat în seamă aduse termenului de teritoriu, relevând nu o dată eşecul marilor puteri în finalizarea unor întâlniri pe tema limitării armamentelor. Iniţiator în 1934 al reluării relaţiilor diplomatice dintre România şi U.R.S.S. (sprijinind propunerea de admitere a U.R.S.S. în Societatea Naţiunilor şi fiind, evident, de acord cu atribuirea unui loc permanent în Consiliul Societăţii Naţiunilor pentru reprezentantul sovietic), Nicolae Titulescu, după numai un an, conducea concomitent Înţelegerea Balcanică şi Mica Înţelegere.(4) Toate aceste lucruri, este lesne de înţeles, l-au apropiat pe Litvinov de Titulescu, în principal până la destituirea celui din urmă. Din nefericire, steaua celui care dominase arena diplomaţiei europene pentru mai bine de un deceniu stătea să apună, iar cea a lui Litvinov intra sub o altă cupolă, a prudenţei sporite în relaţia cu omologul său român. Chiar dacă cei doi diplomaţi erau adepţii şi susţinătorii  ideii de securitate colectivă, doar Titulescu s-a manifestat, aducând critici vehemente puterilor occidentale pentru lipsa lor de reacţie la ocuparea Renaniei de către Hitler. A mers până acolo, încât l-a făcut „rândaş” pe ministrul francez de externe, Pierre Laval. Această directeţe crudă i-a atras, din nefericire, antipatia şi duşmănia unor forţe politice, unor cercuri de interese din Franţa şi Marea Britanie, pe lângă insistenţa criminală a serviciilor secrete germane şi chiar poloneze, care-l ţineau permanent sub urmărire (mârlănească atitudinea polonezilor, în condiţiile în care guvernul român a avut grijă ca tezaurul Poloniei să tranziteze discret teritoriul nostru pe sub nasul nemţilor!). Pe când Litvinov începea să aibă o atitudine din ce în ce mai rezervată faţă de omologul său român, Titulescu încerca să reziste din răsputeri ameninţărilor cu moartea atât din ţară (legionarii nu se jucau cu vorbele!), cât şi din afară.

 

Există trei momente importante în 1936, când încep să apară semne ale atentatelor la viaţa lui Nicolae Titulescu (arma fiind otrava, de la Borgia „citire”...):

 

a) - în luna martie, la una din  întâlnirile  miniştrilor de Externe  ai ţărilor din Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, Titulescu rămâne ţintuit la pat sub supraveghere medicală pentru mai multe zile; 

 

b) - după trei luni, în iunie, a doua criză îşi face apariţia în momentul participării sale la Montreux, la Conferinţa privind regimul strâmtorilor de la Marea Neagră când, invitat fiind la un dineu de către Tevfik Rüstü Aras (ministrul turc de Externe), Titulescu leşină în momentul plecării; 

 

c) – după scurt timp, la Bucureşti, cea de-a treia criză confirmă perfidia metodelor prin care era ucis lent.   Fără  să-şi  dea seama că este otrăvit, Titulescu nădăjduieşte să-şi revină cu sănătatea la Cap Martin, într-o zonă cu climă benefică, unde, la 29 august 1936, primeşte „lovitura de graţie”: demiterea sa.(5) 

 

Ultimul act al dramei, pentru că relativa amiciţie dintre Titulescu şi Litvinov a avut în final un destin dramatic, s-a consumat la 29 mai 1937. Cât am dori să-l apărăm pe Titulescu, până la urmă diplomatul este şi el om. Să nu ne ferim să spunem că a regretat propria destituire, iar tonusul psihic pe care şi-l impunea în ultimii ani ai vieţii îl îndemna să facă încercări, uneori disperate, de a reveni în funcţia de ministru de Externe al României. Emigrantul rus alb Victor Bogomoleţ a condus la Paris un centru de spionaj, pus pe picioare de Serviciul român de informaţii, care îl avea în vizor şi pe Titulescu. Mărturiile lui, oferite ca document cercetătorilor români (6) de către dr. Tatiana  Pokivailova, cercetător  la  Institutul  de  slavistică  şi balcanistică al Academiei de Ştiinţe a Rusiei şi pe care o cunoaştem personal, confirmă ipoteza noastră privind asperităţile apărute în relaţiile amicale dintre Titulescu şi Litvinov la întâlnirea din mica localitate Talloires, la 29 mai 1937: ”Conform unor informaţii din cercurile sovietice, Litvinov a încercat de câteva ori să plece, dar de fiecare dată Titulescu l-a reţinut, insistând că trebuie să lămurească până la capăt toate problemele puse de el. Litvinov s-a comportat în general reţinut în timpul discuţiei  şi  l-a lăsat pe Titulescu să vorbească, temându-se, evident, că, în cazul unor declaraţii din partea lui, Titulescu le-ar fi folosit cum i-ar fi convenit, creându-i ulterior lui la Moscova o situaţie delicată.” Schimbarea lui Tătărăscu şi revenirea la post a lui Titulescu ar fi însemnat o garanţie pentru guvernul Uniunii Sovietice  că  se putea evita aderarea României la axa italo-germană, Titulescu folosind acest atu, de ce să n-o spunem, ca un şantaj fin la adresa guvernului român, după cum sugerează şi spionul rus: ”...pentru Litvinov este foarte clar că poziţia lui Titulescu izvorăşte din preocuparea sa de a redeveni ministru al afacerilor externe şi întreaga activitate a lui Titulescu gravitează în jurul acestei probleme.”(7) Spre final, previzibil, Litvinov şi-a pierdut calmul, arătându-şi nemulţumirea  atât  pentru  faptul  că  s-a  făcut atâta tam-tam despre această întâlnire, iar în al doilea rând s-a supărat pe Titulescu pentru că adresase o rugăminte guvernului francez de a se implica în organizarea întâlnirii, lucru care i-a aţâţat pe ziarişti. Trăind o uluitoare odisee a dezamăgirilor relaţionale atât în plan personal, cât şi în  plan  profesional, înconjurat de resentimentele duşmanilor şi duplicitatea amicilor, Titulescu s-a  măcinat sufleteşte, găsindu-şi sfârşitul la 17 martie 1941, în plină glorie a lui Hitler, fără a putea vedea, însă, că intuiţiile sale s-au adeverit: România a intrat în sfera influenţei sovietice pentru aproape o jumătate de secol, „discutând” cu sovieticii la sfârşitul războiului de pe poziţii total dezavantajoase şi umilitoare. Litvinov, mai norocos, i-a supravieţuit amicului său un deceniu, ţara, în numele căreia a dus tratative, devenind a doua superputere a lumii.

 

NOTE

 

(1) Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984, p.742

(2) Vezi şi Alesandru Duţu, Modificări ale statu-quo-ului teritorial european 1938-1941: preliminarii, conţinut şi consecinţe, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p.127

(3) Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2007), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p.72

(4) Vezi şi Alesandru Duţu, România în istoria secolului XX, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p.75-76

(5) Vezi Paul Ştefănescu, Asasinatele politice în istoria României, Editura Vestala, Bucureşti – 2006, p.124-125

(6) A se vedea pe Internet: „Titulescu sub lupa serviciilor secrete” Dr.Tatiana Pokivailova; http // www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current5/mi48.htm

(7) Ibidem

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)