HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

O DECIZIE ISTORICĂ

Prof. Univ. dr. Gheorghe Buzatu

 

Ceea ce era de aşteptat, s-a petrecut!... S-au īmplinit 70 de ani de la agresiunea neprovocată şi brutală a U.R.S.S. īmpotriva Romāniei - mai īntāi, notele ultimative celebre din 26-27 iunie 1940 destinate guvernului de la Bucureşti, lansate sub ameninţarea recurgerii la forţa armată īn cazul respingerii, iar, cu īncepere din 28 iunie 1940, ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa de către unităţile Armatei Roşii. Acţiunea s-a desfăşurat integral īn litera şi īn spiritul Pactului de neagresiune şi Protocolului său secret, ambele convenite şi subscrise la 23 august 1939 de către V. M. Molotov şi Joachim von Ribbentrop, delegaţii celor doi lideri totalitari ai străvechiului continent - Adolf Hitler şi I. V. Stalin.  Intervenţia URSS a provocat, īn primul rīnd, extinderea războiului īn limitele spaţiului european est-central şi sud-est-european, iar, īn ce priveşte ţara noastră, a detonat procesul prăbuşirii Romāniei Mari, la numai 22 de ani de existenţă, de vreme ce provinciilor istorice răsăritene menţionate le-au urmat īn robie străină Nord-Vestul Transilvaniei şi Cadrilaterul, subjugate īn august-septembrie 1940 de Ungaria şi, respectiv, Bulgaria. Să reţinem că rapturile teritoriale săvārşite oferă şi īn prezent condiţii prielnice pentru falsificări grosolane unor „istorici" de conjunctură, lipsiţi de pregătire şi de conştiinţă, dar specialişti īn provocări, aşa precum Serghei Nazaria din Chişinău ş.a. După cum prea bine se ştie, răspunsul neīntīrziat şi ferm al Romāniei la agresiunea URSS din 28 iunie 1940 poartă un nume: 22 iunie 1941, cīnd ilustrul general Ion Antonescu a declanşat Războiul Sfīnt, pentru eliberarea provinciilor răsăritene şi pentru distrugerea regimului criminal comunist. A urmat un război greu şi lung (1941-1944), din care Romānia avea să iasă īnvinsă, īn primul rīnd prin trădare şi serioase deficienţe de planificare şi conducere, de mobilizare a tuturor forţelor şi rezervelor absolut necesare pentru victorie. Este remarcabil că, la 24 iunie 1941, chestionat de V. M. Molotov īn privinţa rostului prezenţei Romāniei pe frontul antisovietic, de partea lui Hitler şi a aliaţilor săi, marele diplomat Grigore Gafencu, demn succesor al inegalabilului Nicolae Titulescu şi ministru īn exerciţiu al Romāniei la Moscova, a replicat liderului sovietic, cu demnitate şi apăsat, aşa cum impunea momentul menit să rămīnă gravat īn istorie cu puterea adevărului absolut: „Īn ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decīt o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie īngăduit īn această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată īn timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a īmpiedica īntre ţările noastre durerosul deznodămīnt de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov īn mai multe rīnduri, prin īncălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre (...), Uniunea Sovietică a distrus īn Romānia orice simţămīnt de siguranţă şi de īncredere şi a stīrnit īndreptăţita teamă că īnsăşi fiinţa statului romān este īn primejdie. Am căutat atunci un sprijin īn altă parte (...) Lovitura cea dintīi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Romānii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atīt de folositoare a unui hotar īntins şi īnsemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de guvernul sovietic. Cele ce se īntīmplă azi sīnt urmările acestei nenorociri, care a dus acum la un război īntre cele două popoare, care niciodată īn istorie nu au luptat unul īmpotriva altuia”.

 
Pentru toţi romānii din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa subjugarea acestor provincii a coincis cu debutul tragediei lor nemărginite şi greu de exprimat īn cuvinte, de proporţii şi o intensitate imposibil de surprins şi descris. Era triumful īnsuşi al barbariei, extinsă īn lunile următoare asupra altor ţinuturi străvechi romāneşti, sinonimă - fără urmă de exagerare - cu gulagul şi holocaustul roşu, coborīte după 23 august 1944 peste ţara īntreagă, şi cu nimic mai prejos decīt holocaustul brun sau nazist. Dimpotrivă, ambele, holocaustul roşu şi cel nazist, izvorāte şi exersate īn această ordine, au reprezentat variante ale Răului Absolut, care a bīntuit cu forţă īn plin veac al XX-lea!

 

Asemenea crunte realităţi, ne place să credem că irepetabile pe viitor, ne determină să opinăm că īn nici un caz nu trebuie să-i neglijăm pe marii responsabili. Care au fost, īn prima ordine, Stalin şi Hitler, regimurile totalitare bolşevic şi nazist, cărora le-au căzut victimă populaţia şi teritoriul dintre Prut şi Nistru, invadate de trupele Armatei Roşii şi de forţele NKVD-ului la 26 iunie 1940. Din prima clipă, acestea din urmă au beneficiat - plănuind şi executīnd invazia - de cooperarea unor largi pături ale minoritarilor din zonă, fie ei comunişti ori nu, după cum, nu mai puţin, şi a unora dintre romāni, unelte oribile ale bolşevicilor „eliberatori". Dar, mergīnd mai departe, īn ţara rămasă neocupată şi la Bucureşti, aflăm forţe politice inconştiente şi incapabile, guvernul liberal al lui Gh. Tătărescu, regele Carol II īnsuşi şi sfetnicii săi, care au pregătit calea agresorilor, īnlesnindu-le invazia, la īnceput parţială şi, īn final, după 1944, totală. Faţă de o atare involuţie, īn epocă s-au impus şi au cāştigat o substanţială şi binemeritată notorietate demersurile incisive şi decisive ale generalului Ion Antonescu. Acesta, īn urma unor acţiuni insistente, a obţinut să fie primit īn audienţă de către Carol al II-lea, la 1 iulie 1940. Fără nici un efect evident īnsă. Numai că, la plecare, solicitantul a predat suveranului o scrisoare de protest vehement faţă de cele intervenite după abandonarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa īn robia comunistă rusească. Acest document, redactat īn termeni radicali, dar exprimīnd corect realităţile, a fost rapid difuzat şi perceput ca atare de opinia publică naţională. Generalul Antonescu a fost cel dintīi pedepsit, fiind, din ordinul personal al Regelui, trimis īntr-un surghiun de aproape două luni la Mānăstirea Bistriţa din Vālcea (iulie-august 1940). Īn perioada ce a urmat, Ion Antonescu avea să revină adeseori asupra erorilor din iunie 1940 privind evacuarea fără luptă a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. La 1 octombrie 1940, de pildă, el considera: „Pentru salvarea ţării, pentru păstrarea onoarei, pentru māndria tradiţiilor ei şi pentru respectul morţilor ei, armata s-ar fi luptat. Ea s-ar fi sacrificat, chiar fără folos, dacă i s-ar fi cerut. Conducerea i-a refuzat īnsă această supremă satisfacţie".(foto Tancul rusesc T34)

 

Īn bilanţul general, ceea ce finalmente a contat īn chip copleşitor a constat īn faptul că generalul (ulterior mareşalul) Antonescu a dovedit prin faptă că rămăsese pe deplin ataşat libertăţii provinciilor pierdute şi fidel reīmplinirii idealului Romāniei Mari. Pe acest tărām, al refacerii Romāniei Mari, Nicolae Iorga s-a īntīlnit - defel īntīmplător - cu Ion Antonescu. Aşa după cum este cunoscut, N. Iorga s-a impus la confluenţa secolelor XIX-XX printre liderii luptei pentru unitatea naţională a tuturor romānilor, fiind proclamat şi recunoscut la un moment dat, netăgăduit, drept Apostolul cauzei Marii Uniri din 1918. Strălucitului istoric i-a fost rezervat rolul major şi simbolic de a prezida, la 29 decembrie 1919, şedinţa Camerei Deputaţilor īn care s-au adoptat legile Unirii Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Crişanei şi Maramureşului cu Ţara-Mamă, context īn care a proclamat Neamul Romānesc „pentru vecie unit”. Īn 1940, prăbuşirea Romāniei Mari - care avea să coincidă īn chip tragic, dar simbolic, cu sfīrşitul īnsuşi al istoricului - nu putea să-l lase indiferent. Nu insistăm asupra īmprejurărilor, dat fiind, mai ales, că numeroşii biografi ai lui N. Iorga au examinat deja faptele survenite. Īn condiţiile īn care prăbuşirea Romāniei Mari a debutat, practic, cu ocuparea Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către URSS, istoricul a reacţionat imediat şi plenar, īn articolele politice tipărite īn presa zilnică, īn intervenţiile la Parlament şi la Academia Romānă sau īn conciliabulele oficiale şi, nu mai puţin, īn lucrările sale ştiinţifice. Sub acest ultim aspect, se impune a reţine că una dintre micro-sintezele sale bine cunoscute, īn speţ㠄Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei”, care se bucurase deja de două ediţii īn limba franceză (1922, 1931), a fost imediat reeditată şi, mai mult, tradusă şi difuzată īn limbile romānă şi rusă. Semnificaţia deosebită a apariţiei simultane a „Adevărului”..., īn condiţiile date, īn mai multe limbi şi sub semnătura prestigioasă a unui mare istoric, s-a impus de la sine, iar ulterior, o dată cu impunerea cenzurii comuniste, prin 1944-1947, cartea avea să fie interzisă, pentru ca abia īn ultima vreme, după 1989-1990, să revină īn atenţie.


Fapt de o remarcabilă semnificaţie, īn anul 1940, la prima ediţie romānească a „Adevărului”, autorul - īn raport cu evenimentele survenite, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS - a considerat necesar să facă, finalmente, modificările ce se impuneau; īn fond, el a adăugat două paragrafe simbolice. Apreciem că, īn acest fel, īn mod concret, Nicolae Iorga şi Ion Antonescu s-au „reīntīlnit" īn privinţa unei probleme fundamentale a Romāniei Mari: prăbuşirea construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 şi care, pānă la capăt, la 23 august 1944, a rămas unul drept.
Istoricul, asasinat īn noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunţe īn devans asupra deciziei lui Antonescu. Avem īnsă convingerea că N. Iorga, ţinānd seama de scopul pe care l-a avut acţiunea īn Est din 1941-1944, nu avea cum să respingă drumul urmat, mai ales că, de īndată după notele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat - īn adagiul micro-sintezei amintite, „Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei” - că partea de ţară ocupată de URSS reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional” şi care, netăgăduit, „va fi reluat la cel dintāi prilej favorabil”. Acel prilej favorabil a coincis zilei de 22 iunie 1941.


Īn existenţa tuturor neamurilor şi statelor lumii intervin - cu o frecvenţă şi forţă pe care nu le stabilesc guvernele ori istoricii, ci destinele - momente grozave de prăbuşire, dar şi atītea altele de renaştere, de revanşă, veritabile minute astrale ce rămīn īnscrise cu litere de aur īn analele trecutului. Pentru noi, se cunoaşte prea bine, revanşa istorică pentru oribilul şi blestematul 28 iunie 1940 n-a prea īntīrziat; ea s-a chemat, tot simplu dar binefăcător, salvator prin şi pentru veacuri al onoarei noastre naţionale, 22 iunie 1941. Indiferent de orice intenţii şi iniţiative nenorocite ce i s-au atribuit īn epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel de-al III-lea Mareşal al Romāniei, după 22 august 1941 a fost singurul lider politic şi militar de la Bucureşti capabil să pregătească, să declanşeze şi să poarte Războiul din Est (1941-1944), alături de Germania şi aliaţii ei, īmpotriva URSS şi a Naţiunilor Unite. Un război condus, īnainte de orice şi mai presus de toate, pentru refacerea Romāniei Mari şi zdrobirea comunismului, şi nu mai puţin, pentru Basarabia şi Bucovina. Nu a fost nicidecum īntāmplător că, īn după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, īnainte de-a fi condus spre locul de execuţie din Valea Piersicilor de la Jilava, Mareşalul Antonescu s-a despărţit de mama sa, asigurīnd-o fără pic de ezitare: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reīncep, aş face la fel ..." (foto: Mihai Ghimpu)


Īn contextul faptelor şi proceselor relevate, nu poate lipsi o īntrebare: Ce va fi? Īn context, nu este posibil să neglijăm rostul politicienilor patrioţi şi al istoricilor, din ţară sau de la Chişinău. Unde, mai cu seamă după impresionanta reuniune ştiinţifică internaţională din iunie 1991 consacrată Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939 şi consecinţelor sale, s-a lucrat intens pentru studierea, īnţelegerea şi explicarea faptelor incriminate. S-a afirmat şi s-a dovedit că, dacă īn prezent suntem īn situaţia favorabilă ca Pactul din 1939 să fi fost repudiat īn integralitate de comunitatea internaţională politică sau ştiinţifică, totuşi realităţile istorice desprinse din aplicarea Pactului respectiv īn 1939-1940 sau la sfīrşitul celui de-al II-lea război mondial pentru Ţările Baltice, Polonia şi Romānia, se menţin. Iată de ce, ca atare, suntem pe deplin īndreptăţiţi să īntrebăm şi să ne īntrebăm: de ce, sau pānă cānd? Se impune să-mi exprim convingerea că timpul acţionează eficace. Potrivit calculelor unui reputat istoric francez (l-am numit pe Jean-Baptiste Duroselle), durata medie de supravieţuire a imperiilor, care nu se suprapun marilor puteri ori super-puterilor, ci reprezintă cel mult „excrescenţe” ale acestora din urmă, s-ar limita la aproximativ 250-300 de ani, „moartea” lor impunīndu-se īn prezent ca una dintre regularităţile (permanenţele) istoriei. Aşadar, sfīrşitul Imperiului - iar Duroselle s-a aplecat īndeosebi asupra „cazului” celui rus, „salvat” ori „prelungit” de cel sovietic (?) - este īntr-un fel pe-aproape. Finalul, depinzānd, evident, de atāţia factori imponderabili, nu-l stabilesc anume
indivizi, precum un arbitru o partidă de fotbal. Decisiv este faptul că finalul este previzibil, putānd surveni oricīnd. Că este aşa, trebuie să consemnăm că īn urmă cu scurtă vreme preşedintele interimar al Republicii Moldova, Excelenţa Sa domnul Mihai Ghimpu, căruia este absolut necesar să-i aducem omagiul nostru, a semnat Decretul nr. 373-V/24 iunie 2010, prin care s-a instituit data de 28 iunie 1940 drept Zi a ocupaţiei sovietice şi a comemorării victimelor regimului autoritar comunist. O zi care, stabileşte decretul menţionat, va fi marcată īn „toate localităţile” Republicii Moldova, stabilindu-se că vor fi „coborāte īn bernă" drapelele de stat (art. 3/a); vor fi „organizate depuneri de flori la mormintele, monumentele memoriale ale victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului comunist" (art. 3/b); va fi organizată o „oră a memoriei” īn şcoli şi taberele de odihnă (art. 5) şi va fi edificat, īn Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, un monument "īn memoria victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului totalitar comunist" (art. 6/b). Īn sfīrşit, dar nu şi cel mai puţin important, Decretul reclamă ca „Federaţia Rusă, īn calitatea sa de succesor de drept al Uniunii Sovietice, să-şi retragă necondiţionat, urgent şi transparent trupele şi armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova" (art. 8). Netăgăduit, nu mai aflăm spaţiu pentru comentarii. Īntrucāt acesta-i chiar Sfīrşitul!

Doamne, ocroteşte-i pe romāni!

 

Prof. univ. dr. Gheoghe Buzatu

 

Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com