HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

NOBILII BASARABENI - NEAMUL DICESCU

Dinu Poştarencu, Basarabia

 

Coborâtor dintr-o veche familie boierească din Ţara Moldovei, neamul Dicescu din provincia românească dintre Prut ţi Nistru a avut în sânul său câteva figuri proeminente, care s-au manifestat în viaţa publică şi culturală a Basarabiei.

Într-un memoriu, adresat la 19 mai 1858 Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia, moşierul din satul Găleşti, judeţul Orhei, Victor Ioan Dicescu menţiona că, potrivit informaţiei genealogice, transmisă de părinţii săi, strămoşul său a fost boier moldovean, care, în urma războiului ruso-turc din 1711, s-a refugiat în Rusia împreună cu domnul Dimitrie Cantemir şi ceilalţi susţinători ai acestuia, de unde, ulterior, a revenit în Moldova. După terminarea războiului ruso-turc din 1735-1739, fiul acelui boier Dicescu, comisul Iancu Dicescu, a plecat în Rusia împreună cu cinci mii de locuitori ai Principatului Moldovei. După cum explică Victor Dicescu în continuare, „drept motiv a servit faptul că în septembrie 1739, toţi boierii moldoveni şi clerul au depus jurământ de supuşenie împărătesei Rusiei Ana Ioanovna, dar deoarece în tratatul încheiat cu Poarta Otomană nu au fost incluse nici un fel de condiţii cu privire la oastea moldovenească ce trecuse de partea Rusiei, străbunicul nostru, pierzându-şi averea în Moldova, împreună cu familia sa şi alţi moldoveni au rămas să locuiască în Polonia, pentru a fi mai aproape de Moldova. Mai târziu, fiind invitaţi de guvernul rus, aceştia, între care şi comisul Dicescu, au trecut în Rusia, unde astăzi este gubernia Herson, în fostul judeţ Olviopol, actualmente numit Bobrineţ[1], şi aici, nu departe de hotarul guberniilor Podolia şi Kiev, le-a fost repartizat pământ”[2].

Tot în acest memoriu V.I. Dicescu a mai notat că el a posedat un hrisov, emis în 1645 de cancelaria domnească a lui Vasile Lupu, prin care vel logofătului Grigore Dicescu îi fusese dăruite câteva moşii în ţinuturile Putna şi Tutova, însă acest hrisov i-a fost furat în aprilie 1858, din casa sa, împreună cu 2 400 de ruble, de către răzeşii satului Găleşti[3].

În anii 1764-1777, bunelul lui Victor I. Dicescu, Arsene Dicescu, era maior în armata rusă[4]. Autorităţile ruse i-au repartizat pământ din moşia satului Vodeanoi, situat în judeţul Olviopol, gubernia Herson[5].

Carierei militare, din 1791, i s-a consacrat şi Alexei Dicescu (după toate probabilităţile, unul dintre fiii lui Arsene Dicescu), care, în 1796, a participat la campania militară rusă întreprinsă în Persia, iar în 1799, având vârsta de 25 de ani şi gradul de locotenent (porucik), s-a retras, pe motiv de boală, din serviciul militar[6].

Un alt fiu al lui Arsene Dicescu, pe nume Ioan (tatăl lui Victor I. Dicescu, semnatarul memoriului la care ne-am referit mai sus), la fel a îmbrăţişat cariera de militar. În 1795 devine cadet al Corpului de Cadeţi de la Marea Neagră, fiind ridicat, în anul următor, la treapta de aspirant de marină (gardemarin). În 1799 i se acordă gradul de miciman, iar la 24 februarie 1805, odată cu retragerea sa, pe motiv de boală, din rândurile flotei, a fost avansat la gradul de locotenent de flotă[7]. După aceasta a exercitat funcţia de ofiţer de stat-major pe lângă comandantul armatei neregulate de voluntari (miliţiei) din gubernia Herson, generalul-locotenent Nicoriţă[8].

Prin ordinul din 13 martie 1808 al Colegiului de Stat al Amiralităţii, Ioan Dicescu a fost avansat la gradul de căpitan-locotenent[9]. Tot în acest an, pe data de 26 iunie, este numit revizor în Principatul Moldovei, în cadrul administraţiei militare ruse de ocupaţie, având misiunea să satisfacă necesităţile armatei. Desemnat de către comandantul-şef al Armatei de la Dunăre, P.I. Bagration, Ioan Dicescu a deţinut, din aprilie 1810 până la 2 octombrie 1812, postul de poliţmaistru (şef al poliţiei) al oraşului Iaşi. După cum este consemnat în atestatul din 2 octombrie 1812, eliberat lui Ioan Dicescu şi semnat, la Chişinău, de senatorul rus V.I. Krasno-Milaşevici, ex-preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, poliţmaistrul oraşului Iaşi, Ioan Dicescu, a depus eforturi în vederea organizării poliţiei civile, „în pofida formei neînsemnate încă de guvernământ din Moldova, care nici pe departe nu corespunde în privinţa organizării poliţieneşti din Rusia”. Fiind membru al Comitetului Poliţienesc, constituit din funcţionari moldoveni şi ruşi, citim în continuare în atestat, „el a participat la examinarea tuturor dosarelor civile şi penale, înaintate comitetului, de a cărui organizare şi activitate a fost responsabil Dicesculov[10], precum şi de egalizarea prestaţiei de încartiruire”[11].

După retragerea armatei şi administraţiei ruse din Principatele Române, în conformitate cu stipulaţiile Tratatului de pace de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, Ioan Dicescu vine la Chişinău împreună cu ceilalţi funcţionari ruşi.

Întrând, la 2 octombrie 1812, în exerciţiul funcţiunii de guvernator civil al provinciei răpite, Scarlat Sturza a instituit, chiar în ziua respectivă, Poliţia oraşului Chişinău. Postul de poliţmaistru al acestui organ poliţienesc de tip rusesc i l-a încredinţat, temporar, funcţionarului de clasa a VII-a[12] Ioan Dicescu[13], care l-a ocupat până pe data de 21 octombrie 1812[14].

Într-un act din luna august 1813 se menţionează că funcţionarul de clasa VII-a Dicescu, încă de la sfârşitul anului 1812, era plecat din Basarabia şi, conform informaţiilor, se afla la casa sa din judeţul Olviopol, gubernia Herson[15].

Peste scurtă vreme revine în Basarabia. La 29 mai 1814, el angajează o persoană în calitate de administrator al moşiei sale Şirăuţi din ţinutul Hotin[16].

Anexând la memoriul din 19 mai 1858 un act original din 1625, prin care domnul Moldovei Radu Mihnea i-a dăruit vel vornicului Ţării de Sus Nicoriţă câteva moşii, Victor I. Dicescu a remarcat că printre acestea s-a numărat şi moşia Şirăuţi din ţinutul Hotin. „Deoarece bunica mea, explica el, împreună cu tatăl său, Andrei, şi fratele acestuia, Timofei Nicoriţă, au fost singurii moştenitori ai vel vornicului Nicoriţă, care, deţinând ulterior dregătoriile de hatman şi pârcălab de Suceava, a fost ucis de turci. În urma partajării averii familiale, acest hrisov al lui Radu voievod i-a revenit drept moştenire bunicii mele, iar de la ea l-a moştenit tatăl meu, care a stăpânit moşia Şirăuţi şi ai cărui moştenitori suntem noi. Bunica mea a fost fiica lui Andrei Nicoriţă, nepoata căpitanului Andrei Nicoriţă şi sora generalului-locotenent Ioan Andrei Nicoriţă”[17]. Ca proprietar al moşiei Şirăuţii de Jos din ţinutul Hotin Ioan Dicescu figurează în lista proprietăţilor funciare alcătuită cu ocazia recensământului populaţiei din 1817[18].

În luna ianuarie 1815, guvernatorul civil interimat al Basarabiei, generalul-maior Ivan M. Harting, a anunţat Departamentul al II-lea al Guvernului Regional al Basarabiei că la numit pe Ioan Dicescu în funcţia de ispravnic al ţinutului Iaşi, în locul lui Ioniţă Iamandi[19]. La 31 mai 1815, ispravnicii ţinutului Iaşi, Dicescu şi colegul acestuia, îi relatau lui Harting, în privinţa unei probleme, din târgul  Făleşti, unde se afla reşedinţa isprăvniciei acestui ţinut[20].

În cadrul şedinţei din 21 august 1816 al Adunării Generale a Departamentelor Guvernului Regional al Basarabiei a fost audiată noua componenţă a departamentelor, propusă de către rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei, A.N. Bahmetev, ca urmare a reorganizării Guvernului Regional al Basarabiei. În calitate de consilier al Instituţiei Penale[21] a Departamentului al II-lea (Judiciar) rezidentul plenipotenţiar al Basarabiei l-a desemnat pe Ioan Dicescu[22].

Prin decretul din 29 aprilie 1818, emis la Chişinău şi adresat Senatului Guvernant al Rusiei, împăratul Alexandru I i-a acordat lui Ioan Dicescu şi spătarului Panait Cazimir rangul civil de funcţionar de clasa a VI-a[23], pentru sârguinţa de care au dat dovadă, potrivit recomandării rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, în procesul de elaborare a regulamentului privind organizarea administrativă a provinciei[24].

La 18 iunie 1818, A.N. Bahmetev a informat Guvernul Regional al Basarabiei că acceptă eliberarea lui Ioan Dicescu din funcţia de consilier al Judecătoriei Penale a Basarabiei[25].

În luna iulie 1819, la licitaţia organizată de Judecătoria Civilă a Basarabiei, I. Dicescu a cumpărat a cincia parte din moşia Găleşti, ţinutul Orhei, care aparţinuse văduvei Gomonov, fosta soţie a locotenentului-colonel Gomonov[26]. Totodată, el a mai cumpărat de la această proprietară încă un teren, delimitat aparte, cu suprafaţa de 65 de stânjeni şi ceva, şi situat alături[27].

Ioan Dicescu a decedat în septembrie 1824, după şase săptămâni de la moartea soţiei sale Alexandra[28]. Din căsnicia lui cu Alexandra a lui Vasile Gaevski s-au născut următorii 11 copii: Alexandra, Apolon (13 februarie 1806, oraşul Simferopol), Victor (9 noiembrie 1807, satul Lipleajni, judeţul Olviopol, gubernia Herson; în acest timp tatăl său era locotenent de marină; naş: moşierul, locotenent Alexei Dicescu), Erast (8 noiembrie 1808, satul Lipleajni, judeţul Olviopol), Sofia (13 septembrie 1812, satul Kagarlic, judeţul Olviopol), Mihail (14 noiembrie 1814, satul Kagarlic, judeţul Olviopol), Vasile (4 ianuarie 1817; botezat la catedrala Sf. Apostoli Mihail şi Gavriil din Chişinău; naş: Matei Krupenski), Alexandru (5 decembrie 1818; botezat la aceeaşi catedrală din Chişinău; naş: boierul din principatul Moldovei Panait Cazimir); Clara (16 martie 1820; botezată la catedrală din Chişinău; naşă: Elena, soţia procurorului provincial al Basarabiei, Ioan Başotă), Varvara (1 iulie 1821; botezată la biserica Sf. Haralambie din Chişinău; naş: colonelul Alexei P. Alexeev), Paraschiva (2 august 1824; botezată la catedrala din Chişinău, naşă: Alexandra, soţia maiorului în retragere Kalakuţki)[29].

În 1823, Ioan Dicescu i-a angajat pe fiii săi, Apolon, Victor şi Erast, precum şi pe verii primari ai acestora, Ioan şi Nicolae Dicescu, în serviciul militar al Rusiei[30]. La 1824, Alexandra, fiica cea mai mare a lui I. Dicescu, era căsătorită cu maiorul în retragere Kalakuţki. Ceilalţi şapte copii minori ai lui Ioan Dicescu, după decesul acestuia, au fost duşi din Basarabia să locuiască în oraşul Feodosia din gubernia Taurida, în casa unchiului lor, Pavel Vasile Gaevski[31]. În 1828, fraţii Mihail şi Alexandru Dicescu urmau să plece la Sankt Petersburg pentru a se deda carierei militare[32].

La 18 martie 1825, Guvernul Regional al Basarabiei a dat dispoziţie să fie inventariate proprietăţile decedatului Ioan Dicescu, care cuprindeau o casă de piatră în oraşul Chişinău, a cincia parte din moşia Găleşti, judeţul Orhei, şi moşia Şirăuţi din ţinutul Hotin[33]. Iniţial, partea din moşia Găleşti a lui I. Dicescu a fost pusă sub administrarea Guvernului Regional al Basarabiei, apoi – sub tutelă[34]. Maiorul în retragere Şonin, proprietarul unei alte părţi din moşia Găleşti, ocupase un sector din pământul descendenţilor lui Ioan Dicescu, din care motiv, la 9 decembrie 1827, tutorele celor din urmă, maiorul Kalakuţki, a depus o reclamaţie la Isprăvnicia ţinutului Orhei. Drept consecinţa, în 1828, isprăvnicia a dispus ocolaşului Zolotariov să-l oblige pe Şonin să nu încalce proprietatea succesorilor lui I. Dicescu[35]. Kalakuţki continua sa fie tutore asupra moşiei Găleşti şi în luna mai 1834[36].

Prin decretele din 8 şi 26 noiembrie 1834, Cârmuirea Provincială a Basarabiei a poruncit ca proprietăţile mobiliare şi imobiliare aflate sub tutelă, capitalurile financiare şi actele, rămase după moartea lui Ioan Dicescu şi care aparţineau moştenitorilor acestuia, să fie predate lui Victor I. Dicescu[37].

În 1835, moşia Găleşti era împărţită în patru părţi, stăpânite de următorii proprietari: moştenitorii lui Ioan Dicescu, maiorul în retragere Şonin, văduva Safta Rodideal şi răzeşii[38].

În acest timp, moşia Găleşti a succesorilor lui Ioan Dicescu era administrată de Tutela Nobilimii din judeţul Orhei. Tutori ai moşiei Şirăuţi erau nobilii din judeţul Hotin Mihail Ghiţescu şi Tudorache Gheorghiu. Această moşie din nordul Basarabiei era dată în arendă, în urma unei licitaţii, nobilului Gheorghe Cervenvodali, pe un termen de opt ani, de la 23 aprilie 1833 până la 23 aprilie 1839. La fel era arendată şi casa din Chişinău, în ea aflându-se, la 1833, carcera principală[39].

În anul 1836, fiii lui Ioan Dicescu, locotenenţii în retragere Apolon şi Mihail locuiau în satul Vodeanoi din gubernia Herson, iar locotenentul Erast şi Vasile se aflau în oraşul Feodosia, ultimul fiind funcţionar la vama din acest oraş[40]. Alexandru, avansat şi el la gradul de locotenent, locuia, la 1870, în oraşul Jitomir, având doi fii: Eugen, născut în 1850, şi Dimitrie, născut în 1855[41].

La 9 septembrie 1836, urmaşii lui Ioan Dicescu, Pavel Gaevski şi alte rude ale acestora au semnat actul de partajare a averii imobiliare pe care o stăpâneau, ea fiind compusă din moşiile Şirăuţi, judeţul Hotin, a cincia parte din moşia Galeşti, judeţul Orhei, satul Vodeanoi din judeţul Bobrineţ, gubernia Herson, şi o casă de piatră în oraşul Chişinău. Lui Victor I. Dicescu i-a revenit a cincia parte din moşia Găleşti şi, totodată, urma să plătească tuturor moştenitorilor suma de 3 572 de ruble pentru moşia Şirăuţi. Casa din Chişinău rămânea în proprietatea comună a moştenitorilor[42].

Intrat în serviciul militar din 1823, Victor I. Dicescu a participat, în 1831, la campania împotriva rebelilor polonezi. De la 24 iulie 1833 până în 1835 s-a aflat la Odesa, făcând parte din statele cancelariei guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei. A fost eliberat din rândurile armatei la 9 septembrie 1838, cu gradul de rotmistru. Era trecut în registrul nobilimii din gubernia Herson[43], ceea ce înseamnă că Diceştii au fost recunoscuţi ca nobili nu în Basarabia, ci în gubernia Herson. Prin urmare, este incorectă afirmaţia lui Gheorghe Bezviconi că Ioan Dicescu, moşier la Şirăuţii de Jos, era nobil la 1818-1829[44]. Ce-i drept, numele lui este prezent în lista nobililor basarabeni băştinaşi, alcătuită la 15 mai 1818 de Societatea Nobilimii din Basarabia[45], însă nu în virtutea acestei liste s-a acordat titlul de nobil, ci în puterea deciziei Comisiei pentru examinarea dovezilor prezentate de nobilii provinciei Basarabia în vederea acordării titlului de nobil, care a funcţionat în 1821, sub preşedinţia rezidentului plenipotenţiar interimar al Basarabiei, I.N. Inzov, iar mai târziu – în conformitate cu deciziile Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia. După cum constatăm, Ioan Dicescu nu figurează printre boierii, cărora, la 1821, le-a fost acordat titlul de nobil, iar la 1829 nu mai era în viaţă.

Prin adresa din 30 septembrie 1838, Departamentul Administraţiei Financiare de Stat al Rusiei a dat dispoziţie Administraţiei Financiare a Basarabiei ca rotmistrului Victor Dicescu, retras din serviciu din cauza rănilor şi domiciliat în Basarabia, să i se acorde pensie din contul Administraţiei Financiare Centrale[46].

La 28 mai 1844, Victor Dicescu l-a informat pe mareşalul provincial al nobilimii din Basarabia că Departamentul de Heraldică al Senatului Guvernant al Imperiului Rus a confirmat apartenenţa la tagma nobilimii a neamului Dicescu în baza faptului că Arsene Dicescu, bunelul lui V. Dicescu, când a trecut cu traiul din Moldova în Rusia, era ofiţer al armatei ruse[47].

Din statul personal al lui Victor Dicescu, întocmit la 6 decembrie 1847, aflam că el poseda limbile rusă, română, franceză şi poloneză, stăpânea o parte din moşia Găleşti şi era căsătorit cu Iulia Belbeko (1818-1875), fiica generalului-maior Alexei Aleksandrovici Belbeko, care i-a adus pe lume doi băieţi: Alexei, născut la 16 februarie 1837, şi Pavel, născut la 20 ianuarie 1839 şi botezat la catedrala din Chişinău (naşi i-au fost: şeful vămii din oraşul Feodosia, Pavel Vasilevici Gaevski, care nu a fost prezent , fiind reprezentat de o persoană, şi Varvara, soţia generalului-maior A.A. Belbeko)[48]. Fiind ales în anii 1844 şi 1847, V. Dicescu a fost de două ori, pe un termen de trei ani, deputat al Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia[49].

Încă în 1806 se iscase un litigiu funciar dintre răzeşii moşiei Găleşti şi paharnicul Toma Stamati, proprietarul unei părţi din moşia respectivă. Acest litigiu continua şi la mijlocul secolului al XIX-lea, cu urmaşii paharnicului. Victor Dicescu apăra interesele răzeşilor, intervenind în favoarea lor pe lângă autorităţi în calitate de împuternicit. La 8 aprilie 1850, având rolul de împuternicit al răzeşilor, V. Dicescu depunea o cerere la Tribunalul Civil Regional al Basarabiei[50].

Prin actul din 10 iunie 1852, Victor I. Dicescu a cumpărat de la nobila Smaranda Ioan Brăescu şi serdarul Panait (Pavel) Gh. Manoli moşia Chirileni, situată în judeţul Iaşi[51].

În cererea din 2 aprilie 1856, înaintată Tribunalului Civil Regional al Basarabiei, posesorii unor parţi din moşia Găleşti, Victor I. Dicescu şi locotenentul (porucik) Vasile Teodor Lascari, au explicat că, încă din vremea de până la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, durează un litigiu dintre proprietarii moşiei Găleşti, paharnicul Stamati şi răzeşi, privind dreptul de stăpânire asupra unor părţi din această moşie. Pentru a pune capăt acestui litigiu, păgubitor atât pentru urmaşii paharnicului Stamati, copiii cuplului Şonin, cât şi pentru răzeşii moşiei Găleşti, Vasile Lascari, în baza procurii pe care i-a pus-o la dispoziţie soţia sa Olga, născută Şonin, i-a vândut lui Victor Dicescu partea sa din moşia Găleşti, cu pădure, teren agricol, livadă şi vie, exceptând moara de vânt, care rămânea în posesia soţiei sale, în hotarele ce le avea moşia la etapa iniţială de stăpânire a ei de către Stămăteşti. Victor Dicescu, la rândul său, se angaja sa-i dea lui Vasile Lascari ipoteca asupra moşiei Chirileni din judeţul Iaşi. Concomitent, cumpărând de la Vasile Lascari şi soţia acestuia partea de pământ din moşia Găleşti, Victor Dicescu îşi asuma obligaţia să restabilească dreptul de proprietate al răzeşilor în conformitate cu acordul pe care el l-a încheiat cu răzeşii la 20 februarie 1856[52]. În urma acestei modificări funciare, Victor Dicescu a intervenit, la 2 mai 1857, pe lângă autoritatea basarabeană competentă în vederea stabilirii hotarelor părţii sale din moşia Găleşti[53].

Potrivit acordului său cu răzeşii, Victor Dicescu le-a dat acestora, în mod gratuit, încă o cincime din moşia Găleşti, astfel că, la 1876, Victor Dicescu dispunea de 3/5 din moşia respectivă (1 400 desetine), iar răzeşii – de 2/5 (838 desetine). Partea din moşie stăpânită de Victor Dicescu mai cuprindea 175 de desetine de pământ, aflate lângă râul Bâc, pe care le-a dobândit în urma procesului ce l-a avut cu mănăstirea Căpriana, „pe nedrept ocupate de aceasta în 1780”[54].

Prin actul de vânzare-cumpărare, înregistrat pe data de 10 octombrie 1860 la Tribunalul din judeţele Iaşi şi Soroca, V.I. Dicescu a vândut unui grup de ţărani din câteva localităţi ale judeţului Iaşi (din satele Albineţ, Balatina, Năvârneţ, Hânceşti, Pânzăreni, Duşmani, Cuzmeni, Glodeni, Coiuceni, Drujineni, Musteaţa şi târgul Floreşti) partea sa din moşia Cuzmeni, situată în acest judeţ, cu suprafaţa de aproximativ 300 de fălci. Această proprietate funciară, învecinată cu moşia satului Coiuceni şi cu cea a răzeşilor din Cuzmeni, Victor Dicescu o avea cumpărată de la căminăreasa Elena Anton Albineţ, născută Panaioti, supusă Principatului Moldovei, în baza actului de vânzare-cumpărare din 21 februarie 1858[55].

Victor I. Dicescu a trecut în lumea umbrelor în anul 1891, la Găleşti[56].

După ce a absolvit, în 1859, Liceul Richelieu din Odesa, Pavel Victor Dicescu s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Moscova, unde a învăţat în perioada 1859-1861 (anii de studii doi şi trei), după care, fiind promovat în anul patru, a depus cerere să fie eliberat pentru a-şi continua studiile în străinătate. În octombrie 1861 a devenit student al Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Berlin, de unde, în septembrie 1864, s-a transferat la aceeaşi facultate a Universităţii Karol Rupert din oraşul Heidelberg. La 23 februarie 1865, după încheierea studiilor la această universitate germană, lui P.V. Dicescu i-a fost înmânată diploma de doctor în filozofie şi magistru al artelor libere[57].

Revenit în Basarabia, la 11 ianuarie 1868 a fost ales de către nobilime în funcţia de asesor al Epitropiei Nobilimii din Circumscripţia Chişinău-Orhei. Tot în acest an, la 20 septembrie, guvernatorul Basarabiei l-a desemnat conciliator în litigii funciare în sectorul al IV-lea din judeţul Orhei. Fiind ales de către Adunarea Zemstvei Judeţene Orhei în calitate de preşedinte al Comitetului Executiv (Uprava) al Zemstvei Judeţene Orhei, apoi, în decembrie 1869, în funcţia de judecător de pace onorific în cadrul Circumscripţiei de Conciliere Orhei şi, la 23 decembrie 1869, de către judecătorii de pace al acestei circumscripţii, în calitate de preşedinte al Adunării Judecătorilor de Pace, la 14 ianuarie 1870, Pavel V. Dicescu a fost eliberat din funcţia de conciliator în litigii funciare[58].

Prin decizia din 1 martie 1872 a Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia, lui P.V. Dicescu i-a fost recunoscut titlul de nobil de viţă. La 5 iunie 1873, această decizie a fost confirmată de către Departamentul de Heraldică al Senatului Rusiei, în baza gradelor maritime acordate bunelului său Ioan Arsene Dicescu, inclusiv cel de căpitan-locotenent[59].

În 1872, Pavel V. Dicescu a avut onoarea să fie ales preşedinte al Comitetului Executiv (Uprava) al Zemstvei Regionale a Basarabiei[60].

Tot în 1872, apoi în anii 1875 şi 1878, Adunarea Zemstvei Judeţene Orhei l-a ales încă de trei ori ca judecător de pace onorific şi tot de atâtea ori i-a fost încredinţat mandatul de preşedinte al Adunării Judecătorilor de Pace din cadrul Circumscripţiei de Conciliere Orhei, de fiecare dată pe un termen regulamentar de trei ani. Aceste două posturi elective le-a ocupat până în ziua de 25 octombrie 1881[61].

Între timp, la 12 februarie 1881, Pavel V. Dicescu s-a cununat cu Eugenia, fiica nobilului Gheorghe Feodosiu, născută pe data de 15 iunie 1856, cu care a avut patru copii, toţi botezaţi la biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din Găleşti: Iulia (născută la 2 mai 1882), Victor (17 iunie 1883), Anastasia (27 februarie 1887) şi Natalia (23 aprilie 1890). Naşi ai Iuliei şi ai lui Victor au fost: bunelul lor, Victor I. Dicescu, şi văduva Olga, soţia decedatului Petru Gh. Leonard[62].

În continuare se consacră doar vieţii private. După mai bine de 10 ani ocupă iarăşi funcţii publice. La 21 ianuarie 1893, Adunarea Deputaţilor Nobilimii din Basarabia îl alege ca membru din partea nobilimii al Sucursalei din Odesa a Băncii Agricole de Stat a Nobilimii, aflându-se în această calitate, fiind ales şi a doua oară, la 24 ianuarie 1896, până în luna ianuarie 1899. A mai deţinut această funcţie şi în perioada 22 ianuarie 1902 – ianuarie 1905. Totodată, la 25 octombrie 1894, Adunarea Zemstvei Judeţene Orhei i-a acordat, pe o durată de trei ani, postul de judecător de pace onorific în cadrul judeţului Orhei. Această funcţie, dar în limitele judeţului Chişinău, i-a fost atribuită, la 6 octombrie 1902, de către Adunarea Zemstvei Judeţene Chişinău[63].

În 1895, Pavel V. Dicescu avea onoarea să fie preşedinte al Societăţii Vinificatorilor din Basarabia[64], iar în 1902 era preşedinte al Societăţii Horticultorilor şi Vinificatorilor din Basarabia.

La 15 ianuarie 1905, nobilii din judeţul Orhei l-au ales pe Pavel V. Dicescu candidat la postul de deputat din partea judeţului Orhei în cadrul Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia. A intrat în exerciţiul funcţiunii de deputat la 12 martie 1905, în legătură cu retragerea din această demnitate a lui C.A. Şmidt. Curând, la 1 iunie 1905, nobilii din judeţul Chişinău au consimţit să-l desemneze mareşal al nobilimii din acest judeţ[65].

În luna septembrie 1905, un grup de moşieri şi intelectuali basarabeni, în frunte cu Pavel V. Dicescu, au fondat la Chişinău Societatea Culturală Moldovenească (numită în actul de epocă Societatea Moldovenească din Basarabia pentru Susţinerea Învăţământului şi Studierea Ţinutului Natal), al cărei statut a fost aprobat la 23 noiembrie 1905 de către guvernatorul Basarabiei, A. Haruzin[66]. Referindu-se la societatea respectivă în raportul din 15 ianuarie 1907, expediat şefului Departamentului de Poliţie al Rusiei, A. Haruzin a ţinut să sublinieze că ea a fost întemeiată de Pavel V. Dicescu, persoană cu orientare politică de dreapta, „străin nu numai iredentismului, ci şi separatismului, dar care militează pentru specificul naţional al moldovenilor şi limba lor, mai cu seamă a limbii moldoveneşti, ca limbă de învăţare primară în şcolile populare”[67]. Această societate, afirma în 1917 Paul Gore, a fost silită să-şi înceteze existenţa sub presiunea politicii reacţionare promovată mai târziu de guvernul ţarist[68].

În 1906, Pavel Dicescu, ca preşedinte al Societăţii Culturale Moldoveneşti, a înaintat Ministerului Instrucţiunii Publice a Rusiei un memoriu referitor la deschiderea în Basarabia a şcolilor cu predarea în limba română. Prezentăm în continuare câteva fragmente din acest memoriu, traducerea din limba rusă aparţinând lui Ion Pelivan: „Procentul populaţiei moldoveneşti din Basarabia este de 75-80 la sută, dacă nu mai mare. [   ] La început, după alipirea la Rusia, în Basarabia nu era nici o şcoală. Astăzi, bineînţeles, şcoli avem. La data de 1 ianuarie 1905, luând în consideraţie târgurile şi satele, s-au socotit 758 de şcoli. Dar între ele nici una moldovenească. Cu toate acestea, poporul, ca şi înainte, nu vorbeşte ruseşte şi aceasta îi creează în şcoală, ca şi în justiţie, ca şi în alte instituţii oficiale, greutăţi de neînlăturat. [   ] Cine trăieşte în satele basarabene a putut să vadă moldoveni care citesc ruseşte destul de repede, dar care nimic nu înţeleg din ceea ce citesc. [   ] Această tristă situaţie a analfabetismului în Basarabia rezultă din aceea că şcoala primară trebuie să lupte cu piedici neînlăturabile, ca predarea necunoscutului prin necunoscut. Aceste triste

 rezultate nu sunt surprinzătoare: limba gândului poporului, precum şi a traiului său a rămas cea moldovenească, iar limba şcolii şi a bisericii este cea străină şi neînţeleasă. De aceea, credinţa şi ştiinţa sunt străine Basarabiei ţărăneşti. [   ] Politica de rusificare forţată a adus la ură şi dispreţ pentru tot ce, în mod nefiresc, se oferă în şcoală ca spirit rusesc şi ca cultură rusească [   ] Şcoala rusă a fost aceea care a cultivat ura şi indiferentismul, din care a crescut curentul de astăzi, lipsit de patriotism. Dacă Rusia până astăzi nu este iubită în provinciile mărginaşe, cauza este că ceea ce s-a prezentat acolo ca rusesc nu merită nici un fel de iubire şi, în realitate, nu a fost esenţa spiritului rusesc sau a concepţiei ruseşti de stat. [   ] Temelia culturii, prima condiţie a progresului este predarea în limba maternă, singura limbă înţeleasă. Ca orice organism, întra-adevăr vital, limba moldovenească, insesizabilă, nebiruită şi de nedezrădăcinat, s-a păstrat intactă în mijlocul populaţiei basarabene. Ea este motor puternic, un fond enorm de energie potenţială pentru viitoarea dezvoltare culturală a provinciei. Această limbă se poate utiliza şi trebuie utilizată, dar în mod precaut, cu mâinile libere şi iubitoare, pentru a dezvolta această putere în chip just şi pentru a-i da direcţia cuvenită. Astfel, alţii vor utiliza această forţă inepuizabilă a energiei naţionale. Astfel, alţii vor îndruma-o în albia tăinuită, îngustă, cotitoare şi subminătoare a revoluţiei. Şi atunci energia naţională va seca, cheltuindu-se în luptă iregulată şi aducând numai rău şi nenorocire. Şi noi deja vedem muguri răi ale acestei posibilităţi. Propaganda revoluţionară în Basarabia se sileşte a fi pe înţelesul norodului, vorbindu-i se în limba lui firească şi cunoscută. Promisiunile irealizabile, în chip ispititor, i se cântă prin sunetele materne moldoveneşti. Anume în această limbă s-au tipărit diferite foi periodice şi episodice ale propagandei din stânga (traducerile manifestului de la Vâborg, gazete, etc.). De aceea, dialectele alogene din provinciile mărginaşe ale Rusiei, ca nişte unelte culturale de o putere incomensurabilă, trebuie să capete libertatea necesară”[69].

Pavel Dicescu s-a manifestat şi în domeniul publicisticii. În numărul din 16/29 octombrie 1905 al ziarului chişinăuean Bessarabeţ el a publicat articolul intitulat Câteva cuvinte în legătură cu apropiatele alegeri în Duma de Stat. Pe lângă alte probleme sociale pe care le-a abordat, Pavel Dicescu s-a referit şi la problema naţională din cadrul imperiului acvile bicefale, menţionând următoarele în această privinţă. Observând în structura statului rus o diversitate mare sub aspect confesional, social, etnografic, „birocraţia noastră a apreciat această diversitate drept un element periculos pentru stat, de aceea a şi hotărât să-l suprime repede şi fără rămăşiţi, de dragul uniformităţii orânduirii de stat şi uniformităţii naţionalităţii – a celei ruseşti”. Din lipsă „de forme culturale superioare de stat, birocraţia a găsit necesar să aducă Rusia la acelaşi numitor cu ajutorul gramaticii ruseşti şi alte şabloane asemănătoare fără viaţă. Ca urmare, s-a produs o mare amărăciune, rămânând aceleaşi deosebiri etnografice şi de altă natură, dar umilite şi iritate, o slabă conexiune dintre părţile imperiului şi o indiferenţă generală faţă de soarta statului. Odată cu renunţarea la asemenea teorii şi redarea drepturilor pe care le avea natura, va dispare de la sine intensitatea problemei naţionale”. Este necesar, menţiona el în continuare, „să se înceteze de a privi la naţionalităţi ca la obiecte pasibile de suprimat, iar naţionalităţile nu trebuie să degenereze în partide politice, întrucât lor atunci le fuge de sub picioare terenul natural şi legal şi ele trec în sfera aventurilor politice. Privarea unei naţionalităţi de a-şi dezvolta gândirea şi sentimentele în limba maternă, propunându-i în schimb gramatica rusească, este echivalentă cu încetarea completă a dezvoltării ei intelectuale şi spirituale”[70].

La 25 martie 1906, Adunarea Zemstvei Guberniale a Basarabiei l-a ales pe Pavel Dicescu membru al Consiliului de Stat al Imperiului Rus[71]. În legătură cu desemnarea lui ca membru al Consiliului de Stat, ziarul chişinăuean Drug, al cărui redactor-editor era monarhistul Pavel Cruşevan, a informat publicul larg că la 25 martie şi-a desfăşurat lucrările Adunarea Extraordinară a Zemstvei Guberniale a Basarabiei, convocată pentru alegerea unui membru al Consiliului de Stat din partea zemstvei basarabene, prezidată de Pavel Dicescu, mareşalul nobilimii din judeţul Chişinău. Dintre cei trei candidaţi propuşi pentru această demnitate – G.N. Krupenski, C.T. Cazimir şi P.V. Dicescu – cele mai multe voturi le-a întrunit Pavel Dicescu. Ziarul a comentat astfel această alegere: „Consiliul de Stat va câştiga în persoana lui P.V. Dicescu un românofil fervent, care, se prea poate, foarte energic va simpatiza cu toate autonomiile, începând cu autonomia Basarabiei, deşi, după părerea noastră, ar fi mai loial de-a dreptul să fie ridicată problema privind alipirea Basarabiei la România”[72].

Pavel Dicescu continua să fie membru al Consiliului de Stat şi la începutul lunii februarie 1907, când s-au desfăşurat alegerile în Duma a II-a de Stat a Rusiei. Concomitent, în Basarabia el era mareşal gubernial interimar al nobilimii şi mareşal al nobilimii din judeţul Chişinău[73]. Pe lângă aceste funcţii, Pavel Dicescu mai era şi preşedinte al Comisiei Ştiinţifice Guberniale a Arhivelor Basarabiei (avându-l ca adjunct pe istoricul Ioan Halippa)[74], unul din cei patru directori ai Primei Asociaţii de Credit Reciproc din Chişinău[75], iar în perioada ianuarie-octombrie 1906, el a fost redactor-editor al ziarului Bessarabeţ, pe care, din 1897 (anul apariţiei), l-a editat Pavel Cruşevan[76].

În acest timp, Pavel Dicescu stăpânea 1 524 de desetine din moşia Găleşti[77].

Pe data de 4 februarie 1908, trupa teatrală românească, întemeiată de Gheorghe Madan şi constituită din elemente basarabene, a oferit publicului chişinăuean prima sa reprezentaţie. Din trupă făceau parte şi surorile Iulia şi Anastasia Dicescu, fiicele lui Pavel Dicescu[78]. Ziarul bucureştean Neamul românesc din 15 februarie 1908 relata că la Chişinău a fost prezentat vodevilul lui Vasile Alecsandri Cinel-Cinel, în calitate de spectatori fiind inclusiv guvernatorul Basarabiei şi alte persoane oficiale. „ După terminarea reprezentaţiei, d. P. Dicescu, membru al Consiliului Imperial, un bătrân simpatic şi blând, cu ochi vioi şi o barbă lungă, şi d-na Maria Teodosiu (strănepoata lui Mihai Strurdza vodă) au deschis balul cu o horă românească, împreună cu domnişoarele şi tinerii în costumuri naţionale”[79].

Pavel V. Dicescu a trecut la cele veşnice în seara zilei de 12 martie 1909, aflându-se la Sankt Petersburg[80]. Trupul lui neînsufleţit a fost adus la catedrala din Chişinău, unde, pe data de 16 martie, a fost oficiat un parastas, în prezenţa guvernatorului Basarabiei, I.V. Kankrin, mareşalului gubernial al nobilimii, A.N. Krupenski, mareşalului nobilimii din judeţul Orhei, M.E. Feodosiu, preşedintelui Tribunalului Chişinău, S.I. Luzghin, preşedintelui Comitetului Executiv al Zemstvei Guberniale a Basarabiei, D.I. Semigradov, consilierilor Consiliului Municipal Chişinău, judecătorilor de pace şi al altor persoane oficiale[81]. El este înmormântat în preajma bisericii din satul Găleşti.

În primele zile ale toamnei anului 1909, participanţilor la Expoziţia de Horticultură din Chişinău, încheiată la 8/21 septembrie[82], le-au fost decernate premiile. Printre cei premiaţi s-au numărat şi descendenţii lui Pavel V. Dicescu, cărora le-a fost conferită medalia mică de aur, la compartimentul Vinificaţie, şi medalia mare de argint, la compartimentul Pomicultură[83].

Un ziar chişinăuean înştiinţa cititorii că organizatorii expoziţiei vinicole din Odesa, desfăşurată în 1910, a acordat o serie de distincţii vinificatorilor basarabeni. Lui P.V. Dicescu (care nu mai era în viaţă) i-a fost decernată medalia mare de argint pentru calităţile bune ale vinului alb de masă obţinut din soiul de viţă de vie silvaner[84].

În cadrul altei expoziţii de pomicultură, organizată în 1911, gospodăria Diceştilor din Găleşti a prezentat prune marele duce şi mere, între care s-a evidenţiat soiul parmen auriu de iarnă. Printre perele de diferite soiuri şi dimensiuni era şi para simplă moldovenească, care aducea ţăranilor un venit bun. Dintre culturile legumicole au fost expuşi ardei graşi, roşii şi bostani enormi. Contrar uzanţei proaste de a expune ceea ce se importa de peste hotare, citim în continuare în sursa citată, ramura vinicolă era înfăţişată „printr-o movilă da sticle cu vin preparat din soiuri simple moldoveneşti, recolta anilor 1864, 1872 şi 1895, vinul păstrându-se aproape jumătate de secol, fără careva impurităţi, ceea ce vorbeşte despre podgoriile pierdute, care reprezentau mândria Basarabiei”[85].

Prin adresa din 11 iunie 1910, Departamentul de Heraldică al Senatului Rusiei aducea la cunoştinţă Adunării Deputaţilor Nobilimii din Basarabia că, pe data de 22 februarie 1910, a fost aprobat blazonul neamului Dicescu[86].

În ianuarie 1914, persoanele interesate aflau dintr-un anunţ publicitar că fabrica de cărămidă şi olane din satul Găleşti, care aparţinea succesorilor lui Pavel V. Dicescu, a fost modernizată conform ultimelor inovaţii în domeniul ceramicii, sub supravegherea unor ingineri germani. Fiind extinsă, fabrica producea diverse mărfuri de olărie: olane de formatul celor din Marsilia şi din zona Rinului, ţiglă trasă (ţiglă-solzi) şi glazurată, cărămidă obişnuită, pentru placat şi cu goluri, de toate dimensiunile, precum şi cărămidă profilată. La comandă se fabricau plăci de teracotă, tuburi de argilă arsă şi clinchere pentru şosele şi trotuare[87]. În ziua de 10 iunie 1914, această fabrică – cea mai mare dintre fabricile de ţiglă din Basarabia – a fost sfinţită[88].

În anul de învăţământ 1902/1903, Victor, singurul fiu al lui Pavel V. Dicescu, îşi făcea studiile la Şcoala Reală din Chişinău[89], pe care a absolvit-o în iunie 1903. În august 1905 a fost admis la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Odesa, dar la 29 mai 1906 a părăsit-o. Pe data de 1 august 1909, Prima Adunare Electorală de Zemstvă a Proprietarilor Funciari din judeţul Orhei l-a ales în calitate de consilier, pe un termen de trei ani. Peste puţină vreme, la 2 septembrie 1909, Adunarea Zemstvei Judeţene Orhei l-a desemnat membru al Comitetului Executiv al Zemstvei Judeţene Orhei şi, totodată, judecător de pace onorific în cadrul judeţului Orhei[90]. În cea de a doua funcţie a mai fost ales la 20 septembrie şi 25 septembrie 1911, iar Adunarea Extraordinară a Zemstvei Judeţene Orhei din 21 ianuarie 1912 l-a ales ca membru al Comitetului de Viticultură şi Vinificaţie di judeţul Orhei[91].

În 1912, Victor P. Dicescu poseda împreună cu surorile sale 1 501 desetine de pământ din moşia Găleşti. El era căsătorit cu Natalia, fiica lui Carl Harting, cu care, în 1912, avea patru copii: Eugenia (născută la 3 octombrie 1907), Pavel  (1 septembrie 1908), Ioan (31 august 1909) şi Hartina, numită şi Henrieta (1 octombrie 1910). Soţia sa Natalia stăpânea împreună cu sora ei 2 912 desetine de pământ din moşiile Pogrebeni, Cuizăuca, Suleni şi Şercani din judeţul Orhei[92].Potrivit unei surse cu date pe anii 1923-1924, Victor P. Dicescu stăpânea 1 862 desetine din moşia Pogrebeni şi 136 desetine din moşia Găleşti[93].

Anastasia Dicescu a devenit cântăreaţă (soprană). A studiat la Conservatorul din Odesa şi Academia de Muzică din Roma.

În ziua de duminică, 13 iulie 1914, la teatrul din Costiujeni de lângă Chişinău a fost prezentat un concert, în cadrul căruia, după cum relata presa vremii, cel mai mare succes l-a avut Anastasia Dicescu. „O exaltare deosebită a sălii a produs-o romanţele româneşti interpretate de ea”. Spectatorii au audiat cu interes şi declamaţia acompaniată de muzică a Iuliei Dicescu[94]. În septembrie 1915, fiind în plină desfăşurare I Război Mondial, Iulia P. Dicescu exercita funcţia de şefă a Comunităţii de Cruce Roşie a mănăstirii Hârbovăţ[95].

În aprilie 1918, Anastasia Dicescu a concertat la Teatrul Naţional din Iaşi[96]. Ea a fost directoare a Operei basarabene (1919-1923), directoare şi profesoară la Conservatorul Unirea din Chişinău (1919-1936), solistă a Operei basarabene din Chişinău (1919) şi a Operei din Cluj (1923-1935), profesoară de canto la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti (1936-1942), membră a Societăţii Lirice Române (1916). A decedat în 1945, la Bucerdea-Găvănoasa din judeţul Alba[97].

Zamfir Arbore a relatat despre Leonid Dicescul, „descendent dintr-o familie moldovenească din Basarabia”, care, se pare, nu are tangenţe cu urmaşii lui Ioan Arsene Dicescu. Acest Leonid Dicescul a luat parte la mişcarea revoluţionară din 1874-1877, a fost membru al cercului fraţilor Kolotkevici din Kiev, apoi a lucrat împreună cu Spandoni la Odesa şi Chişinău. După arestarea cercului fraţilor Kolotkevici, scăpat din mâinile poliţiei, a trăit ascuns în sudul Rusiei, apoi, la 1877, trecând graniţa de la Prut, s-a stabilit în România. A murit la Ploieşti, fiind înmormântat la cimitirul Viişoara de lângă Ploieşti”[98].

 

 

[1] Bobrineţ – localitate situată la nord de actualul oraş Nikolaev, de partea dreaptă a râului Ingul.

[2] Arhiva Naţională a R. Moldova (în continuare, ANRM), F. 88, inv. 2, d. 330, f. 65-66.

[3] Ibidem, f. 66v.

[4] Ibidem, f. 66, 80.

[5] Ibidem, f. 52.

[6] Ibidem, f. 80.

[7] Ibidem, f. 81v.

[8] Ibidem, f. 66.

[9] Ibidem, f. 82.

[10] Astfel este ortografiat numele lui de familie într-o serie de acte ruseşti.

[11] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 4269, f. 1085; F. 88, inv. 2, d. 330, f. 88. Despre executarea de către I. Dicescu (Dicesculov) a funcţiei de poliţmaistru al oraşului Iaşi se menţionează într-un act din februarie 1812 (ANRM, F. 1, inv. 1, d. 4267, f. 482).

[12] În ruseşte, nadvornâi sovetnik – rang civil, care, conform Tabelei despre ranguri din Rusia, corespundea gradului militar de locotenent-colonel.

[13] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2, f. 1; d. 10, f. 10.

[14] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 46.

[15] ANRM, F. 5, inv. 1, d. 1, f. 369.

[16] ANRM, F. 22, inv. 1, d. 29, f. 5.

[17] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 330, f. 66v.

[18] Труды Бессарабской Губернской Учённой Архивной Комиссии, Кишинёв, 1907, т. III, р. 35.

[19] ANRM, F. 2, inv. 2, d. 4, f. 197.

[20] Ibidem, f. 258.

[21] În ruseşte: Ugolovnoe Prisutstvie. Ulterior, în conformitate cu Regulamentul privind organizarea administrativă a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, s-a numit Judecătoria Penală a Basarabiei.

[22] ANRM, F. 5, inv. 3, d. 104, f. 8.

[23] În ruseşte, kolejski sovetnik. Corespundea gradului militar de colonel.

[24] ANRM, F. 4, inv. 1, d. 48, f. 76; F. 17, inv. 1, d. 119, f. 666; F. 22, inv. 1, d. 761, f. 19.

[25] ANRM, F. 17, inv. 1, d. 119, f. 885.

[26] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 1008, f. 5; Приход селения Галешть, Оргеевского уезда, în „Кишинёвские епархиальные ведомости”, 1876, nr. 16, p. 585.

[27] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 1008, f. 7. În 1852, Victor I. Dicescu a întreprins un demers pe lângă autorităţile Basarabiei în privinţa delimitării acestui teren (ANRM, F. 6, inv. 3, d. 268).

[28] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 330, f. 6. Despre decesul lui Ioan Dicescu, survenit prin septembrie 1824, se arată şi într-o altă sursă de epocă (ANRM, F. 3, inv. 1, d. 812, f. 3), pe când în izvorul la care ne-am referit mai sus (Приход селения Галешть, p. 585) se menţionează că el a murit în 1823.

[29] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 330, f. 4-5, 14-19; F. 205, inv. 1, d. 5266, f. 3; F. 205, inv. 1, d. 6488, f. 5.

[30] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 330, f. 65.

[31] Ibidem, f. 6.

[32] Ibidem, f. 1.

[33] ANRM, F. 40, inv. 1, d. 731, f. 1, 64.

[34] Despre administrarea tutelară a se vedea: ANRM, F. 37, inv. 2, dosarele 1313, 1394 (335 de file) şi 1409.

[35] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 1008, f. 7.

[36] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 969, f. 67.

[37] Ibidem, f. 19.

[38] ANRM, F. 134, inv. 2, d. 91.

[39] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 969, f. 1, 15, 16, 70.

[40] Ibidem, f. 24.

[41] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 330, f. 70.

[42] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 330, f. 89.

[43] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 891, f. 4; F. 88, inv. 2, d. 406, f. 63-66; F. 88, inv. 2, d. 562, f. 69-72.

[44] Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1943, vol. II, p. 32.

[45] Труды, p. 414.

[46] ANRM, F. 134, inv. 1, d. 117, f. 757.

[47] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 330, f. 59.

[48] Ibidem, f. 104-105; ANRM, F. 211, inv. 3, d. 26, f. 29v (registrul de stare civilă din anul 1839 al catedralei din Chişinău).

[49] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 406, f. 69; Gh. Bezviconi, op. cit., p.104.

[50] ANRM, F. 6 inv. 9, d. 640, f. 1.

[51] ANRM, F. 6, inv. 3, d. 458, f. 2; F. 37, inv. 4, d. 300, f. 13; F. 37, inv. 5, d. 2193, f. 1. V.I. Dicescu a indicat într-o cerere, inclusă în cea de a doua sursă enumerată, că el a cumpărat această moşie la 5 mai 1852. Un alt dosar de arhivă referitor la moşia Chirileni este datat cu anul 1855 (ANRM, F. 37, inv. 4, d. 847).

[52] ANRM, F. 37, inv. 4, d. 903, f. 1-2; F. 37, inv. 6, d. 71, f. 1. La 12 august 1852, copiii maiorului Mihail Şonin şi ai Anastasiei Şonin, născută Stamati, surorile Maria, Ecaterina, Olga Lascari, născută Şonin, şi fratele lor minor, Egor, cu acordul tutorelui acestuia din urmă, Egor Stamati, au semnat actul de partajare a proprietăţii funciare din moşia Găleşti, pe care au moştenit-o după moartea mamei lor (ANRM, F. 37, inv. 4, d. 903, f. 4).

[53] ANRM, F. 37, inv. 4, d. 1005.

[54] Приход селения Галешть, p. 585.

[55] ANRM, F. 37, inv. 5, d. 530, f. 1, 7.

[56] Gh. Bezviconi, op. cit., p. 104.

[57] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 330, f. 106; F. 88, inv. 2, d. 497, f. 10-11; F. 88, inv. 2, d. 632; I. Colesnic, Basarabia necunoscută, Chişinău, 2000, vol. 3, p. 6.

[58] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 330, f. 106; F. 88, inv. 2, d. 497, f. 11-12; F. 88, inv. 2, d. 632; Кишинёвские епархиальные ведомости, 1906, nr. 17, p. 545.

[59] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 45, f. 19.

[60] Кишинёвские епархиальные ведомости, 1906, nr. 17, p. 545.

[61] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 497, f. 12-13; F. 88, inv. 2, d. 632.

[62] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 45, f. 19; F. 88, inv. 2, d. 300, f. 174-177.

[63] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 497, f. 13-14; F. 88, inv. 2, d. 632.

[64] ANRM, F. 88, inv. 1, d. 2140, f. 169.

[65] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 497, f. 13-14; F. 88, inv. 2, d. 632.

[66] Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Chişinău, 2000, p. 76, 150-152.

[67] Ibidem, p. 157.

[68] Бессарабская жизнь, 9 iunie 1917, nr. 142, p. 3.

[69] Cuvânt moldovenesc, nr. 48 din 22 noiembrie 1931, p. 6.

[70] Павел Дическул, Несколько слов по поводу предстоящих выборов в Государственную Думу, în „Бессарабец”, 16/29 octombrie 1905, p. 6.

[71] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 497, f. 14-16; F. 88, inv. 2, d. 632; Кишинёвские епархиальные ведомости, 1906, nr. 17, p. 545. I. Colesnic a scris incorect că la 25 martie 1906, Pavel Dicescu a fost ales membru al Dumei de Stat (I. Colesnic, op. cit., p. 6).

[72] Друг, 27 martie/9 aprilie 1906, nr. 80, p. 3.

[73] Кишинёвские епархиальные ведомости, 1907, nr. 9, p. 336.

[74] Бессарабский адрес-календарь на 1906 год, Кишинев, 1905, p. 127.

[75] Ibidem, p. 126.

[76] Б.А. Трубецкой, Из истории периодической печати Бессарабии. 1854-1916 гг., Кишинев, 1980, p. 197. Numărul 4 din 1906 al Buletinului Eparhiei Chişinăului (Кишинёвские епархиальные ведомости, 1906, nr. 4, p. 147) anunţa cititorii că are loc abonarea la ziarul Bessarabeţ, al cărui redactor era P.V. Dicescu, iar editor – G.I. Chiriacov. În nr. 17 din 1906 al acestei publicaţii periodice ecleziastice se menţionează că Pavel Dicescu era redactor-editor al ziarului respectiv (Кишинёвские епархиальные ведомости, 1906, nr. 17, p. 545).

[77] Кишинёвские епархиальные ведомости, 1906, nr. 17, p. 545.

[78] Cuvântul moldovenesc din 5 februarie 1928, p. 1.

[79] Ibidem, p. 1-2.

[80] Друг, 13/26 martie 1909, nr. 68, p. 2.

[81] Друг, 17/30 martie 1909, nr. 72, p. 2.

[82] Друг, 10/23 septembrie 1909, nr. 219, p. 2.

[83] Друг, 6/19 septembrie 1909, nr. 217, p. 3.

[84] Бессарабская жизнь, 12 septembrie 1910, nr. 209, p. 3.

[85] Друг, 7/20 septembrie 1911, nr. 206, p. 3.

[86] ANRM, F. 88, inv. 2, d. 330, f. 194.

[87] Друг, 14 ianuarie 1914, nr. 10, p. 1.

[88] Друг, 1914, nr. 127, p. 3.

[89] ANRM, F. 1862, inv. 22, d. 232, f. 65v.

[90] ANRM, F. 9, inv. 2, d. 515, f. 9-10. Curând, guvernatorul Basarabiei a confirmat persoanele alese în funcţii de către Adunarea Zemstvei Judeţene Orhei: pe V.I. Anghel în postul de preşedinte al Comitetului Executiv al Zemstvei Judeţene Orhei, iar pe G.M. Sârbu, D.M. Sârbu, I.S. Cerchez şi V.P. Dicescu – în calitate de membri ai acestei instituţii (Друг, 12/25 septembrie 1909, nr. 221, p. 2).

[91] ANRM, F. 39, inv. 13, d. 291.

[92] ANRM, F. 9, inv. 2, d. 515, f. 9-10.

[93] Anuarul „Socec” al României Mari, Bucureşti, vol. II, 1923-24, Basarabia, p. 187, 195.

[94] Друг, 16 iulie 1914, nr. 157, p. 3.

[95] Кишинёвские епархиальные ведомости, 1915, nr. 42, p. 1169.

[96] Sfatul Ţării, 20 aprilie 1918, nr. 21, p. 2.

[97] S. Buzilă, Cântăreţi din Moldova. Lexicon enciclopedic (1460-1960), Chişinău, 1996, p. 157.

[98] Z. Arbore, Leonid Dicescul, în „Calendarul Basarabiei pe anul 1923”, Chişinău, 1923, p. 203-205.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com