Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Noi Dacii

Gheorghe Gavrilă Copil

 

 

Isac Mocanu, Etimologii ,de la limba Română spre celelalte limbi

(Partea I)      

 

Precizări necesare

 

Gheorghe Gavrila Copil   Aşa cum Alexandru Aurel S. Morariu, autorul Enciclopediei Dacilor, a studiat în biblioteci din tinereţe pân’ la bătrâneţe, necerând nimic şi oferindu-şi toată energia pentru propăşirea neamului său cel românesc, fără să fi publicat rodul ostenelilor sale, tot aşa şi Isac Mocanu, bun cunoscător al limbii latine, nu şi-a publicat lucrările. Au rămas şi acestea spre a fi luate, în chip viclean, de-ndată după decesul său. Făptuitorii ştiau valoarea  celor pe care îi aveau în vizor.  Erau primii informaţi  de deces. Aşa îşi scriu cărţile,  pornind de la manuscrisele furate? Deşi există o tradiţie academică, de citare a surselor, fie ele publicate, fie în manuscris. Sunt personalităti care citează sursa şi atunci când e vorba de o idee pe care au reţinut-o în timpul unei discuţii.  Culegătorii de manuscrise, dacă îi prinzi, sunt gata să-ţi umple gura cu pămant , pentru a nu se şti,  că habar n-au de unele surse bibliografice  pe care le folosec, iar de limba latină, greacă, nici vorbă. De germană, maghiară? De ce să ştie dumnealor, când au ştiut adevăraţii autori? Cu alte cuvinte, primul care tipăreşte ceva, folosind materiale care nu-i aparţin, are paternitatea asupra celor publicate. Străini de Iisus, chiar prigonitori ai acestuia. Şi de Zalmoxe. Ambii ne învaţă că sufletul e nemuritor, cu alte cuvinte că după viaţa de acum, în trup, urmează cea în spiri. Unde ne întâlim cu bunii şi străbunii, cu marile spirite ale neamului. Dar nu şi cei care au fost lipsiţi de corectitudine faţa de Neamul Românesc. Dincolo, în lumea spirituală se ştie  de faptele cele perturbatorii din viaţa de acum. Dincolo sunt şi adevăraţii autori ai lucrărilor furate. Acolo adevărul nu mai poate fi ascuns. Sperăm să se întâmple ceea ce e normal, recunoaşterea  dreptului de autor al celor decedaţi şi constituirea unui fond de manuscrise. Cei înţelepţi pot ieşi din impas, spunând că aveau în plan aşa ceva. Şi că fac efortul necesar pentru publicarea autorilor încă necunoscuţi. Prea bine.

   Publicăm o variantă  restrânsă din etimologii,  pe care mi-o predase Isac Mocanu. Tot ca o măsură de siguranţa. Ca şi Alexandru Morariu, intuia, ştia, că este supraveghiat de oameni în care nu avea  încredere.

   Prejudiciul adus românilor este evident.

 

ISAC MOCANU:   Domnule Copil, nu faceţi bine ce faceţi. Ati pornit pe un drum foarte lăudabil, dar de la primul pas de ieşire în public, cu preocupările dumneavoastră etimologice, aţi ieşit „cu stângul”... Aceia cărora le lipseşte temeiul ştiinţific, cunoaşerea limbii care a creat cuvintele, adică baza etimologiilor, ar trebui să renunţe la această preocupare, să nu încurce minţile, să nu rătăcească oamenii cu închipuirile lor. În cazul cuvintelor noastre, cuvinte integral latine ( nu de la romani), cunoaşterea limbii latine este strict necesară, fără de care nimeni nu poate stabili etimologiile cuvintelor noastre, deci nici originea lor. Vă rog să propuneţi în cadrul cercului Deceneu, acestor pasionaţi cercetători... să se ocupe de altceva, nu de etimologiile cuvintelor româneşti...(Din scrisoarea primită de la prof. Isac Mocanu, datată 25.I. 1981. Se referă la  Originea  cuvântului Ardeal-dezbatere în cadrul Cercului Deceneu pentru studierea limbii şi scrierii dacilor, la care au participat Iordache Moldoveanu, Gavrilă Copil, Isac Mocanu,  Mircea Ţicleanu, Ştefan Andreescu Moşna, Paul Tonciulescu, Virgiliu Oghină, C.M. Ştefănescu, Tobă Ioan, Ştefan Constantinescu Caracal, Dumitru Şerbu, Corneliu Belcin, Nicolae Miulescu . Dezbaterea a fost animată, cu accente polemice, dar şi cu o bogată bibliografie şi argumentare. S-a convenit, îmi pare la propunerea celui ce scrie aceste rânduri, pe atunci scretar ştiinţific principal al acestui cerc de studii, ca discuţiile libere să fie grupate într-o lucrare, care să cuprindă şi extrase, rezumate,  din articolele, studiile, lucrările participanţilor la această dezbatere (doar puţine apăruseră în revista Noi Tracii şi mai puţin extinse decât cele consemnate de noi în această lucrare) . A fost necesar, uneori o nouă convorbire cu unul sau altul din participanţi. Lucrarea are 42 de pagini şi ar trebui (!) să fie la îndemâna tuturor celor interesaţi de această tema. Redactarea definitivă, pe care Isac Mocanu a avut-o la îndemână, ca şi ceilalţi participanţi, conformă cu  cele precizate mai înainte, stă la baza  scrisorii lui Isac Mocanu, care-şi apără cu ardoare punctul de vedere. Tuturor, pentru acele zile de neuitat, cu reale contribuţii la  studierea culturii şi limbii dacilor, cu o caldă aducere aminte.

 

ISAC MOCANU

 

Etimologii

  

2.ABRAŞ. (Despre cai) Nărăvaş. (Despre oameni) Rău, violent. Despre acţiunile omului) Făra rezultat, neizbutit....  Tc. abraş.

    Se mai spune că este un cal cu o pată albă sub coadă şi un om norocos. În meced.-rom.-abraşă=obraznică. Abraş=vărgat, pătat.

   Cuvântul are origină latină. Acea vargă, pată, pe corp, la culoare mai deschisă decât fondul, apare ca o ştersătură, ceea ce exprimă lat. Abrasus de la abrado, ere =a şterge,  a rade (ab ras us). Când se rade pielea unui animal (se îndepărtează părul) în acel loc apare o pată albă, pielea. Ca şi pata provenită de la naştere.

   Înţelesu de rău, violent ,nărăvaş, apare din credinţa populară veche după care un om cu un defect corporal este un om rău.

   Cuvântul a ajuns în limba turcă din limba noastră.

  

3. ABUR. Vapori de apă. Ceaţă rară. Fig. Tărie, aromă, suflare uşoară,

adiere. Cantitate foarte mică. Comp. alb. avuli.

   Apare mai des la plural „aburi”. Aburii se ridică în sus. Orior, iri =a se naşte, a se ridica. Abortus, ca şi aborsus =care începe, ce se dă pe gură afară (avortat), duh, suflare. Variantă „abor”. Pref. ab indică îndepărtare. Ce se îndepărtează  de origină (ort). Alb. avuli ca şi aburi deoarece b trece în v şi r în  l. Şi acolo a ajuns cuvântul ca şi la noi din latina veche, nu din latina romană, unde nu apare ca atare.

4.     ACADEA. Bomboană făcută din zahăr topit. Tc. akyde.

Cristale de zahăr prinse pe o sfoară, ca şi fructele ce stau pe craca unui . pom, gata „să cadă”, în stare „a cădea”. De aici numele a cădea, acadele. Vezi verbul latin accado, ere =a cădea. Cuvânt românesc, latin, de unde a ajuns în turcă.

      

 5. ACARET. Construcţia secundară care ţine de o clădire. Construcţie mare cu toate construcţiile care ţin de ea. (la plural) unelte de gospodărie. Tc. akaret.

   Acareturile sunt construcţii necesare (de lipsă) într-o gospodărie.

   Careo, ere = a lipsi a fi lipsit, de ceva, a fi necesar. Pref. a ca şi ad, (la). –et de la edo, ere = a da afară, a scoate la lume, a produce, a arăta, etc. Vezi la noi pe et ca sufix în nume colective, ca brădet, făget, etc., unde apare brad, fag, etc.-Şi acareturile formează o colectivitate de construcţii care apar în gospodărie ca ceva de lipsă, adică la (ad, a) (car) acar necesitate. Fiind mai multe, li se spune la plural acareturi, deşi acaret are tot înţelesul de plural (-colectiv).

    

 6. ACĂŢ. Salcâm. Magh. akŕc.

   În lat. romană  aoare  acacia, ae = arbore spinos. Apare aşa şi numele botanic oficial, dovadă în plus că cuv. Este românesc. Nu provine din acacia, ci numai corespunde cu acesta, au aceeaşi origină.. În limba maghiară nu are nici o explicaţie posibilă, este cu totul strein de l. Maghiară. Acolo nu a putut ajunge decât din limba noastră. Dacă ar fi ajuns acolo din limba latină, atunci ar avea altă formă, ca şi cea latină, spre ex. akŕcsia. Vezi cuv. Maghiar sora = soartă, copia fidelă formal cu cuv. latin roman sors, tis. Tot aşa este cuvântul tigris (tigru) lat. tigris. Şi alte câteva, puţine la număr. Dar toate sunt copiate întocmai după formele romane. Aşa ar fi fost cazul şi cu acacia.

   Se ştie că întreg ţinutul fostei Ungarii (Ungaria, Pannonia, actuala Slovacie), până la venirea maghiarilor, a fost locuit integral (cu foarte puţine excepţii de slavi) numai de români, care prin catolicizare şi maghiarizare, cu multă silnicie, în decurs de multe sute de ani, au dispărut ca popor în aceste ţinuturi. De la aceşti români au împrumutat maghiarii mai multe sute de cuvinte, căci l. maghiară era foarte săracă în vocabular (cca 200 de cuvinte), ca şi alte limbi ale populaţiilor migratoare...În Ardeal se spune „a acăţa”, dincoace de munţi se spune „a agăţa” (c>g). Acelaşi cuvânt.

    

    7. ADET. Dare, impozit. Tc. adet = obicei, datină.

   Ad + et.- et de la edo, ere = a da afară (e,do), a arăta, a da, etc.

   Edere  edi = a da. De aici ed  et = ce se dă. Cu pref. ad = la (sau de) avem pe ad  ed > adet = „la dat” sau „de dat”. Aşa este impozitul, ca şi obiceiul, datina (dat.ina). Se dau, se transmit. Cuvânt românesc, nu turcesc.

   

  8.AFERIM. (Interj.) (turcism învechit). Bine! Bravo! Perfect, admirabil. Tc. aferim.

   Fiind un turcism învechit ce caută în Dictionarul limbii române moderne? Şi mai avem încă multe cazuri de acest fel în DLRM.

   Cuvântul exprimă laude la superlativ.- Fero, erre înseamnă şi a lăuda mult.-im de la imus, a, um, care are şi înţelesul de ceva de jos, coborât, dar şi înţelesul de extremitate, limită, ultimul rang, etc.- Deci ferim (fer + im) înseamnă laudă la extrem sau extremul, superlativul laudei. Cu pref. a (la) apare aferim. Cuvântul este latin şi deci nu poate fi tc.

     

 9. AGĂ. Ofiţer din armata otomană. Şef al agiei cu atributele prefectului de poliţie de mai târziu. Tc. aga. 

   În imperiul roman agens (de la ago, ere) era însărcinat cu ordinea publică. Avea deci sarcina prefectului de poliţie. Aici apare ag care cu ă din limba noastră dă pe agă. Probabil că era în uz în imperiul bizantin de unde a ajuns şi în limba turcă şi alte multe cuvinte orientale românesşti.

   Vezi şi pe agos = duce (la Homer). Vezi şi pe og împărat şi agu, la noi ( Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, p. 1071). Fără suf. Os, artificial, avem pe ag.

  

      10. AGARLÂC. Bagaj mult,  calabalâc. Tc. agârlik „greutate”.

   Lat. aggero, are înseamnă a umplea ceva. Agger, is = tot ceea ce  îndesăm ca să umplem ceva. Agger acelaşi cu agăr. –lâc, sufix românesc ca în geamlâc, paşalâc, calabalâc, etc. Provine de la vb. latin  laqueo, are = a lega. Laqueus = laţ, plasă, cursă. Şi cuvântul lacheu înseamnă o persoană legată, ataşată de cineva. Geamlâc este vitrina cu geamuri care îi aparţin. Paşalâc este domeniul ce aparţine unei paşe, etc. Aşa este şi agarlâc, tot ce aparţine bagajului. De remarcat că aggero vine de la adgere (ad, gero) şi gero, ere =a purta, a duce. Şi bagajul se poartă, se duce. Este ceva ce se duce, se transportă.

 

11. AGRIŞ. Arbust cu fructe comestibile. Magh. ogres.

   Fructele sunt acre. De aici ele se numesc „agreşe”, de unde numele arbustului. – c apare uneori ca g şi invers. Şi de la eş.  (sufixe româneşti) Mai multe sufixe româneşti apar în limba magh. odată cu cuvintele noastre trecute acolo. Aici a mers es (eş) odată cu cuvântul agreşe (în uz în Ardeal).

   În l. magh. cuvântul acesta nu are nici o relaţie cu elementele acelei limbi. Acolo n-a putut lua năstere. Vezi lat. acer, a, um ca şi acru din limba noastră (lat. acrus).

   

12. AHOTNIC. Dornic, lacom, pasionat, îndrăgostit. Rus ahotnik.

   Cuvântul are toţi componenţii latini, româneşti.: ah, ot, nic. Ah este sunetul oftatului..-ot înseamnă, zgomot. Vezi cuvintele tropot, ropot, clocot, chiot, etc. (suntetul trop, sunetul rop, sunetul chi, sunetul cloc, etc.). Ar avea originea ca şi oda, ae (od >ot). Ahot = sunetul ah. –nic este un frecvent sufix românesc (orig. latină) care arată pe cel legat la ceva, ataşat, care îndeplineşte o funcţiune oarecare ( ex. duhovnic, păharnic, slugarnic, datornic, crainic, crâsnic, vistiernic, etc.). Vezi pe nic în lucr. Mea cu sufixele. Ahotnic este cel care ahoteşte, adică oftează mereu.

 

13. ALAC. Specie de grâu rezistentă. Comp. Magh. alakor.

   Comparaţia cu maghiarul alakor nu are nici un rost, doar o insinuare că alac ar avea această origină. De altfel alakor nu putea trece în limba română nicidecum sub forma de alac.

   Un autor maghiar, Edelspacher, a susţinut că alac este cuvânt românesc. În dicţionarele maghiare nu apare, dovadă că nu este considerat de origină maghiară. Numai academia noastră susţine morţis că este ungurească. Curios! Si această năstruşnică atitudine a academiei noastre se repetă mereu în DLMR [Dicţinarul limbii române moderne].  

   În latina romană găsim pe alica, un fel de grâu. Poate că este alacul, tot specie de grâu. Pentru originea cuvântului presupun că el vine de la al şi ag (ac). De la verbul alo. alere =  a creşte, a hrăni, etc. vine al  cu înţeles  de ceva hrană, ceea ce hrăneşte.-ag de la ago, ere = ce serveşte, ce se foloseşte la , ce este, etc. Deci alagere ~alagi= a se folosi ca hrană. De aici alag > alac = ce se foloseşte ca hrană, adică un soi de cereale.

   Cuvântul este latin structural, prin ambii componenţi, cuvânt românesc vechi.

 

14. ALDUI.

   A binecuvânta. Magh. ŕldani.

   Magh. ŕldani nu este craţia acestei limbi, este cu totul strein acolo. La fel şi ŕldŕs = binecucvântare, belşug, binefacere. Al de la alo, alere ~ ali = a face să crească, a hrăni, a întreţine, atrata cu bunătate, etc. Moldovenii spun „hali” = a mânca. Deci al înseamnă şi hrană. Componentul d de la a da. Alda = a da hrană şi cele necesare. Unui rod bogat în ţarină ţăranul îi spune aldaş, binecuvântarea cerului. –ui este terminaţiune de infinitiv. Dar în loc de dui poate fi la origină tui, infinitivul scurt al lui tueo, ere = aproteja, a îngriji, menţine, care se potriveşte aici împreună cu înţelesurile lui alo,ere.

   Aldui nu înseamnă numai a da  belşug în toate, a hrăni, a creşte, etc., dar înseamnă şi a dori (gu graiul) cuiva toate cele bune şi necesare, adică abinecuvânta. Ald (din aldui) cu dă pe aldaş şi în limba noastră şi în cea maghiară.- este sufix românesc provenit de la verbul latin ago, ere ~ agi. De văzut în lucrarea mea cu sufixele. Din limba noastră a juns şi acest sufix în maghiară. Ald (binecuvântare, belşug, etc.), aş, (facere, etc.). Aldagi > aldaci > aldaş  (ci>gi). Adică facere de belşug, de binecuvântare.

   La trecerea lui aldui în limba maghiară ca  ŕldani s-a schimbat doar terminaţiunea ui în ni, după cerinţele limbii respective.

 

17. ALIMAN.

   Apă adâncă. „A ajunge la aliman” =a nu mai putea scăpa de necaz. Sb alaman (<tc).

   Cuvânt românesc, latin. De la liman (limen, inis) = hotar, limită, malul apei. Când ajungem la malul apei, adică la liman, atunci am scăpat de pericol, de înnec. Cu a privativ avem aliman, adică fără liman. A ajunge la aliman înseamnă a nu mai scăpa de înnec şi în general a nu mai scăoa de nenorocire.

   Nici tc nici sb nu au nici un rol la formarea acestui cuvânt. El este creaţia limbii noastre.

 

18. AMANET

   Obiect lăsat cuiva garanţie, gaj, zălog. Tc emenet.

   Vezi verbul latin roman admaneo, ere = a rămâne lângă. Maneo, ere = a rămâne. Şi rămâne din limba noastră corespunde cu acestea. Pref. ad cu înţeles de la dă pe admaneo > amaneo =a rămâne la. Cu et de la edo, ere = a da afară. edi > ed >et. Amanet = ceea ce este dat afară (la cineva) (et) de rămas (aman).

   Şi forma emanet din tc corespunde cu amanet. Vezi şi pe emaneo,ere  Tot cuvânt latin format cu componenţi aflaţi aflaţi în l. noastră.

 

19. AMIN

   Adevărat! Aşa să fie! Ca forma de încheiere în texte religioase. Slav (v.slav aminu <gr).

   Cuvânt vechi latin. Credinciosul, la sfârşitul rugăciunii sale, mai atrage încă odată atenţiunea aceluia cui s-a rugat să nu uite ce i-a cerut, să ţină minte, să lege ruga sa „la minte”, adică ad mens. De aici admen > ammen, iar în limba noastră amin (cu e trecut în i ). Numai aşa se explică afirmaţia „Aşa să fie”.

   Acest amin, adoptat de biserica creştină, nu pare să fi avut la origină un caracter religios, ci un caracter comun, fiind folosit în relaţiile obişnuite ale limbii noastre vechi.

 

Gheorghe Gavrilă Copil

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)