HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Notele ultimative sovietice din 26 - 27 iunie 1940: sfârtecarea României Mari

 

Prof. Ştefan Plugaru (Huşi)

 

            Anul 1940 a reprezentat momentul  sfâşierii şi însângerării României Mari, realizate în 1918. În mai puţin de două luni şi jumătate, din trupul ţării au fost răşluite importante provincii româneşti: Basarabia, Bucovina, Transilvania, Cadrilaterul. Vecinii noştri, aşezaţi în preajmă de Dumnezeu şi de întâmplare au ridicat pretenţii teritoriale, săvârşind un sacrilegiu pe care Istoria l-a consemnat şi care nu poate fi dat uşor urmării, mai ales că urmările sale persistă până astăzi, despărţind în două state (România, Republica Moldova) un singur popor, cel român.

            Pornind de la ţarul Petru I, cel care în celebrul său testament arăta nevoia întreţinerii naţiei ruseşti într-o stare de război permanent şi întinderea Rusiei către sud, în lungul Mării Negre, afectând astfel şi spaţiul locuit de români, ajungem la momentul 1812, când partea răsăriteană a Moldovei istorice a fost ocupată de armatele ruse. Au urmat 106 ani de stăpânire rusă, marcată de rusificarea populaţiei româneşti, interzicerea limbii şi grafiei române în şcoli şi biserici, dezrădăcinări de populaţie şi colonizarea teritoriului ocupat cu ruşi, ucraineni, germani şi găgăuzi.

            După unirea Basarabiei cu România, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, prin decizia Sfatului Ţării, organ reprezentativ al românilor basarabeni, fapt recunoscut şi de marile puteri europene în anul 1920, Rusia Sovietică, succesesoare a Imperiului ţarist rus, nu a recunoscut niciodată integrarea Basarabiei în hotarele României Mari. Atitudinea sa a fost oscilantă asupra acestei probleme.

În anul 1922, în perioada izolării diplomatice din vremea războiului civil, Rusia bolşevică a propus României recunoaşterea apartenenţei teritoriului dintre Prut şi Nistru la România în schimbul renunţării la pretenţiile asupra tezaurului românesc depus spre păstrare la Moscova în timpul primului război mondial, între anii 1916-1917. Apoi, pe măsura consolidării sale statale, U.R.S.S. a trecut de la negocieri şi propuneri de târguri murdare la o politică de provocări, între care crearea pe malul stâng al Nistrului a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, după tulburările provocate la Tatar Bunar şi Hotin de către agenţi sovietici înfiltraţi în rândurile populaţiei româneşti şi minoritari evrei. Înfiinţarea acestei republici fantomatice a avut menirea de a semăna confuzie, sugerând fiinţarea ca o naţiune de sine stătătoare a moldovenilor, iar pe de alta, de a face să pară naturală o eventuală viitoare alipire la R.S.S.A.M. a teritoriului românesc aflat între Prut şi Nistru.

Efemera apropiere româno-sovietică, concretizată în anul 1934 prin încheierea de relaţii diplomatice între România şi URSS, a fost înlocuită din 1936 de o atitudine ostilă, ce  a crescut permanent în intensitate. Semnarea, la 23 august 1939, a pactului de neagresiune sovieto – german (cunoscut în istorie ca pactul Ribbentrop – Molotov) cu protocolul său adiţional secret, privind interesul deosebit al U.R.S.S. faţă de Basarabia, în contextul împărţirii sferelor de influenţă în Europa între cele două state, a reprezentat cotitura în această direcţie.

Discursul lui Veaceslav  Molotov la şedinţa C.C. al P.C. al U.R.S.S., difuzat de Radio Comintern, în emisiunea sa de la ora 22 a zilei de 29 martie 1940, retransmis la posturile de radio şi pe 30 martie, larg mediatizat  în presa sovietică, a arătat clar intenţiile puterii sovietice de a solicita şi obţine pe orice cale această parte de teritoriu românesc.

Momentul ales de sovietici pentru a tranşa în favoarea lor această ,,chestiune” a fost ales imediat după capitularea Franţei, aliat tradiţional al României, în faţa Germaniei, la 22 iunie 1940. În seara zilei de 26 iunie guvernul U.R.S.S. a înaintat reprezentantului României la Moscova o Notă ultimativă prin care se cerea cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, drept ,,compensaţie”, şi încă într-o ,,măsură neînsemnată” pentru cei 22 de ani de dominaţie a României în Basarabia. Sovieticii solicitau o parte de pământ românesc care nu se aflase niciodată sub stăpânirea Rusiei ţariste şi falsificau istoria, afirmând că Basarabia era, chipurile ,,populată în principal de ucraineni”. A doua zi, pe 27 iunie,  guvernul României a dat răspuns la Nota ultimativă sovietică, declarând că ,,este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţia amicală şi de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic”, solicitând ca acesta să fixeze un loc şi o dată la care să înceapă tratativele. Dar sovieticii nu aveau nevoie de negocieri. Într-o nouă Notă ultimativă, trimisă în noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, U.R.S.S cerea ca în timp de numai 4 zile România să evacueze Basarabia şi nordul Bucovinei (punctul 1), teritorii ce urmau să fie ocupate de trupele sovietice (punctul  2), care se aflau deja mobilizate în număr mare pe linia Nistrului, şi care în cursul zilei de 28 iunie 1940 urmau să ocupe oraşele Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă (punctul 3). Răspunsul era aşteptat ,,nu mai târziu de 28 iunie, ora 12 ziua (ora Moscovei)”.

În aceea noapte regele Carol al II-lea al României a convocat al doilea Consiliu de Coroană, care urma să hotărască dacă teritoriile cerute de sovietici urmau să fie apărate sau cedate fără luptă. Din cei 26 de oameni politici prezenţi doar 6 au votat pentru rezistenţă armată pe Nistru. Între ei s-a remarcat marele istoric Nicolae Iorga, care a declarat cu tărie: ,,Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem !”. Din nefericire, ţara nu era în situaţia să reziste tăvălugului rusesc, mai ales că din partea Germaniei se făceau presiuni pentru a ceda teritoriile solicitate de sovietici. În ziua de 28 iunie guvernul român a dat răspuns la cea de a doua notă ultimativă a U.R.S.S.. În ea se menţiona că ,,guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

În vreme ce avioane sovietice survolau cerul Basarabiei şi trupele Armatei Roşii treceau râul Nistru, cu două ore înaintea termenului indicat (orele 13), a început evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi Bucovina de Nord, căreia i s-a adăugat un număr mare de civili, plecaţi în refugiu. O retragere  făcută în grabă şi debandadă, în vreme ce minoritari evrei si ruşi începuseră deja să se răfuiască cu populaţia civilă, să atace unităţile militare româneşti, umilind ofiţerii şi soldaţii armatei române, rupându-le epoleţii, dezbrăcându-i, dezarmându-i şi lovindu-i cu bâtele ca pe animale. O coloană militară română alcătuită din 9 regimente staţionate până atunci în Chişinău, în rândurile cărora se aflau soldaţi originari din actualul judeţ Vaslui, s-a retras spre Prut ascunzându-se prin păduri, evitând drumurile circulate. La Hânceşti au fost huiduiţi şi scuipaţi de evreii aflaţi în oraş. Mai mult, au fost ajunşi din urmă de o patrulă călare a Armatei Roşii care a ordonat întregii coloane să strige în cor ,,Trăiască Armata Roşie!” după care, dispreţuitor, un subofiţer sovietic a comandat: ,,Paşli România!”. Umiliţi şi flămânzi, cu capetele plecate, soldaţii români au trecut Prutul pe la Leuşeni – Albiţa, îndreptându-se spre Huşi.

Dar, în afară de Basarabia şi Bucovina de Nord, armata sovietică a ocupat şi Ţinutul Herţa, parte din Vechiul Regat de până la 1918. O parte de teritoriu românesc care nu era prevăzută nici în protocolul adiţional secret sovieto-german, nici în cele două note ultimative sovietice. Anexarea s-a făcut cu jertfe, pentru că înaintării tancurilor sovietice s-a opus o unitate militară românească, în urma schimburilor de focuri murind trei militari români şi fiind răniţi alţi trei din Regimentul 16 Artilerie Bacău. Fără a ţine seama de termenele fixate, de normele unei comportări civilizate, Armata Roşie sovietică a ocupat întregul teritoriu al Basarabiei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, până la 3 iulie, orele 13. România a pierdut un teritoriu ce însuma 50.135 km p. cu o populaţie de 3.748.198 locuitori. Până în decembrie 1940, din teritoriile anexate de U.R.S.S. s-au refugiat în ţară 220.501 locuitori, care şi-au părăsit casele şi aproape toată agoniseala de o viaţă.

Guvernul României, condus de Gheorghe Tătărescu, a decis proclamarea a trei zile de doliu naţional, iar la 3 iulie, dată în care graniţa de pe râul Prut a fost închisă de sovietici, orele 13, s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii căzuţi sub ocupaţie sovietică. Marea Unire din 1918 se dovedise a fi fost un vis.

O pagină tristă din istoria noastră naţională, o nedreptate care persistă până în zilele noastre. Sudul Basarabiei, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa sunt astăzi parte integrantă din Ucraina, un stat în care naţionalismul ucrainean este extrem de agresiv, asupra românilor trăitori aici exercitându-se o politică de deznaţionalizare constantă, manifestată la toate nivelele. Singura speranţă o reprezintă Republica Moldova, unde la conducerea ţării s-a instaurat un regim democratic, după anii de dominaţie neo-comunistă a regimului Voronin. Din păcate, nici după atâta amar de vreme notele ultimative din zilele de 26 - 27 iunie 1940 nu sunt tratate cu maximă obiectivitate din perspectivă istorică. Şi asta pentru că, în data de 28 iunie a.c., istorici filoruşi, sprijiniţi probabil de reprezentanţi ai fostelor autorităţi comuniste de la Chişinău, intenţionează să marcheze evenimentele petrecute acum 70 de ani ca pe o eliberare a Basarabiei de forţele româneşti şi o nouă etapă în desăvârşirea statalităţii moldoveneşti. La tancul rusesc T-34 căţărat pe post de monument la Leuşeni se vor aduna să sărbătorească urmaşii celor care ne-au umilit în 1940 fiinţa naţională. Iar ţeava lui e îndreptată, încă, către Prutul lacrimilor noastre…

 

Prof. Ştefan Plugaru (Huşi)

 

Bibliografie:

Gheorghe Radu, Basarabia pământ românesc, vol. I, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2008.

Mihai Radu, Amintiri de neuitat (manuscris).

Ioan Murariu, Istoria Ţinutului Herţa până în anul 1940, Editura Vicovia, Bacău, 2010.

Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, Editura Panfilius, Iaşi, 2008.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com